EVOLUTIA MODELELOR DE REACTIE SOCIALA IMPOTRIVA CRIMINALITATII

EVOLUTIA MODELELOR DE REACTIE SOCIALA

IMPOTRIVA CRIMINALITATII

SECTIUNEA I

BAZELE ISTORICE ALE REACTIEI SOCIALE

ANTIINFRACTIONALE

1. Caracterizare

Istoria preocuparilor provocate de savarsirea faptelor antisociale isi are originea in negura timpurilor antice . Acest inceput nu a fost marcat nici de teorii asupra crimei si nici de studiul raufacatorului, ci de unul din cele mai puternice sentimente ancestrale: teama determinata de instinctul de conservare .

Problematica infractionalitatii, infractorilor si a reactiei sociale antiinfractionale a evoluat o data cu progresele realizate de umanitate, capatand contur cu adevarat stiintific in perioada moderna, mai exact, in ultimele decenii. Aceasta afirmatie este sustinuta de faptul ca, desi cercetarea stiintifica asupra cauzelor criminalitatii facuse progrese serioase in prima jumatate a secolului XX, rezultatele obtinute au fost luate in considerare intr-o mica masura in domeniul politicii penale, al mijloacelor si metodelor concrete de prevenire si combatere a fenomenului infractional.

Reluand o idee a lui E.Ferri , criminologul francez J.Pinatel noteaza: 'Ceea ce surprinde in ansamblul mijloacelor utilizate pentru a combate criminalitatea este faptul ca ele au fost puse in aplicare fara sa existe o veritabila preocupare cu privire la natura si cauzele acestui fenomen '. Este meritul oamenilor de stiinta, penalisti si criminologi, care au corectat aceasta stare de fapt, insistand asupra necesitatii concordantei dintre rezultatele stiintifice privind cercetarile etiologice si metodele de tratament si resocializare a infractorilor pe de o parte si sistemul justitiei penale pe de alta parte.

Remarcabil este si faptul ca, actualmente, problemele criminalitatii si justitiei penale preocupa cele mai inalte foruri mondiale, inclusiv O.N.U., care a constituit, in cadrul Consiliului Social si Economic (ECOSOC) o sectie pentru justitie penala si combaterea criminalitatii .

Cu toate acestea, modelele de politica penala aplicate in diverse tari nu sunt si nu pot fi identice. Ele depind de specificul politic, economic, social si cultural al fiecarei tari in parte, de evolutia istorica proprie, de contextul regional in care se afla si, desigur, de starea si dinamica fenomenului infractional.

De altfel, tratarea teoretica a modelelor de reactie sociala impotriva criminalitatii si, in acest context, a modelelor de politica penala, nu poate fi realizata fara precizarea ca, de-a lungul timpului, acestea nu au existat in stare pura decat la nivelul principiilor generale, modalitatile concrete interferandu-se si coexistand in spatiu si timp .

2. Modelul represiv

O lunga perioada de timp, reactia sociala antiinfractionala a avut o esenta eminamente represiva. Informatiile de care dispunem provin din cele mai vechi texte juridice cunoscute, care confirma evolutia societatii umane in anumite zone geografice si care constituie o forma superioara a unor cutume stravechi . Se apreciaza ca placutele de ceramica de la Esnunna, apartinand civilizatiei sumeriene, ar avea o vechime de 7 milenii. Reglementarile juridice inscriptionate releva atat existenta razbunarii private nelimitate, cat si a unor forme embrionare ale razbunarii private limitate si ale compozitiei.

Conform celor mai vechi cutume ale justitiei private, ofensa adusa unui individ se repercuteaza in mod automat asupra clanului din care face parte. Responsabilitatea ripostei apartine, astfel, intregului grup. In mod similar, responsabilitatea individuala pentru fapta comisa devine colectiva, rasfrangandu-se asupra clanului din care face parte faptuitorul. Reactia primitiva este nelimitata, nefiind proportionala cu gravitatea faptei.

