MODELELE IDEOLOGICE ALE ABUZULUI POLITIC IN PSIHIATRIE

MODELELE IDEOLOGICE ALE ABUZULUI POLITIC IN PSIHIATRIE

Inca din perioada comunista, am incercat sa evidentiem intr-o serie de lucrari maniera teoretica in care era fundamentat abuzul psihiatric la noi (Psihiatria sociala vol.I si II, Buc. 1982, 1983). Paralel cu aceasta am incercat sa introducem conceptele occidentale si sa fundamentam pe aceasta baza conceptul de psihiatrie sociala si resocializarea. In acest sens lucrarile noasre au evidentiat o serie de modele puse in practica de ideologii psihiatriei abuzive care au fundamentat utilizarea psihiatriei ca arma politica si de represiune de catre regimul comunist al lui Ceausescu.

Este vorba despre doua modele teoretice puse in scena in special de catre nomenclaturistii psihiatriei din Bucuresti si care reprezentau, asa cum am citat mai sus, esenta materialismului dialectic si istoric aplicat in domeniul psihiatriei, doua modele pe care le vom prezenta in continuare.

a. Un model pur biologic - modelul medical - mostenit din psihiatria clasica germana de la inceputul acestui secol, dar care va fi prelucrat in maniera ideologica marxista.

b. Un model carceral al institutiei de tratament psihiatric cu respingerea conceptelor psihologice si sociologice in domeniul terapiei si instututiei de tratament. Modelul a fost preluat, de asemenea, din istoria psihiatriei clasice (azilul psihiatric fiind o institutie specifica evului mediu), suferind si de aceasta data o importanta "prelucrare" marxista.

Modelul biologic sau medical

Una dintre ambitiile ideologilor comunisti care primisera de la partid sarcina de a dirija psihiatria a fost aceea de a promova in acest domeniu un punct de vedere materialist si de a incorseta ideologic realitatea disciplinei, in tiparele stramte ale ideologiei comuniste. Pentru aceasta trebuia creat un concept general de boala - un model - care sa explice simplificator conceptia materialista din psihiatrie. In acelasi timp, ca model ideologic, el trebuia sa fie "inteligibil", la nivelul de intelegere a activistului de partid, neprofesionist, care de fapt era singurul in masura sa autentifice puritatea ideologica in toate domeniile de activitate, chiar in cele mai sofisticate profesii. Din acest motiv, promovarea modelului biologic de boala psihica ii corespundea cel mai bine (simplu, inteligibil si avand la baza doar explicatii biologice, deci, pur 'materialiste').

Desi modelul medical de boala fusese transferat in psihiatrie de catre insasi Kraepelin, la inceputul secolului el a constituit doar o etapa pentru psihiatria europeana -pana la dezvoltarea stiintelor psihologice si sociologice -, dupa care s-a renuntat la el in favoarea noilor modele care au fundamentat psihiatria dinamica (psihologica), psihiatria sociala. Desi modelul a fost copiat dupa modelul kraepelinian, fiind luat din istoria psihiatriei si avand o anumita autoritate, totusi, in conditiile ideologizarii marxiste acest model a condus la aberatiile care au fundamentat abuzul psihiatric. Intr-un sistem ideologizat, modelul si-a aratat numai aspectele sale negative, adica tocmai ratiunile pentru care el fusese abandonat in Occident.

In ce consta modelul medical?

Asa cum l-am prezentat in lucrarile noastre sus-citate, modelul se referea la o conceptie particulara aparuta la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea, in care se considerau tulburarile comportamentale ale unui individ ca fiind de natura biologica. In asemenea viziune, el devenea un "bolnav" mintal starea lui depinzand mumai de factori organici, biologici, adica el fiind un bolnav, echivalat cu ricare bolnav somatic. Acest lucru s-a facut pe baza stabilirii intr-o maniera necritica a unei analogii intre boala somatica-fizica, de natura pur biologica sau fizica, in care leziunea era primordiala, si boala psihica in care factorul biologic ia parte la patologie alaturi de factorul psihologic si social.

Ideea unei astfel de relatii dintre fizic si psihic a convenit insa de minune activistului de partid din psihiatrie, putandu-se dovedi prin aceasta, la nivelul lui de intelegere, materialitatea vietii psihice (adica legarea bolii psihice numai de factori biologici). In acest context, corpul omenesc era realizat ca o structura mecanica, iar boala, inclusiv cea psihica, ca o "deteriorare" a acestui mecanism.

Modelul medical a aparut, deci, ca un model specific medicinii somatice, fiind transpus in psihiatrie, si porneste de la asertiunea simplista ca de fapt simptomul, boala sunt intim legate de leziunea anatomica, toate explicatiile bolilor psihice rezumandu-se la fenomene fizice, chimice, biologice, genetice etc.

Modelul a fost deci construit la nivelul de cunostinte de la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea cu explicatii mecaniciste, mecanica fiind la acea data cea mai dezvoltata parte a fizicii. Filozofia dominanta a epocii era una de esenta mecanicista. Vindecarea bolii nu putea fi vazuta decat legata de factori fizico-chimici, factori care ar fi putut ajuta la eliminarea agentului intern sau extern, prin aceasta reusind sa reechilibreze organismul.

Este lesne de inteles ca o asemenea explicatie simplista pentru epoca dezvoltarii actuale a stiintelor a aparut ca o adevarata mana cereasca pentru gandirea materialista, rudimentara a culturnicului din psihiatrie, caci prin rudimentarismul explicatiilor "materialiste" el primea un nemeritat sprijin ideologic.

Este adevarat ca in dorinta de a o rupe cu statutul obscur pe care il avea psihiatria la inceputul acestui secol, pentru a obtine pentru bolnavul psihic un statut medical, parintii psihiatriei clasice germane au acceptat la acea data modelul medical pe care l-au transpus in psihiatrie, acest lucru reprezentand pentru acea epoca un adevarat progres, aducand psihiatria si bolnavul psihic in mijlocul medicinii din care era practic exclus.

Kraepelin a introdus modelul medical in psihiatrie pe baza ideii de organicitate a bolilor psihice, pe baza carui principiu a alcatuit clasificarea clasica din psihiatrie. Faptul ca nu putea evidentia leziunile organice in principalele boli psihice, el il explica prin starea tehnicii din acea epoca, pe care viitorul, progresul tehnic o va rezolva. Din pacate, cu exceptia luesului meningoencefalitic (PGP), acest lucru nu a mai fost posibil nici intr-o alta boala psihica, desi instrumentarul de studiu anatomic a devenit tot mai sofisticat, iar ideea organicitatii bolilor psihice s-a dovedit ca nereala. Mai mult, orientarea gresita a modelului - cu eliminarea drastica a factorilor psihologici si sociali - a devenit o frana serioasa in cunoasterea fenomenului patologic nu numai in psihiatrie, dar chiar pentru intreaga medicina somatica, unde in peste 33 la suta din patologia actuala nu se pot gasi explicatii printr-o gandire ingusta si mecanicista pe care o pune la dispozitie modelul medical.

Un mare rol in perenitatea modelului medical in psihiatrie l-a avut si introducerea acestuia in cadrul psihologiei, gratie lucrarilor lui Freud, a carui formatie medicala, organicista este binecunoscuta si ducand prin aceasta la o regretabila analogie intre fizic si psihic cu asertiunea absoluta, cum ca la baza comportamentului uman normal sau patologic stau "cauzele interne" implicate numai in organic, pe aceasta baza homeostazia psihica aparand comparabila cu homeostazia fizica, iar organismul fiind considerat un sistem energetic inchis.

