| CATEGORII DOCUMENTE |
| Astronomie | Biofizica | Biologie | Botanica | Carti | Chimie | Copii |
| Educatie civica | Fabule ghicitori | Fizica | Gramatica | Joc | Literatura romana | Logica |
| Matematica | Poezii | Psihologie psihiatrie | Sociologie |
DEPARTAMENTUL PENTRU PREGATIREA
PERSONALULUI DIDACTIC
1. Denumirea disciplinei: PSIHOLOGIA EDUCATIEI
2. Tip de disciplina: obligatorie in cadrul trunchiului comun al curriculum-ului pentru formarea initiala a cadrelor didactice.
3. Anul de studii: anul I, semestrul 1
4. Facultatea: toate facultatile si specializarile universitatii la care studentii opteaza pentru acest program de formare.
5. Titularii disciplinei:
7. Numar de credite:
Forma de evaluare: examen
PSIHOLOGIA EDUCATIEI
PROGRAMA - CADRU
OBIECTIVE:
La absolvirea cursului, studentii trebuie sa fie in masura:
sa foloseasca adecvat conceptele si teoriile specifice cu care opereaza Psihologia educatiei;
sa aplice principiile de natura psihologica specifice procesului educativ, indiferent de spatiul de manifestare - scolar sau nonscolar (informal);
sa identifice date, procese si concepte specifice fiecarui palier psihologic al educatiei (cognitiv, afectiv, motivational, social-moral);
sa delimiteze solutii care sa raspunda nevoilor de integrare si reintegrare, de corelare si recorelare, de adaptare si readaptare, de cultivare a creativitatii celor educati;
sa utilizeze instrumentele psihologice prezente in actul educativ.
TEMATICA:
Specificul studiului psihologiei educatiei. Statutul epistemologic al psihologiei educatiei. Prioritati ale studiului psihologiei educatiei.
Dezvoltarea psihica si educatia. Problematica dezvoltarii si educabilitatea. Periodizarea dezvoltarii psihice. Dezvoltarea cognitiva si educatia. Dezvoltarea afectiva si educatia. Dezvoltarea socio-morala si educatia.
Formarea si dezvoltarea personalitatii. Delimitari conceptuale.
Structura personalitatii si posibilitatile de influentare educativa.
Creativitatea si cultivarea ei in scoala.
Elemente de psihologia invatarii. Caracteristicile invatarii.
Conditiile invatarii. Invatarea eficienta si deplina. Metode de invatare eficienta si rapida.
Succesul si insuccesul scolar si social. Delimitari conceptuale.
Factorii care modeleaza succesul scolar. Modalitati de evaluare si prevenire a insuccesului scolar. Devianta comportamentala - solutii educative.
Dimensiuni psihologice ale activitatii profesorului
Competenta profesionala si personalitatea profesorului.
Rolurile profesorului. Stilul profesorului si relevanta educativa
Orientarea carierei si metode de cunoastere psihologica a elevilor
Necesitatea orientarii carierei elevilor. Metode de cunoastere psihologica a elevilor.
TEMATICA LUCRARILOR DE SINTEZA,
PRACTIC - APLICATIVE SI A EVALUARII
1. Psihologia ca stiinta despre om si relatiile interumane
2. Fenomenele psihice, comportamentul si psihismul
3. Clasificarea fenomenelor psihice
4. Psihologia educatiei - ramura aplicativa a psihologiei
5. Semnificatia, importanta si necesitatea studiului psihologiei educatiei
6. Dezvoltarea biologica, psihica si sociala a fiintelor umane
7. Crestere, maturizare, dezvoltare
8. Educabilitatea si factorii dezvoltarii psihici
9. Locul si rolul ereditatii, mediului si educatiei in dezvoltarea ontogenetica a fiintei umane
10. Conceptii si teorii asupra rolului factorilor dezvoltarii psihice in procesele educationale
11. Esenta ereditatii, mediului si educatiei ca factori ai dezvoltarii umane
12. Etapele, ciclurile si stadiile dezvoltarii psihice
13. Relatiile dintre educatie si dezvoltarea cognitiva a personalitatii umane
14. Relatiile dintre educatie si dezvoltarea afectiva a personalitatii umane
15. Educatia, dezvoltarea sociala si morala a personalitatii umane
16. Individ, individualitate, persoana si personalitate, fatete ale realitatii umane
17. Eu-l (Ego-ul), nucleul central al personalitatii umane
18. Componentele si structura personalitatii: temperamentul, caracterul, aptitudinile; formarea si dezvoltarea lor prin educatie
19. Creativitatea, formarea si dezvoltarea creativitatii in procesele de invatamant si educatie
20. Invatarea ca proces informativ si formativ evolutiv
21. Caracteristicile si particularitatile invatarii scolare
22. Motivatia - conditie esentiala a invatarii
23. Esenta si etapele invatarii eficiente si depline
24. Invatarea globala, analitica si progresiva - metode de invatare rapida si eficienta
25. Esenta conceptelor de succes, insucces si progres scolar
26. Factorii individuali, relationali si ambientali ai succesului, insuccesului si progresului scolar
27. Sisteme, modalitati si metode de evaluare si prevenire a insuccesului scolar
28. Factori generativi ai inadaptarii, deviantei si delincventei scolare
29. Abordarea si tratarea educativa a inadaptarii, deviantei si delincventei scolare
30. Profesiunea didactica, personalitatea si dimensiunile personalitatii profesorului
31. Roluri si stiluri in profesiunea si activitatea didactica
32. Expectanta si implicatiile expectantelor in interactiunile dintre educatori si educati in procesele de invatamant si educatie
33. Cariera scolara - orientarea scolara si profesionala
34. Strategii, metode si tehnici de cunoastere psihologica in procesele de orientare scolara si profesionala a elevilor
BIBLIOGRAFIE
Ausubell, D.P., Robinson,F.G., Invatarea in scoala, EDP, 1981
Cretu C., Psihopedagogia succesului, Ed. Polirom, Iasi, 1997
Cosmovici, A., Iacob L.(coord.), Psihologie scolara, Ed, Polirom, Iasi, 1998/1999/2002
Mitrofan N., Aptitudinea pedagogica, Ed. Academiei, Bucuresti, 1988
Neacsu I., Metode si tehnici de invatare eficienta, Ed. Militara, Bucuresti, 1990
Radu I. (coord), Golu P., Schiopu U.,s.a., Psihologia educatiei si dezvoltarii., Ed. Academiei, 1983
Radu N. (coord.), Psihologia educatiei, Ed. Fundatiei "Romania de Maine", Bucuresti, 2000
Sion G., Psihologia dezvoltarii, Ed. Fundatiei "Romania de Maine", Bucuresti, 2003
Unitatea de invatare 1
Concepte cheie: psihologie, fenomene psihice, comportament, psihic, educatie, psihologia educatiei.
PSIHOLOGIA (din grecescul psyche = suflet si logos = stiinta) se afirma ca stiinta centrala despre om si relatiile interumane, studiind fenomenele psihice si urmarind descrierea si explicarea lor prin intermediul unui ansamblu de legi si modalitati determinative. Altfel spus, psihologia se ocupa cu descrierea si clasificarea proceselor, starilor, trasaturilor si caracteristicilor psihice, cu studiul dezvoltarii specifice ce le caracterizeaza in diferite conditii, cu extragerea legilor activitatii psihice si ale psihismului, in vederea intelegerii si folosirii lor in practica oricaror activitati umane.
Termenul psihologie provine Psihologia vizeaza atat interioritatea, cat si exterioritatea umana. Pe de o parte, fenomenele psihice se manifesta in interior, ca fapte subiective, putand avea forma de procese psihice, activitati psihice, trasaturi psihice sau conditii reglatorii pentru activitatile psihice, asa cum rezulta din schema de mai jos. Pe de alta parte ele se desfasoara in exterior, prin intermediul comportamentelor si conduitelor (ca ansamblu de comportamente, operatii si actiuni convergente aceleasi motivatii).
Comportamentul grupeaza ansamblul reactiilor si actiunilor ce pot fi observate in exterior. El este oglinda vietii psihice, latura manifesta extrinseca a acesteia.
Intre activitatea interna, subiectiva (viata psihica) si activitatea externa, observabila sunt raporturi de interactiune, interdependenta si interconditionare reciproca. Ele formeaza activitatea psiho-comportamentala ce se intemeiaza pe experienta acumulata de subiect si este conditionata de resursele, posibilitatile si caracteristicile acestuia.
Psihismul se exprima prin comportamente si stari subiective, trairi interioare si constituie substratul tuturor schimbarilor ce au loc in conduitele si constiinta omului, iar activitatea nervoasa superioara constituie substratul lui material.
I. Procese psihice |
Cognitive |
Superioare (primare) |
Senzatii Perceptii Reprezentari |
||
|
Logice (superioare) |
Gandire Memorie Imaginatie |
||||
|
Afective |
Dispozitii afective Afecte Emotii Sentimente Pasiuni |
||||
|
Volitive (vointa) |
|||||
|
II. Activitati psihice |
Comunicare Joc Invatare Munca |
||||
|
Conditii stimulatoare si facilitatoare pentru activitate |
Motivatie Atentie Deprinderi |
||||
|
III. Insusiri psihice de personalitate |
Temperament Aptitudini Caracter |
||||
Clasificarea fenomenelor psihice
In ansamblu, domeniul psihologiei circumscrie: fenomenele subiective / psihice; desfasurarile comportamentale; activitatea umana, considerata in unitatea dintre latura interna si cea externa; sistemul personalitatii, cu trasaturile, structurile si particularitatile acesteia.
Educatia (din latinescul educo / educere = crestere, hranire, cultivare) este o activitate complexa, ce se realizeaza printr-un lant nesfarsit de actiuni interpersonale si sociale, in vederea transformarii individului intr-o personalitate activa, creatoare, libera si autonoma. Acest proces de formarea si dezvoltare a personalitatii umane este compatibil cu modelul axiologic al comunitatii si societatii care-l promoveaza.
Urmarind optimizarea instruirii si educatiei, psihologia educatiei este o ramura aplicativa a psihologiei, pe langa multe altele cum ar fi: psihologia muncii, psihologia medicala, psihologia judiciara, psihologia sportului, etc. Toate urmaresc ca pe baza unor cercetari psihologice sa se amelioreze o activitate sau alta. Ca ramura a psihologiei, psihologia educatiei ocupa un loc important in domeniul mai larg al cunostintelor psihologice fundamentale si aplicativ-practice, precum si in sistemul stiintelor care se ocupa de educatie: psihologia generala, psihologia copilului, psihologia dezvoltarii, psihologia patologica, sociologie, pedagogie, stiintele comunicarii etc.
Psihologia educatiei studiaza o multitudine de fenomene, activitati, relatii, legitati, precum: legile ce guverneaza activitatile psihocomportamentale si psihologia sociala a indivizilor supusi influentelor educatiei; dezvoltarea psihismului de-a lungul diferitelor stadii de varsta (si in special la varsta scolara) si factorii dezvoltarii psihice; fundamentele psihologice ale instruirii si educatiei (modul in care se dobandesc cunostintele, se formeaza trasaturile de personalitate, se construiesc abilitatile); bazele psihologice ale selectarii si utilizarii metodelor de interventie asupra individului (metode de predare-invatare-evaluare); aspectele subiective ale unor fenomene cu conotatii pozitive sau negative in viata individului (succesul sau insuccesul scolar si social); dimensiunile psihologice ale agentilor implicati in activitatile instructiv-educative (relatiile dintre educat si educator, elemente de psihologie a grupului, climatul educativ, etc.); relatiile dintre diverse variabile educationale (formele de educatie socio-profesionala, conditiile exterioare ale procesului educational, etc).
In consecinta, psihologia educatiei contribuie hotarator la pregatirea psihologica a profesorilor, aducand solutii practice in rezolvarea unor probleme educative. Din punct de vedere practic, cunostintele acumulate de psihologia educatiei sunt pretioase pentru toti cei implicati in actul educativ, si oricine este supus influentelor educative si exercita asemenea influente. Necesitatea cunoasterii psihologice deriva din aceea ca actul de instruire si de educatie trebuie sa se adapteze la situatii infinit de variate, data fiind diversitatea aptitudinilor, atitudinilor si aspiratiilor individului.
