GANDIREA

1 Definirea si caracterizarea gandirii

Gandirea poate fi descrisa ca o activitate de mare complexitate, in ea intervenind intreg psihismul, indeosebi vointa de a rezolva o problema.

Daca de exemplu, ma uit pe fereastra, vad pamantul ud, balti, spun: "Asta noapte a plouat". Afirmatia are la baza un proces de gandire care este mijlocit fiindca nu vad ploaia ci numai consecintele.

Deci, gandirea este o succesiune de operatii care duc la dezvaluirea unor aspecte importante ale realitatii si la rezolvarea anumitor probleme. Cand spunem o succesiune, nu inseamna ca gandirea trebuie sa dureze mult; implicarea operatiilor se poate realiza extrem de repede, ca si cum ar fi simultane. Alteori, rezolvarea presupune eforturi prelungite, ani de zile, aspect subliniat in actul de creatie, in care gandirea este inclusa in mod organic.

Desfasurandu-se larg, in mai multe faze - discursivitate, si apeland la resursele celorlalte procese psihice (memorie, afectivitate, vointa), gandirea indeplineste in sistemul psihic uman un rol central si este definitorie pentru om, ca subiect al cunoasterii logice, relationale.

Centralitatea gandirii consta in:

1. antreneaza toate celelalte disponibilitati si functii (pentru a se trece de la particular la general, de la aparenta la esenta);
2. are rol coordonator "de stat major" al sistemului care orienteaza, conduce si valorifica celelalte procese si functii (perceptiile devin observatii, comunicarea verbala dobandeste inteles, vointa isi precizeaza scopurile, planurile pe baza rationamentelor).

Procesualitatea gandirii trece de la o secventa la alta la anume produse: idei, concluzii, sisteme cognitive incheiate. Acestea reintra in circuit si servesc ca baza sau mijloace pentru noi demersuri ale gandirii.

Pentru    a defini gandirea trebuie sa ne punem intrebarea ce anume reflecta informational in planul intelectual subiectiv din lumea obiectiva.

Daca faptele singulare nu sunt obiect al gandirii ci al proceselor senzoriale, gandirea opereaza cu invarianti, cu constante. Se pune problema ce reprezinta invariantii din multitudinea obiectelor si fenomenelor care se divid in clase si categorii.

Dificultati in definirea gandirii

Nu se poate face o delimitare intre senzorial si logic pentru ca procesele senzoriale se intelectualizeaza - integrate verbal-logice, iar unele logice iau forme intuitive de manifestare (conceptele figurale).

Insuficienta cunoastere a structurii gandirii - gandirea nu se reduce la singular, opereaza cu invariantii relationali si obiectuali, dar ontologic nu exista decat prin individual, particular.

Psihologia traditionala ofera o definire descriptiv-explicativa "gandirea e considerata procesul psihic de reflectare a insusirilor esentiale si generale ale obiectelor si fenomenelor, a relatiilor dintre acestea, in mod mijlocit, generalizat, abstract, cu ajutorul notiunilor, judecatilor, rationamentelor.

In aceasta definitie se precizeaza continutul informational si unele caracteristici.

Psihologia contemporana ofera o definitie operationala: "gandirea e un sistem ordonat de operatii de prelucrare, interpretare, verificare a informatiilor, bazat pe abstractizare, generalizare si subordonat sarcinii alternativei optime din multimea sarcinilor posibile (M. Golu - Introducere in psihologie).

Cele doua definitii sunt complementare si pe baza lor putem identifica principalele caracteristici psihologice ale gandirii:

caracterul informational - gandirea prelucreaza, interpreteaza informatiile, diferentiaza categoriile, relatiile obiective, le reproduce si le coreleaza;

caracterul mijlocit - gandirea nu opereaza direct asupra realului ci asupra informatiilor furnizate de senzatii, perceptii, evocate de memorie, e mijlocita de limbaj care ajuta la interiorizarea si exteriorizarea informatiilor;

caracterul mijlocitor - mijloceste celelalte procese, confera inteles, se mijloceste pe sine prin produsele sale.

