Fenomene psihice cu rol de reglare a activitatii umane

Fenomene psihice cu rol de reglare a activitatii umane

1.Motivatia

Activitatea umana este un raport, o relatie intre organism si mediu, in care are loc un consum energetic, cu o finalitate adaptativa (de exemplu, activitatea de invatare). Uzand de energia sa fizica si mentala, omul intervine asupra mediului sau de viata, dar si asupra propriei persoane, pentru a-si atinge anumite scopuri ce vizeaza mai buna integrare in mediu, un plus de bine pentru sine. Activitatea umana este considerata modalitatea de existenta si de manifestare a psihicului, in sensul ca S.P.U. (functiile psihice) nu poate fi identificat decat in cazul in care subiectul desfasoara activitati. De aceea, un om care nu desfasoara nici o activitate, nici nu poate fi considerat om in adevaratul sens al cuvantului ci, asa cum se spune, doar o "leguma" (avand numai functii biologice care il mentin in viata).

Tipuri de activitati umane: activitati materiale (activitatea bucatarului); activitati spirituale (activitatea poetului); activitati cognitive (cercetarea stiintifica); activitati afective (activitatea sexuala); jocul (in copilaria mica); invatarea (copilul mare si adolescentul); munca (specifica adultului); creatia.

In activitatea sa, fie ca este vorba de joaca, fie ca este vorba de munca sau invatatura, omul este determinat de ceva, numit cu termenul motiv. Motivatia este un fenomen psihic ce declanseaza, orienteaza si sustine energetic activitatea. Ea este "cauza interna" a comportamentului. Motivatia este "motorul" vietii noastre psihice, intrucat tot ceea ce intreprindem este provocat de unele sau altele dintre componentele motivatiei.

Sistemul motivational cuprinde: trebuinte, motive, interese, convingeri, idealuri, conceptia despre lume si viata.

Trebuintele sunt componentele motivatiei care semnalizeaza dezechilibrele interne (biologice si psihice), care se manifesta ca stari de tensiune interna ce se cer "dezamorsate". Unele sunt primare (prezente de la nastere -foame, sete), insa cele mai numeroase sunt dobandite ca urmare a cerintelor pe care mediul le formuleaza fata de om (secundare - de locuinta, de cunoastere).

Este faimoasa piramida trebuintelor formulata de americanul Abraham Maslow:

1. Trebuinte biologice (hrana, apa, odihna, sex)

2. Trebuinte de securitate (prezervarea impotriva primejdiilor)

3. Trebuinte de afiliere (omul, ca fiinta sociala, are nevoie de ceilalti)

Trebuinte de stima si statut (nevoia de a fi apreciat de ceilalti si de a avea o pozitie recunoscuta in raport cu ei)

5. Trebuinte cognitive (nevoia umana de cunoastere)

6. Trebuinte estetice (nevoia de frumos, de armonie)

7. Trebuinte de autorealizare (nevoia de a face ceva din propria persoana, de autoimplinire in plan profesional, familial, material etc.)

Aceste trebuinte, cu cat se situeaza mai sus spre varful piramidei, cu atat sunt mai specifice omului, caracterizandu-l ca fiinta superioara. Insa, o trebuinta superioara nu prea apare daca nu sunt satisfacute cele inferioare, macar partial (cei ce nu au ce manca sau unde dormi, nu se gandesc la stima, nu au nevoie de autorealizare).

Satisfacerea trebuintelor duce la reducerea tensiunii, nesatisfacerea lor indelungata produce perturbari caracteriale si poate pune chiar in pericol existenta individului.

Motivele provin din constientizarea trebuintelor, declansand actiunea pentru satisafcerea lor. Altfel spus, motivele sunt trebuinte atat de puternice, incat declanseaza actiunile prin care se satisfac. Trebuintele sunt ca niste semnale de alarma ce ne aduc la cunostinta ca ceva nu e in ordine cu noi. Cand ne dam seama de acest lucru (cand constientizam trebuinta) si pornim la actiune, vorbim de aparitia motivului care ne orienteaza spre scopul adecvat, dar ne si furnizeaza energia necesara desfasurarii actiunii.

Interesele sunt structuri motivationale selective (nu ne poate interesa absolut totul), durabile (rezista in timp, nu apar si dispar brusc, asa cum se intampla cu preferintele sau atractia), active (imping cu necesitate la actiune: un elev interesat de matematica isi cauta diferite culegeri, rezolva mereu probleme), care orienteaza subiectul spre anumite domenii de activitate. Interesele pot fi stiintifice, artistice, sportive, personale, de grup, generale.

Convingerile constau in idei profund implantate afectiv in personalitatea omului. Convingerile sunt idei pe care omul le iubeste si pe care este gata sa le apere cu toata forta, facand sacrificii. Este cazul savantilor care au preferat sa moara (Giordano Bruno) decat sa renunte la convingerile pe care le aveau. Ele se contureaza incepand cu adolescenta.