Concepte cheie: dezvoltare, dezvoltare psihica, educabilitate, ereditate, mediu, educatie, dezvoltare cognitiva, dezvoltare afectiva, dezvoltare sociao-morala
Dezvoltarea este o notiune foarte generala, care desemneaza totalitatea proceselor de transformare prin care trec organismele vii sau institutiile umane (societate, cultura, economie etc); ea presupune trecerea de la simplu la complex, printr-o succesiune de stadii, fiecare dintre acestea avand un specific cantitativ si calitativ propriu.
Dezvoltarea fiintelor umane se desfasoara pe mai multe planuri: biologic, care implica cresterea si maturizarea fizica (somatica), morfologica si biochimica a diferitelor componente ale organismului; psihic, care presupune formarea si perfectionarea diferitelor procese, functii si insusiri psihice in cursul ontogenezei (evolutia individuala); social, care se refera la formarea si reglarea conduitei (comportamentelor) in conformitate cu modelele si normele sociale.
Cresterea reprezinta o dimensiune a dezvoltarii in sens cantitativ. Procesul complementar este cel de maturizare care exprima atingerea gradului de dezvoltare completa a unor functii ale orgamelor interne sau a unor fenomene psihice.
Dezvoltarea psihica reprezinta procesul de formare a unor seturi de procese, insusiri si dimensiuni psihice si, totodata, procesul de insusire si restructurare continua a acestora.
Educabilitatea reprezinta problematica generala a dezvoltarii psihice, putand fi definita drept capacitate si disponibilitate a omului de a recepta influentele externe, sau ca potentare a capacitatii omului de a fi receptiv la educatie. Ea presupune abordarea a ceea ce este cunoscut ca fiind factorii dezvoltarii psihice si a importantei fiecaruia dintre acesti factori -ereditatea, mediul si educatia in dezvoltarea ontogenetica. De-a lungul timpului cercetarile asupra rolului acestor factori au diferentiat trei conceptii privind educabilitatea:
Teoria ereditarista sustine ideea determinismului biologic ereditar in dezvoltarea fiintei umane; premisa de la care se porneste este ca dezvoltarea psihica este un "dat" ce urmeaza a se desfasura conform programului ereditar.
Teoria ambientalista sustine determinismul social; potrivit acesteia, mediul are putere absoluta asupra individului uman, el generand structura si continutul vietii psihice.
Teoria dublei determinari (interactionista) sustine ideea ca interactiunea intre factorii ereditari si cei socio-culturali genereaza un context situational care conduce la evolutia individului; ereditatea ofera un potential care nu se manifesta in lipsa conditiilor de mediu favorabile, la care se adauga liberul arbitru.
Cercetarile recente confirma perspectiva interactionista, asa cum
poate fi remarcat in continuare.
EREDITATEA reprezinta insusirea fundamentala a materiei vii de a transmite de la o generatie la alta, de la inaintasi la urmasi, mesajele de specificitate (insusiri stabile ale speciei, ale grupului, ale individului) sub forma codului genetic.
Categoriile de insusiri care se mostenesc, datorita mecanismelor ereditatii, sunt: insusiri comune pentru toata specia umana (organizarea corporala, tipurile de organe, sisteme si aparate anatomice, trebuintele fundamentale pentru viata - hrana, aer, apa etc, reflexele neconditionate); insusiri individuale fizice (masa corporala, conformatia corporala si a fetei, pigmentarea pielii, culoarea ochilor si a parului, pilozitatea), biochimice (grupa sanguina, structura celulelor, particularitatile metabolice), functionale si psihice (particularitatile sistemului nervos, particularitatile perceptive-senzoriale, predispozitii care intra in structura aptitudinilor).
Importanta ereditatii in dezvoltarea psihica poate fi sintetizata in cateva aspecte:
Mostenirea ereditara apare ca un complex de predispozitii si potentialitati (de exemplu, structurile aptitudinale se pot exprima sau nu, in functie de ocaziile oferite de mediu si/sau educatie);
Diversitatea psihologica umana are o radacina ereditara, dar nu se reduce la aceasta;
Rolul ereditatii se exprima diferit in diversele aspecte ale vietii psihice: unele poarta mai puternic amprenta ereditatii (precum temperamentul, aptitudinile, emotivitatea), altele mai putin puternic (de exemplu, atitudinile sau caracterul);
Rolul ereditatii nu este constant in viata individului: este mai ridicat la inceputul si spre sfarsitul vietii.
Ereditatea ofera premisele unor momente de optima interventie din partea mediului educativ, numite perioade sensibile sau critice; anticiparea fortata sau pierderea acestor perioade pot avea consecinte negative asupra dezvoltarii normale a unor aspecte ale vietii psihice (cum ar fi de exemplu, invatarea mersului sau a limbajului).
MEDIUL, ca factor al dezvoltarii umane, este constituit din totalitatea elementelor naturale si sociale, materiale si culturale cu care individul interactioneaza, direct sau indirect, pe parcursul evolutiei sale.
Factorii de mediu care influenteaza dezvoltarea pot fi: interni (factorii biologici care influenteaza dezvoltarea fatului in cele 9 luni de viata intrauterina, conditiile de hrana si caldura in mediul intrauterine) si externi. Cei externi, la randul lor, pot fi: fizici (conditii climaterice, geografice, flora si fauna, calitatea alimentatiei si aerului) si sociali (neorganizati sau spontani si organizati: socioeconomici, socioigienici, socioprofesionali, socioculturali, socioafectivi etc.).
In ceea ce priveste rolul mediului in dezvoltarea psihica a individului, subliniem aspectele cele mai importante:
Mediul reprezinta factorul care transforma potentialul ereditar in componenta psihica reala;
Mediul umanizeaza fiinta si functiile sale biologice;
Mediul nu actioneaza direct asupra dezvoltarii, ci ofera circumstantele si oportunitatile pentru dezvoltare (imprejurarile si conditiile de viata, informatiile si modelele de conduita, prilejurile de comunicare si schimburile afective cu ceilalti semeni).
In dezvoltarea psihica a individului, importanta nu este doar simpla prezenta sau absenta a factorilor de mediu, ci, indeosebi, masura, maniera si rezonanta interactiunii dintre acesti factori si individ.
Actiunea factorilor de mediu poate fi simultana sau succesiva, astfel ca interactiunea lor poate genera doua categorii de consecinte: o dezvoltare fara probleme, daca actiunea acestor medii este convergenta si pozitiva; blocaje majore in dezvoltare daca actiunea mediilor este divergenta (situatia conflictului valoric intre mediul familial si cel scolar).
Deoarece contributiile ereditatii si mediului sunt necesare dar nu suficiente in procesul dezvoltarii depline a fiintei umane, este determinanta contributia singurului mediu cu valente exclusiv pozitive - mediul educational.
EDUCATIA reprezinta ansamblul activitatilor si influentelor pozitive, pe termen lung, care implica fiinta umana ca factor al propriei sale deveniri:
Educatia proiecteaza dezvoltarea psihica si asigura conditiile realizarii acestei proiectari;
Educatia este cea care asigura legatura intre potentialitatile de dezvoltare (date de ereditate) si oferta de conditii si oportunitati a mediului, selectand atat insusirile determinate genetic, cat si componentele de mediu care corespund obiectivelor educationale.
Actiunea educativa trebuie sa armonizeze datele oferite de ereditate si mediu, in mod creator si adaptat fiecarui individ (sau grup de indivizi). Aceasta deoarece ceea ce s-a dovedit, intr-un moment sau pentru un individ, benefic, poate fi daunator intr-un alt moment sau pentru un alt individ.
Deoarece dezvoltarea este un proces cu legitati interne proprii, educatia nu trebuie sa exercite o presiune exterioara, coercitiva, asupra individului.
Educatia trebuie sa fie stimulativa, in sensul ca demersurile sale trebuie sa fie cu un pas inainte a ceea ce poate, a ceea ce se vrea si a ceea ce stie individul, astfel incat sa vina in intampinarea nevoilor si cerintelor individului (evitandu-se suprasolicitarea sau subsolicitarea).
Educatia depinde de ceilalti doi factori (ereditatea si mediul) si nu poate avea puteri nelimitate (nu poate compensa in totalitate o ereditate afectata si nici un mediu total defavorabil).
Intr-o anumita masura educatia poate accelera dezvoltarea psihica prin varietatea experientelor de invatare care-si propun reducerea decalajului intre capacitatile prezente ale individului si un nivel superior al acestora.
In concluzie, dezvoltarea psihica este un proces plurideterminat, avand urmatoarele particularitati: se sprijina pe ereditate, foloseste datele oferite de mediu si este dirijata de educatie; se desfasoara in contextul activitatii proprii de invatare, fiind impulsionata de motivatie; este deplina in conditiile interactiunii optime intre cei trei factori, respectiv atunci cand exista o corespondenta in timp intre desfasurarea programului ereditar si cantitatea si calitatea influentelor externe; are o traiectorie ascendenta din punct de vedere calitativ, non-lineara si imprevizibila; este individuala in sensul ca prezinta numeroase aspecte de diferentiere, dincolo de legile general-umane de dezvoltare; este sistemica, in sensul ca orice schimbare produsa intr-o anumita zona va afea efecte asupra intregii dezvoltari; este stadiala, in sensul ca anumite perioade ale vietii se coreleaza cu schimbari cantitative si calitative specifice.
Stadiul psihic reprezinta un ansamblu de caracteristici psihice bine conturate si diferentiate calitativ, care permit identificarea particularitatilor asemanatoare la indivizi aflati in aceeasi perioada de varsta, precum si particularitatile diferite la indivizi aflati in diverse perioade de varsta. Relatia intre varsta (exprimata prin conceptele de etape si cicluri de varsta) si stadiul de dezvoltare psihica este una de corespondenta relativa in sensul ca schimbarea varstei (cronologice) nu aduce automat si schimbarea vietii psihice.
Etapele, ciclurile si stadiile dezvoltarii psihice
I. etapa prenatala - perioada in care se contureaza si se construiesc toate componentele organismului, inclusiv elemente de natura psihica;
II. etapa postnatala - de la nastere pana la finalul vietii, care include trei cicluri de dezvoltare :
ciclul de crestere si dezvoltare (o-25 ani) -se dezvolta toate capacitatile fizice si psihice specifice speciei umane;
ciclul de maturizare (25 ani - 60/65 ani) - capacitatile fizice si psihice se manifesta deplin;
batranetea (dupa 65ani)- capacitatile individului intra in declin.
Fiecare ciclu prezinta stadii de dezvoltare :
stadiul sugarului (primul an de viata) - se dezvolta sensibilitatea vizuala, auditiva, tactila, etc., apar perceptiile, incep sa fuinctioneze mecanismele verbale si se structureaza inteligenta numita senzorio - motorie (Piaget);
stadiul anteprescolar sau prima copilarie (1-3 ani) - achizitii importante: vorbirea, mersul, se dezvolta constiinta de sine;
stadiul prescolaritatii sau a doua copilarie (3 ani- 6/7 ani) - se dezvolta procesele psihice complexe, se pun bazele dezvoltarii personalitatii si se dobandeste capacitatea de autocontrol voluntar;
perioada scolaritatii mici sau a treia copilarie (7 - 10 ani) - se pun bazele capacitatilor care asigura accesul la cunoastere, cultura si lumea sociala;
perioada pubertatii sau preadolescenta (intre 10 - 14 ani);
perioada adolescentei (intre 14 - 20 ani )
perioada postadolescentei sau adoelscenta tarzie (intre 20 si 25 de ani)
stadiul tineretii (intre 24 si 35 de ani) - se definitiveaza identitatea profesioanla, socio-culturala, familiala, etc.
stadiul varstei adulte (35 - 65 ani) - puternica maturizare in viata psihica, in special in ce priveste afectivitea si personalitatea;
stadiul de trecere (65-70 ani) - identitatea profesioanala a individului incepe sa se destrame (pensionarea), insa capacitatile fizice si psihice sunt la un nivel bun;
prima batranete (70-80 ani)- capacitatatile fizice si psihice incep sa scada iar individul isi restrange sfera activitatilor si a relatiilor sociale;
a doua batranete (80 - 90 ani) - apare dependenta de ceilalti pentru satisfacerea nevoilor
marea batranete (dupa 90 ani).