2. Specificul psihologic al gandirii

Termenul de gandire a cunoscut numeroase acceptiuni si interpretari. La inceputul secolului trecut, sfera conceptului era foarte larga. Termenul respectiv era folosit pentru denumirea tuturor proceselor psihice superioare. Gandirea conceptuala a fost considerata mai tarziu o forma superioara de inteligenta. Aceasta presupunea:

inlaturarea pentru un anume timp a tendintei de actiune si proiectarea acesteia la nivel mental;

implicarea rationamentului in proiectarea actiunilor anticipate ca eficiente.

Pentru Jean Piaget diferitele forme ale gandirii (preconceptuala, concreta, formala) sunt anumite parti, stadii ale inteligentei care incepe prin a fi senzatia motorie si ajunge sa fie reflexiva, formala la adolescenta.

Pierre Oleron propune pentru termenul de gandire pe cel de "activitati intelectuale". Acestea se realizeaza dupa "circuite lungi", deci nu sunt imediate, ca reflexele. Ele necesita elaborare si folosire de scheme, de modele simbolice. Au specific inventia, mai ales in R.P. Principalul mijlocitor al lor este limbajul. Depind de motivatie care poate produce continuare, "distorsionarea" rationamentelor in functie de interese, idei preconcepute. Numai unele dintre activitatile intelectuale au caracter de gandire.

P.P.Neveanu considera ca gandirea e dimensiunea distinctiva a intelectului, cea mai importanta pentru psihic, aceasta pentru ca introduce modificari in informatie, face trecerea de la neesential la esential, de la particular la general, de la concret la abstract. Are rol de dispecer, de "stat major" pentru ca: antreneaza toate celelalte resurse psihice in procesul cunoasterii si pentru ca orienteaza, conduce si valorifica toate celelalte procese psihice.

3. Conceptul si piramida conceptelor

Gandirea are doua mari componente:

informationala - reprezinta latura de continut (dispune de "unitati informationale" despre ceva - obiecte, fenomene, situatii)

operationala - functionala, implica transformari ale informatiilor in scopul obtinerii unor produse cu ajutorul carora se depaseste situatia problematica.

Latura informationala este reprezentata de ansamblul notiunilor si conceptelor care sunt forme generalizate de reflectare a insusirilor obiectelor si fenomenelor.

Un concept este un raspuns comun la o clasa de fenomene a caror membri manifesta cateva trasaturi comune. "Conceptul este un prototip al obiectului" (Rosch).

Conceptele sunt produse ale rationamentelor.

Conceptele sunt condensari ale experientei trecute.

Conceptele nu sunt date senzoriale ci sisteme bazate pe raspunsurile noastre la diferite situatii. Ele reunesc datele senzoriale independente. Sunt ajutate de cerinte si de simboluri.

Conceptele au doua moduri de utilizare:

extensiva - comuna pentru toti oamenii;

intentionala - difera de la individ la individ.

Conceptele sunt "sisteme de raspunsuri" invatate, cu ajutorul carora organizam si interpretam datele primite prin perceptii, influenteaza comportamentul si ne permit sa aplicam automat experienta noastra la situatiile prezente.

L.S.Vagotski introduce termenul de "piramida notiunilor" pentru a ilustra organizarea si ierarhizarea lor.

Creierul are tendinta de unificare, de grupare a stimulilor. Aceasta tendinta este solicitata de nevoile adaptarii, ale vietii si este posibila datorita gandirii. Gruparea se realizeaza mai intai intre obiectele ce servesc aceluiasi obiectiv (ex. copilul distinge parintii sai de alti oameni straini, etc.).

In comparatie cu categoria, conceptul este o realitate mult mai complexa, desi aceasta poate duce treptat la formarea lui (ex. categoria "articole de incaltaminte" este formata din obiecte diferite: pantofi, cizme, ghete, etc.). Unul din rezultatele importante ale categorisirii il reprezinta formarea de scheme cognitive.