Desi antifreudismul visceral al ideologiei comuniste era bine cunoscut, modelul medical va fi bine exploatat si in domeniul psihologiei pana la afirmarea extremista ca psihicul este o secretie a creierului.

Dupa felul in care a fost aplicat in psihiatria primei jumatati a secolului al XX-lea, modelul medical este rezumat de catre Purushotton in trei postulate:

1. Orice dezadaptare psihologica are o cauza subiacenta (dinamica sau energetica), de natura biologica si psihologica in acelasi timp - aceasta mai ales sub influenta studiilor psihologice ale lui Freud (personalitate respinsa de ideologia marxista).

2. Simptomul are o valoare relativa, cauza biologica fiind elementul principal.

3. Diagnosticul este o rezultanta a ceea ce comportamentul prezinta ca semne exterioare si ceea ce medicul presupune ca pornind de la o "formulare teoretica recunoscuta".

Desi la momentul istoric respectiv introducerea modelului medical a reprezentat un progres, neglijarea factorilor psihologici si mai ales sociali a dus la organizarea asistentei psihiatrice pe principiul spitalelor de boli somatice, terapia psihiatrica copiind-o pe cea somatica. Totodata, diagnosticul a capatat si pentru psihiatrie o importanta disproportionata, iar lipsa criteriilor etice a deschis calea abuzurilor, inclusiv a celui politic.

Aceste inadvertente au determinat ca in Europa, dupa 1950, sa apara un permanent declin al aplicarii modelului medical in psihiatrie, iar prin dezvoltarea medicinii psihosomatice acest declin sa se extinda in intreaga sfera a medicinii. Din aceste motive tarile comuniste isi vor dovedi incapacitatea de adaptare la noile concepte ale secolului nostru, platind un greu tribut paranoidismului ideologic si fiind preocupate numai de a servi scopului pastrarii sistemului totalitar.

Din momentul aparitiei conceptelor psihologice si sociologice, in Occident modelul medical si mai ales aplicarea sa in psihiatrie va fi supus unui atac concertat nu numai din partea psihiatrilor, dar si a altor specialisti. Nu s-au pus in discutie cuceririle reale ale modelului medical (neurolepticele de exemplu), dar s-a supus criticii modelul ca model explicativ exclusiv al bolii psihice care acum venea in contradictie cu dezvoltarea a numeroase noi stiinte care s-au dezvoltat practic in a doua jumatate a secolului al XX-lea (psihologia medicala, sociologia medicala, cibernetica, genetica moderna etc).

In sfera tarilor comuniste, din contra, ideea modelului medical a fost preluata ca doctrina medicala de baza in psihiatrie si, ceea ce este mai important, a inceput sa suporte imbunatatiri ideologice pentru a putea fi folosit ca "argument" si arma politica ce dovedea materialitatea bolii psihice si pentru a respinge aprioric toate conceptele psiho-sociologice, mai ales pe acelea ale lui Freud. Aspiratiile ideologice ale totalitarismului comunist erau perfect servite de acest model "materialist", model la nivelul de intelegere a activistului de partid din psihiatrie.

Coleman si Broen au subliniat trei puncte principale in critica modelului medical, aplicat in psihiatrie:

1. Multe comportamente anormale nu presupun existenta unor leziuni anatomice, motiv pentru care ele nu pot fi judecate dupa modelul clasic al unei boli somatice. Exista chiar riscul ca nu numai boli psihice reale, dar si simple deviatii de la normele etice, juridice sau sociale, uneori chiar simple probleme de existenta sa fie etichetate dupa maniera de a privi o boala somatica prin existenta obligatorie a unor structuri anatomice lezate. Dar in aceste cazuri nu leziunea anatomica este cauza devierii de comportament, ci mai degraba mecanisme ale invatarii sociale, sistemul educational care poate fi gresit, existenta unor relatii interpersonale sociale anormale.

2. Aplicarea modelului medical in psihiatrie produce un elan nestapanit pentru alcatuirea unor clasificari rigide ale patologiei, lucru care se face in dorinta unei cat mai mari precizii. De cate ori nu se potriveste un anumit comportament indezirabil poate sa apara imediat o noua forma clinica de boala (de tipul schizofreniei latente sau inaparente a lui Snejnevski). Dar diagnosticul are o importanta relativa in psihiatrie, putand fi legat si de conceptele valorice ale persoanei care pune diagnosticul, in timp ce legatura anatomica este doar presupusa. Din acest motiv a fost suficienta doar o simpla schimbare a "eticii" - cea socialista, de exemplu - pentru ca tot ceea ce in aceasta viziune era indezirabil (pluralism, dizidenta, nevoia de drepturi individuale) sa bulverseze reperele 'stiintifice" ale psihiatriei care au la baza modelul medical de boala, iar comportamentele normale intr-un anumit sistem etic sa apara in socialism ca "schizofrenii", "stari paranoide", "psihopatii".

Pe baza criteriilor modelului medical, acesti "inadaptabili" la regim deveneau bolnavi psihici, deci erau similari cu oricare bolnav somatic sau handicapat, avand la baza eventual tare genetice sau anatomice. Preocuparea fata de aceasta categorie de "bolnavi" aparea acum chiar ca o actiune umanitara, regimul fiind nevoit sa-i interneze pentru a-i proteja atat pe ei, cat si societatea din cauza periculozitatii bolii lor.

3. "Rolul de bolnav" este in modelul medical cultivat cu obstinatie, prin    aceasta incurajandu-se in fapt o alta sursa de comportamente maladaptative. O data ce individul a fost declarat oficial bolnav, acesta trebuie sa se conformeze acestui statut, sa renunte deci la responsabilitate, sa renunte a infrunta situatiile de viata, cazand in paternurile comportamentale ale unui individ real bolnav somatic. Este clar ca tentativele de resocializare nu-si mai aveau in aceste cazuri nici un rost.

Din cele expuse mai sus putem conchide ca aplicarea modelului medical in psihiatrie a avut serioase implicatii pe care vom incerca sa le rezumam astfel:

1. Ideologizarea modelului medical de boala preluat din psihiatria de la inceputul secolului a stat la baza refuzului, din motive ideologice, de a accepta conceptele psiho-sociologice care se dezvoltau in Occident si a permis respingerea principiului resocializarii - societatea socialista fiind realizata ea insasi ca avand rol sanogen, aderarea la principiile ei fiind singura ratiune de a pastra sanatatea mintala a individului.

2. Modelul medical se exprima la nivelul practicilor terapeutice sub forma unor stereotipuri institutionale cu o structura ierarhizata a puterii, care reprezentau in fapt o imagine in oglinda a societatii pe care o visau ideologii comunisti. Se crea astfel o psihiatrie "monolitica' condusa manu-militari de catre nomenclatura, fara nici o sansa de evolutie, lucru bine evidentiat si astazi, cand, desi oficial societatea a devenit pluralista si mult mai democratica, in psihiatria construita de comunisti persista acelasi sistem stagnant si autoritar atat ca viziune asupra bolii si bolnavului, cat si asupra institutiei sanitare.

Spitalul de psihiatrie a fost si este organizat ca o adevarata piramida, in stilul vechilor monarhii absolutiste. In frunte se afla directorul si sefii de sectie, care reprezinta intreaga putere si nu discuta cu nimeni. Ba, inca au mai fost mentinute si vechile consilii formate, bineinteles, tot din ei (sefii de sectii). Ei sunt singurii interlocutori ai ministrului sau ai directorului sectiei sanitare, ai mass-media, ai strainilor. Ei pot promova sau persecuta pe oricine, fara a fi nevoiti a da explicatii. Se practica inca numirea sefilor de sectie fara concurs sau cu concursuri fictive, numirea lor pe viata, uneori functia era transmisa fiilor lor, alteori chiar pavilionul le poarta numele. Conducerea unui asemenea sistem este autocratica. Acesti indivizi sunt rupti, de decenii intregi, de o adevarata competitie care sa-i motiveze sa invete, nu au sumare cunostinte de psihologie, sociologie, psihoterapie. Fiind in afara oricarui sistem concurential, ei se opun in mod visceral schimbarii, singura lor ratiune de a fi reprezentand-o obedienta fata de sistemul trecut, fata de fostii satrapi comunisti, multi dintre ei inca pe aceleasi functii.