Cu cat ne situam mai aproape de inceputul dezvoltarii (in copilaria mica, de exemplu), unitatile de varsta in care se concentreaza diferentele psihologice sunt mai mici si se succed rapid. Cu cat dezvoltarea inainteaza catre varstele mari, diferentele sunt din ce in ce mai greu sesizabile si mai putin spectaculoase. Indiferent de stadiul la care ne referim, structurile psihice existente constituie elemente de sprijin, de geneza pentru diferite insusiri si caracteristici psihice caracteristice urmatorului stadiu.
Dezvoltarea psihica poate fi urmarita pe trei paliere psihice reprezentative, astfel incat putem vorbi despre dezvoltare cognitiva, afectiva si socio-morala.
Dezvoltarea cognitiva se refera la liniile de evolutie ale proceselor si functiilor cognitive/intelectuale. Intelectul reprezinta totalitatea proceselor, functiilor si activitatilor psihice care fac posibila cunoasterea, in timp ce inteligenta este definita ca o aptitudine generala care face posibila adaptarea la mediu in situatii foarte variate (vezi unitatea de invatare nr.3).
Caracteristici ale dezvoltarii cognitive:
in perioadele timpurii se realizeaza de jos in sus (gandirea se dezvolta pornind de la procesele elementare) iar in perioadele de maturizare aceasta dezvoltare se produce de sus in jos, respectiv procesele psihice complexe influentand procesele elementare (ideile si conceptele pot influenta perceptiile modul de perceptie al realitatii) - conform psihologului rus L.S.Vigotsky;
are la baza trei procese (potrivit psihologului elvetian Jean Piaget): maturizarea (nu se poate trece la un stadiu superior de dezvoltare pana cand, din punct de vedere genetic, nu se parcurge programul caracteristic stadiului precedent); activitatea sau experienta individului (pentru a trece intr-un stadiu superior de dezvoltare activitatea trebuie sa fie potrivita trebuintelor si sa stimuleze dezvoltarea); mostenirea sociala (individul observa si preia de la altii scheme pe care le considera pozitive, fara a le fi trait personal).
ponderea celor trei categorii de influente difera de la un stadiu la altul - in primele stadii, dezvoltarea este legata de realitatea fizica, iar in stadiile ulterioare operatiile gandirii sunt dependente de cultura in mai mare masura.
Fiecare stadiu al dezvoltarii intelectuale dispune de o structura proprie care include achizitiile stadiului precedent si contine in sine premisa stadiului urmator. Stadiile conturate de catre Jean Piaget sunt considerate un model al dezvoltarii cognitive:
Stadiul senzorio-motor (de la 0 la 2 ani) implica o functie de adaptare practica si de obtinere de catre copil a unui succes concret, intr-o imprejurare in care el se afla in relatie nemijlocita cu un obiect. In aceasta perioada se face trecerea de la reactii primare care vizeaza propriul corp la reactii secundare (aplicate obiectelor exterioare) si apoi la constituirea schemelor de actiune mai larga, aplicate obiectelor exterioare. Astfel orientarea in ambianta devine mai obiectiva, copilul subordonand mijloacele scopurilor.
Stadiul pre-operational (intre 2 si 7 ani) reprezinta un salt substantial in dezvoltarea cognitiva datorita dezvoltarii limbajului, care permite trecerea de la perceptii la reprezentari prin substituirea unei actiuni motorii cu acte simbolice; gandirea ramane egocentrica si legata de concret.
Stadiul operatiilor concrete (intre 7 si 12 ani) se caracterizeaza prin posibilitatea conceptualizarilor si coordonarilor de concepte; se dezvolta noi abilitati ce include actiuni reversibile (capacitatea de efectuare in sens invers a drumului de la o operatie la alta; se realizeaza surprinderea invariantei (adica a ceea ce este constant si identic in lucruri) iar rezolvarea de probleme este mai putin restrictionata de egocentrism.
Stadiul operatiilor formale (dupa 11 ani) este perioada in care devine posibila gandirea abstracta, eliberata de concret; cea mai semnificativa constructie intelectuala a acestui stadiu este rationamentul ipotetico-deductiv; problemele pot fi rezolvate prin folosirea sistematica a experimetarii.
Desi dominant, modelului dezvoltarii intelectului elaborat de Piaget ii sunt aduse importante observatii critice, esenta acestora reprezentand-o faptul ca este respinsa ideea copilului ca simplu receptor de informatii din mediu. Modelul neopiagetian flexibilizeaza stadialitatea piagetiana, explicand diferentele prin posibilitatile copilului de a explora un domeniu sau altul (functie de context socio-cultural si interese) sau de a rezolva probleme (capacitatea memoriei de lucru).
Corolare educative ale dezvoltarii cognitive:
Copiii nu ating stadiile de dezvoltare intelectuala in acelasi timp, progresul acestora depinzand de o serie de factori culturali, situationali si personali - de aici importanta cunoasterii caracteristicilor cognitive ale elevilor si importanta programelor educationale de tratare diferentiata.
Interactiunea sociala are o puternica influenta asupra dezvoltarii cognitive: dezvoltarea intelectuala in prescolaritate este mai productiva daca are loc in grupurile de copii decat in mijlocul adultilor (exemplul dezvoltarii limbajului).
Relevanta experientei personale pentru dezvoltarea intelectuala impune asigurarea participarii active al elevului in organizarea experientelor educationale.
Crearea situatiilor care genereaza conflicte cognitive (discordante intre ceea ce se cunoaste si ceea ce se impune pentru a raspunde la stimulul) reprezinta tehnici eficiente in dezvoltarea cognitiva.
Strategiile de dezvoltare cognitiva ar trebui sa porneasca de la identificarea atitudinii mediului din proximatea copilului fata de invatare.
Formalizarea activitatilor de initiere in scris, citit si aritmetica in perioada prescolara conduce la inhibarea creativitatii copiilor.
Caracterul concret al gandirii implica faptul ca prescolarii si scolarii mici au nevoie ca experientele educationale sa contina demonstratii si reprezentari fizice.
Atingerea stadiului gandirii formale reprezinta o conditie necesara dar nu suficienta pentru dezvoltarea rationamentului moral (de aici decalajul posibil si frecvent intre dezvolarea cognitiva si cea socio-morala a unui individ).
Dezvoltarea afectiva are in vedere modul in care se formeaza si evolueaza, de-a lungul varstelor, procesele afective (emotionale).
Afectivitatea (emotionalitatea sau procesele afective sau procesele emotionale) reprezinta fenomene psihice care exprima, sub forma trairilor, relatiile dintre subiect si lumea sa. Afectivitatea este o vibratie organica, psihica si comportamentala, care asigura tensiunea intregului organism si care are efecte de atractie sau respingere fata de obiecte, fenomene, persoane. Procesele afective se afla in relatii de interdependenta cu toate celelalte procese psihice, fiind o componenta infrastructurala a psihismului.
In functie de criterii precum proprietatile de care dispun, gradul de constientizare si sursa, pot fi clasificate astfel:
Procese afective primare, care au un caracter elementar, spontan si sunt slab organizate. In aceasta categorie se inscriu: trairile afective de provenienta organica (de exemplu, in bolile gastrice apar stari de proasta dispozitie); afectele - forme primitive si impulsive, intense, de scurta durata, uneori necontrolate (ex. spaima, accesele de plans sau rasul zgomotos);
Procesele afective complexe, care se caracterizeaza printr-un grad mai mare de constientizare si intelectualizare si cuprind: emotiile -forme afective de scurta durata, intense, cu caracter situativ (bucurie, tristete, antipatie, speranta, placere etc); emotiile superioare, legate de activitatea pe care o desfasoara individul; dispozitiile afective, care sunt stari difuze, fara o orientare precisa, cu intensitate variabila.
Procesele afective superioare, caracterizate printr-o mare restructurare si raportare valorica la nivel de personalitate, cuprind: sentimentele, care sunt trairi afective intense, de lunga durata, relativ stabile; pasiunile, care sunt sentimente cu o orientare, intensitate, grad de stabilitate si generalitate de nivel superior, antrenand intreaga personalitate.
Un aspect important al proceselor afective, cu rol major in educatie, il constituie expresivitatea, respectiv capacitatea acestora de a se exterioriza prin intermediul unor semne - expresiile emotionale (mimica, pantomimica, modificarile de natura vegetativa, schimbarea vocii). Expresiile emotionale se coreleaza si se subordoneaza starilor afective, dand nastere conduitei emotional-expresive sau limbajului afectiv cu rol important in modelarea conduitei globale a individului.
Functiile proceselor afective: sustin energetic activitatea (procesele afective potenteaza si conditioneaza actiunea individului); prin expresiile emotionale au o functie adaptativa, in sensul de reglare si organizare superioara a conduitei (in cazul trairilor afective de intensitate normala si medie); trairile afective foarte intense (in situatii noi, neobisnuite) si pot dezorganiza conduita.
Pornind de la teoria piagetiana asupra dezvoltarii afective potrivit careia exista o corelatie intre dezvoltarea afectiva, cognitiva si sociomorala, psihologul Henryi Dupont identifica sase stadii in dezvoltarea afectiva a individului:
Stadiul egocentric impersonal (0- 4/5 ani) - caracterizat prin dorinta copilului de a cauta placerea si de a evita durerea, fapt ce conditioneaza apropierea copilului de celelalte persoane;
Stadiul heteronom (4/5ani -6/7ani) - caracterizat prin dominanta adultului (afectivitate de dependenta), stari puternice de frica, bucurie, suparare si oportunism (Ego puternic).
Stadiul interpersonal (7/8ani -14/15 ani)- caracterizat prin influenta anturajului si investitia afectiva in prieteni, prin sociabilitate, aparitia conflictului real interpersonal, sentimentul de reciprocitate si initierea discutiei cu Sine.
Stadiul psihologic personal (14/15 ani - sfarsitul adolescentei) - caracterizat acomodare la realitate si pendulare intre conflict si echilibru afectiv.
Stadiul autonom (atins de relativ putini tineri) - caracterizat prin implicarea responsabilitatii pentru anumite standarde;
Stadiul integritatii - caracterizat prin investitia in sfera idealurilor si a valorilor.
Studii recente asupra importantei emotiilor si sentimentelor in dezvoltarea individului au evidentiat existenta inteligentei emotionale (EQ), concept care, potrivit lui Daniel Goleman include capacitatea de autocontrol, perseverenta, capacitatea de automotivare si empatia, aptitudine care poate fi dezvoltata.
Corolare educative ale dezvoltarii afective:
Educatia in sfera afectivitatii trebuie sa tina seama de distinctia existenta intre maturitatea emotionala, varsta afectiva si varsta cronologica.
Modalitatile de relationare dintre mama si copil modeleaza constructia afectiva viitoare a copilului, in functie de modul in care mama stie sa raspunda nevoilor de securitate si afectivitate ale copilului.
Este important sa se evite conditionarile negative in copilaria timpurie, acestea putandt conduce la timiditate, izolare si suspiciune.
Eficienta metodei pedagogice in afectivitate este data de cel ce o aplica.
Pentru dezvoltarea afectiva este foarte importanta diversificarea repertoriului emotional (copilul trebuie sa lasat sa traiasca si sa manifeste cat mai multe tipuri de emotii) si promovate trairile acceptabile din punct de vedere social.
Comportamentul afectiv la copilului este influentat interpretarile si evaluarile facute in familie asupra sentimentelor si emotiilor copilului; de aceea profesorul trebuie sa cunoasca acest model si sa actioneze in consecinta.
Pentru dezvoltarea unor sentimente pozitive fata de invatare este importanta crearea unui climat emotional relaxat si pozitiv in familie si scoala, inclusiv in situatiile de evaluare.
Din punct de vedere psihologic, evolutia si educatia socio-morala trebuie analizata prin raportarea la aspecte de ordin etic si social, de unde rezulta fapul ca educatia morala are in vedere organizarea, planificarea si favorizarea deliberata a formarii constiintei, atitudinilor si comportamentelor morale. Adaptarea morala depinde de capacitatea de discernamant, de judecata morala si de capacitatea de interiorizare a regulilor morale, direct legate de reactiile anturajului, de contextele si de sanctiunile sociale.