Intrucat excesele ripostei aveau un efect negativ concret, ducand la slabirea fortei ofensive si defensive a intregii comunitati, a fost necesara limitarea razbunarii. Astfel, talionul si, mai tarziu, compozitia, au constituit un progres juridic real . Razbunarea privata limitata restrange riposta de la nivelul grupului, concentrand-o asupra faptuitorului. Ea este astfel individualizata, echivalenta cu raul provocat si controlata de autoritatea centrala a comunitatii.

Importanta autoritatii care impune legea devine si mai evidenta in cazul aplicarii compozitiei care, in fond, este o compensare in bani sau alte valori, a victimei.

Pentru ca aceasta evolutie sa fie posibila a fost necesar ca justitia penala sa primeasca un caracter sacerdotal si teocratic. Sub imperiul 'razbunarii divine', conducatorul militar si religios, iar mai tarziu - judecatorul, putea impune aplicarea legii. Codul regelui Hammurabi este un bun exemplu in acest sens, preluat de celelalte legislatii penale orientale (egiptene si ebraice).

Sistemele justitiei penale pe continentul european au fost marcate de evolutia civilizatiei antice in Grecia si in peninsula romana. Legile penale ale Greciei limiteaza puterea sacerdotala, stabilind distinctia fundamentala intre delictele publice si cele private, justitia penala fiind conceputa ca o functie a suveranitatii statului .

Represiunea etatizata, care constituie ultima forma a reactiei represive, s-a bazat la inceput pe ideea retributiva, ca o consecinta logica a evolutiei istorice in planul ideii de justitie. Aceasta conceptie a fost pusa la indoiala de filosoful grec Platon care considera ca pedeapsa nu poate fi justificata prin ea insasi, ca reactie la incalcarea legii, ci trebuie orientata catre un scop viitor, care sa prezinte utilitate sociala si care sa constituie temeiul juridic si filosofic al aplicarii acesteia. In viziunea lui Platon, scopul pedepsei trebuia sa fie prevenirea speciala (ca efect intimidant al pedepsei) si prevenirea generala (prin forta exemplului). Platon distinge, de asemenea, intre incorigibilul periculos - care trebuie exilat intr-un loc salbatec - si delincventul recuperabil, care trebuie reeducat prin pedeapsa cu inchisoarea.

Ideile lui Platon au influentat puternic atat gandirea filosofica, cat si evolutia conceptiilor juridice ulterioare, pana in perioada moderna.

Ideea de utilitate sociala a pedepsei a fost reluata atat de filosofii antici (Aristotel, Seneca), precum si de cei moderni (iluministii francezi). Pe aceasta ultima filiera a fost posibila consacrarea sa de catre tanarul aristocrat italian Cesare Bonesano, marchiz de Beccaria, student in drept la Universitatea din Milano, fondatorul scolii clasice in dreptul penal.

Ideile scolii clasice de drept penal isi au sorgintea in operele filosofilor rationalisti si enciclopedisti, de la John Locke si Jean Jacques Rousseau la Voltaire si Montesquieu, opere care contineau ideile consacrate ulterior de Revolutia Franceza si de Declaratia Drepturilor Omului si Cetateanului.

Sintetizand gandirea filosofica a secolului sau in lucrarea intitulata Dei delitti e delle pene (Despre infractiuni si pedepse), aparuta la Livorno, in anul 1764, Cesare Beccaria ataca arbitrariul si coruptia sistemului judiciar si penitenciar din epoca sa, militand pentru tratament judiciar egal si pentru respectarea demnitatii fiintei umane.

In esenta, scoala clasica de drept penal se bazeaza pe teoria 'liberului arbitru', postuland urmatoarele principii:

toti oamenii sunt egali in fata legii;

omul este o fiinta rationala, iar conduita sa este o operatie controlata de ratiune;

traind sub imperiul liberului sau arbitru, omul trebuie sa suporte consecintele faptelor sale.