3. Modelul medical, desi sustine ca promoveaza originea logica si rationala a bolii psihice, nu tine cont de structurile economice, sociale, politice, educationale sau relationale, motiv pentru care apar grave consecinte privind stereotipizarea formulei terapeutice si de cercetare si o proasta orientare in problematicele legate de domeniul sanatatii mintale.

Clasificarile "precise" promovate de catre modelul medical sunt in fapt arbitrare, deoarece simptomul, adica un comportament, pierde in importanta in favoarea cauzelor -necunoscute - ale neadaptarii. Din acest motiv, apare tendinta de a impune ca tratament doar spitalizari lungi care dezantreneaza individul de practica sociala si abia acum vor aparea adevaratele tulburari de adaptare. Internarea se va face pe baza unor "referinte" din exterior, in virtutea unui diagnostic - o apreciere, o parere -, iar situatia abia de aici poate deveni periculoasa. Acest lucru se poate datora faptului ca in psihiatrie diagnosticul indica pentru individ un anumit rol, un anumit comportament expectabil. Din acest punct de vedere, conform modelului medical, diagnosticul indica individului si o anumita "norma" de comportament.

Dar daca bolnavul este internat, el poate "imprumuta" simptome noi, ca si un anumit comportament de "adaptare" la sistemul psihiatric de spitalizare. Acest lung proces se poate termina prin "acceptarea " rolului pe care spitalul i l-a pregatit.

Afirmand pozitia clinico-nosologica, modelul medical (Predescu, Romila, 1976) se afirma ca aceasta reprezinta de fapt "materialismul dialectic aplicat in psihiatrie", toate celelalte concepte trebuind sa fie combatute si considerate periculoase: psihanaliza, psihosomatica, resocializarea si chiar introducerea psihologiei medicale in programa facultatilor de medicina. Din pacate, nimic din ceea ce afirmam nu apartine numai trecutului.

Refuzand "contextul social" si gandind omul doar ca pe o masina care se supune legilor fizico-chimice, ideologia comunista dorea in fapt sa realizeze bolnavul psihic ca fiind "singurul culpabil" pentru suferinta sa: ereditate, viata impotriva societatii socialiste etc. Prin aceasta, societatea socialista era deculpabilizata si nu era obligata sa se implice prea mult in terapie, mai ales in actul de preventie. Mai mult, chiar normele ideologice prevedeau o scadere permanenta, pana la disparitia bolilor psihice, a delictelor in societatea comunista, deoarece disparand proprietatea privata, ar fi disparut si cauza tuturor relelor.

Dar pana atunci, societatea socialista trebuia sa se apere, iar acest lucru, asa cum spunea Ceausescu, trebuia facut si cu ajutorul camasii de forta. Un intreg sistem azilar trebuia sa apere societatea de "periculozitatea" bolnavilor psihici. De fapt, pe ei ii interesa nu atat situatia bolnavilor reali (care traiau ca in grajduri), ci mai ales opozitia politica.

Pentru mai bine de sapte decenii, psihiatria din tarile comuniste a ramas - ca evolutie - la nivelul psihiatriei biologice, asa cum era ea in Occident la inceputul secolului. Incercand astazi unii dintre ideologii comunisti sa foloseasca DSM-urile americane, ei uita sa sublinieze valoarea conventionala a acestor clasificari, dar mai ales uita sa explice si baza ideologica si psihopatologica care i-a facut pe americani sa ajunga la conventia de clasificare prin DSM. In timp ce fac cursuri despre taxonomie pe baza DSM (G. Ionescu), ei nu pot sa explice psihiatria psihologica si sociala care sta la baza acestor clasificari. Cand vor sa incerce lucrari proprii (tot G. Ionescu, dar    si A. Romila, ca si maestrul lor, Predescu), o fac dupa metodologia anilor 1950 - 1960, la care ar trebui sa adaugam doar lipsa lor de cunostinte chiar in psihiatria clasica, adica chiar aceea pe care s-ar crede ca o slujesc. Ce are comun psihiatria clinico-nosologica de tip Predescu sau Ionescu cu viziunea dinamica a DSM-urilor americane?

Incercand ca si in trecut noi smecherii, nu este de mirare ca actualii "lideri stiintifici" ai psihiatriei noastre, in fapt, vor sa escamoteze etapele normale de dezvoltare a psihiatriei - etapa biologica, urmata de cea psihologica si sociala. "Modernizarea" de forma prin aderarea la DSM, fara suportul stiintific corespunzator, este sinonima cu intinerirea unor batrani cu ajutorul cosmeticii.

In esenta, promovarea modelului medical de catre ideologia comunista, acreditarea la noi in tara numai a psihiatriei biologice aduc sistemului, dupa opinia noastra, urmatoarele "foloase":

- caracterul simplist si mecanicist al conceptiei a facut posibila promovarea unui materialism vulgar la nivelul intelegerii activistului de partid;

- culpabilizarea bolnavului si deculpabilizarea societatii comuniste sunt cel mai bine servite de modelul medical;

- declarat bolnav, individul va fi tratat in cadrul unor spitale azilare care, treptat, vor lua tot mai mult aspectul carceral dupa chipul si asemanarea societatii in care exista.

Eliminarea cauzalitatii psihice si sociale exclude principial masurile socio-profilactice, psihoterapia, resocializarea.

Modelul nu va agrea decat mijloacele terapeutice de natura fizica si chimica, alte metode nefiind intemeiate sau fiind legate de incercarile de infiltrare a unor concepte capitaliste, 'periculoase': psihoterapie, meditatie, metode psihoterapeutice de grup etc.

Modelul carceral al institutiei de tratament

Al doilea model teoretic pe baza caruia s-a dezvoltat psihiatria abuziva din tara noastra a fost modelul carceral al institutiei de tratament psihiatric, un model constand din azile si spitale clasice de psihiatrie la nivelul Europei secolului al XIX-lea. Modelul carceral de tratament este strans legat de modelul medical pe care l-am descris mai sus, 'bolnavul' fiind tratat intr-un spital de tipul spitalului pentru bolnavi somatici, dar, din cauza numarului mare de pacienti si a necesitatilor de a mentine disciplina, acesta se va transforma intr-o unitatea carcerala in care metodele de disciplina vor prevala fata de terapie.

Spitalul psihiatric in regimul totalitar comunist a fost organizat dupa aceleasi principii totalitare ca si societatea socialista (piramida administrativa, reguli si orare precise, lipsa comunicarii, violenta la toate nivelurile etc.). Acest model carceral, azilar apare ca o creatie si ca un instrument al abuzului psihiatric, o institutie in care individul este totalmente la dispozitia tortionarului sau, in timp ce personalul de ingrijire nu se simte implicat, ascunzandu-se in spatele unei institutii care il protejeaza.

Sa vedem in continuare care sunt principalele caracteristici ale spitalului psihiatric, asa cum a fost in epoca totalitarismului, asa cum este si astazi din cauza opozitiei fata de reforma.