Studiind structurile morale in relatie cu cele afective, Jean Piaget afirma ca individul trece de la o morala obiectiva la o morala subiectiva (sau la o morala individuala) care presupune cunoasterea si asimilarea moralei sociale, in acest fel valorile sociale devenind un model de a evolua si de a actiona individual.
Lawrence Kohlberg (1976) a identificat trei niveluri de evolutie a judecatilor morale, fiecare cu cate doua stadii distincte.
Nivelul premoral sau preconventional (4 ani - 9/10 ani) - in care copiii sunt in afara problemelor morale:
(a) stadiul moralei ascultarii, caracterizat printr-o conduita de evitare a pedepsei si de supunerea la norma ("este bun tot ceea ce nu conduce la pedeapsa");
(b) stadiul moralei hedonismului instrumental naiv, in care comportamentul copilului se orienteaza in functie de recompense ("este bun tot ceea ce este rasplatit, ceea ce creeaza placere").
Nivelul moralei conventionale (10ani-13ani), in care conformarea la normele exterioare si rolurile sociale ale copilului sunt conditionate de anturaj (in special de catre familie) iar scopul este obtinerea unui "statut bun":
(c) stadiul moralei bunelor relatii, perioada in care comportamentul moral este orientat astfel incat sa se obtina aprobarea celorlalti si sa fie evitata dezaprobarea;
(d) stadiul moralei legii si ordinii, perioada in care apare comportamentul moral de mentinerea a autoritatii recunoscute.
Nivelul autonomiei morale sau al moralei principiilor (dupa 13 ani, la tinerete sau niciodata), caracterizat prin acceptarea normei ca o modalitate de identificare cu grupul de apartenenta:
(e) stadiul moralei contractuale, in care norma morala este inteleasa ca o consecinta a unei decizii stabilite mutual; se accepta ca norma sa poata fi schimbata pe considerente rationale, in functie de utilitatea ei.
(f) stadiul moralei principiilor individuale de conduita, in care individul defineste valorile morale in termeni proprii, structurandu-si propriul sistem de valori si principii morale; se respecta o regula morala pentru a evita autoblamarea.
Pornind de la premisa ca dezvoltarea psihologica a individului depinde de relatiile sociale specifice fiecarei etape de varsta, Erik Erikson (1968) a stabilit opt stadii ale dezvoltarii personale si sociale ale individului. El considera ca, pe tot parcursul vietii, exista momente de conflict intre posibilitatile de relationare ale individului si cerintele mediului social, astfel incat dezvoltarea dintr-un anumit stadiu depinde de succesul rezolvarii conflictelor din stadiile anterioare.
In primul stadiu (primului an de viata) conflictul specific este incredere vs. neincredere, iar rezultatul favorabil al acestei crize consta in incredere si optimism. Satisfacerea nevoii de hrana, confort si dragoste neconditionata in acest an de catre mama si cei care ingrijesc copilul va genera siguranta si incredere in cei din jur, precum si premisele dezvoltarii autonomiei in al doilea an de viata.
In al doilea stadiu (1an-3ani) conflictul specific este autonomie vs. dependenta, iar rezultatul favorabil consta in autocontrolul si capacitatea de adaptare a copilului. Supraprotectia sau severitatea parintilor creeaza la copii un simt de slabiciune si incompetenta, ceea ce conduce la rusine si indoiala in propriile capacitati.
In al treilea stadiu (3ani-6ani) copilul se confrunta cu criza initiativa vs. vinovatie, evoluand de la o forma simpla de autocontrol catre abilitatea de a initia activitati si de a le realiza. Parintii care descurajeaza sau pedepsesc incercarile de initiativa ale copiilor ii fac sa se simta vinovati de indemnurile naturale, in acest stadiu si mai tarziu in viata.
Al patrulea stadiu (6ani-12ani) este caracterizat de criza dorinta de autocunoastere vs. inferioritate. Insusirea abilitatilor valorizate social - scrisul, cititul, dar si asumarea cu succes a responsabilitatilor sau colaborarea cu alte persoane vor crea copilului sentimentul de competenta; esecurile, insa, pot duce la sentimente de inferioritate.
In al cincilea stadiu (12ani-18ani), criza identitate vs. confuzie are rolul major de a forma identitatea si imaginea de sine. Este o perioada de indoieli si experimentare a posibilelor roluri sociale iar ezolvarea favorabila din acest stadiu presupune dobandirea identitatii (identitate sexuala, orientare profesionala si perspectiva ideologica asupra lumii), castigarea unui sine consistent si a unui set de standarde interne pentru aprecierea propriei valori in diferite arii ale vietii.
Al saselea stadiu (18ani-40ani), caracterizat de opozitia intimitate vs. izolare, presupune exercitarea unei profesii si implicarea in relatii intime. Dobandirea unei identitati multumitoare in stadiul anterior il pregateste pe tanar pentru intimitate; in caz contrar va avea dificultati de stabilire a unei relatii intime, satisfacatoare de ambele parti, fiind prea preocupat de sine.
In al saptelea stadiu (intre 40 si 65ani), criza specifica este productivitate vs. autorealizare. Perioada reprezinta apogeul carierei profesionale, de traire a sentimentelor de satisfactie (legate de posibilitatea de a-si ajuta copiii sa devina adulti), de valorizare a contributiei si pozitiei sociale sau/si de constientizare a neimplinirilor sau esecurilor in atingerea obiectivelor propuse in tinerete.
Ultimul stadiu, marcat de conflictul integritate vs. disperare, este determinat de modul in care persoana infrunta sfarsitul vietii. In cazul in care persoana trece cu succes prin stadiile anterioare, va avea un sentiment de implinire si integritate, dar daca priveste in urma cu regret; daca vede trecutul ca pe un sir de oportunitati pierdute si esecuri, ultimii ani de viata vor fi marcati de disperare.
Corolare educative ale dezvoltarii socio-morale:
Momentele critice in dezvoltarea sociomorala apar in jurul varstelor de 6 ani, 10 ani si 16 ani. Dintre acestea, perioada prescolara reprezinta una dintre cele mai sensibile pentru strategiile de formare.
Stilul conduitelor morale ale parintilor creeaza diferente evidente in dezvoltarea sociomorala a copiilor; parintii care explica situatiile morale si sanctiunile negative sau pozitive pe care le aplica, determina la acestia o mai mare capacitate de a rezista tentatiilor.
Regulile morale se contureaza mai slab la copiii ce vin din medii dezorganizate, la copii neglijati si la copiii supusi unor influente contradictorii (cazul copiilor rasfatati).
In jurul varstei de 6/7 ani apar conduitele morale critice cum minciuna, furtul, lenea, vagabondajul. Foarte important in alegerea strategiei de rezolvare a acestor probleme este cunoasterea substratului motivational al acestor conduite (intentii agresive, de aparare sau din motive compensatorii).
Sentimentul de vinovatie dezvoltat in sens echilibrat poate constitui un fenomen de autoreglare in dezvoltarea sociomorala.
Oportunitatile existente pentru exersarea si formarea rolurilor sociale intr-o varietate mare constituie factor important in invatarea morala.
Unitatea de invatare 3
Concepte cheie: personalitate, unitate bio-psiho-sociala, individ, individualitate, persoana, temperament, caracter, atitudini, obisnuinte, prejudecati, aptitudini.
Pentru a desemna realitatea umana se folosesc diversi termeni:
Individul este o unitate vie, indivizibila, orice organism viu, inclusiv omul, si se refera la ansamblul insusirilor biologice. Individualitatea reprezinta individul luat in ansamblul proprietatilor sale distincte si originale. Persoana desemneaza individualitatea in plan psihosocial, cea care se afla intr-o retea de relatii interpersonale, cu acele caracteristici care-i dau identitate sociala. Personajul este aspectul dinamic al persoanei care joaca un rol in imprejurari concrete, reprezinta multiplicari ale unei persoane in functie de situatie. Situarea persoanei la un inalt nivel de performanta si relevanta sociala marcheaza transformarea personajului in personalitate publica si implicit in model de referinta valorica pentru ceilalti.
Personalitatea defineste individul uman considerat ca o unitate bio-psiho-sociala si culturala; este o rezultanta a factorilor biologici-ereditari, a factorilor care tin de dezvoltarea psihoindividuala, a factorilor culturali si sociali. Acest concept cuprinde intreg sistemul atributelor, structurilor si valorilor de care dispune o persoana.
Criteriul suprem al unei personalitati il constituie constiinta propriei individualitati si masura in care individul se integreaza in viata unui grup social. Personalitatea reflecta sistemul relatiilor sociale in care ea se formeaza dar nu este rezultatul determinarii sociale, ci este, in sine, un element activ de determinare si modelare a mediului social; este intotdeauna unica, originala si irepetabila deoarece fiecare porneste de la o zestre ereditara unica si suporta pe parcursul dezvoltarii individuale influente de mediu si educatie unice.
Pornind de la asemanarile existente intre oameni se vorbeste despre tipologii sau arhetipuri umane. Curentul numit psihanaliza culturalista, interesat de inserarea personalitatii umane intr-un context social, utilizeaza adesea conceptul introdus de A. Kardiner, personalitate de baza, pentru a desemna acele caracteristici impartasite de majoritatea membrilor unei societati, ca rezultat al experientelor timpurii pe care ei le au in comun
Referindu-se insa la deosebiri, literatura de specialitate propune termenul de trasaturi de personalitate care desemneaza ceea ce este constant, invariabil si caracteristic la nivelul conduitei subiectului. Trasaturile de personalitate au unele caracteristici:
Sunt formatiuni sintetice, in sensul ca reunesc diferite functii si procese psihice.
Dispun de o relativa stabilitate, adica se manifesta constant in conduita, neputand fi modificate radical de situatii accidentale.
Tind spre generalitate si il caracterizeaza pe om in ansamblul lui.
Dispun totusi de o oarecare plasticitate, putandu-se restructura si perfectiona sub impactul conditiilor de mediu.
Sunt caracteristici definitorii pentru insul respectiv, exprimand ceea ce are el esential si general.
Pe baza cunoasterii lor se pot face previziuni asupra reactiilor si conduitei subiectului intr-o situatie data.
Eu-l (Ego-ul) reprezeinta nucleul central al personalitatii, acea parte de care suntem imediat constienti si care asigura integrarea informatiilor despre lume si despre sine Eu-l apare astfel ca factor integrator al personalitatii si se identifica cu insasi fiinta umana. In dezvoltarea sa, Eu-l se constituie succesiv de la Eu-l corporal, la Eu-l social si la cel spiritual. Treptat, se dedubleaza in Eu-l activ, exprimat in comportamente exterioare ale individului (este insasi afirmarea fiintei umane) si Eu-l pasiv, ce reprezinta esenta propriei fiinte si se manifesta in interior.
In concluzie, putem afirma ca personalitatea este un agregat de aptitudini si atitudini ce are in centrul sau Eul ca factor de integrare si coordonare.
Componentele sau laturile personalitatii sunt:
subsistemul de orientare (sistemele motivationale, aspiratiile, interesele, idealurile de viata);
subsistemul dinamico-energetic (reprezentat de temperament);
subsistemul relational-valoric (reprezentat de caracter);
subsistemul instrumental-operational (reprezentat de aptitudini).
TEMPERAMENTUL reprezinta latura dinamico-energetica a personalitatii, ansamblul trasaturilor neurofiziologice ale unei persoane, care determina diferentieri psihice interindividuale in cea ce priveste, indeosebi, capacitatea energetica si dinamica comportamentala.
Temperamentul indica stilul, forma, modul de a fi si a se comporta al cuiva ("firea omului"). El este o caracteristica formala a personalitatii care isi pune amprenta asupra modului in care sunt realizate diferite activitati intelectuale, afective, volitive, etc.
Caracteristicile temperamentului: este o manifestare primordiala a personalitatii (se constata inca de la nastere); este latura cu cea mai puternica inradacinare genetica, depinzand direct de forta, mobilitatea si echilibrul cu care se desfasoara activitatea nervoasa superioara, precum si de caracteristici somatice si de regimul de functionare al organismului; este o modalitate foarte generala (se manifesta in orice activitate); este constant (nu se schimba pe parcursul vietii); este latura personalitatii cea mai usor si repede constatabila, in special la varstele mici.
