INVATAREA UMANA

Invatarea desemneaza procesul achizitionarii de catre oameni a unor cunostinte, abilitati, deprinderi, atitudini, modele comportamentale etc., gratie activitatii si efortului acestora depuse in acest sens si care au drept rezultat schimbarea (in sensul cresterii calitative, a eficientei) sau imbogatirea modului de a gandi si a se comporta al acestora. Intelesul termenului "invatare" se focalizeaza pe persoana/ persoanele care inregistreaza schimbarea in sensul transformarii evolutive al acestora (Dumitru, I., 2001, p. 187).

Asadar, invatarea este permanenta, continua, reprezentand un aspect intrinsec al existentei umane.

Asa cum evidentia si Dumitru (2001, p.185), exista cateva caracteristici esentiale ale invatarii:

1. Invatarea este inteleasa atat ca proces, cat si ca activitate. In varianta de proces vizeaza transformarile care au loc in sistemul nervos, implicit in mintea celui ce invata. Ca activitate, invatarea presupune efectuarea de catre cel ce o realizeaza a unor actiuni cu scopul de a-si insusi ceva pentru a se adapta. Diferenta este relativa deoarece orice proces psihic este o activitate psihica specializata si specific organizata.
2. In al doilea rand, a invata inseamna a achizitiona, a asimila, a dobandi, a insusi (prin activitate si efort propriu) ceva: informatii, cunostinte, priceperi, deprinderi, abilitati, strategii cognitive, modalitati de rezolvare a problemelor, atitudinii, valori, norme, reguli, comportamente si modele de conduita.
3. A invata inseamna a produce schimbari comportamentale sau a dobandi comportamente noi. Cu alte cuvinte, rezultatul invatarii il reprezinta posibilitatea de a ne manifesta diferit, fie prin aparitia unor conduite noi, fie prin restructurarea adaptativa a ceea ce exista deja. Nu orice schimbare reprezinta rezultatul invatarii, ci doar cele de natura centrala (realizate in sistemul nervos central), durabile, trainice si care aduc elemente noi.
4. In al patrulea rand, invatarea reprezinta factorul fundamental si esential al dezvoltarii psihice, al formarii si dezvoltarii personalitatii. Astfel, dezvoltarea psihica a omului este maximal conditionata de modul in care sunt prelucrate /asimilate influentele exterioare si transformate in achizitii proprii, individuale.
5. Invatarea are efecte adaptative si inovative intr-o lume intr-o permanenta schimbare si evolutie. Aici poate fi evidentiata ca si aspect distinct, tendinta omului de a invata nu doar din experienta, din trecut, ci si din viitor prin anticiparea acestuia. Invatarea anticipativa este proactiva, pune accentul pe initiativa si capacitatea omului de a influenta evolutia evenimentelor.

Conditiile invatarii

Un raspuns complet la intrebarea "Ce este invatarea? ' nu poate sa omita descrierea conditiilor care influenteaza producerea invatarii. Invatarea nu se petrece numai ca un eveniment natural. Ea se poate produce si in anumite conditii care pot fi observate si chiar controlate. Identificarea, descrierea si optimizarea conditiilor invatarii reprezinta momente importante ale procesului de organizare si conducere a instruirii. Pentru a fi eficient, educatorul trebuie sa stie nu numai de unde porneste elevul si incotro se indreapta, dar si care sunt conditiile prealabile, specifice invatarii, precum si ce va fi capabil elevul sa invete in continuare.

O prezentare a conditiilor ce guverneaza producerea invatarii ne este oferita de psihologul R. Gagne. El distinge intre doua categorii de conditii:

• conditii interne (care tin de particularitatile si disponibilitatile celui care invata)
• conditii externe (care sunt independente de subiectul supus invatarii si provin din specificul situatiei de instruire).