Azilul sau spitalul de psihiatrie clasic era, de fapt, o institutie de tratament care a aparut in evul mediu, motiv pentru care in Europa actuala el apare mai ales ca un anacronism, fiind rejetat de lumea civilizata si neavand, in fapt, nici o vocatie terapeutica. Mai mult chiar, o asemenea institutie nici nu ar fi trebuit sa existe. Trebuie sa fii animat de un mare dispret fata de bolnavi pentru a-i putea introduce intr-o astfel de institutie.

Spitalul de psihiatrie in forma sa azilara cultiva un adevarat "imperialism psihiatric". Opunand bolnavul medicului, personalul subordonand total bolnavul, acestuia nu-i mai ramane decat sa se supuna detinatorului puterii si autoritatii. Ideea de organicitate pe care o sustinea insasi Pinel este cultivata de modelul medical si ea duce automat la ideea de incurabilitate. Daca Pinel si Esquirol considerau totusi ca spitalul de psihiatrie ar mai putea fi "un instrument de vindecare in mana unui medic abil", ulterior, spitalul de psihiatrie devine azil, adica loc de refugiu, loc in care pacientul sa fie aparat de batjocura. Treptat, aceste spitale au devenit niste cladiri mamut ca dimensiune, cu mii de pacienti si care din cauza greutatilor administrative se vor transforma in adevarate institutii corectionale. Dupa 1950, astfel de institutii au inceput sa dispara din Europa Occidentala datorita noilor conceptii umaniste privind drepturile omului, care s-au dezvoltat dupa deceniul al VI-lea al acestui secol.

Intr-adevar, in contextul societatii bazate pe principii democratice, mostenirea unor institutii carcerale cu o structura interna totalitara apare ca un nonsens, ba chiar ca o insulta pentru aspiratiile societatii. Din acest motiv, in Occident, declinul acestui tip de institutie a inceput si s-a sfarsit demult, in timp ce in tarile comuniste sistemul nu numai ca nu va fi desfiintat, ci va fi preluat si fundamentat, de aceasta data ideologic, ramanand chiar si in prezent sistemul pe care se bazeaza abuzul permanent fata de persoana umana.

Din punct de vedere teoretic, sistemul modelului carceral-azilar poate fi supus unor atacuri distrugatoare. Acest lucru porneste de la insasi structura sa totalitara si care in mic reflecta principiile societatii in care exista. Aceasta institutie este astfel organizata incat sa reprime orice manifestare voluntara a celor supusi regimului de internare. Spitalul devine, in fapt, un loc de rezidenta si de munca pentru un grup de indivizi - pacienti - rupti de societate pentru o lunga perioada, spitalul devenind astfel o bariera in calea relatiilor sociale, a relatiilor cu exteriorul, adesea avand in acest scop usi si porti ferecate, pereti sau garduri inalte, plasamente speciale (de tipul spitalului Voila, Poiana Mare etc).

Din punct de vedere al structurii interne, asemeni altor unitati de tip carceral, ele sunt construite pe baza unei structuri totalitare. Individul nu este liber sa vina in relatie cu cine doreste, el poate munci, dormi sau se poate recreea numai dupa un plan "rational" facut de directiune. In spitalul organizat carceral toate aspectele vietii se desfasoara conform unui program, la aceleasi ore pentru toti, sub o stricta supraveghere. De fapt, scopul unei astfel de institutii este de a realiza treburile oficiale ale institutiei (disciplina) si numai partial pe cele ale individului. Bolnavii in grup sunt supervizati, ghidati, supusi unor inspectii periodice. O ruptura se va crea intre grupul de bolnavi si supraveghetorii lor. Aceste doua categorii nu se iubesc. Supraveghetorii vor spune despre bolnavi ca sunt rai si se vor purta fata de ei ca niste superiori. Din contra, cei supravegheati ii cred rai pe supraveghetori, se simt exclusi de la luarea deciziilor care ii privesc.

Modul de organizare a spitalului psihiatric azilar favorizeaza violenta fata de bolnavi, dar supraveghetorii nu realizeaza acest lucru, considerand respectivul comportament ca logic si, oricum, ca petrecandu-se intr-un sistem de referinta preexistent in care nu se simt personal implicati.

Era foarte greu ca intr-o asemenea institutie sa se stabileasca relatii terapeutice autentice. Ierarhia si autoritatea sunt mentinute in cadrul unei discipline severe fara canale de contestatie, motiv pentru care se produc blocaje la toate nivelurile.

Caracteristica principala este ca aici individul bolnav, dar si dizidentul politic internat abuziv vin cu o anumita cultura, iar pe durata spitalizarii ei sufera o adevarata "disculturalizare" sau in cel mai bun caz o lipsa de antrenament, ceea ce ii va face incapabili sa se ocupe cu problemele lor zilnice si mai ales cu acelea din afara institutiei.

Spitalul nu are in vedere o adevarata victorie a culturii, el creeaza doar un fel de tensiune intre oameni, tensiune pe care o foloseste ca pe o parghie strategica de manipulare. Acum este clar ca in acest context influenta psihopatologica a culturii institutiei il va influenta pe dizidentul sanatos sau marginal, ajungandu-se uneori la o aderenta fata de institutia azilara si la grave modificari de personalitate, pe care, retroactiv, tortionarii le prezentau ca fiind tocmai "manifestarile" care au justificat internarea.

Intr-adevar, necesitatea individului de a-si adapta nivelul cultural la valorile cultivate de spital cere un mare efort, care va fi facut in detrimentul integritatii personalitatii, mai grav fiind atunci cand exista si o boala reala care prin ea insasi produce modificari importante. Felul in care se face "adaptarea" la valorile institutiei totalitare presupune in primul rand o degradare a imaginii de sine, la aceasta contribuind si sistemul de izolare al institutiei respective fata de lumea exterioara. Treptat, se accentueaza depersonalizarea si pierderea autonomiei, la acest lucru servind si metodele coercitive care pedepsesc atat de des nesupunerea, ca si faptele ce "recompenseaza" obedienta.

Daca anterior individul avea despre sine o anumita conceptie, o data internat, el va pierde acest suport datorita degradarii, umilintei si profanarii eului sau. Organizarea carcerala si bariera fata de lume constituie prima ciuntire a eului, iar deposedarea de rol intareste aceste fenomene. Acest lucru se evidentiaza chiar de la primul contact al individului cu institutia: anamneza, predarea hainelor si a obiectelor de valoare, baia, cantarirea - toate facand impresia ca omul a intrat intr-o "masinarie" care se afla in mainile establishmentului. Testul de obedienta este insa trecut in momentul cand se stabileste pozitia noului venit si situatia care il asteapta. Daca la acestea mai adaugam si utilizarea neurolepticelor, electrosocului si uneori a neurochirurgiei, toate fara a consulta persoana, aceasta va realiza clar ca integritatea sa nu mai este garantata. In acest context individul, indiferent daca este sau nu bolnav, devine pasiv, abordeaza o reactie de aparare: va tine capul plecat, in pozitie umilitoare, va da raspunsuri umile, trebuind sa se roage pentru favoruri marunte: tigara, ziar etc. Personalul il poate striga pe nume sau dupa porecla, va rade de el evidentiindu-i trasaturile negative, va vorbi despre el ca si cand nu ar fi prezent.

Toate aceste actiuni vor produce un adevarat proces de "mortificare" a eului, o dezidentificare prin violare a eului. In acest tip de spital se va face totul pentru ca individul sa nu aiba un statut de om matur, sa nu aiba autonomie si libertate de actiune. In acest scop, se utilizeaza in maniera pregnanta sistemul de recompense si pedepse. Pacientii vor realiza in mod permanent pozitia lor de inferioritate in raport cu cei din exterior, vor avea sentimentul de exilat si ca timpul lor se iroseste in van. Exista o mare contradictie intre ce face institutia in mod real si ceea ce trebuie spus oficial, adica exact acelasi principiu al dublului standard care exista in societatea comunista.

