PSIHOLOGIA IN ANTICHITATE: egipteni, evrei, japonezi

PSIHOLOGIA IN ANTICHITATE

Continuturi:

1.Gandirea psihologica la egipteni

Gandirea psihologica la evrei

Civilizatia si cultura persana

Gandirea psihologica in India

Civilizatia si cultura chineza

Gandirea psihologica la japonezi

Psihologia in Grecia antica

Obiective:

Prezentarea culturilor si civilizatiilor antice e ca sursa originara a stiintelor contemporane

Stabilirea radacinilor psihologiei in cultura si evolutia diferitelor popoare.

Conturarea legaturii dintre comportamentul contemporan si universul evolutiv incepand din antichitate

Precerinte:

Nu este cazul

Expunere:

Gandirea la egipteni

La fel ca si in alte civilizatii timpurii, stiinta egiptenilor se afla intr-o stransa legatura cu religia. Au existat putine lucruri pe care egiptenii sa nu le venereze. O mare varietate de plante si animale, soarele, luna, stelele, raurile, muntii si chiar si oamenii puteau constitui obiect al veneratiilor. Este foarte cunoscut faptul ca religia egiptenilor atribuia o mare importanta nemuririi. Aceasta credinta servea ca argument in favoarea mumificarii si a ritualului laborios de inmormantare. Egiptenii credeau ca abilitatea sufletului de a supravietui mortii si de a face trecerea la nemurire depinde in totalitate de felul in care era pastrat trupul.

Exista numeroase dovezi care atesta ca majoritatea egiptenilor considerau inima ca fiind centrul activitatii mintale ( Laver, 1972 ). Daca avem in vedere relatiile dintre emotiile puternice si activitatea inimii, vom putea intelege de ce anticii considerau inima si nu creierul ca fiind sursa activitatii psihice. Desi anticii au observat legatura dintre loviturile la cap si tulburarile de vorbire, de memorie sau de miscare, ei sustineau in continuare relatia de subordonare a creierului fata de inima. Cu toate ca majoritatea materialelor egiptene aratau ca inima este sursa activitatii psihice mintale, ei au fost primii care au facut o descriere a creierului. In lucrarea sa "O istorie a medicinei", Castiglioni (1941) a aratat ca multi dintre egipteni recunosteau creierul ca fiind sursa activitatii mintale (p.57).

Laver (1972) mentiona importanta pe care egiptenii o atribuiau numelor. Exista o legatura stransa intre nume si lucru, astfel incat o injurie adusa numelui avea o deosebita importanta psihologica. Importanta pe care egiptenii o atribuiau numelor s-a transmis si in cultura evreilor.

Femeile egiptene puteau atinge un statut social mai inalt decat femeile din celelalte civilizatii din acea vreme, sau chiar fata de cele din societatea moderna. Femeile detineau functii politice importante, puteau prelua initiativa in diferite activitati, daca doreau, detineau proprietati, puteau formula cereri in casatorie si, de obicei, detineau un loc fruntas in cadrul familiei. Faraonul juca rolul cel mai important in societatea egipteana din acele vremuri (mileniul I i.H.) Faraonul era cel ce conditiona mentinerea ordinii naturale si a celei sociale. Calitatile prin care-si indeplinea functiile erau: ka - forta vitala, creatoare si forta in sine ce misca lumea naturala in favoarea umanitatii si Maat - ordine, adevar, justitie, relatia armonioasa a tuturor elementelor casnice.

Idealizarea oficiala a faraonului nu i-a facut pe egipteni sa ii uite caracterul de fiinta omeneasca, astfel incat analele egiptene consemneaza actele sale private sau politice uneori meschine si nedemne.

In raport cu stiinta greaca de mai tarziu, stiinta egiptenilor avea un caracter empiric si practic. Cu toate acestea, multi dintre marii oameni de stiinta ai Eladei au tinut sa studieze in centrele de cultura ale Egiptului: Tales, Pitagora, Platon, Aristotel si Democrit iar Herodot recunostea ca grecii au invatat geometria de la egipteni.

Egiptenii nu au conceput o stiinta pura, teoretica deoarece cazul concret ii interesa mai mult decat generalizarile abstracte. Geometria si astronomia erau stiintele in care egiptenii au inregistrat rezultatele cele mai apreciabile operand cu o valoare foarte apropiata de p = 3,14 de azi si stiind sa calculeze arii, volumul cilindrului, piramidei. Medicina se bucura de un foarte mare renume in antichitate la egipteni. Egiptenii atribuiau cauzele bolilor unor demoni ce trebuiau alungati cu ajutorul formulelor magice dar si prin respectarea sfaturilor indicate in retetele medicale din Papirusul Ebers si Papirusul Hearst (Ovidiu Drimba, 1985).