Comportandu-se in conformitate cu propriile optiuni, omul anticipeaza avantajele si dezavantajele faptelor sale, reglandu-si conduita in functie de aceasta evaluare. In consecinta, societatea trebuie sa reactioneze prin fixarea unor pedepse juste si severe care sa determine reducerea disponibilitatii indivizilor pentru savarsirea faptelor penale.

Scoala clasica de drept penal nu insista asupra elementelor de personalitate a infractorului, asupra situatiei sale sociale sau familiale. Infractorul este considerat ca o fiinta abstracta. Aceasta este explicatia dictonului celebru al lui Francisco Carara, reprezentant al scolii clasice italiene, conform caruia 'crima nu este o actiune, ci o infractiune, ea nu este o entitate de fapt, ci o entitate juridica' .

Pedeapsa trebuie proportionata cu gravitatea faptei, iar atributele pedepsei trebuie sa fie severitatea, certitudinea, celeritatea si uniformitatea, in scopul intimidarii individuale si colective. Cu toate acestea, Beccaria a militat impotriva pedepselor brutale si infamante, considerand ca infractorii isi vor multiplica activitatea criminala daca isi vor da seama ca nu mai au nimic de pierdut. El s-a pronuntat impotriva pedepsei cu moartea, apreciind ca aceasta masura trebuie aplicata numai in cazuri de exceptie.

Legea penala franceza din 24 iulie 1790, Codul penal francez din anul 1810, Codul penal german din 1871 si Codul penal italian din 1889 sunt fundamentate pe principiile scolii clasice de drept penal.

Teoria clasica formulata de Cesare Beccaria a fost reluata si intarita de filosoful britanic Jeremy Bentham in celebra sa formula 'Ceea ce justifica pedeapsa este utilitatea acesteia sau, mai exact, necesitatea sa' . In viziunea autorului, pedeapsa trebuie sa aiba urmatoarele obiective:

sa previna savarsirea faptelor infractionale;

cand prevenirea esueaza, sa-l determine pe infractor sa comita o fapta mai putin grava;

sa-l determine pe infractor sa nu utilizeze mai multa forta decat este necesar pentru savarsirea faptei;

sa mentina criminalitatea la un nivel cat mai scazut.

In opinia lui Enrico Ferri , scoala clasica de drept penal a fundamentat ratiunea si a stabilit limitele dreptului statului de a pedepsi, a obtinut o imblanzire generala a pedepselor eliminandu-le pe cele infamante si a determinat legiferarea garantiilor procesuale, in sensul respectarii drepturilor acuzatului. Limitele acestei doctrine penale constau in concentrarea exclusiva 'asupra delictului si asupra pedepsei ca entitate juridica abstracta, izolata de omul care savarseste un delict si este condamnat, cat si de mediul din care provine si in care se intoarce dupa pedeapsa' .

3. Modelul preventiv

Modelul preventiv de politica penala a fost fundamentat de doctrina pozitivista, aparuta la sfarsitul secolului al XIX-lea, sub impactul teoriilor evolutioniste si deterministe. Fondatorul si purtatorul de cuvant al acestei doctrine a fost Enrico Ferri, jurist si sociolog care, in teza sa de doctorat intitulata 'La teoria dell'imputabilita e la negazione del libero arbitrio', publicata la Florenta in anul 1878, contesta virtutile sistemului represiv asa cum era conceput de scoala clasica. Autorul arata ca diferenta dintre cele doua doctrine nu rezulta din concluziile lor particulare care, uneori, pot fi asemanatoare, ci din metoda de analiza: deductiva - de logica abstracta, in cazul scolii clasice, si inductiva - specifica stiintelor experimentale, in cazul scolii pozitiviste .