Institutia va dezvolta si un set de practici institutionalizate: vizite, inspectii, petrecerea unor zile festive impreuna, vizionari de filme etc. Toate acestea nu fac decat sa accentueeze acest sindrom al umilirii nejustificate.

Institutia psihiatrica organizata carceral nu va permite nici o intimitate, individul internat fiind umilit, alcatuindu-i-se un dosar, adesea primind uniforma, luandu-i-se actele, banii etc. Dar, asa cum sublinia cu cinism Predescu (Urgente in psihiatrie, Ed. Medicala, 1983), utilizarea violentei fata de bolnavii psihici poate constitui si "o adevarata terapie", aceasta fiind "adevarata libertate pierduta' datorita bolii.

Un alt aspect al institutiei psihiatrice de tip totalitar il constituie organizarea sa interna dupa principii ierarhice, rigide. Ierarhizarea constituie cheia de bolta a abuzului politic psihiatric, in lipsa careia acesta ar fi foarte greu sa se produca. Ierarhia are rolul de a stabili rolurile personalului si pacientilor, creand o adevarata "iobagie" administrativa, autoritara, pe primul plan aparand realizarea aspectelor birocratice ale spitalului. In acest scop se ofera doua posibilitati de realizare: existenta unor ritualuri si ceremonialuri si in al doilea rand, organizarea pe principiul unei ierarhii rigide.

Ritualurile sunt foarte fecvente in spitalul de psihiatrie de tip carceral: rapoarte de garda, vizita sefului, contravizitele, inspectiile etc. Toate acestea tind sa dea impresia unei realitati oficiale, a unei realitati publice. Existau si alte categorii de ritualuri: sedinte de partid, de sindicat, de dare de seama, sedinte de prelucrare etc.

A doua maniera, folosita pentru subordonarea bolnavilor, o constituia refugiul intr-un organ ierarhizat si trecerea raspunderii faptelor proprii pe seama acestui organism. Este vorba de o adevarata piramida administrativa a carei baza o constituie bolnavii.

Ca in orice organizatie, spitalul de acest tip functioneaza prin modalitatile decise de o putere care, in aparenta, trebuia sa fie o putere medicala, dar, de fapt, in perioada comunista puterea era a Securitatii si Partidului. Ca orice putere, si aceasta se va radicaliza, in sensul ca relatia dintre bolnavi si personal va fi impinsa pana la extrem devenind relatia stapan - sclav, deoarece nu exista nici o contrapondere fata de puterea personalului (organizatii ale societatii civile, justitie reala, canale de contestare etc). Desi in mod demagogic se afirma ca spitalul este al bolnavilor, acestia in mod real nu aveau nici un cuvant de spus, fapt ce va genera resentimente, conflicte pe care personalul le va rezolva prin mijloace autoritare - contentie, tratament fortat, sistem de pedepse si recompense.

O alta caracteristica a spitalului psihiatric de tip carceral o constituia ierarhizarea dupa sistem totalitar, puterea fiind distribuita piramidal si dand sefului de sectie puteri dictatoriale. Acesta este numit, in fapt, pe viata, in functie de atasamentul sau politic si fata de Securitate. Seful de sectie trebuia neaparat sa fie agreat de partid si de Securitate. El monopoliza intreaga putere, lua practic toate deciziile importante, dadea toate avizele de internare, punea diagnosticele la iesire, decidea data externarii, transformandu-i pe ceilalti medici in simple mecanisme depersonalizate si supuse. Seful putea favoriza sau persecuta pe oricine fara a da explicatii si putea distribui preferential sarcini.

Organizarea piramidala totalitara limita, ca si in cadrul societatii comuniste, orice initiativa, sectia, spitalul devenind la randul lor usor de manipulat de catre organele de represiune interesate. Era suficient doar un sef autoritar (competenta sa profesionala nu conta) pentru ca institutia psihiatrica sa fie aservita puterii. Din aceste motive depersonalizarea si apatia nu se vor limita numai la bolnavi, ci se vaor extinde asupra intregului personal care, pentru a putea supravetui, trebuia sa se "adapteze' logicii arbitrare a sefului. In aceste conditii, un dialog psihoterapeutic medic - pacient era imposibil, toti trebuind sa se transforme in executantii dispozitiilor dictatoriale ale sefului, iar neurolepticele, ergoterapia, electrosocul constituiau in acest sistem mai degraba mijloace de represiune, spitalul, sectia de psihiatrie pierzandu-si orice vocatie terapeutica.

Chiar si intre bolnavi aparea o anumita ierarhizare, apareau servicii bune si rele in functie de puterea sefului si de unele avantaje pe care aceasta putere le aducea.

Acest sistem era menit sa produca la toate nivelurile noduri de tensiune si frustratie, iar contactul sef - subaltern, medic - pacient sa apara ca depersonalizant. Daca medicul sef este totul, ceilalti se vor simti frustrati si se vor ocupa mai mult de tensiuni interpersonale decat de bolnavi. Adesea, aceste tensiuni vor fi alimentate de senzatia sefului ca este "sapat", motiv pentru care serviciul de psihiatrie respectiv se va transforma intr-o adevarata citadela a razboiului rece sau cald, uneori, aceasta transformandu-se intr-o adevarata vanatoare de vrajitoare. Se poate intelege ce a mai ramas din vocatia terapeutica a unui asemenea spital.

In concluzie, abuzul psihiatric politic, ca si abuzurile de alta natura din perioda comunista apar ca fiind deliberate si sprijinindu-se pe temeiuri teoretice si ideologice bine puse la punct. Enormitatea si specificitatea abuzului psihiatric in comunism nu consta neaparat in faptul ca el a existat sau cat de masiv a fost. Aici important este ca abuzul a fost organizat de catre statul comunist, care s-a implicat oficial prin salariatii sai din psihiatrie si din organele de represiune sau justitie, statul insasi devenind in acest caz o "organizatie criminala", organizand abuzul psihiatric atat in teorie, cat si in practica. O astfel de situatie istoria nu a mai cunoscut decat doar in regimurile fasciste. In acest context, psihiatrul si pacientul sau devin doar simple instrumente, politica partidelor comuniste promovand legi si regulamente criminale, precum si o conduita criminala pe care a incercat s-o impuna ca "normalitate" intregii comunitati psihiatrice prin intermediul nomenclaturii comuniste conducatoare in domeniu. Prin enormitatea proportiilor si perfectionarea organizarii, comunistii au realizat ceva unic in istoria abuzului psihiatric pana la nivelul de a deveni o adevarata organizatie a crimei.

NECESITATEA PSIHIATRIEI SOCIALE

Asa cum am subliniat anterior, sistemul comunist a stopat evolutia normala a psihiatriei romanesti la stadiul de psihiatrie biologica, iar prin introducerea criteriilor ideologice s-a ajuns la    abuzul psihiatric stopand in acelasi timp orice influenta din Occident (psihiatria psihologica, psihiatrie sociala etc).

Psihiatria mondiala a depasit de mult stadiul psihiatriei biologice si chiar psihologice, adjudecandu-si astazi acele cuceriri, noile concepte sociologice si alcatuind o sinteza a modelelor biologice, psihologice si sociale, constituind ceea ce azi poarta denumirea de psihiatrie sociala.

Psihiatria sociala nu este, asa cum ar arata-o numele la prima impresie, o psihiatrie exclusivista, ci mai degraba o disciplina care implica intreaga evolutie a curentelor stiintifice, dar care pune accentul pe aspectele sociale si umane pe care vechea psihiatrie, mai ales aceea de nuanta exclusivist biologica, nu o facea. Ea pune mai ales accentul pe organizarea institutiei de tratament umanizand aceasta institutie.