Inca de atunci medicii erau impartiti pe specialitati in: internisti, oftalmologi, chirurgi, stomatologi. Acestia cunosteau bine anatomia externa a omului. Ca anatomie interna cunosteau oasele si unele organe interne iar numerosi oftalmologi erau renumiti pentru tratamentul diferitelor afectiuni ale cataractei, conjunctivitei (Papirusul Ebers).

O data cu aparitia si dezvoltarea matematicii se afirma tot mai mult gandirea abstracta. De asemenea se face trecerea de la relatiile matematice intre lucruri ca relatii permanent universale. De remarcat este faptul ca arta egipteana a acelor vremuri era ermetic inchisa, astfel ca netinand deloc sa emotioneze era cea mai impersonala din intreaga arie culturala orientala.

Arta este reprezentata de personaje rigide, poze solemne, conventionale fiind dominata de ideologia religioasa. Astfel arta nu era creata pentru a emotiona ci a ilustra o idee religioasa sau politica, sa comunice privitorilor un sens ce i-a fost dinainte stabilit, comandat si impus. Astfel arta simboliza, devenind o hieroglifa cu sens ascuns si stabilit dinainte. Totul in arta egipteana era dictat de ideea continuarii existentei si dupa moarte - ca o continuare fireasca a vietii.

Este important de mentionat faptul ca muzica a jucat un rol important in dezvoltarea omului si exprimarea emotiilor, sentimentelor egiptenilor considerati inerti, imobili in arta.

De origine divina, nelipsita in numeroase acte de cult si in marile ceremonii religioase, muzica ii inveselea pe zei si indeparta supararile oamenilor fiind numita generic "bucurie" - starea emotionala atat de cunoscuta in zilele noastre.

Astfel teologia, stiinta si gandirea pre-filozofica egipteana au influentat considerabil lumea greaca, gandirea politica de mai tarziu a lui Platon si Aristotel.

Un rol important l-a jucat spatiul geografic in intiderea si transferul descoperirilor si cunostintelor in arta, medicina, administratie publica, agricultura din Egipt catre Grecia de astazi, Fenicia, Mesopotamia, Siria si Palestina.

Civilizatia si cultura Ebraica - Evreii

In secolul al XIII-lea i.e. evreii erau pusi la munci grele in constructii (piramidele lui Ramses) astfel incat ei au fost supusi exodului din Egipt in Canaan - "Tara fagaduintei".

In familia ebraica de atunci existau status-uri si roluri foarte bine conturate ce sunt strans legate de psihologia sociala din zilele noastre. Regimul patriarhal stabilit la un moment dat consolida autoritatea tatalui asupra membrilor familiei. Spre deosebiri de relatiile din zilele noastre intre membrii familiei, in acea perioada - inainte de Hristos) tatal se putea desparti de sotie si putea sa aiba doua sau chiar mai multe sotii. Familia ebraica tinea foarte mult si la buna reputatia a fetelor.

Cu toate ca stiinta si medicina erau pline de inexactitati elementare si superstitii ciudate, evreii distingeau relativ clar organele corpului omenesc, dar nu si functiile corespunzatoare. Ei credeau ca stomacul produce somnul, nasul desteptarea, iar ficatul genereaza starea de furie.

Lacrimile puteau fi de 2 feluri: folositoare si daunatoare. Organelor li se atribuiau si functii psihice cum ar fi: inima-gandeste si adaposteste constiinta morala a omului, ficatul este sediul pasiunilor violente, iar rinichii determina starile de bucurie (Ovidiu Drimba, 1985). Ei mai credeau, de asemenea, ca bolile erau cauzate si de nerespectarea unor legi de dieta - fapt considerat ca pacat iar recurgerea la stiinta medicului era o jignire adusa divinitatii. Unele boli nervoase erau tratate cu ajutorul muzicii - un exemplu ar fi cum l-a vindecat David pe Saul cantandu-i la harpa, convingerea din antichitate ca muzica ar avea un efect curativ este concentrata si dezvoltata de psihoterapia prin muzica din zilele noastre.

3 Civilizatia si cultura persana

Cadrul geografic - podisul iranian, zona prin excelenta de contact intre Orient si Occident, Persia a receptat si asimilat, a transmis si intermediat experienta istorica a multor popoare din jur, creand ea insasi si difuzand forme culturale si de civilizatie originale. Inceputurile istoriei si civilizatiei persane propriu-zise se situeaza in jurul anului 1000 i.H. odata cu triburile migratoare de pastori ce s-au stabilit in acea zona. Organizarea sociala era foarte bine delimitata si ierarhizata iar in varful piramidei trona monarhul absolut. Un rol important l-a jucat codul lui Hammurabi - unde sunt formulate indatoririle regale: sa iubeasca adevarul si dreptatea, sa protejeze pe cel slab si asuprit etc.