Cele patru tipuri temperamentale, dupa o clasificare clasica, sunt: sangvinicul, care, din punctul de vedere al desfasurarii activitatii nervoase superioare, este puternic, echilibrat si excitabil - se adapteaza usor la situatiile noi, este stapanit, are capacitate de efort sustinut si de actiune rapida; este sociabil, comunicativ, stabil din punct de vedere afectiv; manifesta spirit de grup si aptitudini de conducere; flegmaticul este puternic, echilibrat, inert - manifesta o oarecare lentoare in conduita, are rezistenta crescuta la stres si mare stabilitate la nivelul deprinderilor; este controlat, calm, introvert si pasiv din punct de vedere al initiativelor; colericul este puternic, neechilibrat, excitabil - manifesta rapiditate in miscari si in ritmul verbal; este inegal in manifestarile afective si in comportamente; impulsiv, uneori chiar agresiv, este instabil in interese, comunicativ si optimist; melancolicul - prezinta o sensibilitate deosebita, lipsa de energie si rezistenta scazuta la stres; introvert si instabil, este rigid, rezervat si pesimist; este cel mai putin sociabil dintre toate tipurile temperamentale.
Din punct de vedere educativ, cunoasterea tipului temperamental si a trasaturilor temperamentale, reprezinta prima treapta catre modelarea personalitatii. Chiar daca are o puternica inradacinare genetica, temperamentul poate fi modelat, in sensul potentarii si valorizarii unor trasaturi si al estomparii sau compensarii altora.
CARACTERUL constituie latura relational-valorica a personalitatii, un sistem de insusiri si atitudini specific individuale, cu semnificatii sociale si morale. El modeleaza maniera de raportare a individului la sine, la ceilalti si la activitate, reprezentand structura cea mai sintetica a personalitatii. Caracteristici:
Caracterul se formeaza si se reorganizeaza in timpul vietii, in cadrul relatiilor sociale ale individului, prin intermediul activitatii practice pe care acesta o desfasoara, avand o constanta relativa (si nu maxima constanta ca temperamentul).
Este alcatuit din insusiri-valori, fiecare trasatura caracteriala variind intre doi poli: valoare si nonvaloare (de ex. disciplinat-nedisciplinat, egoist-altruist, cinstit-necinstit etc.).
Caracterul constituie o formatiune superioara la structurarea careia participa trebuintele umane, motivele, sentimentele superioare, convingerile morale, aspiratiile, interesele, idealul si conceptia despre lume si viata (formele si structurile motivationale).
Componentele fundamentale ale caracterului sunt: atitudinea stabila si trasatura voluntara.
In functie de domeniul in care se manifesta, atitudinile pot fi clasificate in: atitudinea fata de ceilalti oameni (se exprima in trasaturi de caracter cum ar fi: cooperarea, concilierea, altruismul, intrajutorarea.etc.), atitudinea fata de sine (narcisism, demnitate, modestie, increderte in fortele proprii, devalorizare, egoism, etc.), atitudinea fata de munca (harnicie, stradanie, interes pentru munca, respect, etc.), atitudinea fata de cultura, atitudinea fata de natura, atitudinea fata de societate (le integreaza pe toate celelalte).
Latura de baza a caracterului si totodata modalitatea principala de manifestare a acestuia, atitudinea este conceputa ca o pozitie adoptata fata de "ceva" sau "cineva", manifestata printr-un mod specific de reactie.
Majoritatea psihologilor descriu atitudinea in baza a trei componente:
componenta afectiva - masurabila prin reactii neurovegetative sau marturii verbale despre stari emotionale si preferinte evaluative;
componenta cognitiva - masurabila prin perceptii si marturii verbale despre opinii si credinte, convingeri;
componenta comportamentala - masurabila prin actiunile deschise sau declaratii privind comportamentul.
Trasatura voluntara desemneaza o insusire de caracter ce rezulta in urma interactiunilor individului cu mediul si cu ceilalti oameni si caracterizeaza conduita individului in orice context de viata (tenacitate, perseverenta, ambitie, lacomie, bunatate, rautate etc.). Atitudinile si calitatile de vointa asociate lor prezinta o organizare sistemica, intre ele existand corelatii si interdependente. Se poate imagina astfel, o piramida a atitudinilor diferita de la un individ la altul. Caracterologul american Gordon Allport arata ca toate trasaturile de caracter pot fi ierarhizate, unele fiind dominante iar altele subordonate. A cunoaste pe cineva inseamna a-i determina trasaturile caracteriale cardinale.
Ansamblul de atitudini si structuri caracteriale formeaza profilul psihomoral al fiecarui individ. Profilul psihomoral al individului dobandeste in timp o serie de particularitati structurale: unitatea (stabilitate in fata schimbarilor), expresivitatea (nota specifica impusa de trasaturile cardinale), originalitatea (modul particular de imbinare si organizare a trasaturilor caracteriale), taria (forta de mentinere a integritatii), bogatia (multitudinea trasaturilor de caracter), plasticitatea (restructurarea unor elemente ale caracterului in raport cu noile cerinte impuse subiectului).
In formarea caracterului, un rol deosebit revine modelelor culturale de comportament prin care se constituie deprinderi socio-morale si se adera la tabele de valori pe care le cultiva societatea. Existenta unor atitudini indezirabile pune problema posibilitatii schimbarii acestora si a puterii influentei educationale. Pornind de la perspectiva tridimensionala asupra structurii atitudinilor rezulta ca strategiile educative de schimbare atitudinala trebuie sa tina cont de procesele si mecanismele psihologice subiacente:
intre inductia influentei sociale si efectele ei intervin o serie de procese cognitive de mediere; rezulta ca modificarea atitudinilor este un proces de invatare motivat dependent de trei factori: atentia, intelegerea mesajului si acceptarea lui (modelul Hovland-Janis-Kelly, 1953).
modificarea initiala a comportamentului (deseori nesemnificativa) declanseaza procesele psihologice ale schimbarii mai profunde (de atitudine);
inducerea unei stari de teama poate bloca total capacitatea individului de a se adapta, putand duce le reactii de evitare sau respingerea a mesajului educational.
nu se poate obtine o schimbare veritabila si de durata fara a produce un conflict la receptorul mesajului (o divergenta intre comportamentul propriu si cel care i se propune), conform teoriei conflictelor.
APTITUDINILE reprezinta latura instrumental-operationala a personalitatii si exprima operatii organizate in sistem, superior dezvoltate, ce contribuie la obtinerea unor performante peste medie in activitate. Aptitudinile diferentiaza oamenii in ceea ce priveste posibilitatea de a executa diferite activitati. La polul opus, termenul de inaptitudine desemneaza posibilitatile minime de a actiona intr-un domeniu al realitatii.
Aptitudinea rezulta dintr-un potential nativ si se demonstreaza prin usurinta psihica sau fizica in invatare si executia unor miscari sau acte. Prezenta aptitudinii denota insa si efortul depus de individ pentru atingerea unei performante. Capacitatea reprezinta o aptitudine implinita care s-a consolidat prin deprinderi in urma exersarii si s-a imbogatit cu o serie de cunostinte adecvate. Talentul tine de mostenirea unor structuri de disponibilitati, de potentiale deosebite de manifestare intr-un domeniu al realitatii, care au fost supuse unor factori de mediu facilitatori si permit individului sa obtina performante maxime intr-un acel domeniu complex.
Nu putem stabili cat se datoreaza ereditarului si cat s-a dobandit pe parcursul vietii. Este posibil ca potential ereditar sa nu fie valorificat decat partial sau ca acest potential sa fie depasit si compensat. Foarte importante in construirea aptitudinilor sunt: activitatea, invatarea (antrenamentul) si perfectionarea in directia inclinatiilor personale.
Exista aptitudini generale (ce stau la baza eficientei in orice domeniu: inteligenta) si aptitudini speciale (specifice pentru o anumita activitate: muzicale, sportive, tehnice, etc.); de asemenea, exista aptitudini simple si complexe, precum si aptitudini senzorial-perceptive, psihomotorii sau intelectuale.
Educarea aptitudinilor trebuie sa constituie o prioritate pentru fiecare cadru didactic. Ea depinde de: specificul aptitudinii, intervalul optim de educabilitate (specific indeosebi aptitudinilor speciale), conditiile externe si activitatea desfasurata, gradul de maturizare biologica si psihica a individului, atitudinea fata de activitate, efortul depus, motivatiile si interesele legate de o anumita aptitudine etc.
Creativitatea reprezinta o capacitate complexa a omului, o structura caracteristica a psihicului, ce face posibila opera creatoare. Noutatea este apreciata dupa cota de originalitate ce se manifesta la diferite nivele. Talentul este conceput ca o dezvoltare superioara a aptitudinilor generale si speciale, el corespunde doar creativitatii de nivel superior fiind dependent intr-o mai mare masura decat creativitatea de zestrea ereditara. Toti oameni sunt in grade diferite creativi dar numai unii sunt talentati.
Din punct de vedere psihopedagogic, ne intereseaza creativitate ca structura psihica pe care scoala este chemata sa o dezvolte. Ea are multiple fatete si, din acest punct de vedere, factorii ce contribuie la conturarea potentelor creatoare sunt:
Factorii de natura intelectuala au in centrul lor imaginatia, ca proces predilect al creativitatii, alaturi de memorie, gandire si implicit inteligenta.
Factorii caracteriali,, respectivi trasaturi cum sunt atitudinea inovatoare, vointa ferma, perseverenta si tenacitatea etc.
Factorii sociali, prin modelele pozitive sau negative oferite de diferite persoane sau institutii cu rol deosebit in declansarea si sustinerea actelor creative. Societatea in ansamblul sau poate stimula sau frana dezvoltarea cunoasterii si a creativitatii.
Creativitatea exprima vocatia fundamentala a fiintei umane si de aceea interesul pentru cultivarea ei si pentru eliminarea blocajelor ce pot interveni este permanent in atentia scolii. Blocajele creativitatii pot fi de natura sociala (conformismul- dorinta oamenilor ca toti ceilalti sa se poarte si sa gandeasca in mod obisnuit la fel ca ei), metodologica (rezulta din procedee ale gandirii cum sunt rigiditatea algoritmilor anteriori, critica prematura) si afectiva (graba de a accepta prima idee, teama de a nu gresi, de a nu se face de ras).
Metodele pentru stimularea creativitatii urmaresc sa combata blocajele si sa favorizeze asociatia cat mai libera a ideilor. Se pot utiliza in acest sens mijloace si metode nespecifice, axate pe formarea atitudinii creative si dezvoltarea aptitudinea de a cauta si a gasi probleme, cum sunt brainstorming-ul ( "asaltul de idei), sinectica, metoda "6-3-5, Metoda "Phillips 6-6" sau discutia panel.
Unitatea de invatare 4
Concepte cheie: invatare, invatare scolara, invatare deplina si eficienta, motivatie, atentie
Invatarea poate fi definita ca un proces evolutiv de esenta informativa si formativa, care consta in: dobandirea experientei de viata intr-o maniera activa si explorativa; realizarea unor modificari selective si sistematice ale conduitei intr-o directie determinata; ameliorarea si perfectionarea controlata si continua a conduitei, sub influenta mediului si educatiei.
Invatarea, indiferent de varsta sau contextul in care se produce, are cateva aspecte caracteristice: este un proces individual, o forma de activitate proprie individului si care implica, in mod obligatoriu, participarea activa a individului; este un proces perfectibil; este o abordare activa si exploratoare a mediului, permitand dirijarea, modelarea si optimizarea mediului.
Invatarea scolara se desfasoara intr-un cadru institutionalizat si este conceputa, anticipata si proiectata dupa planuri, programe si manuale, astfel incat sa decurga in directia dorita. Avand ca obiectiv general asimilarea sistematica a culturii prin studierea obiectelor de invatamant, invatarea scolara este controlata, dirijata si evaluata de catre adult (profesor / grup de profesori) si are tendinta de a deveni, pe masura ce individul (elevul) evolueaza, auto-controlata, auto-dirijata si auto-evaluata. Caracteristici principale:
este secventiala, in sensul ca presupune trecerea prin mai multe secvente sau faze;
este graduala, in sensul ca presupune parcurgerea unor sarcini didactice cu grade diferite de dificultate;
este relationala, in sensul ca se desfasoara in contextul relatiei de comunicare dintre profesor si elev.