Cum ar fi fost posibil ca un regim inuman ca regimul comunist sa accepte asemenea principii? Ei aveau solutii pentru toate problemele in ideologia marxista si aceea prelucrata pentru uzul publicului de catre marele conducator.

In conceptia noastra, conceptie exprimata public in cadrul articolelor si lucrarilor noastre monografice cu aproape doua decenii in urma, psihiatria practicata in epoca comunista, dar    si cea de astazi nu mai pot fi reformate. Ea trebuie practic "distrusa" si reformulata in termenii psihiatriei moderne. Aceasta psihiatrie clasica, deformata de ideologia comunista, care a respins in mod visceral toate cuceririle stiintifice ale secolului, nu se mai poate reforma prin modificari cosmetice, infuzii mari financiare sau constructii noi. Ea trebuie "distrusa" si inlocuita prin psihiatria sociala, singura care dispune de calitati si modele noi de boala si de o radicala transformare a institutiei de tratament, o noua orientare etiologica si in domeniul preventiei.

Aceasta "revolutie" va creea, asa cum se intampla si cu reforma din domeniul economiei, chiar si pentru cei bine intentionati si adepti ai democratiei si reformei, acea senzatie de "distrugere" specifica oricarei actiuni de modificare radicala, dezvoltand acea reflexa opozitie fata de nou. Va fi un stralucit prilej pentru actuala si fosta nomenclatura de a putea sa prezinte "catastrofic" schimbarile preconizate in comparatie cu "paradisul pierdut" al trecutului nostru psihiatric.

Usoara manevrabilitate a psihiatrilor (feminizarea medicilor psihiatri ar fi doar o premiza relativa), apatia, dorinta celor batrani de a-si termina cariera in sistemul in care s-au obisnuit vor face dificil in Romania procesul de schimbare (si aceasta chiar cu actualul director al spitalului din Bucuresti, de nuanta P.N.T.C.D., al carui curaj reformist nu trece "de genunchiul broastei" - dr. Prelipceanu).

Am aratat deja ca din motive ideologice psihiatria nostra nu a putut depasi primul stadiu de dezvoltare a psihiatriei - psihiatria biologica.

Miscarea care a stat la baza conceptiilor sociologice privind psihiatria si psihologia a inceput in S.U.A. si s-a extins apoi cu repeziciune si in Europa Occidentala.

In conceptia psihiatriei sociale, bolnavul psihic nu este doar un "organism izolat" sau un simplu bolnav somatic, ci este plasat in contextul sau relational incepand de la primul grup caruia ii apartine - familia - si mergand pana la dimensiunile largi ale societatii, economiei, geografiei, culturii.

Sociogeneza, subliniaza Porot, este un ansamblu de conditii care emana din mediul social si este susceptibil de a determina producerea, dezvoltarea si evolutia bolilor psihice. Existenta umana devine astfel campul de interactiune a mai multor dimensiuni: biologic - somatic - interpersonal - psihic - extrapersonal - social si cultural. In acest fel psihiatria sociala actuala devine o stiinta interdisciplinara, indreptandu-si atentia asupra unor fenomene sociale care sunt capabile a determina stari morbide sau presiuni psihice asupra unor mase de indivizi, in contextul exploziei demografice si informationale.

In acest sens se remarca astazi o crestere a "densitatii psihologice" a populatiei, adica a populatiei participative, entitate mult mai importanta decat numarul real de persoane (inainte participarea se rezuma la unele categorii de varsta, sex, statut economic etc).

Indiscutabil ca psihiatria acestui sfarsit de secol nu poate fi decat o psihiatrie sociala. Psihiatria clasica, incorsetata in cercul stramt al modelului medical de boala pe care l-a promovat, cu ambitia ei de a se alinia disciplinelor medicale somatice - adeseori chiar intr-o maniera coloniala -, nu mai poate asigura progresul din cauza individualismului sau si a mecanicismului pe care le promoveaza.

Psihiatria clasica, cu angrenajul ei de explicatii biologice, nu a mai putut sa se descurce in campul pe care credea ca il stapaneste atunci cand s-a produs explozia dezadaptarilor psihologice si febra crescanda a imbolnavirilor psihiatrice.

Nu este vorba aici numai despre deformarea ei de catre ideologia comunista. Dar psihiatria clasica a esuat (si in Europa Occidentala) atunci cand nu a mai avut capacitatea teoretica si practica deoarece spitalele mamut si terapia exclusiv somatica nu mai erau capabile sa dea satisfactie, sa corespunda unei epoci in schimbare accelerata, cresterii exigentei cetatenilor fata de societate si organizarea politica. Fara a-i nega meritele de inceput si adjudecandu-si toate cuceririle valoroase din domeniul biologiei sau psihologiei, psihiatria sociala a fost practic "impinsa" in scena de catre societatea care a aparut dupa catastrofa umana si sociala, dupa al doilea razboi mondial, in conditiile aparitiei noilor societati democratice si a unei noi filozofii privind drepturile omului, fenomene care au aparut ca o reactie fata de amenintarea totalitarismului fascist si comunist.

Pentru vechea psihiatrie fenomenele psihologice si sociale nu aveau un rol prea important, cheia de bolta fiind reprezentata de factorii biologici.

Din nefericire, in lagarul comunist psihiatria clasica dogmatizata si ideologizata, cu angrenajul sau greoi de diagnostice si forme clinice aparute la comanda, ori de cate ori realitatea clinica nu se potrivea cu azilele si spitalele sale mamut, ierarhia rigida si organizarea carcerala au dus la scaderea prestigiului disciplinei si la crearea unei adevarate repulsii in ochii opiniei publice.

In acest cadru lupta pentru o psihiatrie orientata spre om - ca fiinta sociala -, spre nevoile comunitatii si promovarea sanatatii mintale comunitare au devenit o sarcina prioritara nu numai pentru dizidentii Europei de Est, dar si pentru psihiatrii care si-au stimat profesia sau pur si simplu erau animati de o atitudine patriotica.

Incercand o prima definitie a psihiatriei sociale, vom afirma ca aceasta reprezinta o sinteza a datelor biologice, psihologice, interpretate in spiritul conceptelor sociologice umaniste. Acest lucru priveste studiul corelatiilor, perturbarilor, dizarmoniilor, hipoevolutiilor care cuprind ansamblul spiritual al oamenilor. Psihiatria poate sesiza aspectele nocive ale vietii sociale, ale vietii in cadrul grupului social. Psihiatria sociala se ocupa de toate problemele biologice si psihologice ale individului, dar ea depaseste sfera psihopatologiei la care se oprea psihiatria clasica.

Totusi, chiar ajunsa la stadiul de psihiatrie sociala, psihiatria va ramane in esenta ei o disciplina medicala

Psihiatria sociala va avea insa in primul rand o conceptie sociala inchegata. Ea va pune in plan practic dezvoltarea unor servicii de asistenta psihiatrica la nivelul unei societati in schimbare.

Pentru noi psihiatria sociala este disciplina care inglobeaza cunostintele biologice si psihologice, dimensiunii sociale a omului. Psihiatria sociala studiaza astfel toate aspectele sociale legate de boala psihica, intelegand prin aceasta aspectele etiopatogenetice, evolutive, terapeutice si profilactice. La acestea trebuie neaparat adaugata si problema statutului social al bolnavului psihic, obligatiile societatii fata de acesta, organizarea umanitara a institutiei de tratament si a modalitatilor de terapie la nivelul comunitatii. Tot in cadrul psihiatriei sociale se vor include si mijloacele prin care psihiatria poate influenta factorii de raspundere, in sensul prevenirii si tratarii bolilor psihice, precum si oportunitatea folosirii vietii sociale si chiar politice prin paticiparea activa a psihiatrilor in folosul si profilul actiunilor de sanatate mintala.