Omul, folosind limba, realizeaza abstractizari, adica sesizarea unor relatii esentiale. Acestea sunt denumite relatii semantice. Cristalizarea unor relatii semantice in jurul unui cuvant duce la aparitia notiunilor. Notiunile incorporeaza doua categorii de relatii semantice:

a)      relatii de predicatie - referitoare la caracteristicile conceptului (balena naste pui vii, respira prin plamani, traieste in oceane);

b)      relatii de subordonare - privind raportul notiunii cu altele mai generale (balena este mamifer, vertebrat).

Notiunea sau conceptul, ca unitate de baza a gandirii, consta dintr-o condensare selectiva sau integrare de informatii despre insusirile generale si esentiale ale anumitor clase de fenomene, obiecte sau relatii.

Fiind un integrator categorial, notiunea este intotdeauna generala, dar se situeaza la diverse niveluri de generalitate (ex. galben - culoare; privighetoare - pasare - fiinta, etc.).

Unele notiuni sunt mai aproape de concret. Aceasta a permis ca sistemul cognitiv global, la care a ajuns omenirea, sa poata fi reprezentat printr-o piramida a conceptelor, universal valabila, in care dispozitia pe verticala a integratorilor este fixa si absolut exacta, nefiind ingaduit sa se inverseze vreo pozitie (ex. a notiunii de gen cu cea de specie: caine - animal).

Conceptul sau notiunea este traita subiectiv ca o semnificatie ce se refera la o clasa de fapte ale existentei. De aceea conceptul nu se poate rupe de judecati si rationamente pentru ca ori de cate ori incercam o definitie a unui concept facem trimiteri la alte concepte cu care se afla in raporturi de subordonare, coordonare, supraordonare. Astfel, fiecare concept apare ca un loc de intalnire intre diverse dimensiuni conceptuale.

Ed.Goblot - "notiunea este o posibilitate de a formula numeroase judecati cu privire la o clasa de obiecte sau fenomene."

Sunt relevate 2 categorii de concepte:

concepte empirice - sau potentiale sau cotidiene, specifice copilului si scolarului, nu dispar in totalitate la adulti. La orice om, indiferent de varsta, o mare parte din cunostinte au un caracter empiric.

M.Zlate arata ca in conceptele empirice persista trasaturi concrete, particulare, insusiri locale, dependente accidentale, neesentiale. Ele sunt saracacioase in continut, fragile, labile, altele sunt rigide, toate puternic individualizate cognitiv, actional si mai ales afectiv.

concepte stiintifice - cuprind insusirile esentiale ale obiectelor si fenomenelor, in continutul lor impunandu-se semnificatia obiectiva a acestora; ele reflecta legitatile realitatii existentei, permit elaborarea definitiilor.

O notiune empirica maturizata poate fi exprimata printr-o definitie. In schimb, notiunea stiintifica nu se finalizeaza, ci debuteaza cu o definitie logica, deci cu o precisa integrare in sistem. Notiunile se formeaza in conditiile dezvoltarii psihice prin acumulare de experienta, prin comunicarea cu altii, prin insusirea limbii si culturii. Procesul formarii piramidei conceptelor presupune cu deosebire, constituirea progresiva a operatiilor de abstractizare si generalizare.

4. Intelegerea

Datorita gandirii, omul desprinde semnificatiile obiectelor, fenomenelor, actiunilor cu care se intalneste, prin raportarea noilor informatii la fondul de cunostinte asimilate si sistematizate.

Esential pentru intelegere este modul in care se conjuga informatia stocata cu informatia noua, prima indeplinind rolul de cod fata de cea de a doua. Deci nu poti decodifica decat daca ai in prealabil suficiente cunostinte corespunzatoare.

Pentru ca intelegerea sa se realizeze adecvat, este necesar sa intervina o selectie fie in activarea vechilor cunostinte, fie din punctul de vedere al trierii noilor informatii.

Sarcinile intelegerii pot avea diferite obiective: o simpla identificare, descoperirea unei cauze, a unei interdependente, surprinderea unor corelatii, etc.. Demersurile intelegerii, de fiecare data au un caracter specific (ex. una este sa intelegi principiul de functionare al unui dispozitiv tehnic - care necesita cunostinte de mecanica, fizica, etc. si alta este sa intelegi motivele care se afla in spatele unui anumit comportament. Modul de intelegere corespunde unei specializari a gandirii.