Activismul intern al elevului, care constituie conditia majora a invatarii, se fundamenteaza pe motivatia si interesele acestuia.
Motivatia reprezinta totalitatea motivelor care dinamizeaza comportamentul uman. Motivul este o structura psihica care determina orientarea, initierea si reglarea actiunilor in directia unui scop, fiind o cauza interna a comportamentului. Datorita ei, trebuintele (trebuinte fundamentale biologice si impulsuri de origine psihica precum tendinta spre miscare si manipulare de obiecte) se transforma in scopuri, planuri si proiecte. Subiectul cauta in mod activ forme de interactiune care ii sunt necesare functionarii si dezvoltarii.
Exista, la varsta scolaritatii, o motivatie extrinseca, prezenta atunci cand elevul se incadreaza in disciplina scolara fara un interes direct pentru ceea ce se preda, ci doar pentru a primi, direct sau indirect, recompense. Printre componentele motivatiei extrinseci sunt: dorinta de afiliere (a fi in mijlocul grupului de elevi, de a primi recompense si de a face placere parintilor si profesorilor); tendintele normative (obisnuinta de a se supune normelor si obligatiilor impuse de mediul familial, initial, apoi, ulterior, de cel scolar); teama de consecintele neascultarii.
Un alt tip de motivatie care se manifesta in invatarea scolara, ca si in orice alta forma de activitate, este motivatia intrinseca. Aceasta se manifesta in conditiile in care elevul este direct interesat de dobandirea cunostintelor si formarea deprinderilor si implica motive precum: curiozitatea - care are la baza un impuls nativ, dar mentinerea ei depinde, in mare masura, de atitudinea si competenta profesorului, de contextul instructiv-educativ general; aspiratia catre competenta si dorinta de a deveni un profesionist intr-un anumit domeniu; motivatia de autorealizare - care presupune realizarea aptitudinilor si dorinta de a obtine succes personal.
Motivatia de autorealizare este direct legata si conditionata de nivelul de aspiratie, care reprezinta totalitatea asteptarilor, scopurilor sau pretentiilor unei persoane privind realizarea sa viitoare intr-o anumita directie. Constituirea unui anumit nivel de aspiratie depinde de potentialul aptitudinal, efortul de vointa, ambianta sociala si conditiile material-culturale, dar si de trairea subiectiva a succesului si esecului (este posibil ca succesul sa creasca nivelul de aspiratie, iar esecul sa il scada). De asemenea, nivelul de aspiratie, pentru a putea conduce catre autorealizare, trebuie sa concorde cu propriile posibilitati.
Ideal este ca motivatia extrinseca, odata cu maturizarea si cresterea experientei scolare si sociale, sa se transforme in motivatie intrinseca. De altfel, procesul instructiv-educativ trebuie proiectat in asa fel incat sa ofere elevului motivatii pentru invatare adecvate nivelului sau de dezvoltare. Numai astfel, motivatia poate constitui un real "motor" al invatarii si, implicit, al dezvoltarii. Pe langa motivatie, un suport important al invatarii scolare il constituie atentia.
Atentia face parte din categoria fenomenelor psihice care sustin energetic activitatea (implicit invatarea), fiind o functie psihica prin care se modeleaza tonusul nervos necesar desfasurarii celorlalte procese psihice. Deci, atentia este fenomenul psihic de activare selectiva, concentrare si orientare a energiei psihonervoase in vederea desfasurarii optime a activitatii psihice.
In orice tip de invatare este implicata atentia, prin una dintre formele sale. Atentia involuntara este o forma simpla a atentiei, in care concentrarea si orientarea energiei psihonervoase se fac fara efort voluntar, sub influenta unor factori precum: intensitatea deosebita sau noutatea stimulilor, interesul pe care il prezinta stimulul pentru persoana, trairea pozitiva pe care o produce simulul respectiv. Atentia voluntara este intentionata si autoreglata constient, sustinand activitatea in toate momentele ei (mai usoare sau mai dificile, mai atragatoare sau mai neplacute). Efortul de vointa implicat in aceasta forma a atentiei face posibila orientarea intentionata spre obiectul atentiei, intensificarea activitatii psihice, inhibarea voita a preocuparilor colaterale, izolarea de stimulii perturbatori, mentinerea concentrarii atentiei pe durata necesara. Deoarece implica consum energetic, atentia voluntara nu se poate manifesta un timp nelimitat, necesitand perioade de odihna, precum si respectarea unor conditii care pot facilita mentinerea atentiei voluntare: stabilirea scopurilor activitatii, evidentierea semnificatiei activitatii, identificarea momentelor care cer o concentrare maxima, eliminarea sau diminuarea factorilor perturbatori si crearea unei ambiante favorabile (spatiu de lucru aerisit, corect iluminat, organizat si stimulativ).
Utilizarea repetata a atentiei voluntare (asa cum se intampla in cazul elevilor din clasele mari, de exemplu) genereaza un anumit grad de automatizare al acesteia, transformand-o intr-un ansamblu de deprinderi care constituie atentia postvoluntara. Aceasta forma a atentiei este la fel de bine organizata si la fel de eficienta ca cea voluntara, dar, datorita automatismelor pe care le implica, nu necesita aceeasi incordare nervoasa, concentrarea putand fi mentinuta mai mult timp. In desfasurarea diferitelor forme ale activitatii, cele trei forme ale atentiei sunt complementare, asigurand, in orice moment, nivelul cel mai economic si totodata eficient al energiei psihonervoase.
Pentru a fi eficienta si deplina, orice invatare trebuie sa se bazeze pe intelegerea materialului care urmeaza sa fie invatat, astfel incat uitarea - care intervine oricum - sa fie minima, iar cunostintele dobandite sa poata fi aplicate in practica sau transferate in alte domenii de cunoastere.
Orice act de invatare - de insusire de cunostinte sau de formare a unei deprinderi - are o dinamica proprie si o evolutie fazica, in etape, cu ritmuri si volume inegale de asimilare. Indiferent de perioada de timp in care se invata un material (o lectie sau un curs) - poate fi o zi, o saptamana sau un an - invatarea trece prin cateva etape:
Etapa de acomodare sau familiarizare cu materialul de invatare se caracterizeaza printr-o viteza de asimilare a cunostintelor si volum scazute datorita unor posibile dificultati de intelegere. In aceasta etapa a invatarii se recomanda insusirea cat mai precisa si profunda a conceptelor specifice, a legilor si principiilor, a terminologiei, precum si formarea unei imagini de ansamblu asupra materialului.
Etapa de asimilare rapida si in cantitati mari a cunostintelor este caracterizata printr-un randament maxim si, mai mult, prin disparitia starilor de neliniste si nervozitate care caracterizeaza etapa anterioara.
Etapa de relativa stagnare sau regres intervine in urma faptului ca familiarizarea cu materialul de invatat si scaderea gradului de noutate a acestuia creeaza blocaje in invatare, scaderea interesului, aparitia plictiselii si chiar stari de saturatie cognitiva. Pentru depasirea acestei etape este necesara intensificarea efortului voluntar, precum si varierea mijloacelor si surselor de invatare.
Etapa invatarii intensive este caracteristica perioadei din preajma concursurilor sau examenelor. Perspectiva verificarii la finalul perioadei de invatare activeaza si mobilizeaza potentialul de invatare, astfel incat viteza si volumul de asimilare a cunostintelor cresc foarte mult (si datorita experientei acumulate in legatura cu materialul de invatat). Dar, cu cat este mai intensiva invatarea (mai ales sub forma de "salturi" cu o zi inainte de verificare), cu atat este mai rapida si mai masiva uitarea cunostintelor astfel asimilate.
In functie de volumul materialului care trebuie invatat si de gradul lui de structurare, exista mai multe metode de invatare eficienta.
Invatarea globala este adecvata in cazul unui material cu un volum relativ mic si cu un grad de dificultate scazut. Aceasta metoda recomanda citirea intregului material, de la inceput la sfarsit, urmata de o recitire in ritm mai lent, care sa dea posibilitatea intelegerii in profunzime a materialului si a concentrarii maxime. In final, materialul poate fi repetat, fie cu glas tare, fie printr-o recitire rapida.
Invatarea analitica poate fi aleasa in cazul unui material cu volum mare, dificultate crescuta si mai putin structurat. Acest tip de invatare presupune impartirea materialului pe unitati reduse ca volum si invatarea fiecarei unitati in parte, prin metoda globala.
Invatarea progresiva implica combinarea celor doua metode descrise anterior. Astfel, se recomanda, pentru inceput, citirea intregului material, de la inceput pana la sfarsit, apoi impartirea lui pe unitati. Invatarea unitatilor se va face prin metoda globala. In prima zi se va invata prima unitate, in a doua zi a doua unitate, iar in a treia zi se vor repeta primele doua unitati. In a patra zi se va invata a treia unitate, in a cincea zi se vor repeta primele trei unitati si asa mai departe, pana la parcurgerea tuturor unitatilor. In momentul in care s-au invatat 5 sau 6 unitati, se recomanda repetarea lor unitara. In final, se va parcurge din nou intregul material si se va repeta.
De asemenea, invatarea eficienta, indiferent de metoda folosita sau de tipul materialului de invatat, trebuie sa respecte cateva reguli: conceptele si termenii specifici trebuie invatati corect si temeinic inca din perioada de acomodare cu materialul de invatat; materialului de invatat trebuie inteles si interpretat; trebuie sa se repete in a treia zi (de preferat seara) ceea ce s-a invatat in prima zi; evitarea invatarii intensive cu putin timp inaintea verificarilor, deoarece determina o uitare rapida si masiva; in materialul de invatat trebuie sa se identifice "repere" precum: idei principale, cuvinte-cheie, scheme, numerotari, prescurtarea enumerarilor prin initiale; respectarea conditiilor de ambianta care favorizeaza invatarea: lumina pe cat posibil naturala, liniste, incapere bine aerisita, regim termic adecvat (aproximativ 20-22oC), respectarea perioadelor din zi in care invatarea este optima (9.00-11.00 si 17.00-19.00).
Pe parcursul unei zile de studiu, capacitatea de invatare evolueaza conform unei curbe a invatarii. Perioadele de maxima si minima productivitate a invatarii pot varia in functie de unii factori precum: deprinderile de invatare, biopsihoritmul personal, programul de studiu, capacitatea de concentrare si invatare, calitatile vointei si, mai ales motivatie. Invatarea eficienta este conditionata si de prevenirea oboselii intelectuale. Oboseala intelectuala poate interveni in conditiile in care somnul este insuficient (din punt de vedere cantitativ si calitativ), regimul alimentar este neadecvat, activitatea intelectuala are o durata exagerat de lunga si/sau un ritm foarte intens, pauzele sunt insuficiente, nu se respecta dozarea progresiva a efortului intelectual sau apar situatii de boala, consum exagerat de alcool sau tutun.
Unitatea de invatare 5
Concepte cheie: succes scolar, insucces scolar, progres scolar
Succesul scolar se raporteaza la totalitatea rezultatelor elevilor, atat in ceea ce priveste planul instruirii (nivelul de pregatire stiintifica, acumularea cunostintelor si formarea abilitatilor de aplicare a acestora), cat si planul dezvoltarii personale (dezvoltarea capacitatilor intelectuale, formarea unor trasaturi de personalitate, a interesului si motivatiei fata de invatatura, a capacitatii de a se instrui, de a deveni).
In concordanta cu aceasta semnificatie, se profileaza doua criterii de evaluare a succesului scolar: unul de evaluare interna care priveste masura in care sunt indeplinite obiectivele activitatii didactice; altul de evaluare externa care presupune aprecierea pregatirii elevilor prin competentele si conduita ce le dovedesc pe treptele urmatoare de invatamant sau dupa absolvire, in activitatea profesionala si in viata sociala.
Progresul scolar exprima aprecierea rezultatelor obtinute si a evolutiei situatiei la invatatura a elevului prin raportarea acestora la performante anterioare. Corelat cu progresul scolar, succesul nu implica un nivel limita de performanta scolara, ci are un caracter de proces, se afla in continua devenire, ceea ce inseamna ca rezultatele obtinute de elev se raporteaza, in orice moment, atat la obiectivele stabilite cat si la posibilitatile proprii intru-un moment al dezvoltarii sale.