Ansamblul initial de capacitati pe care le poseda individul poate fi denumit conditiile interne ale celui care invata. Acestea includ potentialul ereditar (dispozitiile innascute), nivelul dezvoltarii intelectuale, cunostinte, capacitati, motivatie, vointa, unele tehnici de munca intelectuala. Gagne atrage atentia asupra faptului ca "ceea ce subestimau sau ignorau cele mai multe dintre prototipurile traditionale ale invatarii era insasi existenta unor capacitati prealabile. Si tocmai aceste capacitati prealabile sunt de o importanta cruciala in trasarea unor demarcatii intre diversele conditii necesare invatarii' (Gagne, 1975, p. 27).

In categoria conditiilor externe se afla variabilele ce constituie situatia de invatare, si anume: sistemul de cerinte scolare, structura si gradul de dificultate ale materiei, calitatea instruirii (metode, procedee, strategii didactice), competenta cadrului didactic, relatiile profesor-elevi, caracteristicile clasei de elevi (ambianta psihosociala). Reusita sau nereusita invatarii se datoreaza influentei combinate a celor doua categorii de conditii. Variabilele externe nu produc nici un efect daca, de exemplu, elevul nu este motivat sau daca nivelul de dezvoltare necesar nu este atins. La fel, daca factorii interni sunt prezenti, e necesara si o stimulare externa pentru a se realiza invatarea. Gagne indica pentru fiecare tip de invatare conditiile ce trebuie indeplinite de elev si de situatia de invatare pentru ca acel tip de invatare sa se produca.

Psihologul american David Ausubel identifica si el factorii care influenteaza invatarea. Autorul invocat imparte acesti factori in doua moduri. El distinge intre variabilele intrapersonale si variabilele situationale, ce ar corespunde delimitarii lui Gagne intre factorii interni (intrapersonali) si factorii externi (situationali). O alta distinctie se face intre factorii cognitivi si factorii socioafectivi. Din categoria factorilor cognitivi fac parte: stadiul dezvoltarii cognitive, structura cognitiva, capacitatea intelectuala, gradul de dificultate a continuturilor, exercitiul.

David Ausubel considera ca factorul cel mai important care influenteaza invatarea este structura cognitiva, adica "cunostintele existente, constituite din fapte, notiuni, propozitii, teorii si date perceptuale brute, de care cel ce invata poate dispune in orice moment' (Ausubel, Robinson, 1981, p. 76). Cunostintele noi nu pot fi invatate in mod constient decat daca in structura cognitiva exista idei la care aceste cunostinte sa poata fi raportate. Randamentul elevului in activitatea de invatare, capacitatea sa de a face fata cerintelor invatarii sunt in stransa legatura si cu ceea ce Ausubel a numit stare de pregatire cognitiva, care se refera la "adecvarea bagajului de cunostinte de care dispune la un moment dat elevul, in asa fel incat el sa faca fata cerintelor invatarii unei teme noi, precise'. Un individ demonstreaza o stare de pregatire cognitiva in cazul in care randamentul sau in activitatea de invatare, in sensul sporului de cunostinte sau de capacitate teoretica, este proportional cu volumul de efort si de exercitiu implicat.

Individul care invata nu reprezinta doar o entitate cognitiva. El manifesta stari afective sau emotionale in contextul motivational, al atitudinilor, al personalitatii, care influenteaza invatarea atat in mod direct, cat si indirect. David Ausubel crede ca variabilele afective actioneaza in primul rand in faza invatarii initiale, moment in care ele indeplinesc o functie de energizare ce poate facilita fixarea notiunilor noi. Variabilele afective opereaza concomitent cu cele cognitive.

De asemenea, invatarea este influentata si de factorii sociali. Omul este o fiinta sociala si comportamentul sau este influentat atat de cei aflati in imediata sa apropiere (grupul-clasa, familia), cat si de normele, traditiile si atitudinile grupului social, etnic sau religios din care face parte. Climatul socioafectiv al clasei, interactiunea elevilor, relatiile de competitie sau de cooperare din cadrul grupului scolar influenteaza procesul de invatare al fiecarui elev. intre factorii care determina rezultatele procesului de invatare, Ausubel mentioneaza si trasaturile de personalitate ale profesorului: capacitatile intelectuale, aptitudinile didactice, trasaturile de caracter, capacitatea de a genera efervescenta intelectuala si motivatie intrinseca la elevi. Pentru a deveni eficienta, invatarea scolara presupune identificarea tuturor conditiilor care, intr-un fel sau altul, influenteaza si contribuie la obtinerea rezultatelor dorite. Organizarea si corelarea tuturor acestor conditii inainte ca elevul sa fie introdus in situatia de invatare constituie o sarcina de baza a profesorului.