Exista, totusi, in stabilirea limitelor psihiatriei sociale, opinii divergente care tin mai ales de largirea sau stramtarea viziunii asupra domeniului ei de activitate. Astfel, Bastide are in acest domeniu o pozitie oarecum deosebita, el afirmand ca domeniul psihiatriei sociale poate cupride trei domenii cu individualitate proprie:

1. Psihiatria sociala - in sensul sau restrans;

2. Sociologia bolilor psihice;

3. Etnologia bolilor psihice.

In acest sens, psihiatria sociala urmareste comportamentul social al bolnavului, procesul de socializare si de pierdere a contactului cu lumea din jur, adica cu societatea reala a individului. Socializarea individului ar interesa, de fapt, psihologia sociala.

Legatura dintre diferitele evenimente sociale si diferite tipuri de boala psihica ar constitui obiectul sociologiei bolilor psihice, disciplina in care el introduce si psihoterapia de grup, ansamblul de idei si metode care privesc institutia de tratament psihiatric, relatiile din cadrul acestei institutii, precum si dintre institutia psihiatrica si mediul comunitar.

Psihiatria sociala studiaza deci fenomenele sociale cu implicatii medical-psihiatrice si care in viziunea lui Disertori si Piazza ar fi urmatoarele:

- Fenomene psihopatologice individuale, legate de un context etiopatologic, social;

- Fenomene psihopatologice ale comunitatii;

- Efectele sociale nocive provocate de tulburarile individuale si colective;

- Interferenta dintre psihopatologia individuala si aceea a colectivitatilor.

Psihiatria sociala trebuie sa cuprinda si sarcinile societatii fata de psihiatrie, cum ar fi organizarea institutiei de tratament, dezbaterea unor programe de sanatate mintala in mass-media, emiterea unor legi in domenii deosebite ale asistentei psihiatrice. De aceea psihiatria sociala se ocupa nu numai de individ sau grup social, ci si de unitatea ca intreg. Psihiatria sociala, deci, stiinta care studiaza tulburarile psihice ale oamenilor ca membri ai societatii, este considerata ca o unitate.

Pentru noi psihiatria sociala are o semnificatie si o definitie mai larga, deoarece consideram ca psihiatria nu este decat una singura si aceea este psihiatria sociala. In acest sens, a vorbi in prezent despre existenta unei psihiatrii biologice, psihologice sau sociale (acestea au fost doar etape evolutive) este un nonsens, psihiatria fiind o disciplina bio-psiho-sociala, dar in care factorii biologici si psihologici se subordoneaza punctului de vedere istoric si social, motiv pentru care denumirea cea mai potrivita a actualei psihiatrii este de PSIHIATRIE SOCIALA. Acest lucru presupune ca punctul de vedere sociologic sa actioneze la toate nivelurile (diagnostic, tratament, profilaxie), inclusiv in domeniul psihopatologiei si a organizarii institutionale, ceea ce in fapt reprezinta o transformare radicala a psihiatriei clasice de la maniera de clasificare a bolilor pana la maniera de organizare si dirijare a actiunilor terapeutice si de recuperare. Acest lucru reprezinta in contextul actual criptocomunist de la noi o adevarata revolutie in psihiatrie, cu acea senzatie anxiogena de distrugere a unei institutii care asigura securitatea personalului si mai ales a profitorilor ei, dar care a produs inadvertentele si greselile etice. Acesta este singurul drum prin care s-ar putea realiza construirea noii psihiatrii sociale in Romania.

Psihiatria sociala este totusi, chiar daca am ajunge pana acolo cu reforma, o disciplina tanara cu o sfera inca imprecisa, dar care a determinat deja un suflu innoitor. Astfel, daca vechiul alienist era considerat doar un clinician ingust si obsedat de dorinta de a fi considerat medic, fiind preocupat mai ales de cazuri izolate si de o morbiditate redusa, actualul medic psihiatru se afla in fata unor situatii cu totul deosebite. Locul vechilor epidemii (ciuma, holera) a fost luat astazi de cresterea enorma a morbiditatii psihiatrice, ceea ce a facut ca actualul medic psihiatru sa fie preocupat de sanatatea mintala a unor mase enorme de oameni.

Astfel, subliniaza Coresi, pentru medicul psihiatru vechi, pacientul era un bolnav somatic in primul rind, iar preocuparea pentru problemele psihice si relationale ale bolnavului erau evidente doar in masura in care acestea decurgeau evident din boala (ca si in situatia altor boli somatice). Pentru psihiatrul actual - un muncitor social - pacientul este un om prins in dubla sa realitate individuala si sociala.

Psihiatria sociala este si un domeniu interdisciplinar. El se foloseste nu numai de psihopatologie si biologie, ci si de concepte sociologice, psihiatria devenind o disciplina in viziune sociologica.

Sociologia imprumuta psihiatriei o serie de concepte specifice, cum ar fi acelea de grup social, psihologie sociala, dinamica grupelor sociale, importanta culturii si civilizatiilor. Sociogeneza bolilor psihice, ca si obligatia societatii fata de bolnavii psihici intra tot in domeniul psihiatriei sociale.

Psihiatria sociala imprumuta astfel de la sociologie numeroase concepte si puncte de vedere si chiar o anumita finalitate, ramanand totusi o disciplina medicala - desi chiar si medicina somatica devine tot mai mult si o disciplina sociala.

Psihiatria sociala ofera ea insasi medicinii un exemplu care consta in dimensiunea sa sociologica, iar sociologiei ii ofera un camp de actvitate pe care cu greu si l-ar fi putut imagina singura.

Psihiatria sociala are relatii cu psihologia medicala. Ea foloseste toate explicatiile psihodinamice, foloseste conceptele psihologice privind relatia medic - pacient.

Psihiatria sociala, ca ramura activa, are o activitate publica in presa scisa, la TV, cultiva in opinia publica noile valori privind situatia bolnavului mintal, antreneaza societatea in procesul dificil de tratare si preventie a bolilor psihice. Ea se intereseaza de viata economica, o parte din activitatea ei desfasurandu-se in cadrul programelor de profilaxie la nivelul unitatilor economice.

Psihiatria sociala ofera diferitelor stiinte si domenii de activitate o serie de notiuni si entitati, precum si o activitate practica in multe privinte comuna, in scopul inbunatatirii calitatii vietii si a sanatatii mintale intr-un moment in care in intreaga lume se vorbeste de dreptul la sanatate al fiintei umane.

Asemenea sarcini nu si le putea asuma decat o psihiatrie dinamica, care sa valorifice si cunostintele biologice, dar si pe cele de psihologie si sociologie. Psihiatria clasica era statica, activitatea ei limitandu-se doar la granitele spitalului sau ale azilului, motiv pentru care ea a devenit o adevarata mana cereasca pentru societatile totalitare (ea insasi avea inclinatii totalitare).

Pentru comunism asemenea psihiatrie exprima chintesenta materialismului dialectic aplicat in domeniul stiintelor psihologice (pentru marxism, materialitatea psihicului era al doilea concept ca importanta dupa afirmarea materialitatii lumii), mai ales intr-o societate care nu se mai baza nici pe morala religioasa si nici pe principiile dreptului individului.