La polul opus, insuccesul scolar reprezinta incapacitatea elevului de a face fata cerintelor educative si comportamentale impuse de mediul scolar. Esecul scolar se poate manifesta variat, de la incapacitatea partiala de a face fata exigentelor instruirii, pana la abandonul scolar.
Factorii care modeleaza succesul scolar (si, implicit, insuccesul scolar) sunt de natura individuala (caracteristici ale elevului, de natura cognitiva sau noncognitiva), relationala, legati de climatul familial, de mediul scolar sau de ambianta sociala generala.
Factorii cognitivi ai succesului se refera la capacitatile de cunoastere ale elevului (nivelul la care se desfasoara functiile si procesele sale cognitive perceptive-logice, de memorare, imaginative, verbale, actionale). Acesti factori cognitivi pot fi evaluati din perspectiva inteligentei generale (factorul g) si a inteligentei specifice (factorul s). Ca o forma a inteligentei specifice, inteligenta scolara este sinonima cu capacitatea elevului de a se adapta la solicitarile specifice activitatii de invatare.
Factorii noncognitivi sau diferentiali includ: trairi emotionale, interese, motivatii, atitudinea fata de scoala, profesori, colegi, care se pot constitui in catalizatori sau inhibitori ai factorilor cognitivi. Pe langa acestia, autoaprecierea este foarte importanta in construirea propriei experiente legate de reusita sau esecul scolar. De aceea, elevul trebuie sa aiba la dispozitie un model corect de apreciere a rezultatelor, pe care il poate prelua din familie, de la grupul scolar sau de la grupul de prieteni.
Esecul de tip cognitiv se refera la nerealizarea de catre elevi a obiectivelor pedagogice. Ele atesta nivelul scazut de competenta la elevul respectiv, explicate prin intarzieri in dezvoltarea intelectuala sau prin deficiente in plan motivational, volitional si operational. Dar tot in categoria factorilor individuali care pot determina esec scolar se inscriu si: existenta unor boli, deficientele fizice sau senzoriale, trasaturi psihologice particulare sau specifice unei anummite perioade de dezvoltare (hiperexcitabilitatea, fragilitatea, instabilitatea emotionala etc.).
Factorii de tip relational pot determina un esec scolar de tip noncognitiv, ce se refera la inadaptarea elevului la exigentele ambiantei scolare, la rigorile vietii de elev, la normele si regulile impuse de mediul scolar. Elevul dezadaptat recurge la absenteism, la abandon scolar in favoarea unui mediu scolar mai permisiv. Uneori, cauzele profunde ale acestei dezadaptari pot fi de natura afectiva (teama sau repulsia fata de scoala).
Factori care tin de ambianta scolara sunt: rigiditatea ritmurilor de invatare, diferentele semnificative existente intre profesori si chiar scoli, factori care privesc natura si nivelul exigentelor cognitive manifestate fata de elevi, tipul actiunilor educative, marimea clasei de elevi, eterogenitatea clasei, stilul didactic deficitar, deficiente privind resursele scolare si managementul general al invatamantului.
Factorii care tin de climatul familial se refera la situatiile in care elevii nu beneficiaza de sprijinul familiei, necesar atat la nivel intelectual si material, cat si afectiv.
Factori generati de ambianta educationala si sociala generala, tensionata sau optimista, pozitiva.
In evaluarea corecta a esecului scolar trebuie luate in considerare persistenta si amploarea cu care el se manifesta: esecul poate avea un caracter episodic limitat la o situatie conflictuala, sau din contra, poate imbraca forma unui fenomen de durata atunci cand se fundamenteaza pe un handicap social sever. Cand esecul scolar vizeaza toate aspectele vietii scolare, toate materiile de invatamant, el dobandeste un caracter generalizat si se poate manifesta prin grave lacune in cunostinte, absenteism nemotivat, aversiune fata de invatatura, dispret fata de autoritatea scolara in general, realizarea unor bufonerii sau glume de prost gust, etc.
O evaluare corecta a factorilor care determina insuccesul scolar va determina si alegerea unor modalitati de prevenire a insuccesului scolar eficiente, printre care: cunoasterea copilului si adaptarea instruirii scolare la nivelul acestuia; proiectarea moderna a activitatii didactice; utilizarea unor strategii didactice activ-participative; tratarea diferentiata a elevilor prin adecvarea nivelului instruirii la posibilitatile acestora; temeinica pregatire profesionala a cadrelor didactice; sporirea rolului invatamantului prescolar considerat ca baza pentru dobandirea principalelor norme si reguli de comportare; stabilirea unor relatii stranse de parteneriat intre scoala si familie; proiectarea unor actiuni de orientare scolara si profesionala adecvate care sa se desfasoare pe tot parcursul scolaritatii, dar mai ales la sfarsituri de cicluri scolare si la trecerea in viata activa.
Activitatea de inlaturare a esecului scolar este mult mai dificila decat cea de prevenire, presupunand in special elaborarea unor strategii de tratare diferentiata si individualizata a elevilor aflati in situatia de esec scolar.
Devianta comportamentala este conceputa ca rezultat al mecanismelor psihosociale sau ca expresie a unei divergente normative de catre unul sau mai multi membri ai unui grup de apartenenta, manifestata fie prin incapacitate personala sau sociala de a realiza o activitate, fie prin razvratire si refuz de participare sau de implicare intr-o situatie. Ea apare ca urmare a inadaptarii individului la un sistem de cerinte impuse de institutii, comunitati sau chiar de societate. O forma accentuata a deviantei o reprezinta delincventa. Ea presupune un grad mai mare de vinovatie si este prevazuta si sanctionata de legea penala.
Devianta scolara poate fi considerata un aspect al deviantei sociale si intervine atunci cand intre obiectivele instructiv-educative fixate initial si raspunsul comportamental al elevului sunt neconcordante. Adaptarea scolara vizeaza doua aspecte: adaptarea pedagogica sau instructionala, respectiv comportamentul de raspuns al elevului la exigentele impuse de activitatea didactica si receptivitatea acestuia in insusirea informatiilor transmise; adaptarea relationala (capacitatea elevului de a stabili relatii cu profesorii si cu ceilalti elevi, la interiorizarea normelor si valorilor sociale acceptate.
Inadaptarea comportamentala a unor elevi poate fi remarcata prin tulburarile de relationare ale acestora cu parintii, profesorii, colegii, prietenii, ea cuprinzand modificari comportamentale diverse: minciuna, inconsecventa comportamentala, violenta verbala, fumatul ostentativ, copiatul, bruscarea celorlalti colegi, refuzul de a saluta, diferite atitudini nonconformiste, cat si abateri mai grave de la normele morale, ce intra in domeniul legislatiei penale: furtul repetat, talharia, vagabondajul, spargerea unor locuinte, prostitutia, consumul de alcool sau de droguri, etc.
Cauzele individuale pot fi atat de natura ereditara in sensul manifestarii unor predispozitii generate de conditii interne cat si formate sub influenta unor factori de mediu negativi ce imprima personalitatii tanarului o orientare antisociala. Conditiile favorizante au in vedere imprejurarile si situatiile externe care contribuie si faciliteaza comiterea delictului.
Mediul scolar poate prezenta uneori influente psihopedagogice negative, ce conduc catre dezadaptare scolara si chiar catre devianta comportamentala a elevilor: subaprecierea si supraaprecierea capacitatilor reale ale elevilor; dezacordul asupra motivatiilor conduitei elevului; conflicte individuale in cadrul clasei de elevi.
In sensul prevenirii, cunoasterii si eliminarii cauzelor si conditiilor care genereaza devianta comportamentala la nivel microsocial (familie, scoala, grup de prieteni) sunt importante: o buna pregatire de specialitate si psihopedagogica a cadrelor didactice; accesul la centre si cabinete de consultanta psihopedagogica; trebuie accentuate elementele pozitive din comportamentul elevilor, tocmai pentru a le elimina pe cele negative prin intermediul celor pozitive; trebuie luat in considerare si nivelul de varsta al elevului, faptul ca fiecare etapa de dezvoltare cronologica are resurse, motivatii si mecanisme diferite de adaptare; alegerea unor sarcini, a unor activitati sau chiar a unor profesii in acord cu interesul si aptitudinile reale ale copilului.
Unitatea de invatare 6
Concepte cheie: profesor, competenta profesionala, rol, conflict de rol, stil didactic, expectante ale profesorului
Prin daruirea cu care isi exercita atributiile, prin cunostintele si competentele sale, prin modul in care structureaza in ansamblu interventia educativa, profesorul, influenteaza hotarator elevul, sub toate aspectele personalitatii sale.
Exercitarea profesiunii didactice presupune dobandirea a trei categorii de competente specifice: competente stiintifice (cultura de specialitate, in pregatirea stiintifica pe care o are profesorul intr-un domeniu strict al realitatii sau intr-o arie curriculara), competente psihopedagogice, legate de "maiestria pedagogica" si competente relationale (capacitatea de a intretine raporturi satisfacatoare cu esaloanele ierarhiei superioare dar si cu "beneficiarii" - elevi, parinti, comunitate) .
In dimensiunile personalitatii profesorului care-si pun amprenta pe eficienta interventiilor sale educative:
- Competenta profesionala, ce reuneste cultura de specialitate, capacitatea de a transmite cunostinte si capacitatea de evaluare corecta a elevilor.
- Profilul psihomoral si cultural, ca rezultat al particularitatilor caracteriale, dar si al experientei culturale acumulate.
- Experienta culturala implica totalitatea cunostintelor de specialitate si un orizont cultural larg.
- Profilul psihofizic, dat de prestanta si de prezenta fizica, precum si de mimica si gesturi;
- Componenta psihopedagogica sau atitudinea pegagogica, expresie a unor insusiri precum: umanismul si dragostea fata de copii, constiinta propriei responsabilitati, interesul fata de fiecare elev in parte, interesul fata de perfectionarea continua a propriei pregatiri.
- Aptitudinea pedagogica, ansamblul acelor insusiri ale profesorului care mediaza si modeleaza atat continuturile educatiei si invatarii (capacitatea profesorului de a se orienta predominant catre instruire, instruire si rezultate sau doar rezultate; capacitatea de a planifica adecvat sarcinile de invatare; aptitudinile organizatorice; abilitatile de comunicare), cat si aspectele formale ale acestora (aptitudinea de a cunoaste si intelege particularitatile psihologice ale elevilor; capacitatile empatice; spiritul de observatie; tactul pedagogic, ca "simt al masurii" in manifestarile comportamentale; flexibilitatea si capacitatea de adaptare rapida la situatii concrete; stabilitatea emotionala).
Responsabilitatile profesorului deriva din complexitatea functiilor sale in cadrul scolii:
- organizarea invatarii presupune a concepe situatii de instruire stimulative, atractive pentru elevi, a descoperi metodele si procedeele cele mai adecvate, a dezvolta strategii de rezolvare a problemelor si stingere a conflictelor, a crea o atmosfera prielnica studiului.
- functia de educator (formator); a educa, alaturi de a instrui, presupune formarea, la elevi, a disciplinei de studiu independent, dezvoltarea abilitatilor lor sociale si stimularea potentialului si personalitatii fiecaruia.
- ca partener in educatie, profesorul se relationeaza cu ceilalti factori educativi, in special cu parintii.
- ca membru al corpului profesoral, profesorul se afla in raporturi de colaborare cu toti colegii sai, ceea ce presupune un consens al atitudinilor si actiunilor tuturor factorilor educativi.
Rolul reprezinta, din punct de vedere social, totalitatea comportamentelor pe care le presupune calitatea de membru al unui grup. Rolurile profesorului se construiesc pornind de la interrelationarile lui cu diferite grupuri de referinta, care ii impun cerinte distincte.
J.J. Gallagher se refera la posibilele roluri ale profesorului, din perspectiva unor abordari diferite ale actiunii pedagogice: rolul profesorului executor (preocupat de punerea in aplicare a obiectivelor didactice, prin cele mai eficiente mijloace); profesorui empatic (interesat de problemele emotionale si motivationale ale elevilor); profesorul-eliberator al mintii elevilor (factor activ in dezvoltarea armonioasa, cognitiva, afectiva si morala a acestora).