Tezele principale ale scolii pozitiviste sunt:

in fata instantei trebuie sa primeze comportamentul infractional si nu actul incriminat;

pentru a intelege comportamentul infractorului trebuie relevata influenta factorilor ereditari si de mediu care i-au marcat evolutia;

trebuie inlaturata imaginea clasica a omului rezonabil, stapan pe actele sale si liber intotdeauna sa aleaga intre bine si rau;

infractorul traieste sub imperiul legilor naturale pe care le poate descoperi numai stiinta, este determinat de aceste legi si nu este intotdeauna liber sa aleaga;

justitia trebuie sa individualizeze pedeapsa in functie de personalitatea infractorului si de conditiile concrete care au determinat producerea faptei antisociale.

In aceste conditii, pedeapsa constituie un mijloc de aparare sociala cu caracter curativ, prin care se urmareste vindecarea infractorului.

In opinia autorului, infractiunea, inainte de a fi o entitate juridica, este un fenomen natural si social care trebuie prevenit. Pentru realizarea prevenirii generale este suficienta certitudinea represiunii si nu severitatea acesteia. Considerand ca sistemul sanctionator are o importanta limitata in prevenirea criminalitatii, Ferri afirma necesitatea luarii unor masuri de ordin social si economic care sa elimine sau sa limiteze rolul factorilor care genereaza acest fenomen. Intre aceste masuri, pe care le-a numit substitutive penale, autorul include iluminatul strazilor, descentralizarea administrativa, reducerea timpului de lucru, reducerea consumului de alcool etc.

Modelul propus de doctrina pozitivista constituie prima incercare de a preveni criminalitatea prin metode care iau in considerare cunoasterea stiintifica a cauzelor acestui fenomen si nu exclusiv prin metode punitive .

4. Doctrina 'apararii sociale'

Lupta de idei dintre scoala clasica si scoala pozitivista a stimulat gandirea stiintifica in domeniul dreptului penal, determinand aparitia unor noi curente, care incearca sa imbine cele doua conceptii intr-o noua doctrina, potrivit careia finalitatea dreptului penal este apararea sociala care se realizeaza atat prin prevenire, cat si prin represiune.

Scoala Apararii Sociale in dreptul penal a luat amploare mai ales dupa cel de-al doilea razboi mondial, datorita unor personalitati de marca, intre care mentionam pe Filippe Grammatica in Italia, Marc Ancel in Franta si Thorsten Sellin in S.U.A..

Totodata, fondatorii acestei doctrine recunosc meritele penalistilor Franz von Liszt si Adolf Prins care, in lucrarile lor, au luat in considerare rezultatele studiilor criminologice si 'au declarat deschis faptul ca pedeapsa nu este singurul mijloc de lupta contra criminalitatii' .

Baza teoretica a doctrinei apararii sociale este explicata de Marc Ancel in lucrarea La dfense sociale nouvelle (Noua aparare sociala), aparuta la Paris, in anul 1954, in care autorul procedeaza la un examen critic al sistemului de protectie sociala antiinfractionala. Autorul impartaseste 'revolta pozitivista' contra insuficientei si ineficacitatii sistemului clasic, caracterizat printr-un dogmatism imobil, care ignora realitatea infractionala. Pentru a descifra aceasta realitate, miscarea 'apararii sociale' face apel la stiintele naturale si sociale si procedeaza la o analiza riguroasa a institutiilor de reactie antiinfractionala in vederea identificarii remediilor unei criminalitati aflate in continua schimbare.

In conformitate cu teoria lui Marc Ancel, ideile fundamentale ale acestei doctrine sunt urmatoarele:

'apararea sociala' reprezinta o conceptie generala de drept penal care vizeaza protejarea societatii impotriva criminalitatii;

aceasta protectie trebuie sa se realizeze prin masuri penale si extra-penale destinate sa neutralizeze delincventul, fie prin eliminare sau segregare, fie prin aplicarea de metode curative si educative;

'apararea sociala' promoveaza o politica penala in care se acorda prioritate prevenirii crimei si tratamentului delincventului; aceasta politica penala are ca obiectiv resocializarea infractorului;

resocializarea va fi o consecinta a umanizarii noilor legislatii penale, care vor face apel la toate resursele individului, redandu-i sensul valorilor morale si increderea in el insusi;

aceasta umanizare a dreptului si procesului penal se va fundamenta pe cunoasterea stiintifica a fenomenului infractional si a personalitatii delincventului.

Criminologul canadian Denis Szabo apreciaza ca principiile promovate de scoala apararii sociale sunt generoase si tin seama de exigentele justitiei moderne.

Meritul criminologiei este acela de a fi adus in sfera de preocupare a dreptului penal ideea prevenirii criminalitatii, ca modalitate de reactie impotriva fenomenului infractional si ideea individualizarii pedepsei in raport cu persoana infractorului. De altfel, unul din obiectivele principale ale scolii apararii sociale, acela de tratare si resocializare a delincventului, a fost fundamentat stiintific de criminologie, mai ales de orientarea sa clinica .

5. Influenta criminologiei asupra modelelor de politica penala

5.1. Caracterizare

In general, dreptul penal si sistemul justitiei penale sunt institutii cu caracter conservator, mai putin sensibile la teoriile vehiculate in doctrina. Modificarile intervin, de regula, atunci cand schimbarile propuse sunt foarte serios argumentate din punct de vedere juridic, iar consecintele sunt acceptate de marea majoritate a specialistilor in domeniu.

Din acest motiv, teoriile criminologice elaborate la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului XX nu s-au reflectat imediat in sfera dreptului penal si a politicii penale.

Mai frecvent, teoriile criminologice si-au pus amprenta asupra elaborarii si punerii in aplicare a unor metode de tratament si reeducare a infractorului, in timpul efectuarii pedepsei, precum si asupra elaborarii unor programe de prevenire a fenomenului infractional.

5.2. Examenul individual

Tema examenului psiho-individual al infractorului a fost sustinuta de fondatorii criminologiei si reluata de majoritatea reprezentantilor acestei discipline. Prima sa aplicare practica s-a realizat in Argentina, in anul 1907 infiintandu-se un cabinet de psihologie clinica si experimentala in cadrul penitenciarului national. Ulterior, s-au luat masuri similare in Brazilia, Chile, Belgia, Germania, Austria si Franta.

In S.U.A., la inchisoarea San Quentin din California, s-a infiintat, in anul 1944, un centru de orientare curativa care examina persoana infractorului si aviza tratamentul care urma sa i se aplice in penitenciar.

5.3. Programe de prevenire

Studiata de majoritatea orientarilor criminologice, problema prevenirii fenomenului infractional s-a concretizat intr-o serie de programe care au fost mai mult sau mai putin luate in considerare de factorii de decizie din tarile in care ele s-au elaborat.

Cel mai cunoscut program este 'Chicago Area Project' (Proiectul zonei Chicago), inspirat de teoria ecologica a 'Scolii din Chicago'. Aceasta teorie apreciaza ca rata criminalitatii poate fi redusa ca efect al ameliorarii mediului social, fapt care presupune atat imbunatatiri de ordin social-economic si cultural, cat si schimbari de tip atitudinal, respectiv implicarea directa a cetatenilor la eradicarea criminalitatii. In transpunerea in practica a acestui proiect, autorii au alcatuit asociatii antiinfractionale in scopul crearii unui climat ostil oricarei forme de delincventa. La realizarea programului de prevenire au fost atrase persoanele aflate in perioada de 'probatiune', de suspendare a executarii pedepsei, ori de eliberare conditionata.

Proiectul zonei Chicago a rezistat in timp (1930-1950) si chiar daca uneori a fost contestat, aplicarea sa a determinat o scadere sensibila a delincventei in orasul american cunoscut cu cea mai inalta rata a criminalitatii la vremea respectiva.

5.4. Modelul curativ

Cu toate reticentele mentionate, dreptul penal si sistemul justitiei penale au permis, in cea de-a doua jumatate a veacului nostru, aparitia unui model de politica penala fondat esentialmente pe rezultatele cercetarii stiintifice in criminologie.

Dupa cel de-al doilea razboi mondial, reactia sociala impotriva criminalitatii a fost influentata de o multitudine de factori. In primul rand, ororile si atrocitatile razboiului care se sfarsise determinau o reactie fireasca de respingere a represiunii. Pe de alta parte, oamenii trebuiau sa reactioneze in fata criminalitatii care cunostea o adevarata explozie, marcand astfel esecul strategiilor traditionale de lupta impotriva acestui fenomen. In legatura cu atmosfera care domina dezbaterile anilor '60, Jean Pinatel subliniaza: 'In ansamblul sau, aceasta perioada se caracterizeaza printr-un climat ostil fata de tot ceea ce era esentialmente represiv, printr-o tendinta de reconsiderare a metodelor penale traditionale, in sensul de renuntare la vechile metode bazate pe intimidare si coercitiune si de adoptare a unor forme noi de raspuns social, axate pe ideea de prevenire si resocializare' .

Fundamentarea stiintifica a tendintei non-represive in politica penala a fost stimulata si de evolutia remarcabila a criminologiei in perioada interbelica, mai ales a criminologiei clinice, care situeaza persoana infractorului in centrul preocuparilor, urmarind tratamentul si resocializarea acestuia. La datele stiintifice furnizate de criminologia clinica s-au adaugat ideile doctrinei 'apararii sociale' sustinute de Filipe Grammatica si, mai ales, cele ale 'noii aparari sociale' promovate de Marc Ancel.

In prefigurarea noului model de reactie sociala s-a plecat de la urmatoarele constatari :

modelul represiv de reactie sociala nu contribuie la prevenirea si combaterea criminalitatii intrucat nu ia in considerare cauzele acesteia;

ideea individualizarii, acceptata teoretic, a fost insuficient transpusa in practica, datorita lipsei mijloacelor materiale;

pedeapsa aplicata s-a dovedit a fi ineficienta in procesul de resocializare a infractorilor, intrucat unicul criteriu de individualizare utilizat a fost gravitatea faptei;

varianta represiva nu ofera solutii pentru reinsertia sociala a condamnatilor care, dupa ispasirea pedepsei se intorc in mediul lor de provenienta, reluandu-si comportamentul antisocial;

cresterea spectaculoasa a criminalitatii este o dovada a faptului ca pedeapsa nu mai dispunea de capacitatea preventiva ca efect al intimidarii.

Desi penalistii de orientare clasica au relevat pericolul pe care il reprezinta 'devalorizarea' pedepsei, modelul curativ a castigat tot mai multi adepti, impunandu-se, intr-o anumita masura, si pe plan legislativ. In conformitate cu teoriile criminologilor clinicieni si ale reprezentantilor doctrinei 'apararii sociale', noul model de reactie sociala anti-infractionala viza:

- axarea politicii penale pe ideea de resocializare a infractorului;

- adoptarea unor metode de tratament apte sa contribuie la readaptarea sociala a individului;

adoptarea unor tehnici de individualizare menite sa contribuie la cresterea eficientei tratamentului, atat in momentul individualizarii judiciare a sanctiunii, cat si in perioada executarii acesteia;

adoptarea unui ansamblu de masuri de ordin social, economic, cultural etc., destinat sa faciliteze o reinsertie sociala cat mai adecvata a infractorului, dupa executarea tratamentului.

Elementele care contureaza ideile de baza ale modelului curativ pot fi grupate dupa cum urmeaza:

- Individualizarea presupune un examen al personalitatii infractorului, formularea unui diagnostic si elaborarea unui program de tratament in vederea resocializarii acestuia .

Individualizarea judiciara a pedepsei pe baza examenului de personalitate a infractorului este o prima etapa a tratamentului de resocializare, fiind urmata de o individualizare penitenciara, cu aceeasi finalitate. Elaborarea tratamentului individual de resocializare in conformitate cu rezultatele cercetarilor efectuate de criminologia clinica in domeniul criminogenezei, urmarindu-se ameliorarea tendintelor reactionale ale infractorului, perfectionarea aptitudinilor acestuia, reinnoirea motivatiilor si modificarea atitudinilor sale : Aplicarea acestui tip de tratament presupune o implicare a infractorului in procesul de resocializare, cooperarea sa la transformarea propriei personalitati. Programele de tratament au la baza metoda clinica, abordand personalitatea infractorului in unitatea si dinamica acesteia .

In S.U.A., ideea de tratament a cunoscut o anumita consacrare juridica in sistemul sentintelor cu durata nedeterminata combinate cu masura eliberarii conditionate 'pe cuvant'. In conformitate cu prevederile acestui sistem, pedeapsa este fixata intre un minim si un maxim, iar ulterior, dupa executarea minimului si in functie de dovezile de indreptare pe care le furnizeaza condamnatul pe parcursul executarii pedepsei, se decide asupra momentului in care se va aplica masura eliberarii 'pe cuvant'.

De asemenea, sistemul anglo-saxon de justitie penala a inventat probatiunea, care a largit sfera de incidenta a optiunii non-represive in politica penala. In varianta americana, probatiunea presupune atat lasarea infractorului in libertate, cat si asigurarea unui tratament de sustinere in aceasta perioada. Conditiile probatiunii sunt stabilite de lege si sunt puse in aplicare de tribunale si de serviciul de probatiune, avand drept principale obiective insusirea de catre infractor a unor obiceiuri bune, incadrarea sa in munca, participarea la programele de instruire scolara si de reconversie profesionala, respectarea legii, plata datoriilor si dezdaunarea victimei, prezentarea la datele fixate la serviciul de probatiune.

Uneori se aplica suspendarea pronuntarii pedepsei, permitand unor infractori a caror vinovatie a fost stabilita, dar care au o comportare buna, sa ramana in libertate.

Atat in formula suspendarii pronuntarii hotararii de condamnare, cat si a suspendarii executarii pedepsei, in perioada de probatiune infractorul este supravegheat, orientat si i se acorda asistenta de catre agentul de probatiune .

In Franta, agentii de probatiune apartin corpului de educatori ai administratiei penitenciare iar 'cazurile' le sunt repartizate de judecatorul insarcinat cu executarea pedepselor si care raspunde de penitenciar.

- Alte modalitati de sanctionare non-represiva au vizat executarea sanctiunii cu inchisoarea in semilibertate, avand drept scop facilitarea resocializarii. Ele au imbracat forme diferite de la o tara la alta si se caracterizeaza prin faptul ca infractorul este lasat in mediul sau familial si social si isi pastreaza locul de munca, dar isi petrece sfarsitul de saptamana si concediul in penitenciar.

- Reforma sistemului penitenciar a constituit un alt punct de interes, urmarindu-se umanizarea regimului de executare in mediu inchis si realizarea unui tratament adecvat de resocializare a infractorului. In unele tari s-a ajuns chiar la exagerari, prin infiintarea unor penitenciare in care conditiile de viata sunt vadit mai bune decat cele pe care infractorii le aveau in libertate. Alteori, lipsa puterii economice in tarile sarace a impiedicat transpunerea in practica a acestor idei.

- A fost analizata si - intr-o anumita masura - transpusa in practica, ideea tratamentului postpenal, care vizeaza sprijinirea infractorului la iesirea din penitenciar, astfel incat acesta sa evite situatiile criminogene si sa atenueze procesul de stigmatizare.

Modelul curativ de politica penala constituie un succes important al criminologiei traditionale, iar nereusitele care au aparut pe parcursul transpunerii lui in realitate nu se datoreaza lipsei fundamentului teoretic, ci conditiilor social-economice si culturale specifice fiecarei tari.