In functie de gradul de dificultate (distanta intre cunostintele vechi si datele noi) intelegerea se realizeaza spontan sau printr-un proces de durata desfasurat multifazic, discursiv.

Intelegerea spontana este rezultatul unei relative automatizari a explorarilor cognitive si presupune o prescurtare a operatiilor de decodificare. Intelegerea discursiva se realizeaza treptat, necesita eforturi constiente, are in vedere decodificarea dimensiunilor esentiale ale fenomenului si apoi la decodificarea integrala, in final producandu-se o restructurare mintala.

In studiul fiecarei discipline intervine intelegerea discursiva, esalonata pe ani scolari. In acest caz apar de regula dificultati prin decodificarea intelesului unor segmente de continut sau in corelarea acestora. Intervin obstacole cognitive "nu inteleg bine, nu-mi este clar". Astfel, procesul intelegerii dobandeste structura unei rezolvari de probleme.

5. Creativitatea

Forma superioara de rezolvare a problemelor are la baza relatii putin inrudite cu ideile din structura cognitiva in vederea obtinerii unor produse noi.

Nu se cunoaste care reguli din structura cognitiva sunt relevante.

6. Invatarea cognitiva

In general, prin invatare se dobandesc noi comportamente. Copilul si scolarul invata sa mearga, sa vorbeasca, sa numere, sa actioneze in cele mai diverse forme, sa se conduca dupa valori, sa participe la viata sociala si profesionala, etc.

Toate, inclusiv stiinta, cultura, profesia, se dobandesc prin invatare.

Unele forme ale invatarii sunt spontane, latente, altele sunt constiente, organizate, sistematice, indreptate catre anumite obiective sau continuturi asa cum este invatarea scolara. Se considera ca in anumite grade invatarea este generativa sau formativa si constructiva. In cadrul invatarii scolare, un rol central revine invatarii cognitive. Aceasta este activitatea de asimilare sau insusire a cunostintelor si operatiilor intelectuale corespunzatoare, de constituire a unor sisteme cognitive si structuri operationale conforme cu obiectele de studiu.

Pentru invatare este hotaratoare actiunea cu motivatia, obiectivele ei in vederea receptarii, prelucrarii si valorificarii informatiilor. In evolutia lor, actiunile intelectuale parcurg cateva etape trecand de la forme externe, observabile, la reprezentari, la formulari verbale, apoi se interiorizeaza, ajunge la modele mintale abstracte, generalizate.

Formarea conceptelor si a sistemelor de concepte (ex. numar, animal, etc.) fac parte din invatarea cognitiva. Trecerea de la concepte empirice la cele stiintifice, in cadrul invatarii scolare, intra de asemenea in perimetrul invatarii cognitive. Invatarea cognitiva se sprijina si contribuie la dezvoltarea operatiilor generale si specifice ale gandirii. In centrul ei se afla continutul cognitiv informational asimilat.

Invatarea cuvintelor si a semnificatiilor notionale asociate lor este esentiala in invatarea cognitiva. Din acest motiv, invatarea cognitiva este solidara cu intelegerea integrala si aprofundata a materialului studiat si propune cultivarea inteligentei. Cea mai activa strategie a invatarii cognitive este problematizarea si in general rezolvarea problemelor.

Intrucat invatarea cognitiva nu se limiteaza numai la insusirea corecta a cunostintelor stiintifice ci are in vedere dezvoltarea si valorificarea lor aplicativa, apeleaza si la euristica.

Desi memorarea este strict necesara, nu trebuie sa i se acorde intaietate. Invatarea cognitiva este concentrata pe gandire, de aceea in scoala trebuie sa se clarifice problemele, sa fie sistematic inteles materialul, reformulat personal si abia dupa aceea memorat.

7. Operatiile gandirii

Ansamblul operatiilor si procedeelor mentale de transformare a informatiilor, de relationare, prelucrare, combinare si recombinare a schemelor si notiunilor in scopul ajungerii la noi cunostinte sau R.P. formeaza latura operationala a gandirii.

Gandirea opereaza cu 2 categorii de operatii:

fundamentale

de baza, prezente in orice gandire;

constituie scheletul ei (analiza, sinteza, abstractizarea, generalizarea, comparatia).

speciale sau instrumente

opereaza cate 2, in perechi antitetice;

se folosesc numai in anumite acte de gandire, se particularizeaza in functie de continut (ex. algoritmice - sunt orientate in aceeasi directie, efectuarea corecta a unei operatii sprijina corectitudinea urmatoare);

corespund principiului "economiei gandirii euristice";

au o desfasurare arborescenta, din fiecare "nod" subiectul trebuie sa aleaga una;

corespunde principiului autoorganizarii gandirii;

modalitati reproductive - modalitati stereotipizate;

modalitati productive de gandire - descopera un nou principiu de relationre a datelor, ceea ce aduce o noua solutie;

modalitati divergenta - cat mai multe si cat mai indepartate de punctul initial;

modalitati convergenta.

Cele doua modalitati se completeaza si duc la formarea unor structuri cognitive ale gandirii. Acestea sunt sisteme organizate de informatii si operatii bazate pe ordonare, diferentiere interioara, operativitate. Aceste structuri se caracterizeaza prin:

completitudine - pot fi mai sarace, mai articulate, mai dezarticulate, mai extinse.

operativitate - mai flexibile, mai rigide;

grad de formare - sunt deja constiente sau in formare;

finalitate - se soldeaza cu efecte adaptative sau nu.

Rolul lor esential de a filtra, de a media intrarile in gandire.

Fenomene de influenta negativa a structurii gandirii apar asupra R.P., ex.:

fenomenul "orbirii" gandirii - nu se sesizeaza ceea ce este esential intr-o problema;

fenomenul stereotipiei gandirii - perseverarea ei in aceeasi maniera de lucru, chiar daca s-au schimbat conditiile;

fenomenul fixitatii functionale - nu ofera alte utilizari obiectului decat cele stiute.

Analiza consta in separarea mintala, dintr-un intreg a insusirilor sau partilor sale.

Sinteza este operatia inversa analizei, constand in unificarea mintala, intr-un intreg a unor parti sau insusiri.

In orice proces de gandire se intalnesc ambele operatii. Analiza si sinteza reunesc dezmembrarea, structurarea obiectului singular, conform unui model.

Analiza presupune "desfacere", descompunere iar sinteza reconstituire, recompunere de relatii, scheme, ducand nu la un obiect singular ci la un obiect intelectual, care are sau nu corespondent in realitate.

Abstractizarea este operatia mintala prin care desprindem o anumita insusire a unui obiect sau fenomen fara sa tinem seama, in momentul respectiv de celelalte insusiri. Celelalte insusiri care nu ne intereseaza le ignoram.

In cazul abstractizarii intalnim doua cazuri:

reliefare, retinere de insusiri;

omitere a unora.

Ex. in rezolvarea unei probleme de geometrie, daca avem de demonstrat ceva in legatura cu un triunghi dreptunghic, mintal facem abstractie de alte insusiri (marimea unghiurilor, dimensiunea laturilor, etc.), abstractizam doar prezenta unghiului drept si dimensiunile triunghiului.

Generalizarea - abstractizarea duce la generalizare; insusirea abstracta regasita la diferite obiecte, le confera o nota comuna, pot forma o categorie unica.

8. Rezolvarea de probleme

A rezolva o problema inseamna a recurge la transformari, la reorganizari, restructurari. Restructurarea e o "recentrare".

Behavioristii explica R.P. in termenii stimul-raspuns, cand un raspuns se asociaza cu un stimul, legatura sub forma de lant, cu mediatori superiori de tip verbal. Un stimul se poate asocia cu diverse raspunsuri, cel mai usor cu cel din varful piramidei.