Forme ale invatarii

Cele opt tipuri de invatare identificate de Gagne sunt:

1) invatarea de semnale, prin care se are in vedere clasicul reflex conditionat al lui Pavlov. O caracteristica importanta este aceea ca individul invata sa dea un raspuns general, difuz, la un semnal. Aceasta este o invatare involuntara, direct legata de emotiile si nevoile vitale primare. invatarea de semnale are loc in viata fiecaruia dintre noi. invatam sa raspundem la culoarea rosie a semaforului, la soneria ceasului desteptator, la clopotelul de la scoala etc. invatarea de semnale este folosita uneori de profesor pentru a crea o stare de atentie la elevi. Un profesor poate folosi in mod deliberat bataia din palme, de exemplu, ca semnal pentru a-i face atenti pe elevi.

2) invatarea stimul-raspuns, ce corespunde conditionarii operante a lui Skinner. Ea se diferentiaza de forma precedenta prin faptul ca subiectul este capabil de a discerne si de a da un raspuns specific la un stimul determinat. in loc de a avea o reactie generala emotionala, individul poate realiza o actiune delimitata cu precizie, invatarea S-R este implicata in invatarea actelor motrice voluntare. Tinerea corecta a unui creion de catre un copil mic este un exemplu de aplicatie relevata de invatarea S-R. Initial, creionul poate fi asezat intr-o pozitie corecta in mana copilului de catre invatator sau parinte. Acest procedeu se va repeta de doua, trei ori. Dupa un numar de repetitii intarite, raspunsul corect devine din ce in ce mai probabil.

3) inlantuirea este, de asemenea, o forma simpla de invatare. Ea se mai numeste si "invatarea de secvente' si presupune invatarea unei serii de legaturi S-R inlantuite intr-o ordine determinata. Gagne da urmatorul exemplu: cand unui sofer incepator ii spunem "Porneste acum motorul! ', ii cerem sa execute un lant de conexiuni S-R pe care el le-a invatat deja. De asemenea, copiii invata dupa modelul inlantuirilor un numar de deprinderi: incheierea nasturilor, inchiderea cataramelor, utilizarea foarfecelor, efectuarea nodurilor. invatarea automatismelor (inotul, mersul pe bicicleta, dactilografierea) se face in acest mod. Inlantuirile descrise sunt neverbale, desi invatarea lor poate fi facilitata prin indicatii verbale.

invatarea de asociatii verbale, ce presupune tot serii de legaturi S-R, dar acestea sunt de natura verbala. Formarea lanturilor verbale poate fi considerata un caz particular de inlantuire. Lanturile verbale se formeaza cu prilejul invatarii cuvintelor unei limbi si al imbinarii lor in propozitii. in aceasta forma de invatare, memoria joaca un rol important. Sunt bine cunoscute experimentele psihologului german Hermann Ebbinghaus privind memorarea unor silabe lipsite de sens; Ebbinghaus a stabilit ca se invata foarte mult prin asociatii verbale. Deci, chiar si in conditiile in care silabele au fost selectate ca avand un continut complet lipsit de sens, ele sunt totusi susceptibile de a forma asociatii.

invatarea prin discriminare, in care subiectul invata sa raspunda diferentiat acelor caracteristici ale obiectelor care servesc la distingerea acestora: forme, marimi, culori. insusirea discriminarilor este o activitate de mare importanta in procesul de instruire scolara. Elevul invata sa diferentieze literele de tipar, cifrele, culorile, fonemele, pentru ca apoi sa invete trasaturile distinctive ale unor clase de obiecte din mediul in care traieste (pasari, flori, masini).

invatarea notiunilor, ce se refera la faptul ca subiectul poate sa clasifice obiectele pe baza unor proprietati comune. Formarea conceptelor este foarte importanta in actul instruirii. incepand cu clasele mici, apoi de-a lungul intregii perioade scolare, elevului i se cere sa clasifice multe obiecte si evenimente. Un rol important in acest proces il are limbajul. O data ce notiunile sunt insusite, individul este pregatit pentru asimilarea unui volum de cunostinte foarte mare.