Referitor la locul sau in procesul de invatamant, Anita E.Woolfolk ("Educational Psychology", New York, 1990, p.5-7) identifica urmatoarele roluri: profesorul, ca expert al actului de predare-invatare ce poate lua decizii privitoare la tot ceea ce se intampla in procesul de invatamant; profesorul, ca agent motivator, ce declanseaza si intretine interesul elevilor; profesorul, ca lider al grupului de elevi, exercitandu-si puterea asupra principalelor fenomene ce se produc aici; profesorul, in ipostaza de consilier, un observator si indrumator sensibil al comportamentului elevilor; profesorul, ca model, exemplu pozitiv pentru elevi; profesorul ca profesionist reflexiv, care studiaza si analizeaza fenomenele psihopedagogice cu care se confrunta; profesorul, ca manager al clasei de elevi.
Adesea profesorul se afla in situatii conflictuale. Referitor la tensiunea intra-roluri, au fost identificate urmatoarele situatii: partener contra examinator; informator contra distribuitor de sanse; model contra specialist (A. Neculau, St. Boncu, Psihologie scolara, Polirom, Iasi, 1999).
Stilul profesorului (stilul didactic) reprezinta totalitatea procedeelor generale si specifice ale activitatii acestuia, care permit folosirea maximala a calitatilor si capacitatilor.
In functie de orientarea profesorului si de participarea sa in activitatea didactica se desprind patru stiluri: stilul emotional-improvizator, caracteristic profesorului operativ si intuitiv, variind formele de activitate, dar cu un control scazut asupra cunostintelor de specialitate; stilul emotional-metodic caracterizeaza profesorul eficient si organizat in procesul instructiv-educativ, stimulativ pentru elevi; stilul rational-improvizator caracterizeaza un comportament planificat dar mai putin inventiv si comunicativ, cu tendinte catre prudenta si conservatorism; stilul rational-metodic este orientat exclusiv spre rezultatele obtinute de catre elevi, conservator in aplicarea mijloacelor si procedeelor didactice.
In functie de comportamentul profesorului in grupurile de elevi (conducere) s-au identificat trei stiluri: stilul autoritar, inflexibil, cu un control strict asupra tuturor variabilelor implicate in actiune si generator de un climat tensionant; stilul democratic, permite elevilor sa se manifeste si sa contribuie activ la indeplinirea sarcinilor, dar sub supravegherea si indrumarea atenta a profesorului; stilul laissez-faire - traduce un rol pasiv al profesorului, ezitant si indiferent.
Cele mai bune rezultate in procesul instructiv-educativ sunt obtinute de catre profesorii caracterizati prin stilul emotional-metodic sau prin cel rational-improvizator. Desi in majoritatea cazurilor conducerea democratica este mai indicata, avand ca rezultate relatii amiabile intre elevi, performantele inalte si acceptarea profesorului de catre clasa, depind adesea de autoritatea profesorului, de exigenta acestuia. Cand sarcina este structurata liderul autoritar se bucura de simpatia membrilor putand determina obtinerea unui randament deosebit. De acea, se apreciaza ca profesorii eficienti, sunt ce stii sa realizeze un echilibru intre controlul strans si exigent si deplina libertate de decizie a clasei.
Efectele expectantelor (asteptarilor) profesorilor constituie un reper major in analiza interactiunilor dintre membrii grupului-clasa. Asteptarile profesorilor ghideaza conduitele elevilor, ii determina sa se comporte in asa fel incat sa confirme expectantele initiale.
Expectanta reprezinta probabilitatea subiectiva privind aparitia unui rezultat, voluntar sau nu, ca urmare a unui anume comportament. Cercetarile psihologiei comportamentale au evidentiat faptul ca expectantele si credintele pot influenta cursul evenimentelor, in asa fel incat, chiar neadevarate, ele sfarsesc prin a se adeveri. Astfel elevii pot deveni victime ale asteptarilor negative pe care profesorii le au despre ei (efectul Pygmalion).
Potrivit lui Rosenthal, profesorii tind sa-i aprecieze in mod favorabil pe elevii pe care-i considera "buni" si au tendinta de a prelungi discutia dupa ce acestia au raspuns gresit la intrebari, acordandu-le mai multa atentie si facand uneori sugestii. Conduita nonverbala exprima o atitudine binevoitoare, in timp ce elevilor considerati slabi li se ofera mai putine ocazii de a invata elemente noi si li se explica mai putin elementele dificile. De asemenea, obisnuinta profesorilor de a-i lauda pe elevii preferati, indiferent de performanta, si de a fi critic cu ceilalti, genereaza conflicte si animozitati, erodand coeziunea clasei.
In ce priveste comportamentul de raspuns al elevilor "preferati", acestia cauta mai des contactele cu profesorul, chiar si in afara cadrului clasei, decat elevii de la care profesorul nu asteapta prea mult. Nu lipsit de importanta este si efectul care are drept element principal presiunea sociala prea mare exercitata asupra elevului. In conditiile in care elevul se afla sub apasarea propriei expectante si sub acea a profesorului, impactul unui esec, oricat de neinsemnat, se amplifica, determinand anxietate si scaderea performantei.
Toate aceste consecinte generate de nivelul expectantelor profesorului influenteaza calitatea demersului didactic si de aceea cunoasterea si evitarea lor in actiunile instructiv-educative este esentiala.
Unitatea de invatare 7
Concepte cheie: cariera, orientare scolara, orientare profesionala, principii si strategii de orientare a carierei, metoda, observatia, studiul de caz, experimentul, chestionarul, testul psihologic.
Cariera acopera si identifica diferite roluri in care individul este implicat (elev, angajat, membru al comunitatii, parinte, etc.), modul in care actioneaza in familie, scoala, comunitate, societate si suita de etape prin care poate trece in viata: casatorie, pensionare etc. Din acest punct de vedere, orice persoana are o cariera si nu doar cei ce exercita cu succes o anumita profesie.
Orientarea carierei elevilor reprezinta un sistem de actiuni si influente ce se exercita asupra elevilor, in vederea realizarii unei optiuni cat mai corecte pentru o anumita scoala (forma de invatamant) si pentru o anumita profesie, care sa asigure in cat mai buna masura, satisfacerea trebuintelor personale si sociale, potrivit intereselor, inclinatiilor si aptitudinilor fiecaruia. Orientarea carierei vizeaza doua aspecte esentiale, strans corelate: orientarea scolara si orientarea profesionala.
Orientarea scolara urmareste dirijarea elevului spre diferite forme si profile de invatamant pentru care simte atractie si care corespund cu interesele, aspiratiile, inclinatiile si aptitudinile sale, cu scopul de a se obtine reusita scolara a elevului.
Orientarea profesionala este de fapt o continuare a orientarii scolare, o corecta orientare scolara reprezentand o premisa pentru o buna orientare profesionala. Ea consta in pregatirea si sprijinirea elevului in alegerea cat mai adecvata a viitoarei lui profesii, care sa corespunda cel mai bine aspiratiilor si aptitudinilor sale, trebuintelor sale de ordin material si spiritual.
Orientarea scolara cat si cea profesionala trebuie sa se realizeze concomitent si continuu, inca de la varste fragede, in toate institutiile de invatamant cat si in centre speciale, destinate informarii si consilierii carierei elevilor (centrele judetene de asistenta psihopedagogica, cabinete scolare sau interscolare de consiliere si orientare scolara si profesionala). Astfel invatamantul asigura sanse egale de pregatire si alegere a unei forme de invatamant sau a unei profesii pentru toti elevii. Diferentele intre tineri se mentin totusi, pentru ca actiunile si influentele educationale comune au efecte diferite. De asemenea, zestrea ereditara si mediul de provenienta al elevului actioneaza diferit.
Principiile ce guverneaza orientarea carierei elevilor sunt: orientarea carierei elevilor trebuie sa fie un demers educativ realizat in concordanta cu sistemul de interese, motivatii si aptitudini ale individului, cu personalitatea sa; trebuie asigurata si respectata libertatea de a decide cu privire la propria cariera a persoanei; consilierea si orientarea trebuie sa fie un proces continuu, adecvat momentului dezvoltarii individului, care sa conduca la obtinerea unei concordante intre cea ce poate, ce doreste si ce trebuie sa faca un individ; consilierea si orientarea scolara si profesionala trebuie sa fie o sursa de satisfactie si afirmare pentru individ, sa fie o provocare stimulatoare; orientarea profesionala trebuie sa fie dominant pozitiva si axata pe calitatile si aspiratiile individului si nu pe restrictii si constrangeri externe, mizandu-se mai mult pe resursele adaptative ale elevilor; consilierea vocationala trebuie sa cultive ideea ca pe parcursul vietii formarea continua, restructurarea sistemului de cunostinte si deprinderi, schimbarea profesiei sau interdisciplinaritatea sunt absolut necesare, oricand posibile.
Strategiile utilizate in consilierea si orientarea carierei vizeaza sistemul aptitudinal-atitudinal, motivational, trasaturile de personalitate, caracteristicile anatomo-fiziologice ale individului, evaluate dinamic, pronostic, predictiv. Consilierea poate fi directa (comunicarea nemediata intre elev si consilier), sau mijlocita de anumite instrumente de informare si orientare in vederea alegerii carierei (pliante, brosuri, chestionare, teste de evaluare, sisteme electronice interactive de consiliere etc.)
Cum procesul consilierii si orientarii profesionale este continuu de-a lungul scolaritatii, punerea in lucru a metodelor de cunoastere si consiliere privind cariera este importanta. Metoda reprezinta calea, traseul sau programul dupa care se realizeaza actiunile intelectuale si practice in vederea atingerii unui scop. Nu exista o metoda perfecta. Oricare dintre metodele folosite in psihologia educatiei prezinta avantaje si dezavantaje, fiind necesare in anumite situatii concrete sau in altele.
Metodele cele mai frecvent utilizate in cunoasterea psihologica a elevilor si implicit in consilierea si orientarea scolara si profesionala sunt: observatia (obtinerea de date semnificative prin observarea sistematica si intentionata a individului); convorbirea (metoda de culegere de informatii prin dialog, asupra personalitatii, comportamentelor si resorturilor acestora); anamneza (forma de investigatie pentru obtinerea de date biografice sau sociale prin relatare directa facuta de subiect); metoda investigatiei prin chestionare (colectarea unor date sub forma scrisa despre diferite categorii de fapte, opinii, caracteristici); ancheta (metoda de investigatie in principal a evenimentelor de natura sociala, care utilizeaza convorbirea si chestionarul pentru a obtine opinii, informatii si evaluari asupra diferitelor categorii de fapte); metodele sociometrice (modalitati de evidentiere a dinamicii grupului, a sistemului de relatii interpersonale - in diferite colectivitati - printr-o sociograma); metoda aprecierii obiective , Gh. Zapan, (tehnica de apreciere, evaluare a caracteristicilor unei persoane prin investigarea opiniilor membrilor grupului din care aceasta face parte); evaluarea produselor activitatii (metoda de obtinere indirecta de date despre o persoana, prin analizarea rezultatelor activitatilor desfasurate de aceasta); analiza datelor biografice (evaluarea si interpretarea inregistrarilor de date personale); fisa individuala / psihopedagogica (mijloc pentru consemnarea, sistematizarea, prezentarea si organizarea datelor semnificative, din diferite planuri ale personalitatii sau ale mediului de provenienta sau scolar, obtinute prin metode si tehnici specifice, in scopul cunoasterii elevilor); testul psihologic (metoda de a obtine informatii si date fiabile de natura psihica despre indivizi, cu ajutorul instrumentelor standardizate, prin administrarea unor sarcini identice, care vizeaza anumite caracteristici, atitudini, performante, aptitudini, etc. si raportarea rezultatelor la anumite etaloane).
Eficienta deosebita a acestor instrumente specifice (metode, procedee si mijloace, forme de organizare) in activitatea de orientare scolara si profesionala, se constata atunci cand ele sunt folosite in mod adecvat, in concordanta cu principiile si obiectivele urmarite. Utilizarea lor conjugata si situationala se impune pentru realizarea unor progrese de nivel calitativ.
TEMATICA LUCRARILOR DE SINTEZA, PRACTIC-APLICATIVE
SI A EVALUARII
|
Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare |
Vizualizari: 2038
Importanta: 
Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved
