PERCEPTIA

Acceptiunile conceptului de perceptie

I. Activitate

II. Deformare a obiectului

III. Expresie a personalitatii

Din perspectiva lui Zlate, perceptia este definita ca reflectare subiectiva nemijlocita, in forma de imagine a obiectelor si fenomenelor externe, ce actioneaza in momentul dat, asupra noastra, prin ansamblul insusirilor si componentelor lor. Din aceasta definitie a perceptiei, se observa deosebirea ei de senzatie, definita ca reflectare de tip secvential- unidimensional, a unor insusiri singulare ale obiectului. Se subliniaza de asemenea de asemenea, prezenta si actiunea directa a stimulului complex asupra analizatorilor. Reflectand obiectul in unitatea insusirilor sale componente, perceptia constituie un nivel calitativ superior de realizare a cunoasterii senzoriale, care permite nu numai simple discriminari, ci si operatii mai complexe de identificare si clasificare.

Reuchlin M afirma ca ,,pe masura ce cunostintele progreseaza, devine tot mai greu sa stabilim o diferenta transanta intre senzatie si perceptie. Spunem ca se studiaza senzatia atunci cand se incearca izolarea, din procesul de ansamblu, a unui raspuns specific la un stimul senzorial izolat, atitudinile si motivatiile fiind mentinute constante. Cuvantul perceptie este cel mai general si este utilizat acum cel mai des pentru a numi procesul de culegere si de tratare a informatiei senzoriale"

Cosmovici: ,,Perceptia consta intr-o cunoastere a obiectelor si fenomenelor in integritatea lor si in momentul cand ele actioneaza asupra organelor senzoriale".

In literatura de specialitate s-au conturat 3 acceptiuni ale conceptului de perceptie.

Prima si cea mai importanta dintre ele consta in considerarea perceptiei ca activitate.

Cea de-a doua priveste perceptia ca deformare a obiectului, iar cea de-a treia are in vedere perceptia ca expresie a personalitatii.

Fiecare dintre aceste acceptiuni evidentiaza aspecte si laturi importante ale perceptiei, atat in planul naturii, specificului si mecanismelor ei, cat si in cel al rolului ei in cunoasterea umana.

I. Perceptia ca activitate

Piaget foloseste termenul de "activitate perceptiva" referindu-se la "orice punere in relatie a elementelor percepute in campuri diferite".

Perceptia trebuie considerata o faza a actiunii; numai pe masura ce actiunea progreseaza, este posibila adaptarea continua la necesitatile noi ale momentului.

Esentiala pentru P. este explorarea continua a obiectelor.

Deoarece se formeaza in procesul interactiunii omului cu lumea, inseamna ca intregul continut intern al perceptiei lucrurilor si structura sa, poarta amprenta faptului ca lucrurile sint obiectele activitatii individului.(RUBINSTEIN)

Forme ale activitatii perceptive:

Explorari simple sau polarizate

Transpozitiile de marimi, de forme in spatiu si timp

Anticipari

Schematizari

Formele activitatii perceptive se pot solda cu decentrarea si/sau aparitia unor deformari (iluzii secundare).

Frances arata ca perceptia pp doua conduite:

Identificare - stimulul este legat de un raspuns generic

Diferentiere - are lor compararea intre doua sau mai multe obiecte simultan prezente, subiectul incercind sa descopere ce le apropie sau le distinge

Caracterul de activitate al perceptiei a fost bine specificat de indata ce s-a incercat surprinderea unor "faze" parcurse de ea

Fazele perceptiei:

Dupa Bourdon:

Faza identificarii primare - recunoasterea semnalelor

Faza identificarii secundare - intelegerea semnalelor

O alta distinctie admite existenta a 3 etape:

cea a senzatiei brute (perceptia unei simple pluralitati)

cea a perceptiei formei

cea a constiintei unui sens (corespunde identificarii secundare).

Dupa Forgus perceptia este ,,procesul extragerii informatiilor"; stabileste 5 etape ale P.:

detectia

discriminarea

rezolutia   

identificarea

manipularea formelor identificate

T fiecare implicand tot atatea actiuni perceptive distencte.

Primele doua faze sunt determinate senzorial, urmatoarele trei presupun participarea invatarii si experientei. Actiunea devine astfel nu numai un mijloc de realizare a perceptiei, ci elementul ei constitutiv fundamental.

Perceptia nu este un simplu efect al actiunii stimulului, ci un rezultat al implicarii active a subiectului.

Cercetarile experimentale au demonstrat ca atunci cand perceptia este rezultatul imediat al excitatiei externe, fara implicarea suficienta a sb., imaginea perceptiva este de regula eronata.

Cand intre obiect si canalul de receptie se interpun actiunile orientate ale sb., imaginea obiectului devine mai clara.

Asadar, corectitudinea imaginii perceptive se datoreaza nu fortei excitative a sb., ci gradului de implicare activa a sb. in P.

Perceptia este un mecanism reglator esential al activitatii adaptative (Reuchlin).

Produsul P. - perceptul - nu este asimilabil unei fotografii, a unui obiect fizic, identica pentru toti subiectii care percep.

REUCHLIN: ,,Perceptul este o constructie, un ansamblu de informatii selectate si structurate in functie de experienta anterioara, de trebuinte, de intentiile organismului implicat activ intr-o anume situatie."

Perceptia este un proces constient orientat si organizat, care implica actiuni cu obiectele si care se formeaza, se construieste, se corecteaza si se verifica prin actiune.

In psihologia cognitiva, perceptia este tratata in termenii procesarii sau tratarii informatiei.

Moduri de tratare a informatiei:

Tratare paralela

Modelul lui Selfridge, cunoscut sub numele de:

Pandemoniu - sistem compus dintr-o serie de demoni, fiecare avind sarcini specifice in recunoasterea formei. Ajuta la explicarea modului in care analiza caracteristicilor permite recunoasterea formelor.

Sistemul este compus dintr-o serie de demoni:

Demonii imaginii

Demonii caracteristicilor

Demonii cognitivi

Demonii deciziei

Alte modele de tratare a informatiilor, cunoscute sub denumirea de:

Bottom-up process Top-down process

(procesare dirijata de fapte)    (procesare dirijata de concept)

*porneste de la date concrete * porneste de la ceea ce se scon-

* este automatizat teaza a se percepe

*este ascendent * dependent de R. cognitive si de

*modularitatea (caracteristica esentiala) *cunostintele anterioare asupra

lumii

* descendent

* constient

FODOR este de parere ca tratarea informatiilor se realizeaza in functie de modulele din care se compune sistemul perceptiv si din organizarea lor. Exista mai multe moduri de tratare a informatiilor:

1. Tratare ierarhica - un nivel B nu poate functiona decat pornind de la informatiile culese de nivelul antecedent A, care in prealabil trebuie sa-si fi terminat activitatea

Tratare in paralel - doua module A si B elaboreaza informatii diferite in maniere independente si mai mult sau mai putin sincrone

Tratare in cascada - o tratare poate fi initiata la oricare nivel dupa natura informatiei disponibile.

Perceptia apare ca fiind un mecanism reglator esential al activitatii adaptative.

Considerarea perceptiei ca activitate, depaseste definirea ei ca fiind o reflectare directa a realitatii. Dupa parerea lui Golu, aceasta definitie naste o serie de confuzii. Ea permite intelegerea perceptiei ca fiind reductibila la un efect cvasiautomat al actiunii obiectului, asupra organelor de simt. Perceptia nu este un simplu efect al actiunii stimulului, ci un rezultat al implicarii active a subiectului. Cand perceptia este rezultatul imediat al excitatiei externe, fara implicarea suficienta a subiectului, imaginea perceptiva este de regula eronata, deformata. Cand intre obiect si canalul de receptie se interpun actiunile orientate ale subiectului, imaginea obiectului devine mai clara, mai bogata. Perceptia nu este o simpla concentrare sau copie mecanica, inerta a obiectului, ci dimpotriva ea este un proces constient, orientat si organizat care implica, nenumarate actiuni cu obiectele (masurare, descompunere, recompunere, grupare). Ca mecanism prin excelenta activ, perceptia se formeaza, se construieste, se corecteaza si se verifica prin actiune.

Perceptia trebuie considerata in doua ipostaze: ca forma specifica de activitate si ca veriga reglatoare bazala in structura oricarui act comportamental orientat spre lumea externa.

In prima ipostaza, perceptia devine ea insasi o activitate, fiind organizata dupa schema motiv-mijloc-scop si subordonata unor sarcini profesionale specifice. O asemenea activitate poarta numele de observatie si se realizeaza in diferite variante: urmarire, inspectie, supraveghere.

In cea de-a doua ipostaza, perceptia alimenteaza cu informatie adecvata actiunea.

Rolul organizator al perceptiei se concretizeaza in doua functii principale, si anume: functie de informare si functie de corectie-optimizare. Perceptia este cea care furnizeaza datele ce se constituie in experienta cognitiva anterioare, despre ambianta si despre noi insine.

Perceptia este o forma fundamentala si cotidiana, de relationare adaptativa cu lumea. Perceptia furnizeaza primele date care stau la baza formarii reprezentarii si gandirii; noi existam in masura in care percepem si actionam iar in raport cu noi lumea exista numai in masura in care o putem percepe altfel ea existand doar in sine.

In concluzie, putem considera ca prin activismul sau, perceptia apare ca fiind un mecanism reglator esential al activitatii adaptative. Constructele perceptive, servesc drept cadre de referinta pentru actiunile noastre, pregatind si ghidand activitatea, drept semnale ce permit anticiparea situatiilor ce vor veni si, in sfarsit, drept modalitati de orientare si controlare a activitatii.

II.        Perceptia - deformare a obiectului

In cadrul perceptiei, se manifesta abateri mai mult sau mai putin semnificative de la realitate, cunoscute sub numele de efecte de camp si iluzii perceptive. Efectele de camp sunt rezultatul interactiunii imediate ce se produce intre elementele percepute simultan, ca urmare a unei singure fixari a privirii

Aceasta acceptiune a aparut ca urmare a studierii iluziilor perceptive, care sint de fapt perceptii deformate. Perceptia poate deforma realitatea.

Iluziile, sunt in cea mai mare parte, rezultatul in plan subiectiv al efectelor de camp din plan periferic extern. Ele se pot defini ca reflectari denaturate ale obiectului stimul in care valorile subiectului se indeparteaza de datele masuratorilor obiective. Spre deosebire de halucinatii, iluziile nu duc la falsa recunoastere a obiectului, ci numai la modificarea in hipo sau in hiper a unor parti ale obiectelor.

Iluziile vizuale - sint datorate unor particularitati ale diverselor figuri geometrice, se mai numesc si iluzii optico-geometrice.

Exista trei categorii de iluzii:

a)      cu cercuri egale, care insa par inegale

b)      cu linii sau segmente de dreapta egale, care par inegale

c)      cu linii paralele, care par a nu fi paralele

O alta categorie de iluzii o constituie obiectele imposibile - obiecte desenate, dar care nu pot fi construite in realitate deoarece incalca principiile logicii.

Iluziile optico-geometrice se datoreaza urm. factori:

erori de estimare a unor caracteristici ale figurilor geometrice (marime, orientare, forma, felul unghiurilor);

factori emotionali;

tulburari ale miscarilor oculare

efectul de centrare (la Piaget): fixarea unui singur element-etalon pt o perioada mai mare de timp, fapt ce duce la supraestimarea valorii lui si subestimarea valorii altor elemente.

Reducerea unor forme tridimensionale la o figura bidimensionala (la Gregory)

Gh.Zapan: Teoria relativitatii psihice, bazata pe ipoteza neomogenitatii cimpului somatic in care au loc procesele psihofizice.

Clasificarea iluziilor:

Dupa Piaget, exista doua tipuri de iluzii:

Iluzii primare - datorate interactiunii imediate dintre elementele percepute simultan, ca urmare a unei singure fixari a privirii;

se diminueaza odata cu virsta datorita aparitiei unor activitati perceptive;

rezulta din punerea in relatie a marimii si din efectele de contrast;

Iluzii secundare - provocate indirect de activitati fara de care ele nu ar aparea

- se amplifica ele insele, odata cu varsta

Disparitia deformarilor, a iluziilor, se datoreaza omogenizarii conditiilor exterioare si a celor interioare.

Pentru Piaget, iluziile nu sint exceptii, ci regula activitatii perceptive; intr-o relatie perceptiva, marimea variaza in functie de conditiile de observatie.

Perceptia, in ciuda unor deformari ce apar in cursul ei, este sau tinde sa fie o reflectare corespunzatoare, corecta a obiectelor si fenomenelor din realitatea imediata.

Pentru Piaget, o mare importanta, in producerea iluziei, o are asa numitul efect de centrare, care consta in fixarea unui singur element etalon, pentru o perioada mai mare de timp, ceea ce duce in final la supraestimarea valorii lui si subestimarea valorii altor elemente. Pentru a evita instalarea acestui efect, echivalent cu aparitia iluziei, este utila intrarea in functiune a fenomenului de decentrare, de explorare excesiva a mai multor elemente ale obiectului.

Reuchlin considera ca iluziile primare depind de mecanismele ale caror efecte sunt sunt atenuate de activitatea perceptiva, in timp ce aceasta activitate creeaza si dezvolta conditiile de manifestare pentru iluziile secundare.

Zlate, considera ca perceptia tinde sa fie o reflectare corespunzatoare, corecta, a obiectelor si fenomenelor din realitatea imediata. El ofera o serie de argumente care demonstreaza ca iluziile sunt cazuri particulare ale perceptiei.

Argumente care demonstreaza ca iluziile sint cazuri particulare ale perceptiilor:

variatia iluziilor perceptive in functie de mai multi factori: virsta, activitate profesionala, particularitatile contextului socio-cultural in care traieste subiectul;

- aparitia iluziilor in conditii strict determinate: apar numai atunci cind la nivelul unuia sau altuia dintre variabile (subiect, obiect, mediu) apar o serie de factori perturbatori;

posibilitatea de corectare a iluziilor in chiar timpul desfasurarii activitatii perceptive

. Nu este vorba doar de o diminuare a iluziilor odata cu varsta, ci de insasi disparitia lor in activitatea cu stimulii.

III. Perceptia ca expresie a personalitatii

Perceptia ca expresie a activitatii largeste perspectiva ei de interpretare in sfera ei de interes intrand nu doar perceptia stimulilor exteriori, ci si perceptia de sine.

Aceasta perceptie este prezenta mai ales in psihologia americana, dar a fost preluata si de europeni.

Nuttin arata ca notiunea de perceptie desemneaza nu doar priza de constinta imediata, ci una globala a omului in contact direct cu lumea.

Alaturi de elaborarea senzoriala, o serie de alti factori au un rol important in perceptie: inteligenta, trebuintele, emotiile etc

Unele trasaturi de personalitate, obisnuinte, mentalitati, prejudecati isi pun amprenta asupra receptarii si prelucrarii informatiilor.

Moduri de a percepe:

Omul traieste intr-o lume pe care o percepe ca pe o situatie de viata, asa incit comportamentul sau va fi influentat nu numai de lumea in sine, ci si de felul in care ea este perceputa.

Omul, va fi influentat, nu numai de "lumea in sine", ci si de felul in care ea este perceputa. De exemplu, unii oameni, folosesc o

a.      perceptie sincretica

imediata, primitiva, nediferentiata;

cimpul perceptiv este perceput in globalitatea lui, fara a fi suficient analizat;

intilnita numai la copii ca urmare a insuficientei formarii mecanismelor perceptive

se mai intalneste si la adultii frustrati

b.      perceptia globala Decroly)

autorul propune o metoda de lectura ce pp. trecerea de la configuratiile de ansamblu la fraze mici, apoi la cuvinte, apoi la litere.

c.    perceptie analitica

* oamenii nu pot structura, organiza cimpul perceptiv;

centrata pe detalii, pe amanunte;

forma inferioara de perceptie, care ingusteaza posibilitatile comportamentale ale individului.

d.      perceptie sintetica

reunirea elementelor intr-o structura cu calitati noi in raport cu elementele constitutive;

filtrata prin gindire, de aici caracterul ei mijlocit

subiectii sint de obicei pasivi, anxiosi

Zlate:

Prima acc. constituie finalizarea disputei dintre J.J. Gibson si E.R. Gregory.

Primul sustine ca P. este o simpla descriptie a stimulului, o copie a acestuia.

Al doilea considera P. ca interpretare.

Pornindu-se de la premisa ca ambele conceptii sunt corecte, s-a ajuns la concluzia ca un compromis intre cele 2 moduri de concepere a P. ar fi util.

Descriptia si interpretarea ar constitui stadii distincte ale P:

descriptia ar fi stadiul initial care furnizeaza informatia de input stadiului interpretativ subsecvent

Zlate nu impartaseste un asemenea punct de vedere, optiunea sa metodologica fiind pentru considerarea P ca activitate, chiar descriptia presupunand o implicare activa a sb.

A doua acc. a notiunii de P. arata maniera in care organismul trateaza informatia senzoriala si permite definirea mai exacta a informatiei real tratate de sistemul perceptiv.

Dupa Zlate aceasta acc. nu are valoare deosebita pentru teoria generala a P., ci mai degraba una practica, aplicabila, iluziile fiind de mare efect in diferite domenii de activitate, cum ar fi cel al artei.

A treia acc. este in acord cu tendinta psihologiei contemporane de a integra mecanismele psihice particulare in mecanismul integrativ care este personalitatea si de a arata cum se transforma ele sub influenta personalitatii.

In conditii normale, la omul adult, perceptia pare a fi un act instantaneu, dar in realitate, ea are o desfasurare procesuala. Perceptia se realizeaza in functie de 5 faze: orientarea, explorarea, detectia, discriminarea, identificarea si interpretarea.

In functie de gradul lor de complexitate, perceptiile se impart in simple si complexe. Cele simple sunt clasificate in functie de analizatorul dominant implicat in realizarea, iar cele complexe, includ perceptia spatiului, a miscarii si a timpului.

fiind prin excelenta un proces relational, perceptia este influentata in desfasurarea ei concreta, de o multitudine de factori. Perceptia este rezultatul unei complexe interactiuni a doua multimi de variabile. Multimea variabilelor externe (stimuli), si multimea variabilelor interne (subiect).

Perceptia este coordonata de o serie de legi generale: legea integralitatii, structuralitatii, selectivitatii, constantei, semnificatiei, proiectivitatii imaginii perceptive.

Zlate considera ca, perceptia indeplineste trei roluri fundamentale in raport cu existenta si activitatea omului:

Rol de informare a individului despre obiectele din lumea inconjuratoare, fapt care faciliteaza adaptarea lui la lumea obiectelor

Rol de reglare a comportamentelor

Rol comutator, dupa cum se exprima Golu, adica ea inchide si deschide circuitele traiectoriilor, ale actelor mintale (interne) si motorii (externe). "Prezenta ei este nu numai importanta, ci absolut indispensabila pentru reglarea adaptativa, finalista" (Golu).

Determinantii perceptiei

fiind prin excelenta un proces relational, perceptia este influentata in desfasurarea ei concreta, de o multitudine de factori , care pot fi clasificati astfel:

externi - obiectul, miscarea, organizarea

• interni - setul, atentia, motivatia
• relationali - rezulta din interactiunea celor externi si interni

Determinantii exteriori

Momentul care marcheaza inceputul procesului perceptiv, il constituie actiunea unui stimul asupra uneia sau mai multor analizatori ai subiectului. Traiectoria desfasurari ulterioare a procesului va fi partial dependenta de caracteristicile obiective ale stimulilor si de contextul in care este dat. Principalele caracteristici care-si pun amprenta pe calitatea continutului informational precum si pe aspectele cantitativ-dinamice sunt: specificitatea sau modalitatea , intensitatea, durata, frecventa aparitiei, contextul, gradul de determinare si semnificatie.

Specificitatea sau modalitatea exprima natura substantial calitativa a stimulului; aceasta face ca respectivul obiect sa impresioneze doar un anumit analizator. Specificitatea stimulului determina specificitatea ontologica, modala a perceptiei ca proces, reflectand un anumit aspect al obiectului: cromatica, acustica.

Caracteristica specificitatii este esentiala pentru explicarea obiectiv cauzala a producerii senzatiei, cat si a genezei si dezvoltarii ei filogenetice si istorice. Pentru a produce o perceptie de anumita modalitate, trebuie sa existe un stimul specific: de exemplu, o perceptie vizuala nu se poate obtine decat luand ca stimul de baza lumina. Specificitatea este univoca si exclusiva (un stimul acustic, nu poate fi substituit de un stimul luminos, pentru a produce o perceptie muzicala)

Intensitatea este o caracteristica de care depinde gradul de claritate al operatiilor de procesare a informatiei si al preceptului

S-a demonstrat ca intensitatea stimulului cea mai favorabila, care asigura o perceptie optima, este cea medie; intensitatile puternice sau foarte slabe produc unele efecte nefavorabile: tocesc acuitatea senzoriala, favorizeaza omisiunea semnalelor, scade capacitatea rezolutiva si apare o stare generala de discomfort psihic. Intensitatea trebuie considerata in raport cu pragurile absolute si diferentiale ale subiectului. De aceea, se distinge intensitatea reala si intensitatea operationala. Aceeasi valoare a intensitatii reale, poate lua la subiectii diferiti sau la unul si acelasi subiect in momente temporare diferite, valori semnificativ diferite.

Prin varierea controlata a intensitatii stimulilor modali specifici, se obtin efecte subiective, deosebite in plan perceptiv (contraste, iluzii).

Durata este o caracteristica definitorie a oricarui stimul senzorial. Raportate la subiect, durata se operationalizeaza. Se delimiteaza astfel, o durata minima, necesara pentru a putea produce o stimulare senzorial, si o durata maxima dincolo de care, actiunea stimulului duce la instalarea fenomenelor de saturatie si de oboseala. Importanta duratei stimulilor, consta in determinarea trasaturilor tipologice ale perceptiei (mobilitate si inertie).

Frecventa aparitiei este caracteristica stimulilor care le determina gradul de noutate si de familiaritate. Perceptia stimulilor familiari se realizeaza mai rapid decat cea a stimulilor noi (in conditiile aceleiasi intensitatii si durate de actiune).

Cresterea frecventei de aparitie a obiectului, in campul senzorial al subiectului, duce la perfectionarea informationala a perceptiei in raport cu un anumit obiect.

Un stimul cu aparitie frecventa este perceput mai repede decit altul din aceeasi categorie, dar care apare la intervale mai mari de timp.

De asemenea, pe langa aceste caracteristici ale stimulului, importanta este si valoarea lor intrinseca pt. stimulul dat.

Insusirile stimulului se deosebesc intre ele prin gradul lor de relevanta, unele fiind foarte relevante, altele mediu sau slab relevante, altele irelevante.

Daca din stimulii respectivi lipsesc insusirile irelevante, perceptia se va realiza corect; daca lipsesc partile relevante, imaginea este unitara, globala, a altui stimul.

Dependenta perceptiei de particularitatile stimulului este ilustrata de cercetarile intreprinde de Berlyne, care a folosit perechi de stimuli diferentiati intre ei prin:

- modul de dispunere (simetrica, asimetrica)

- cantitatea elementelor (mai putine sau mai multe)

- natura materialului - omogen, neomogen

- particularitatile contururilor- regulare sau neregulate

- familiaritatea - imagini reale sau absurde, incongruente, obtinute prin ,,amestecarea" partilor componente ale unor animale

- juxtapunerea elementelor - fireasca sau absurda

Complexitatea, noutatea, incongruitatea stimulilor creeaza unele dificultati P.

Mai tarziu a clasificat in 3 categorii propietatile stimulilor capabile a influenta P.:

psihofizice (variabile fizico-chimice masurabile ale stimulilor)

ecologice (propietatile stimulului determinate de semnificatia lui biologica)

colative (particularitatile stimulului care depind de compararea diferitelor elemente si de compararea stimulului actual cu cel perceput anterior)

Important pentru P este si contextul in care apare stimulul ce urmeaza a fi receptionat.

Contextul (fondul), este o caracteristica esentiala a oricarui camp perceptiv extern. Din punct de vedere obiectiv, acest camp, este o multime de evenimente independente, in care, fiecarui eveniment ii este atasata o anumita valoare de probabilitate. Cu cat un element este mai slab conturat fata de elementele din jur, cu atat perceperea lui va fi mai dificila. Relatia figura-fond, evidentiaza caracterul dinamic si activ selectiv al perceptiei. Gradul de determinare sau de nedeterminare, se refera la dispunerea in spatiu si timp a obiectelor stimul. Astfel se delimiteaza doua categorii de campuri perceptive: organizate si aleatorii. Cele organizate, se caracterizeaza prin aranjarea spatio-temporara a stimulilor dupa criterii si reguli precise si constante, astfel incat in fiecare moment al traiectoriei perceptive, subiectul va intalni un anumit stimul, si nu altul; expectatia sa, va fi confirmata.

Campurile aleatorii, se disting prin absenta unor criterii si reguli specifice, precis definite de pozitionarea stimulilor, subiectul aflandu-se in stare de incertitudine in ce priveste, stimulul urmator. Aceasta face sa apara frecvent, discrepante intre expectatie si realitate, cu efecte perturbatoare asupra corectitudini identificarilor.

Reuchlin: Perceptia, ca mecanism reglator al activitatii adaptative, depinde direct de contextele in care este situat subiectul.

La scara individuala, s-a constatat (Bruner) ca trebuintele unui individ modifica felul in care el percepe un anumit stimul; ca mecanismele perceptive pot ,,apara" subiectul impotriva intruziunii acelor percepte care il pot tulbura. In acest domeniu exista diferente individuale persistente si importante.

Contextele sociale au si ele o influenta asupra constructiei perceptive.

Obiecte impersonale (discuri cu diametre diferite, linii de lungimi diferite) nu sunt percepute in acelasi fel in prezenta sau in absenta scarilor de valori impuse de societatea globala, sau de influenta unei majoritati din cadrul unui grup restrans.

Influentele sociale se fac simtite mai direct asupra perceptiei sau reprezentarii de ,,obiecte sociale", cum ar fi spatiul socializat, figura umana, persoana celuilalt, grupul, etc.

Semnificatia reprezinta calitatea unui obiect de a corespunde anumitor expectatii, motivatii ale subiectului receptor. Pentru a asigura o puternica implicare a subiectului in relatia perceptiva, este necesar a se conferi obiectului stimul, o anumita semnificatie.

Semnificatia trebuie considerata sub doua aspecte aspectul obiectiv-potential (obiectul contine elemente ce corespund unor stari de necesitate) si aspectul relativ-real (priveste relatia directa a obiectului cu subiectul, cu starile de motivatiie si scopurile specifice). Aceasta relationare determina 3 efecte: semnificatia potentiala concorda cu cea reala; semnificatie potentiala este subestimata; semnificatia potentiala este supraestimata.

Din cercetarile care iau in considerare importanta factorilor externi in perceptie, rezulta:

obiectualitatea perceptiei - reflecta obiecte exterioare si nu starile interne ale constiintei

caracterul dinamic si variabil al perceptiei - imaginea perceptiva nu este statica, nu este identica cu obiectul, pp. o nota de relativitate data de particularitatile concrete ale stimulilor

Determinantii interiori

Pentru aproximarea gradului de complexitate al realizarii perceptiei este necesara luarea in considerare a urmatoarelor variabile: varsta, sexul, tipul de personalitate, starile motivationale, starile afective, starea atentiei, a memoriei, experienta perceptiva anterioara, starea psihofiziologica generala, starea functionala a analizatorilor, starea de set si expectatie.

cei mai importanti se grupeaza in jurul motivatiei si setului.

Varsta este o variabila obiectiva ce are efecte diferite in functie de cele 3 segmente principale ale curbei evolutive a sistemului personalitatii:

Segmentul ascendent care consta in realizarea transformarilor evolutive, care la nivelul perceptiei, se vor concretiza in elaborarea mecanismelor secundare, logico-operationale si a schemelor specifice de extragere a informatiei.

Segmentul de stabilitate optima, in care se consolideaza achizitiile anterioare.

Segmentul descendent, in care se acumuleaza transformarile involutive ce se concretizeaza in scaderea performantelor la sarcinile perceptive.

Cum cele 3 segmente includ fiecare un nr. mare de perioade de varsta, exista diferente semnificative intre subiectii aflati in interiorul fiecareia din ele. Amplitudinea acestor diferente, tinde sa creasca pe masura ce distanta cronologica dintre subiecti se mareste.

Sexul este o alta variabila obiectiva. Cercetarile au aratat ca femeile sunt mai rapide in identificari si reactii la stimuli sonori si cromatici; barbatii rezolva mai eficient problemele de perceptie spatiala si de evaluare a dimensiunilor metrice.

Tipul de personalitate poate fi considerat sub aspectul stilului cognitiv si cel al deschiderii-inchiderii comunicationale.

In functie de primul aspect se delimiteaza tipul analitic, centrat pe detalii si tipul sintetic orientat spre caracterul global al obiectului.

In functie de al 2 lea aspect se delimiteaza 2 tipuri perceptive: tipul deschis (orientat catre legatura cu exteriorul) si tipul inchis (orientat spre perceptia de sine).

Starile motivationale sunt variabile situationale. Prezenta unei stari de necesitate in raport cu obiectul perceput determina o supraestimare a acestuia si invers. Motivatia indeplineste un rol de facilitare - potentare, asigurand accentuarea insusirilor semnificative care pot satisface nevoia si estomparea - subestimarea celor lipsite de importanta. Motivatia dirijeaza si directioneaza comportamentul, instiga activitatea individului, influenteaza si modul de percepere a obiectelor si fenomenelor lumii exterioare; structurile motivationale influenteaza rapiditatea, volumul, corectitudinea, selectivitatea ei.

Trebuintele biologice (foamea, setea), recompensele, pedepsele, valorile atribuite obiectelor, valorile personale determina perceptia.

Starile afective isi pun amprenta pe intreaga dinamica a activitatii, inclusiv asupra modului in care percepem lumea din jurul nostru. Dispozitia afectiva este o constanta a personalitatii, pe baza careia se pot delimita cele trei tipuri comportamentale: tipul realist, optimist si pesimist.

Starea atentiei este o variabila de tip continuu, in functie de care activitatea isi modifica semnificativ traiectoria si eficienta. Spiritul de observatie, forma superioara a perceptiei este o schema integrata la nivelul atentiei voluntare.

Starea memoriei este o variabila intermediara care influenteaza caracteristicile de dinamica si de continut ale perceptiei. Daca aceasta forma ar fi eliminata, atunci ar deveni imposibile fazele identificarii si recunoasterii.

Experienta perceptiva anterioara exercita o influenta covarsitoare asupra procesului perceptiei actuale. Performantele cele mai bune se obtin in perceperea obiectelor familiare. Influenta gradului de familiaritate, este cu atat mai importanta, cu cat obiectul stimul este mai complex.

Starea psihologica generala a subiectului este o variabila de fond, care-si imprima influenta asupra oricarui comportament. Ea poate fi buna sau proasta. Trebuie sa tinem seama si de bolile psihice, precum si de consumul de droguri, acestea sunt stari in care perceptia este puternic afectata.

Starea structural - functionala a analizatorului este nemijlocit implicata in desfasurarea actului perceptiei. Orice dereglare si perturbare in functionarea analizatorilor se repercuteaza negativ asupra calitatii perceptiei.

Starea de set si de expectatie. Setul este starea de pregatire interna in vederea receptarii. Interventia setului in perceptii se soldeaza cu o multitudine de efecte: asimilarea pozitiva (integrarea rapida a stimulului), asimilarea negativa (denaturarea imaginii actuale a obiectului) si transformarea ( care duce la aparitia unei imagini perceptive categorial concordante cu stimulul real, dar individual neidentica, anumite insusiri particulare ale stimulului fiind deformate).

Rolul sau ca si al celorlalte variabile intermediare vine sa relativizeze sensul definitiei care se da de obicei perceptiei, adica de reflectare directa, nemijlocita a obiectului-stimul. Prezenta acestor variabile confera perceptiei un caracter mediat, conditionat.

Predominanta acestor factori se soldeaza cu aparitia si punerea in functiune a urmatoarelor tipuri de comportamente perceptive:

Comportamente de detectare si diferentiere adecvata a insusirilor stimulilor (care depind de natura stimulului);

Comportamente oscilatorii sau deformante (dependente de conditiile interne ale subiectului, care duc la iluzii);

Comportamente corective (ce constau in mentinerea invariantei imaginii);

Comportamente de clasificare a obiectelor;

Comportamente de identificare categoriala.

Tot ca urmare a actiunii corelate a acestor factori asistam si la elaborarea formelor complexe ale perceptiei.

Determinatii relationali

Relatia dintre particularitatile stimulului si cele ale starii subiective influenteaza in si mai mare masura perceptia.

Perceptia este o tranzactie, un fel de interrelatie sau schimb intre organism si mediu, dar in care fiecare parte a situatiei intervine ca participant activ si isi datoreaza existenta tocmai acestei participari active.

Concluzie:

Predominanta unora sau altora dintre cele 3 catagorii de factori sau coincidenta lor se soldeaza cu aparitia si punerea in functiune a urmatoarelor tipuri de comportamente perceptive:

1. de detectare si diferentiere adecvata a insusirilor stimulilor
2. oscilatorii sau deformante
3. corectice
4. de clasificare a obiectelor bazate pe raportarea lor la diferite categorii de obiecte, pe baza unui referential
5. identificare categoriala

Tot ca urmare a actiunii corelate a celor 3 categorii de factori asistam si la elaborarea formelor complexe ale P (perceptia spatiului, timpului, miscarii), ca si la diferentierea lor interioara.

Perceptia implica : explorarea stimulilor, gruparea lor, anticiparea sau schematizarea unor caracteristici ale acestora, organizarea interna a schemelor perceptive etc.

Piaget considera drept mecanisme perceptive "procesele ce intervin in cursul perceptiilor in masura in care este vorba de a relationa centrarile sau produsele lor, atunci cand distantele lor in spatiu sau in timp exclud o interactiune imediata"

MECANISMELE si LEGILE PERCEPTIEI

Pentru ca si cea mai simpla perceptie sa fie eficienta este nevoie ca subiectul sa puna in functiune o serie de mecanisme. Astfel, ea implica explorarea stimulilor, gruparea lor, anticiparea sau schematizarea unor caracteristici ale acestora, organizarea interna a schemelor perceptive.

Rolul acestor mecanisme perceptive este dublu: pe de o parte ele asigura cunoasterea profunda a obiectului, favorizeaza constanta perceptiei, iar pe de alta parte, ele conduc la o serie de deformari, pe care Piaget le numea "iluzii secundare". Iluziile secundare nu sunt produsul direct, ci numai indirect al mecanismelor perceptive. Autorii care au incercat sa clasifice mecanismele perceptive au considerat ca unele dintre ele sunt legate mai mult de senzorialitate, pe cand altele de procesele intelectuale.

Mecanismele senzoriale ale perceptiei sunt explorarea perceptiva si gruparea.

Explorarea perceptiva

Explorarea perceptiva este unul dintre cele mai raspandite mecanisme, fara de care perceptia nici nu ar putea fi conceputa. Desi, uneori explorarea, este redusa la domeniul perceptiei vizuale, sfera ei de aplicativitate, cuprinde toate modalitatile receptiei senzoriale.

Definitie: Explorarea este ansamblul parcursurilor efectuate cu scopul cunoasterii in timp ce organismul viu utilizeaza capacitatile sale de observare a mediului.

In functie de tipul de explorare, explorarea se poate solda cu nenumarate efecte.

Piaget desprinde doua moduri de explorare, diferite atat prin natura cat si prin efectele lor:

explorari simple = constau in transportul sau transpozitiile spatio-temporare intre elementele indepartate - au ca efect diminuarea iluziilor primare,

explorari polarizate = punerea in relatie a unor elemente nelegate , in acumularea punctelor de centrare asupra unei parti semnificative a stimulului care duc la aparitia iluziilor secundare.

Explorarea este dependenta de particularitatile situatiei in care se face, de natura si tipul sarcinii.

Explorarea nu se realizeaza la intamplare ci urmeaza o serie de reguli de prioritate, strategii si principii.

Reguli ale explorarii:

regula economiei = fixarea privirii pe cel mai apropiat punct fata de cel fixat anterior;

regula disimetriei sus-jos= privirea de sus in jos corespunde unui mod de activitate in care structura spatiala este legata de cea a organismului; forta de gravitatie;

regula zonelor informative = fixarea cu privirea a zonelor ce contin cea mai mare cantitate de informatii.

- elaborarea unor strategii sau programe de explorare adaptate sarcinii;

Importante sunt si principiile care stau la baza explorarii:

Principiile explorarii:

principiul extensiei = ca cat sunt explorate mai multe obiecte cu atat preceptiile vor fi mai clare si mai corecte si cu cat sunt antrenate mai multe organe de simt creste posibilitatea formarii unei imagini integrale;

principiul diversitatii = - cu cat in campul perceptiv vor fi explorate mai multe obiecte, ce apartin unor clase mai variate cu atat perceptia va fi mai performanta;

principiul tolerantei =- furnizarea acelei cantitatii de informatie pe care subiectul o poate receptiona

cantitate de informatie trebuie sa fie adaptata la capacitatea de admisie si rezolutie a subiectului; ce e in plus se pierde;

principiul semnificatiei= asocierea obiectelor din campul perceptiei cu motivatia actuala a subiectului.

Ca urmare a intrarii in functiune a regulilor si principiilor mecanismelor explorative, se va crea un sistem coerent si diferentiat de imagini obiectuale, situationale si relationale.

. A explora perceptiv un obiect, inseamna a intra treptat in contact cu el, fie prin intermediul unui organ de simt, fie prin cooperarea mai multor organe de simt. Explorarea presupune actiuni de tatonare, cautare, analiza, comparare. Cu cat in procesul explorarii sunt antrenate mai multe organe de simt, cu atat obiectul va reflectat mai bine, in integralitatea insusirilor lui.

Gruparea si legile ei

gruparea ca mecanism al perceptiei a fost introdus de gestaltisti.

Psihologia intregului, afirma ca procesele fiziologice ce rezulta dintr-un ansamblu de excitatii, tind sa se organizeze spontan, urmand cateva legi ale structurii, independente in principiu de semnificatiile supraadaugate ale educatiei. Elementele componente ale unui stimul, sau ale campului perceptiv in care el apare, nu sunt separate, ci ele se interrelationeaza. Gestalturile, datorita pregnantei, tind a se detasa de fond, relatia dintre ele si fond fiind reversibila. Ceea ce la un moment dat a fost obiect al perceptiei poate deveni fond si invers, fondul devine obiect.

Caracteristici ce trebuie sa fie indeplinite de forma:

sa fie regulata

simpla

simetrica.

Figuri compuse din diverse elemente, pot da nastere la interpretari diferite, la persoane diferite, in functie de tipul de referinta. Cand ele dau nastere la aceeasi interpretare, inseamna ca au intrat in functiune legile generale ale organizarii campului perceptiv. Cele mai cunoscute dintre acestea sunt:

Legile generale ale organizarii campului perceptiv:

legea proximitatii : elementele apropiate sunt concepute ca apartinand aceleiasi forme

legea similaritatii : elementele asemanatoare sunt concepute ca apartinand aceleiasi forme

legea continuitatii : elementele orientate in aceeasi directie tind sa se organizeze intr-o aceeasi forma;

legea simetriei : figurile care au una sau doua axe de simetrie constituie forme bune si sunt percepute mai usor;

legea inchiderii : perceptia evita pe cat posibil interpretarile echivoce care conduc la trasee incomplete, are tendinta de a evita lacunele printr-o activitate perceptiva sau intelectuala- corespunde principiului economiei de informatie;

legea generalizarii perceptive : perceperea unei forme implica concomitent si perceperea unei semnificatii;

legea constantei: formele bune tind sa-si conserve caracteristicile in ciuda modificarii prezentarii lor.