7) invatarea regulilor, care se bazeaza pe invatarea notiunilor. in termenii cei mai simpli, o regula este un lant de doua sau mai multe concepte. Gagne defineste regula drept "o capacitate interna care-i ofera individului posibilitatea de a raspunde la o clasa de situatii-stimul cu o clasa de performante, ultima fiind in mod predictibil legata de prima printr-o clasa de relatii'. De exemplu, pentru a invata o regula de genul "obiectele rotunde se rostogolesc', elevul trebuie sa cunoasca deja notiunile de "obiect rotund' si "rostogolire' si chiar sa poata stabili o relatie intre ele. Daca aceasta legatura nu este inteleasa, atunci nu avem de-a face decat cu invatarea unui simplu lant verbal. O mare parte din procesul invatarii scolare o reprezinta invatarea de reguli.

Rezolvarea de probleme, care este un tip de invatare ce necesita eforturi interioare numite in mod obisnuit gandire. Ea poate fi privita ca un proces prin care regulile invatate anterior sunt combinate cu scopul gasirii unei solutii intr-o situatie problematica. Rezolvarea de probleme nu inseamna doar o aplicare a regulilor invatate anterior. Ea este un proces ce genereaza o noua invatare, insusirea unor idei noi care multiplica aplicabilitatea regulilor invatate anterior.

Conceperea invatarii ca un proces ierarhic, cumulativ, in care o forma superioara de invatare se bazeaza pe formele inferioare poate oferi sugestii interesante pentru instruirea scolara. Gagne insusi considera ca ierarhia invatarii ofera o baza pentru gasirea unui drum de invatare potrivit fiecarui elev. Pentru aceasta, lucrul cel mai important este sa aflam ce cunoaste elevul in acel moment si sa incepem instruirea din acel punct. Problema de ordin general pe care orice profesor trebuie sa si-o puna in momentul in care programeaza continutul instruirii este urmatoarea: ce elemente trebuie invatate de elev in prealabil pentru ca noile continuturi sa poata fi insusite cu usurinta?

Strategiile de invatare - conditie a invatarii autonome

Pe parcursul dezvoltarii umane si activitatea de invatare suporta modificari care in mod firesc ar trebui sa aiba un sens ascendent, evolutiv, atat in ceea ce priveste calitatea sau cantitatea produselor activitatii de invatare, cat si in ceea ce priveste eficientizarea si perfectionare manierei in care se ajunge la obtinerea acestor rezultate. In acest context apare necesitatea cunoasterii, intelegerii si utilizarii unor strategii de invatare cat mai eficiente, considerate a fi conditii esentiale ale cresterii autonomiei in invatare.

Alegerea de catre elev strategiilor ce urmeaza a fi utilizate in activitatea de invatare poate fi cat mai adecvata daca se tine cont de cativa factori esentiali:

• scopul invatarii (de ce trebuie sa invete?);
• tipul materialului de invatat (continutul invatarii);
• modul de abordare a sarcinilor de invatare care se traduce in natura atitudinii fata de invatare, in gradul de motivatie pentru acest tip de activitate, avand legatura in egala masura si cu imaginea si stima de sine a elevului (perceptia asupra propriei valori);
• metacognitiile elevului;
• stilul de invatare personal.

Metacognitiile elevului presupun:

cunoasterea de catre acesta a propriilor sale resurse cognitive si a propriilor capacitati si limite (autocunoasterea);

constientizarea propriilor strategii de realizare a cunoasterii si invatarii, precum si a posibilitatilor de aplicare a acestora in conditii specifice de activitate;

capacitatea de planificare si control a unor activitati cognitive si de invatare;

monitorizarea nivelului actual de cunoastere a unui continut de invatat;

capacitatea de a identifica si utiliza strategii de invatare care sa-i asigure eficienta sau succesul in solutionarea unor probleme;

capacitatea de realizare a unor analogii si transferuri.