Am schitat in linii mari bazele ideologice ale abuzului psihiatriei comuniste si am subliniat in acelasi timp nevoia de reforma, oferind solutia crearii unei psihiatrii sociale romanesti dupa modelul psihiatriei din Occident. Pe acest teritoriu ar trebui sa se intalneasca toti psihiatrii de buna credinta, reforma psihiatriei noastre fiind in sensul istoriei actuale, daca nu vrem ca generatiile care azi pasesc in psihiatrie si cele care vor veni sa nu ne acuze ca nu am inteles acest sens nici in ceasul al doisprezecelea. Caci, indiferent de ce va face generatia noastra, traita mai ales in comunism, psihiatria sociala romaneasca tot se va naste caci, parafrazand din nou acelasi verset biblic, daca nu vom predica noi adevarul, il vor face pietrele.

RELATIA PSIHIATRIE - MORALA

Relatia dintre psihiatrie si morala este una dintre marile probleme acute pe care le-a ridicat societatea criptocomunista si post-totalitara in care traim astazi. Psihiatria moderna a avut si are nu numai o dimensiune medicala, dar si una morala, bolnavii psihici fiind o categorie umana cu probleme specifice cu un important impact social, motiv pentrru care societatea trebuie sa ia in consideratie aceste aspecte.

Aceste probleme de etica nu sunt specifice numai epocii noastre pentru psihiatrie, ele aparand din cele mai vechi timpuri, morala crestina fiind aceea care a ridicat aceasta etica pe cele mai inalte culmi.

In ciuda acestor considerente, in decursul istoriei "societatea" bolnavilor psihici a fost mereu supusa persecutiilor, pentru bolnavii psihici au fost "bune" cele mai brutale forme de tratament si cele mai inumane forme de ingrijire. Emanciparea bolnavilor psihici a trebuit sa astepte etape cruciale ale istoriei pentru a modifica soarta acestor indivizi. Astfel, istoria citeaza "eliberarea" lui Pinel, ca efect al revolutiei franceze, pentru ca boala psihica sa poata fi privita mai umanitar, insa rolul principal l-a jucat indiscutabil morala crestina.

Desi bolnavul psihic, conform moralei crestine, a devenit "aproapele nostru', ceea ce s-a dezvoltat a fost o adevarata "maladie a prejudecatilor", iar violenta si criminalitatea, fenomene normale in toate societatile, a fost transferata in mod preferential asupra bolnavilor psihici, desi statistica arata ca la 1.000 de bolnavi psihici exista mai putine acte de violenta decat la 1.000 de persoane din populatia generala. Acest lucru nu a putut insa sa scuteasca bolnavul psihic de prejudecata "permanentei sale periculozitati", motivand un intreg cortegiu de constrangeri, mijloace privative de libertate, fara insa a putea aplica si un tratament adecvat. De aceea, asa cum am mai aratat, psihiatria secolului al XIX-lea va fi o psihiatrie azilara, dar cu constiinta ca acest lucru este cerut de utilitatea publica pentru mentinerea linistii sociale, in timp ce boala psihica era considerata ereditara, cu risc social - pacientul fiind singurul culpabil pentru boala sa, in timp ce societatea era inocenta.

Secolul al XX-lea nu va mai fi un secol al culturii sau al ideilor, ci va deveni un secol al ideologiilor, in special al celor de esenta totalitara (comunista si fascista). Fiecare dintre acestea va avea o atitudine distructiva fata de bolnavul mintal: fascismul prin eutanasie si prin distrugerea fizica a bolnavilor mintali pentru purificarea unei etnii considerate superioara, comunismul avand la baza practic acelasi element - ura -, dar nu etnica, ci de clasa. Desi va critica nazismul, comunismul va face din psihiatrie un mijloc pentru a plasa pe aceia care criticau sistemul in randul bolnavilor mintali, pe care apoi ii va inchide nu in lagarele lor traditionale, ci in spitale psihiatrice.

Existenta psihiatriei in perioada comunista a fost tragica, iar din punct de vedere moral, ca si religia de exemplu, a trebuit sa traiasca doar facand compromisuri. Comunistii, din punct de vedere etic, au atacat in primul rand principiul solidaritatii umane, al coeziunii dintre oameni, principiul asocierii, al libertatii de gandire, fiind in totala opozitie cu principiile democratiei pluraliste, ale libertatii de gandire sau asociere. Tot ce fiinta in comunism era trecut prin etalonul masurii in care prin aceasta puterea comunista se consolida sau nu.

Aparitia tardiva - anii 1960 - 1970 - in Occident a miscarii pentru drepturilor omului, cu extraordinara sa putere de seductie, in Est a insemnat de fapt inceputul sfarsitului acelui imperiu al raului, asa cum pe buna dreptate afirma presedintele Regan. Penetrabilitatea filozofiei drepturilor omului a facut ca in aceasta privinta etica psihiatrica sa se modifice profund. In acest cadru, principiile moralei crestine si ale noii filozofii existentialiste au facut din seductia sistemului democratic ceva irezistibil si, daca mai adaugam schimbarile de generatie, ne putem explica acum avalansa "revolutiilor de catifea" si caderea sistemului comunist fara de care oprirea represiunii psihiatrice nu ar fi avut nici o sansa.

Totusi, trebuie subliniat ca victoria democratiei nu a facut ca problemele etice ale psihiatriei sa ia sfarsit. Nici in sistemele democratice evoluate lucrurile nu apar ca definitiv rezolvate, lupta pentru moral nu poate inceta nici aici si niciodata. Antietica nazista si comunista ne demonstreaza fragilitatea si limitele moralei atunci cand este vorba de psihiatrie. Acesta este de fapt unul dintre argumentele fundamentale de a construi azi o adevarata psihiatrie sociala.

Reabilitarea bolnavilor psihici ridica astazi problema unei noi viziuni, si anume aceea a resocializarii bolnavilor psihici, aceasta fiind dimensiunea etica fundamentala a eticii actuale in domeniul psihiatriei. Trebuie sa fim constienti ca, datorita specificului bolilor psihice, acestia nu vor veni niciodata in mod deschis spre societate. Ei sunt retrasi, asociali, adesea sunt supusi acelei maladii a prejudecatilor. Iata de ce resocializarea nu poate avea decat un singur sens, de la societate (psihiatru) catre bolnav. Aceasta este conduita morala corecta, care se termina atunci cand bolnavul intra in societate ca egal. Boala psihica nu loveste individul in vitalitatea sa - in biologicul sau -, ea il loveste in umanitatea sa, in specificul uman al fiintei sale, asa cum a fost creat de Dumnezeu si redat naturii. Resocializarea este singura conditie morala si etica a psihiatrtiei sociale.

Desi resocializarea cuprinde si ergoterapia (si in lagarele de munca-inchisori se lucra), ea depaseste acest concept care, daca s-ar limita aici, nu ar face decat sa robotizeze individul, sa transforme patul in scaun. Din acest motiv, resocializarea apare ca un complex comportamental care trebuie sa imite viata reala, sa reantreneze individul pentru toate rolurile din viata reala.

Comunitatea terapeutrica constituie iar un principiu de baza al resocializarii, mai ales in bolile grave psihice si cu probleme social-economice importante. Acest lucru trebuie sa urce la etapa sa cea mai inalta - tratamentul comunitar - in care sunt interesati nu numai factorii medicali, ci si factorii economici, politici, multe alte    personalitati, de la parinti, prelati, pensionari, persoane cu potential economic - patroni etc.

Experienta occidentala a terapiei comunitare este reconfortanta pentru un sistem psihiatric inchistat cum este al nostru, dar este clar ca latura economica tine de dezvoltarea comunitatii sau chiar a natiunii. Costurile, chiar daca vor fi mari, beneficiile societatii - linistea sau chiar productivitatea - vor fi enorme. De fapt, prin aceasta s-ar realiza o adevarata profilaxie a crimei, delincventei, antisociabilitatii, drogurilor si s-ar realiza un adevarat proces de sanatate mintala la nivelul comunitati.