Idealurile sunt proiectii ale individului in sisteme de imagini si idei care ii ghideaza intreaga existenta. Idealul de viata se sprijina pe visul de perspectiva ca forma a imaginatiei ce-l reprezinta pe subiect plasat in viitor. Idealul este, insa, forta ce-l propulseaza spre realizarea in practica a acestor imagini in care subiectul se "vede" ocupand un anumit statut - visez/idealul meu este sa ajung un medic renumit etc. Idealurile se formeaza pornind de la exemple oferite de persoane din anturaj, personalitati literare, artistice, sportive, prin analiza critica a modelelor. Este important ca fiecare om sa-si defineasca idealurile in consens cu posibilitatile reale de care dispune; daca idealurile se formuleaza sub posibilitati, se va produce o stagnare, o involutie chiar a personalitatii - daca ele sunt mult peste limitele proprii, pot sa apara stari de oboseala, deceptie, inadaptare.

Conceptia despre lume si viata este cea mai generala si complexa strucutura a motivatiei, continand totalitatea ideilor, convingerilor despre viata, societate si om. Fiind dependenta de experienta individului, ea se formeaza la varsta adolescentei. Conceptiile pot fi diverese: stiintifice sau nestiintifice, dupa cum omul se orienteaza dupa idei verificate de stiinta sau dupa anumite prejudecati, credinte; realiste sau fanteziste, dupa cum persoana se conduce dupa faptele concrete de viata ori dupa idei rupte de realitate, rod al purei imaginatii; progresiste sau retrograde, daca subiectul este "in pas cu mersul vremurilor" sau, dimpotriva, ramane ancorat in idei depasite cu care nu mai poate face fata cerintelor actuale (cazul parintilor ce nu s-au adaptat mentalitatilor noilor generatii, fiind acuzati de proprii lor copii ca avand "conceptii invechite").

Motivatia are forme care se clasifica in perechi contrare:

1. a. motivatia pozitiva: este aceea care vizeaza recompense, succese si stimuleaza la o activitate; are efecte benefice asupra activitatii sau relatiilor interumane (laudele, incurajarea).

b. motivatia negativa: aceea care duce la actiuni menite sa evite pedepse, insuccese (pedeapsa, amenintarea); are drept efecte refuzul, evitarea, abtinerea.

Un copil laudat va fi mai motivat sa indeplineasca o sarcina, sa rezolve o problema, fata de unul care este certat. Totusi, este mai bine sa existe o motivatie, decat sa nu existe nici una. Un copil nebagat in seama la lectii va avea cel mai slab randament.

2. a. motivatia intrinseca: exista atunci cand ne atrage insasi activitatea pe care o desfasuram - citim o carte care ne intereseaza in sine, jucam tenis fiindca ne place. Raportam motivatia la sursa producatoare; in acest caz, sursa generatoare se afla in subiect, in nevoile si trebuintele lui personale. Daca sursa generatoare a motivatiei se afla in afara subiectului, fiindu-I sugerata/impusa de o alta persoana, atunci avem urmatorul tip de motivatie, cea extrinseca.

b. motivatia extrinseca: ne stimuleaza sa actionam pentru a atinge un scop (atragator) - citim o carte pentru a lua o nota buna a doua zi, jucam tensi (care ne oboseste) fiindca speram sa obtinem un premiu important. Astfel, activitatile desfasurate nu ne intereseaza, ele sunt doar un mijloc.

3. a. motivatia cognitiva: consta in nevoia, dorinta de a cunoaste, de a intelege ceva; este principalul stimulent intrinsec pentru activitatea intelectuala, pentru invatatura.

b. motivatia afectiva: izvoraste din nevoia omului de a obtine aprobarea celorlalti. Astfel, copilul invata pentru a provoca bucuria mamei sale, pe care o iubeste foarte mult. Aceasta forma motivationala poate fi sporita prin perspectiva pierderii afectiunii celor apropiati.

Optimumul motivational. Acesta depinde de dificultatea sarcinii si reprezinta acea intensitate a stimularii care sa permita obtinerea celor mai bune rezultate. O activitate prea complexa, prea dificila produce reactii emotive dezorganizatoare, performanta scazand. Daca dificultatea sarcinii este apreciata corect, optimumul va fi reprezentat de o anume corespondenta intre dificultate si nivelul stimularii. Cand ea nu este apreciata corect, poate avea loc o submotivare sau o supramotivare. Gradul motivarii care dinamizeaza individul spre realizarea unor progrese se numeste nivel de aspiratie. Atingerea nivelului de aspiratie ne da satisfactii. El se afla in raport cu posibilitatile persoanei. Astfel, un elev slab va fi foarte fericit sa obtina nota 7, considerata ca o catastrofa pentru un scolar foarte bun. Pentru a avea efecte pozitive, trebuie ca nivelul de aspiratie sa se situeze putin peste posibilitatile actuale ale individului. In felul acesta, devine un factor de progres.

2. Afectivitatea

Realitatea cu care se confrunta omul il face pe acesta sa se raporteze diferit fata de ea, sa simta placere sau neplacere, multumire sau insatisfactie, bucurie sau tristete. Unul si acelasi obiect produce stari afective diferite la diferite persoane sau la aceeasi persoana, in momente diferite. Astfel, nu obiectul este important, ci relatia dintre el si subiect.