Esenta utilizarii unor strategii de invatare eficienta se raporteaza mai ales la urmatoarele aspecte:

• activarea cunostintelor si abilitatilor anterioare necesare intelegerii si retinerii unor continuturi de invatare diverse, cu grad diferit de structurare si coerenta logica;
• realizarea unor analogii si transferuri pe baza surprinderii unor similaritati intre cunostintele anterior dobandite si informatiile noi;
• folosirea unor procedee mnemotehnice care faciliteaza retinerea unui anumit tip de informatii, a unor continuturi ;
• organizarea materialului de invatat care presupune schematizarea (surprinderea ideilor principale, a conceptelor-cheie), reprezentarea iconica a continuturilor (grafice, harti, schema, matrice, tabele etc), sumarizarea (evidentierea legaturilor dintre idei, atitudinea critica fata de un anumit continut in scopul imbunatatirii)

Stilul de invatare

In literatura psihopedagogica conceptul de stil este raportat la multiple aspecte ale dezvoltarii noastre, intalnind sintagmele de cognitiv, stil perceptiv, stil de invatare.

Stilul de invatare are sfera mai larga de generalitate, incluzand atat specificul functionalitatii cognitive, cat si preferintele generale ale oamenilor pentru diverse tipuri si situatii de invatare.

A. Woolfork (1995, dupa Dumitru, 2001, p.390) considera ca esenta stilului de invatare se exprima prin "preferinta de /in invatare", adica maniera personalizata in care alegem sa receptionam , sa achizitionam, sa procesam si sa retinem informatia.

Tipologia stilurilor de invatare este foarte diversa, printre multiplele variante ale acestora numarandu-se si cele ale lui B. McCarthy si Honey dMumford.

Avand drept criteriu de clasificare modalitatea dominanta de realizare a invatarii McCarthy identifica 4 stiluri de invatare:

Invatarea bazata pe sentimente (a invata traind evenimentele), regasindu-se mai ales in orientarea spre oameni si relationare, pe impactul afectiv al unor evenimente sau situatii de invatare;

Invatarea bazata pe perceptie (a invata vazand, ascultand, observand), concretizat in observarea atenta a lucrurilor, identificarea mai multor perspective, a asculta opinii etc.

Invatarea bazata pe gandire (a invata analizand, reflectand), reflectat intr-o analiza logica a ideilor, materialului de lucru, in elaborarea unui plan sistematic de procesare a informatiilor, in actiunea bazata pe stabilirea unor legaturi logice intre concepte /informatii/ situatii etc;

Invatarea bazata pe experiment (a invata facand, actionand), bazat pe abilitatile si capacitatile de implicare in rezolvarea de probleme, a fi capabil sa realizezi ceva mai mult sau mai bine intr-un domeniu mai ales prin gandirea independenta si asumarea riscurilor punerii in practica; optimizarea relatiilor interumane sau rezolvarea de probleme are forma actiunii, a faptelor.

In viziunea lui Honey dMumford preferintele in invatare dobandesc o alta etichetare, conform acestor autori intalnind alte 4 categorii de persoane (conform stilului de invatare):

Activii - prefera activitati de invatare cu un anumit grad de flexibilitate, bazate pe experiente si probleme noi, care le ofera o mai mare libertate de manifestare, incitand la actiune;

Reflexivii - prefera activitati de invatare care sa le stimuleze gandirea, capacitatile de analiza, de sinteza, de reflectare asupra problemei;

Teoreticienii - prefera activitatile de invatare structurate logic, avand scopuri bine definite, clare, ce le ofera posibilitatea explorarii metodice a situatiei /problemei, pentru a-si pune intrebari, pentru a le oferi oportunitatea lansarii unor explicatii si interpretari personale;

Pragmaticii - prefera activitatile de invatare cu o incidenta practic imediata, care le ofera posibilitati aplicative rapide si eficiente.

Material preluat dupa:

Dumitru, Al.I., Educatie si invatare, Ed. Eurostampa, Timisoara

Salavastru, D., ( Psihologia educatiei, Ed. Polirom, Iasi