Desi gestaltismul are o serie de limite, (a considerat intregul ca fiind aprioric, a ignorat sau subestimat, rolul factorilor motivationali in perceptie) el a contribuit la sesizarea unor aspecte specifice perceptiei, care-i acorda acesteia individualitate fata de celelalte mecanisme psihice, iar legile gruparii, stabilite de el, reprezinta un castig important al psihologiei.

Mecanismele intelectuale ale perceptiei

Mecanismele intelectuale ale perceptiei sunt anticiparea, schematizarea si organizarea interioara a campului perceptiv.

Anticiparea

Anticiparea in cursul perceptiei se pot naste o serie de atitudini anticipatoare sau pot intra in functiune diverse anticipari propriu-zise preexistente.

Este un fel de preinferenta, un aspect al unei scheme perceptive antrenand altele print-un mod de implicare imediata care modifica perceptia.

Piaget ajunge la urmatoarele concluzii in urma unui experiment cu cercuri:

un subiect asistand la o serie de prezentari orientate spre egalitatea sau inegalitatea a doua cercuri va anticipa mai bine sau mai slab seria urmatoare;

aceasta anticipare ii modifica perceptia ulterioara;

modificarile variaza o data cu varsta, deoarece anticiparile se dezvolta o data cu cresterea sau cu organizarea actiunii intregi, inclusiv a inteligentei.

Schematizarea

principala caracteristica a perceptiei: categorizarea = capacitatea de a recunoaste in obiectul perceput un reprezentant al unei categorii de obiecte (Bruner)

Schematizarea= generalizarea dupa o structura comuna sau schema a unei activitati senzorio-motorii ca urmare a repetarii ei.

Schematizarea consta si in legarea perceptiilor anterioare de cele ulterioare.

Organizarea interioara a campului perceptiv

Transformarea activitatii perceptive are loc nu numai datorita prezentei anticiparilor si schematizarilor, ci si ca urmare a organizarii interne a schemelor perceptive, cu ajutorul unor preinterferente.

Daca o schema perceptiva are caracteristicile a, b, c este suficient sa se perceapa clar a si b pentru ca si c sa fie perceput ( a si b il implica pe c printr-un fel de preinferenta).

Helmholz lanseaza ipoteza "rationamentelor inconstiente"

Piaget arata ca, daca o schema perceptiva prezinta trei caracteristici, este suficient sa fie percepute primele doua, pentru ca si a treia sa fie perceputa si sa se integreze efectului global al perceptiei

Piaget stabilea trei tipuri de inferente:

inductive: de la parte la intreg

deductive : de la intreg la parte

din aproape in aproape : de la o parte la alta

Legi generale ale perceptiei

Studiul mecanismelor perceptive senzoriale si intelectuale, in afara faptului ca ajuta la intelegerea mai nuantata a naturii si dinamici perceptiei, contribuie si la elaborarea unor legi generale ale perceptiei. Acestea sunt:

legea integralitatii perceptive- exprima faptul ca perceptia creeaza constiinta unitatii si integralitatii obiectului, ea operand nu insusiri izolate ale obiectelor, ci cu obiecte unitare. Unitatea imaginii perceptive, provine din unitatea obiectului. Gradul de elaborare al unitatii perceptive, poate fi pus in evidenta, prin rapiditatea perceptiei sau prin rezistenta imagini perceptive, fie la modificarea obiectelor, fie la eliminarea unor elemente ale acestora.

legea structuralitatii perceptive - arata ca insusirile obiectului, numai impreuna organizate si ierarhizate, creeaza efecte de perceptie; totodata, ea releva faptul ca nu toate insusirile obiectului sunt la fel de importante pentru perceperea lui, ci cele care dispun de cea mai mare incarcatura emotionala, criteriul fiind cel al informatiei continute;

legea selectivitatii perceptive - este expresia caracterului activ al omului in timpul perceperii, al faptului ca nu toate obiectele sunt percepute, ci doar acelea care au semnificatie pentru individ. Selectivitatea daca este bine facuta, ne poate duce pana in pragul esentializarii, daca nu se poate asocia fie cu saracirea, fie cu deformarea perceptiei.

legea constantei perceptive : mentinerea invariantei imaginii, chiar si atunci cand exista variatii ale obiectului perceput; este expresia "setei de invarianta" a sistemului nervos central (Paillard) care, la limita, permite recunosterea unui obiect particular unic; exista doua teorii pentru explicarea acestei legi :

a) teoria inferentei inconstiente : un proces de inferenta inconstienta despre localizarea obiectelor este facut pe baza experientelor anterioare;

b) teoria ecologica : relatiile dintre obiectele aflate in scena dau informatii despre marimea lor. Legea constantei perceptive - consta in mentinerea invariantei imaginii, chiar si atunci cand exista variatii, ale obiectului perceput. Daca imaginea perceptiva si-ar schimba valoare al cea mai mica si mai neinsemnata variatie a insusirilor obiectului-stimul, si a pozitiei lui in campul perceptiv, atunci diferentierea si identificarea lui ar fi mult ingreunate.

5) legea semnificatiei - semnaleaza faptul ca se percep mai bine, mai rapid si mai corect, obiectele care au o anumita semnificatie, valoare pentru obiect decat cele indiferente.

6) legea proiectivitatii imaginii perceptive - precizeaza faptul ca desi imaginea perceptiva se elaboreaza cortical, ea este proiectata la nivelul obiectului.

Rezulta din aceste legi, ca perceptia indeplineste nu doar un rol informativ ci si un rol de orientare si reglare a actiunilor umane. Perceptia furnizeaza omului, ipoteze inegal probabile, despre starea mediului, reactia organismului, fiind dependenta tocmai de aceste informatii. Prin retinerea celor mai probabile ipoteze referitoare la starea mediului, individul ajunge la limitarea incertitudinii, si deci la cunoasterea adecvata a obiectelor din realitatea inconjuratoare.