Psihologia genetica (Piaget) considera ca R.P. se face prin "umplerea golurilor". Problema apare cand intervine ceva nou, atunci cand acesta e integrat in structurile operatorii vechi, care se extind, se completeaza, apare posibilitatea rezolvarii.

I.Radu si M.Miclea propun urmatorul model:

problemele au un caracter psihogenetic pentru ca structurile cognitiv-operatorii in functie de care ele apar sunt un rezultat al dezvoltarii genetice;

problemele au functie constituanta pentru ca pot genera noi structuri;

problemele dispun de o schema "vectoriala" ceea ce poate prefigura ce tip de solutie cere;

problema presupune un model mintal acceptat cu rol de a evalua solutia.

Gandind asupra situatiilor, subiectul intampina unele dificultati, se confrunta cu obstacole pe care se straduieste sa le depaseasca prin mijloace cognitive. Acesta este un proces de rezolvare a problemelor si constituie domeniul performant de lucru al gandirii.

Problema este, deci, ca un "obstacol" cognitiv, ca o bariera, o dificultate teoretica sau practica.

Problema reprezinta un sistem de intrebari asupra unei necunoscute, pentru ca dificultatea se prezinta ca o lacuna a cunoasterii.

Inainte de problema, apare situatia problematica (chomsky) atunci cand subiectul constata ca procedeele obisnuit uzuale nu sunt suficiente pentru a acoperi lacuna din gandire, este o neconcordanta intre mijloace si scopuri.

Problema este un obstacol cognitiv in relatiile dintre subiect si lumea sa, iar asumarea sarcinii de a depasi obstacolul ca si demersurile cognitive si tehnice in acest scop contureaza domeniul rezolvarii problemelor.

Categorii de probleme, dupa gradul de structurare:

probleme bine definite, care se rezolva prin strategiile algoritmice;

probleme slab definite, implica strategii euristice.

V.Reitman avand in vedere criteriile:

masura specificarii datelor initiale din situatia problematica;

masura specificarii scopului deci a starii finale;

necesarul de operatii de transformare,

propune o tipologie cu urmatoarele 5 categorii de probleme:

productiv-necreative - necesita doar o gandire reproductiva, sunt rezolvate prin strategii;

demonstrativ-explicative sau inovativ-creative - in care starea finala e bine specificata, se cere demonstrarea, dovedirea, gasirea cauzalitatii;

euristic-creative - in care atat inceputul cat si sfarsitul sunt slab delimitate, au grad mare de ambiguitate, solicita capacitati cognitive inalte;

inventiv-creative - tipice pentru creatia tehnica actuala, asemanatoare cu cele euristic-creative, dar cu starea initiala mai bine specificata;

de optimizare - cu starea initiala bine definita dar cu cea finala necunoscuta.

FAZELE PROCESULUI REZOLUTIV

punerea problemei - adica o reformulare a ei prin care se anticipeaza legaturile posibile intre cunoscut si necunoscut; de felul cum este pusa problema depinde in mare masura rezolvarea ei. Este o etapa analitica, presupune intelegerea conflictului, definirea variantelor posibile de combinare a datelor;

formularea ipotezei - atat asupra solutiei cat si a procedelor de rezolvare. Daca sunt mai multe variante rezolutive ipotetice, se testeaza pentru alegerea celei optime;

modelul rezolutiv - se lucreaza sintetic;

etapa executiva - a solutionarii efective a problemei. Daca nu s-a reusit se reia de la inceput traseul.

STRATEGII DE REZOLVARE A PROBLEMELOR

B.Zrgo propune 3 categorii de strategii:

anticipativ-exploratorii

anticipativ-rezolutive

executive

Este necesar sa se gaseasca relatia mascata in contextul situatiei problematice.

O strategie de succes devine un principiu care se poate generaliza. Problemele foarte complexe se fragmenteaza in subprobleme, in modele de solutii, reprezinta variante furnizate de gandirea divergenta. Asa se lucreaza in cosmonautica, in fizica, si tehnica nucleara, in cercetarile oncologice sau in cele privind flagelul SIDA.