Procesele afective sunt procese psihice reglatorii care reflecta relatiile dintre subiect si obiect, sub forma de trairi atitudinale. Reflectarea relatiilor omului cu lumea are, iata, loc, sub forma unor trairi subiective (interne) ce rezulta din satisfacerea sau nesatisfacerea trebuintelor. Ecoul (rasunetul) afectiv pe care il au evenimentele lumii in fiecare dintre noi este diferit, intrucat si trebuintele noastre, in orice moment, pot fi diferite de ale celorlalti.

Afectivitatea este in raport cu intregul organism, fiind o reactie concomitent organica, psihica si comportamentala. Atfel, desi mustarul irita limba, totusi ne face placere, fiindca e in concordanta cu nevoia de excitatie a stomacului in contact cu grasimile.

Raportul dintre starile afective si necesitatile noastre este fundamental. O muzica simfonica ne poate emotiona foarte puternic numai daca mediul si educatia muzicala ne-au trezit interesul pentru acest gen de muzica; altfel, ne lasa indiferenti sau chiar ne enerveaza.

Afectivitatea este o componenta de baza a psihicului, strans legata de motivatie. In plus, prin afectivitate, omul se diferentiaza de roboti si calculatoare.

Proprietatile proceselor afective:

- polaritatea: consta in tendinta de a se situa fie in jurul unui pol pozitiv, fie in jurul altuia negativ, in functie de satisfacerea sau contrazicerea trebuintelor noastre. Vorbim, astfel, de stari afective placute sau neplacute. Caracterul polar duce la cuplarea emotiilor in: bucurie-tristete, simpatie-antipatie, entuziasm-deprimare, iubire-ura. Caracterul placut al unei tariri afective (caracter stenic) mobilizeaza, de regula, spre activitate, in timp ce caracterul neplacut (astenic) al unei trairi afective demobilizeaza. O stare afectiva placuta, precum succesul, poate fi stenica pentru unii, determinandu-i, in continuare, la actiune, in timp ce, pentru altii, poate fi astenica, facandu-i sa sa multumeasca cu ceea ce au obtinut.

- intensitatea: reprezinta forta, taria trairii afective. Unii oameni sunt impresionati si de evenimente care nu au prea mare importanta, in timp ce altii raman "reci" chiar in fata unor evenimente dramatice. Exista stari afective intense, altele foarte intense, dupa cum sunt si trairi abia observabile. Intensitatea este in functie de raportul obiectelor cu trebuintele omului, dar si de sensibilitatea persoanei (capacitatea de a vibra afectiv, foarte diferita de la un individ la altul).

- durata: consta in persistenta in timp a proceseor afective, chiar daca obiectul lor nu mai e prezent. Sentimentele pot dura un an sau o viata, emotiile - de la cateva secunde la cateva ore. Frica si groaza in fata unui accident persista si dupa ce pericolul a trecut; dragostea se pastreaza chiar daca fiinta iubita nu mai este.

- mobilitatea: se manifesta prin transformari rapide in interiorul aceleiasi trairi sau prin trecerea de la o stare afectiva la alta. Un exemplu pentru primul caz: o noua moda in randul tinerilor, li se poate parea, la inceput, unora, draguta, pentru ca, ulterior, sa li se para extraordinara. Exemplificand al doilea caz: se poate trece foarte usor, uneori, de la dragoste la ura, sau de la ura la dragoste. Aceste treceri se fac numai in conditii de necesitate, atunci cand situatia si solicitarile o cer. De aceea, mobilitatea trebuie deosebita net de fluctuatia trairilor afective, care presupune tot o asemenea trecere, dar fara nici un motiv, fara sa fie ceruta de o solicitare obiectiva sau de vreo necesitate subiectiva. Fluctuatia este un indiciu al slabiciunii, imaturitatii sau chiar al patologiei proceselor afective (se intalneste frecvent la copii si la persoanele imature).

- expresivitatea: capacitatea starilor afective de a se exterioriza prin intermediul unor manifestari numite expresii emotionale. Iata cateva exemple de expresii emotionale:

+ mimica: expresia ochilor, pozitia sprancenelor, miscarile buzelor etc.; prin ele se exprima bucuria, suferinta, indignarea, mahnirea, descurajarea, sfidarea, surpriza etc.

+ pantomimica: reactiile corpului - tinuta, mersul, gesturile (mersul sprintar, saltaret tradeaza bucurie, buna dispozitie, mersul incet, agale, tradeaza suparare, tristete).

+ modificarile de natura vegetativa: amplificarea sau diminuarea ritmului respiratiei, vasoconstrictia, vasodilatatia, cresterea conductibilitatii electrice a parului, hiper-sau hipotonus muscular, modificarea compozitiei chimice a sangelui sau a hormonilor etc. Toate acestea se soldeaza cu paloare, inrosire, tremuraturi, lacrimi, transpiratie, gol in stomac etc. Pornind de la aceste modificari, a aparut "detectorul de minciuni", cel ce inregistreaza activitatea unor organe ce reactioneaza in timpul emotiilor subiective provocate de conflictele motivationale (este de retinut faptul ca aceste modificari de natura vegetativa, relativ independente de sistemul nervos central, nu pot fi controlate voluntar).

+ schimbarea vocii: se schimba intensitatea, ritmul vorbirii, intonatia, timbrul vocii. La manie, omul se exprima cu o vove ridicata. In alte situatii, daca suntem atenti la intonatie, un "da" poate fi mai negativ decat un "nu".

Expresiile si conduitele emotionale se invata, se insusesc in timpul vietii, fie prin imitatie, fie prin efort voluntar. Iata, orbii din nastere, de exemplu, au o expresivitate emotionala aproape nula. De asemenea, omul poate sa si simuleze anumite expresii emotionale. Apar, astfel, discrepante intre trairile afective si expresiile emotionale (cazul actorilor, al conventiilor sociale). Mai mult, au aparut expresii emotionale noi, specific umane, cum ar fi zambetul cu diversele sale varietati: binevoitor, ironic, condescendent, aprobativ, dispretuitor, indiferent, rautacios.

Roluri si functii ale afectivitatii:

- comunica in exterior trairea unei persoane: un profesor isi poate da seama daca elevii au inteles sau nu ceea ce li s-a explicat;

- influenteaza conduita altora in vederea savarsirii unor fapte: copilul plange uneori pentru a obtine ceea ce doreste;

- are rol de contagiune: trezeste reactii similare si la alte persoane;

- inlesneste adaptarea: la inmormantare plangem, la o petrecere suntem veseli (chiar daca nu avem chef);

- accentueaza sau diminueaza starea afectiva: plangand, ne putem "descarca", elibera sau, dimpotriva, "incarca" afectiv.

In viata sociala, unele expresii si conduite emotionale sunt intarite si valorificate, altele sunt inhibate si respinse, avand loc parca un fel de "dresaj": in cultura noastra euroatlantica, plansul este rezervat femeilor si refuzat barbatilor; tristetea produsa de pierderea unei persoane dragi este simbolizata prin doliu (negru sau alb, in functie de societate); sarutul s-a standardizat sub diferite forme: parintesc, amical, fratern, colegial, oficial, erotic etc. Vedem, astfel, ca expresiile emotionale au nu doar o semnificatie individuala, ci si una sociala.

Clasificarea trairilor afective

A. Procesele afective primare

Au caracter spontan. Sunt slab organizate. Se situeaza mai aproape de instinctiv si tind sa scape controlului constient (mania). Sunt insotite de o expresivitate bogata. Intalnim trairile afective de provenienta organica (cauzate de buna sau reaua functionare a organelor interne) - stari de neliniste (in cardiopatii), iritare (in afectiunile pulmonare), mohoreala (in afectiunile gastrointenstinale), euforie (in hepatita). Tot aici vorbim de afecte: stari afective foarte intense, cu aparitie brusca, bogate in modificari expresive, greu de controlat constient - furia, spaima, disperarea, bucuria dezlantuita.

B. Procesele afective complexe

Beneficiaza de un grad mai mare de constientizare si intelectualizare. Au o orientare bine determinata spre un obiect sau o persoana. Se desfasoara fie tumultos, fie calm. Intalnim in aceasta categorie: emotiile curente - forme afective de scurta durata, active, intense, provocate de insusirile separate ale obiectelor, cum sunt bucuria, tristetea, simpatia, antipatia, entuziasmul, admiratia, dispretul, speranta, deznadejdea, placerea, dezgustul etc. Fata de afecte, ele se manifesta in comportament mai nuantat si mai rafinat, dupa tipare si conveniente socioculturale; emotiile superioare - legate nu atat de obiecte, cat de o activitate pe care o desfasoara individul. Ele pot sa apara in activitatile intelectuale, in creatia artistica, in religiozitate. Presupun de regula evaluari, acordari de semnificatii valorice activitatilor desfasurate; dispozitiile afective - sunt stari difuze, cu intensitate variabila si durabilitate relativa. Sunt mai vagi decat emotiile. De multe ori putem fi bine sau prost dispusi fara sa ne dam seama de ce anume, desi exista cu siguranta o cauza sau chiar mai multe pentru starea respectiva. Daca dispozitiile se repeta, se pot transforma in trasaturi de caracter. Firile inchise, taciturne, anxioase, mohorate, blazate, ca si cele deschise, bine dispuse, vesele, entuziaste se formeaza prin repetarea si prelungirea in timp, in personalitatea individului, a dispozitiilor afective traite de acesta in existenta sa personala.

C. Procesele afective superioare

Se caracterizeaza printr-o mare restructurare si raportare valorica, situata nu la nivel de obiect (ca cele primare), de activitate (ca cele complexe), ci la nivel de personalitate. In aceasta categorie includem sentimentele si pasiunile.

Sentimentele sunt trairi afective intense, de lunga durata, relativ stabile, specific umane. Se pastreaza multa vreme, uneori toata viata. Alaturi de cunoscutele sentimente de dragoste, ura, invidie, gelozie, admiratie, indoiala, recunostinta (ce includ elemente de ordin intelectual, motivational, voluntar si caracterizeaza omul ca personalitate), intalnim si sentimente intelectuale (curiozitatea, mirarea, indoiala, dragostea de adevar), estetice (admiratia, extazul), morale (patriotismul, datoria).

Pasiunile sunt sentimente cu o orientare, intensitate, grad de stabilitate si generalitate foarte mare, antrenand intreaga personalitate. Pasiunile pot fi nobile, cu orientare sociala pentru adevar, dreptate, progres (pentru pictura, muzica etc.) sau oarbe (gelozia morbida, avaritia, fanatismul, jocurile de noroc), negative, asa-numitele patimi sau vicii.

Cateva dintre tulburarile aparute in afectivitate:

- fobia: teama nejustificata fata de o situatie sau un obiect; nu poate fi explicata;

exemple: acrofobie (locuri inalte), agorafobie (spatii deschise), aihmofobie (lucruri ascutite), algofobie (durere), amatofobie (praf), amaxofobie (vehicule), androfobie (sexul masculin), anemofobie (curenti de aer), astrafobie (fulgere), ataxofobie (dezordine), autofobie (a fi singur), automizofobie (mirosuri neplacute care ar proveni de la propria persoana),chenofobie (incaperi goale), cherofobie (starea de buna dispozitie), claustrofobie (spatii inchise), cleptofobie (teama de a nu comite un furt), demonofobie (diavoli), vertigofobie (ameteala), fagofobie (a nu se ineca cu alimente), fotofobie (lumina), fatofobie (pisici), gamafobie (casatorie), ginofobie (femei), hidrofobie (apa), necrofobie (cadavre), taferofobie (a nu fi ingropat de viu), talasofobie (de valuri, de mare), tanatofobie (moarte), zoofobie (animale)

- anxietatea: ingrijorare, neliniste, teama, in absenta unor cauze care sa le provoace

- euforia: buna dispozitie exagerata, veselie nemotivata

- frustrarea: stare resimtita de cel inselat in asteptarile sale; cauza poate fi lipsa unui obiect, lipsa unui loc de munca, imbolnavirea etc.

3. Vointa

Activitatea umana presupune miscari, operatii si actiuni involuntare (impulsive sau instinctuale), voluntare si automatizate (postvoluntare).

Vointa reprezinta procesul de reglare superioara a activitatii umane ce consta in mobilizarea si concentrarea energiei psihonervoase pentru depasirea obstacolelor si realizarea scopurilor propuse constient (un elev care are teza maine, renunta sa mearga cu prietenii la un film, desi filmul il tenta, si isi programeaza orele pentru a termina la timp; daca ar fi plecat la film, ar fi dovedit lipsa de vointa). Vointa intervine asupra celorlalte modalitati de reglare, fapt ce l-a facut pe Piaget sa o numeasca "reglaj al reglajelor".

Vointa nu exista la copiii mici; originea vointei s-ar afla in relatia comanda-subordonare dintre adult si copil; copilul este obligat sa se supuna cerintelor adultilor, altfel fiind pedepsit. Comenzile date de adult se interiorizeaza treptat, odata cu dezvoltarea limbajului si a gandirii copilului, acesta ajungand sa-si dea singur comenzi si sa le execute. Mai tarziu, adultul ajunge sa-si controleze (regleze) reactiile instinctuale datorita interventiei vointei, care actioneaza in dublu sens asupra lor: le amplifica sau le diminueaza/franeaza (poate sa respire mai des sau sa se abtina de a respira). Intrucat vointa domina atat motivatia, cat si afectivitatea, putem spune ca vointa este aceea care ma ajuta sa fac ceea ce nu-mi place (nu ma intereseaza) si sa nu fac ceea ce imi place (ce ma intereseaza). Vointa ne permite sa ne "manipulam" energia motivational-afectiva pentru a ne adapta mai bine cerintelor mediului.

Caracteristici ale reglajului voluntar (activitatilor voluntare):

- se realizeaza totdeauna in vederea atingerii unui scop constient propus; scopul, formulat verbal, conduce si controleaza desfasurarea actiunii;

- se face in baza unei decizii si a formularii intentiei de a atinge acel scop; in activitatile complexe pot aparea mai multe scopuri si este necesara alegerea, decizia in favoarea unuia din ele;

- presupune un plan mintal care precede si regleaza realizarea efectiva a intentiei de a atinge scopurile;

- cea mai importanta caracteristica a reglajului voluntar este invingerea obstacolelor interne si externe care apar in calea atingerii scopului.

Din toate cele mentionate reiese ca reglajul voluntar este deosebit de complex si antreneaza multe procese si insusiri psihice, insa nucleul sau este reprezentat de vointa, proces psihic complex, specific omului si dezvoltat, incepand cu prescolaritatea. Vointa este latura subiectiva cea mai importanta a autoreglajului.

Caracteristica specifica cea mai importanta a vointei este efortul voluntar. Acesta implica o mobilizare a resurselor fizice, intelectuale, emotionale, fiind trait ca o stare de incordare interna, de tensiune. El nu se identifica cu incordarea musculara, desi aceasta este necesara in activitatile fizice. Exista persoane extrem de puternice fizic, dar cu o vointa atat de slaba, incat nu reusesc sa biruie nici obstacole obisnuite. Dupa etape de effort voluntar intens si indelungat, urmeaza perioade de oboseala, nu doar fizica, ci mai ales nervoasa. De aceea este necesar un echilibru intre intre activitate si odihna, pentru pastrarea sanatatii fizice si mintale.

Psihologic, obstacolul nu se identifica cu un obiect sau cu un fenomen, ci reprezinta o confruntare intre posibilitatile omului si conditiile obiective ale respectivei activitati. De aceea, una si aceeasi problema de matematica necesita un efort minim pentru un specialist si o incordare mare pentru elevul care abia si-a insusit metodele necesare pentru rezolvarea ei.

De-a lungul desfasurarii unei activitati complexe, momentele de dificultate pot sa fie diferite si, de aceea, efortul voluntar se moduleaza dupa cresterea sau descresterea obstacolului, asigurandu-se concordanta intre marimea acestuia si procentul de incordare voluntara.

Reglarea voluntara a activitatii se face in conditiile stransei legaturi cu toate celelalte procese psihice si, in primul rand, cu gandirea si imaginatia. Inainte de a fi efectiv realizate, actiunile voluntare sunt gandite, intocmite rational si orientate spre scopuri proiectate imaginativ.

Fazele actelor voluntare (etapele procesului volitiv):

1. actualizarea unor motive care genereaza anumite scopuri; apare intentia de a realiza scopul si se construieste planul mental al rezolvarii actiunii.

2. lupta motivelor, generata de aparitia mai multor motive si, aferente lor, a mai multor scopuri; apare deliberarea in vederea alegerii; castiga cele care pot sa satisfaca mai repede si mai bine trebuintele.

3. luarea hotararii: implica alegerea unui motiv si scop si inhibarea, amanarea celorlalte; momentul deciziei poate fi, uneori, dramatic, pentru ca omul nu prelucreaza doar informatia, ci el traieste efectiv situatiile implicate in satisfacerea unora si nesatisfacerea altora.

executarea hotararii luate: inseamna realizarea efectiva a planului si atingerea reala a scopului; presupune autocomanda verbala de a actiona; omul foloseste o serie de mijloace materiale si mintale, cum sunt cunostintele, deprinderile, priceperile etc.

5. verificarea rezultatului obtinut si formularea unor concluzii valoroase pentru activitatea viitoare.

Exista o foarte stransa legatura intre gandire si vointa, ambele fiind procese superioare (unul de cunoastere, celalalt de reglare), ambele avand ca instrument limbajul. Aceste doua procese psihice nu pot functiona unul fara celalalt: vointa fara gandire ar fi doar o forta oarba, haotica, incapabila sa ne orienteze in directii precise, in timp ce gandirea fara vointa ar fi pura derulare libera de idei, ce nu s-ar materializa niciodata in fapte (si astfel nici n-ar fi cunoscute). Este de retinut ideea ca nu se poate vorbi de vointa in absenta efectuarii propriu-zise, a indeplinirii actului voluntar. Cu totii avem dorinte, ne stabilim scopuri, optam, luam hotarari dar, daca toate aceste demersuri se opresc aici, nu se poate spune ca avem vointa.

Insusirile (calitatile) vointei:

1. puterea vointei: se exprima in intensitatea efortului prin care subiectul, confruntandu-se cu obstacolele importante, isi urmareste scopurile; un rol important in manifestarea puterii vointei il are valoarea scopului urmarit; in ciuda dificultatilor, omul se simte satisfacut cu fiecare noua apropiere de scop; opusul acestei calitati este slabiciunea vointei, adica imposibilitatea de a realiza efortul voluntar cerut, chiar daca cel in cauza este constient de importanta acestui fapt pentru sine si pentru cei din jur; el poate incepe dar nu reuseste sa-l finalizeze (cei ce incep un nou ciclu de invatamant dar nu-l finalizeaza, cei ce "nu se pot lasa" de fumat/baut etc.).

2. perseverenta: presupune realizarea efortului voluntar o perioada indelungata de timp, chiar si in conditiile in care, aparent, n-ar fi posibila continuarea activitatii; valoarea scopului si increderea in fortele proprii sustin perseverenta (Vtoria Lipan din Baltagul lui Sadoveanu reprezinta un personaj perseverent; un om ce a suferit un accident grav si are sansa sa-si recapete functia mersului trebuie sa manifeste perseverenta); opusul ei il reprezinta incapatanarea, urmarirea unui scop cand este clar ca imprejurarile nu ofera nici o sansa de reusita, analiza logica relevand caracterul imposibil (un tanar care nu are deloc talent actoricesc se incapataneaza sa dea admiterea la Teatru); se explica prin inflexibilitate in gandire si actiune, prin prejudecata (nu e bine sa ma intorc din drum), poate fi si efectul unei carente educationale.

3. independenta vointei: tendinta constanta de a lua hotarari pe baza chibzuintei proprii, cunoscand cat mai profund conditiile activitatii, consecintele si responsabilitatile personale ce decurg.; vom analiza critic atat ideile noastre, cat si pe cele ale altora; independenta vointei nu se identifica cu lipsa de receptivitate fata de opiniile celor din jur (negativismul); opusul acestei calitati il reprezinta sugestibilitatea, adoptarea necritica a influentelor exterioare si anihilarea propriei pozitii, alaturi de diminuarea implicarii si a responsabilitatii personale (copiii sunt cei mai expusi sugestibilitatii, hotii sau pedofilii reusind foarte usor sa-i pacaleasca si sa le faca rau).

promptitudinea: consta in rapiditatea cu care omul delibereaza intr-o situatie complexa si urgenta si adopta hotararea cea mai potrivita; se sprijina pe rapiditatea si profunzimea gandirii, pe increderea in sine si curaj si pe experienta personala in confruntarea cu astfel de situatii (un pilot pe un supersonic trebuie sa judece si sa decida in fractiuni de secunda in anumite imprejurari); promptitudinea nu se identifica cu impulsivitatea sau pripeala (deliberare realizata fara a cantari argumentele sau consecintele); opusul acestei calitati este tergiversarea sau nehotararea, care se manifesta ca oscilatii indelungate si nejustificate intre mai multe motive, scopuri, cai, mijloace etc.

Insusirile vointei se formeaza pe parcursul dezvoltarii psihice a individului, prin confruntarea cu obstacole si depasirea lor. In functie de tipul de activitate si efortul exercitat, vointa se specializeaza, putand fi mai puternica intr-un domeniu decat in altul.

Atentia

Atentia face parte din categoria fenomenelor psihice care sustin energetic activitatea. Ea este o functie prin care se modeleaza tonusul nervos necesar pentru desfasurarea celorlalte procese psihice (perceptie, memorie, gandire). Prezenta ei asigura o buna receptare a stimulilor, intelegerea mai profunda a ideilor, o memorare mai trainica si mai fidela etc. Absentei ei duce la omisiuni in receptarea stimulilor, la erori in reactiile de raspuns, la confuzii in descifrarea sensurilor etc. Implica starea de veghe, opusa celei de somn, cand scoarta cerebrala este activata difuz, iar omul se afla in stare de contemplare generala sau de asteptare pasiva. La un nivel curent de activare, se instaleaza starea de vigilenta, care presupune explorarea generala a mediului, asteptarea si cautarea a ceva inca nedefinit. Aceasta este o stare care pregateste atentia. Ea nu are o focalizare anume, ci detecteaza orice, fara a se opri asupra a ceva anume. Atentia este mai mult decat vigilenta, asa cum vom observa imediat.

Atentia este fenomenul psihic reglator ce consta in orientarea selectiva si in concentrarea energiei psihonervoase in directia unui stimul, in vederea desfasurarii optime a unei activitati.

Asa cum spuneam, atentia este mai mult decat vigilenta; iata care sunt trasaturile proprii atentiei:

- orientarea spre ceva anume, spre un stimul exterior (un sunet) sau un stimul interior (o idee, o dorinta); atentia inseamna incordare, cautare si fixare asupra a ceva anume, este intotdeauna obiectuala;

- selectivitatea: starea de atentie nu este nelimitata si nu poate sa se imparta, in mod egal, la toate stimularile ce ne parvin din ambianta; intotdeauna esti atent la ceva si neatent sau prea putin atent la alti stimuli; astfel, numai unii stimuli se vor afla in centrul atentiei, altora acordandu-li-se putina importanta sau deloc;

- prezenta ei se deduce pe baza unor manifestari comportamentale (intoarcerea capului, fizarea privirii asupra unui obiect sau asupra unei persoane, eliminarea miscarilor inutile in cazul unei activitati etc).

Formele atentiei:

A.    dupa plasarea obiectului atentiei in raport cu subiectul: atentie interna; atentie externa.

B.     dupa intentia si efortul solicitat, dupa complexitatea mecanismelor prin care se desfasoara: atentie voluntara; atentie involuntara; atentie postvoluntara.

Atentia externa: In observarea unui peisaj, in ascultarea unei conferinte, in urmarirea unui traseu, conducand automobilul, obiectul atentiei este exterior noua si subiectul se concentreaza asupra lui.

Atentia interna: In momentele cand suntem captivati de amintiri, cand suntem preocupati de rezolvarea unei probleme de viata, cand ne facem planuri de viitor si imaginam, cand meditam sau chibzuim, obiectul atentiei este inlauntrul nostru, in sfera subiectiva, mintala.

Atentia involuntara: este o forma simplista, intalnita si la animale. Factori externi ai atentiei involuntare: intensitatea deosebita a stimulilor (un zgomot puternic, o lumina intensa ne capteaza imediat atentia); noutatea si neobisnuitul stimulilor (reclamele comerciale deosebite); aparitia sau disparitia brusca a stimulului (avertizarile in circulatia rutiera); gradul de complexitate al stimulului (un stimul simplu poate capta atentia 1-2 minute, unul complex, insa, ne poate mentine interesul pentru mult timp). NOTA: nu trebuie confundate perceptia (care ne permite sa cunoastem un obiect sau un fenomen concret) si atentia (care inseamna doar concentrarea energiei psihonervoase intr-o dirextie anume: obiect, imagine, idee). Factori interni ai atentiei involuntare: interesul pe care-l prezinta pentru o persoana un obiect sau un fenomen (interesul provoaca si mentine atentia, ducand la rezultate precum receptare cat mai completa, intelegere, memorare buna a obiectului); actualizarea unor motive si trairea afectiva propriu-zisa a relatiei cu obiectele prin care se satisfac mentin nivelul energiei si gradul ei de concentrare fara effort, timp indelungat si fara sa apara oboseala. De regula, atentia involuntara, prin mecanismele ei neurofunctionale specifice, asigura eficienta pentru o activitate fara sa apara oboseala.

Totusi, chiar si o activitate atragatoare in ansamblu, are si momente mai dificile, mai putin interesante si, daca nu ar interveni atentia voluntara, ar aparea riscul neimplinirii acelor actiuni sau sarcini.

Atentia voluntara: nu apare spontan, ca cea involuntara, ci este intentionata si autoreglata constient. Este superioara atat prin mecanismele de producere, cat si prin efectele ei pentru activitatea omului. Un rol important in declansarea si mentinerea atentiei voluntare il au mecanismele verbale. Prin intermediul cuvantului se ia decizia de a fi atent si se stimuleaza si focalizeaza atentia. "Sa fiu atent" este autocomanda pentru atentia voluntara. Autoreglajul voluntar se exprima in orientarea intentionata spre obiectul atentiei, intensificarea activitatii psihice, inhibarea voita a altor preocupari colaterale, izolarea de excitanti perturbatori sau limitarea influentei acestora, mentinerea concentrarii atentiei pe durata necesara indeplinirii acelei activitati. Atentia voluntara sustine activitatea in toate momentele ei (atragatoare, dar si neplacute, usoare, dar si grele). Atentia voluntara poate fi favorizata de respectarea catorva conditii: stabilirea cat mai clara a scopurilor, pentru ca atentia sa se concentreze mai usor; remarcarea consecintelor pozitive ale indeplinirii activitatii, chiar daca ea este mai dificila; stabilirea momentelor activitatii si identificarea acelora mai dificile, care cer atentie incordata; crearea intentionata a ambiantei favorabile (spatiu de lucru bun, bine iluminat si aerisit, organizat si stimulativ); eliminarea sau diminuarea factorilor perturbatori (evitarea zgomotelor intense, a convorbirilor cu altii, a tentatiilor spre alte activitati). Atentia voluntara apare si se mentine cu effort, cu consum energetic, fiind urmata de oboseala, eficienta activitatii scazand astfel; este necesara alternarea perioadelor de activitate cu cele de odihna.

Atentia postvoluntara: utilizarea repetata a atentiei voluntare genereaza un anumit grad de automatizare al acesteia, transformand-o intr-un sistem de deprinderi; acest ansamblu de deprinderi, practic "deprinderea de a fi atent", constituie atentia postvoluntara. Este la fel de bine organizata ca si atentia voluntara, dar, in virtutea automatismelor implicate, nu necesita incordare voluntara, obositoare. Elevii din clasele mari ajung la o astfel de atentie.

In desfasurarea activitatilor sale, omul imbina si complementarizeaza cele 3 forme ale atentiei (involuntara, voluntara, postvoluntara), asigurand, astfel, in fiecare moment, cea mai economica si eficienta energie psihonervoasa.

Insusirile atentiei:

- volumul atentiei: cantitatea de elemente asupra carora se poate orienta si concentra atentia simultan. Ele pot fi puncte, figuri, cifre, litere etc. Volumul mediu al atentiei este de 5-7 elemente. Aceasta este o insusire valoroasa pentru profesii cum sunt operator la un panou de comanda, conducerea automobilului, pilotarea avioanelor;

- stabilitatea atentiei: se refera la persistenta, in timp, a posibilitatii de a mentine atentia asupra unui obiect, fenomen, actiune. Creste odata cu varsta; daca la prescolari e de 12-15 minute, la adulti este de 40-50 de minute si mai mult chiar;

- concentrarea atentiei: capacitatea acesteia de a se mentine orientata asupra unui stimul in conditiile actiunii unor factori perturbatori. Se poate spune despre cineva ca are o mare capacitate de concentrare a atentiei daca poate lucra in timp ce in jurul sau se produc zgomote, miscari etc. Aceasta calitate difera de la un individ la altul sau, la acelasi individ, de la o situatie la alta. Ca manifestare opusa acesteia mentionam distragerea atentiei, care consta in orientarea spre stimulii concurenti, ce are efecte negative, uneori dramatice (la cineva care lucreaza cu masini taietoare, prese, etc.);

- distributivitatea atentiei:insusire care permite unei persoane sa desfasoare, concomitent, mai multe activitati, cu conditia ca macar unele din ele sa fie relativ automatizate. Astfel, un sofer care actioneaza asupra volanului, asupra pedalei de frana, asupra schimbatorului de viteze, semnalizeaza schimbarea directiei de mers;

- mobilitatea (flexibilitatea) atentiei: consta in deplasarea si reorientarea ei de la un obiect la altul, de la o operatie la alta, in functie de cerintele activitatii, in cel putin 1/6 din secunda. Daca acest prag este mai mare, se manifesta rigiditatea sau inertia atentiei, fapt pentru care anumite profesii pot fi contraindicate (pilot al unui avion supersonic). Mobilitatea nu trebuie confundata cu fluctuatia atentiei, care este o deplasare intamplatoare, nesolicitata de activitate.

Persoanele preocupate de rezolvarea unor probleme reusesc un nivel ridicat de concentrare a atentiei, care poate sa para chiar anormal, ducand la includerea acestora in categoria "distratilor". Exista, totodata, si persoane care fac o obsesie din anumite idei, manifestand o focalizare exclusiva, permanenta asupra acestora.