Status-urile familiale erau bine stabilite iar rolurile bine delimitate ; femeia datora ascultare absoluta barbatului, putea dispune liber de bunuri materiale, putea sa circule in public cu fata neacoperita in special cele sarace, cele bogate fiind izolate, traind sub un regim sever ca si in ziua de azi.

Din punct de vedere stiintific si medical contributia lor este neinsemnata pana in sec. al V-lea d.H. Medicina era practicata intr-o forma predominanta de vrajitorie.

Adevarata amploare in dezvoltarea medicinii si stiintei a fost odata cu introducerea influentelor elenice (sec. VII - VIII) prin traducerea de opere juridice, medicale, teologice in limba araba.

4. Gandirea psihologica in India (sec. V i.H. - sec. VII dupa H)

Budistii aveau scoli in cadrul manastirilor lor. Hindusii nu aveau manastiri, copii lor invatau in scoli particulare conduse de un guru si subventionate de stat. Pentru un locuitor al Indiei, prima indatorire morala - religioasa era sa aiba copii - cultul familial al stramosilor.

De remarcat este faptul ca in India existau universitati inca din secolul IV I.H. cu profesori renumiti. De exemplu: universitatea din Nalada - durata studiilor era de 12 ani iar numarul tinerilor ce studiau erau aproximativ 10.000 studenti (Ovidiu Dramba, 1985).

Anul 1197, a fost un an crucial pentru India, cu invadatorii musulmani masacrand toti calugarii profesori din Nalada. Perioada de stapanire musulmana a insemnat o perioada de decadere a spiritualitatii indiene - ce a afectat, astfel, toate laturile vietii sociale.

Budismul

Buddha - nume ce inseamna "iluminatul" a fost dat fondatorului acestei religii si s-a impus incepand cu 500 i.H. Aceasta doctrina era incarcata cu puternice implicatii psihologice. Astfel doctrina budhista cuprindea "cele patru adevaruri" asupra suferintei:

adevaruri privind natura ei - nasterea, boala, batranetea;

cauzele suferintei - dorinta de a te naste intr-o alta viata, pasiunile, dorinta de placere si de bogatie;

necesitatea de suprimare a suferintei - prin tehnici de detasare de ambitii desarte;

cai de urmat spre a inlatura suferinta.

Omului i se impunea respectarea unor norme morale: a nu minti, a nu bea bauturi fermentate, a nu ucide vietuitoare, stapanire de sine, invingerea urii prin iubire, compasiune. Concluzia este ca, budismul era mai mult o morala decat religie fiind foarte apropiata de educatia morala si psihoterapia din zilele noastre.

Buddhismul nu cunostea conceptul de "eu" si de suflet, fiinta omului fiind constituita din cinci elemente: corp, sentimente, instincte, perceptii si constiinta, independente unul de altul neorganizate, necoordonate. Calea care asigura mantuirea era scaparea de reincarnarile viitoare prin abandonarea de sine si a faptei bune. Aceasta era calea prin care se dizolvau limitele individualitatii, se atingea starea de repaus definitiv, de cunoastere suprema, de stingere in nefiinta si iluminare; starea de topire in absolut numita NIRVANA. Acestea sunt reluate in zilele noastre de diferite orientari in psihologie: psihologia transpersonala, psihologia experientiala dar si de practici folosite in meditatie, yoga etc.

India este tara filozofiei, iar important este de subliniat faptul ca in nici o alta parte a lumii antice nu s-a dedicat atat timp meditatiei si nicaieri cu exceptia Greciei antice nu au aparut atatea sisteme filozofice.

Punctul initial de pornire si scopul ultim al filozofiei si religiei sunt: armonia universala, integrarea omului in ritmul cosmic, salvarea lui, calea spre perfectiune, spre Absolut.

In Grecia antica punctul de pornire si scopul ultim erau: cunoasterea lumii si elaborarea unei logici.

In brahmanism (ideea identificarii fiecarui om cu absolutul) principiul constiintei este superior personalitatii umane individuale pe care o depaseste, este sufletul individului intim legat de sufletul Universului. Sufletul este separabil de corp, poate trece de la stramosi la urmasi: aceasta idee este straveche aparand in gandirea omului cel putin din epoca neolitica. La alte popoare cum ar fi egiptenii, reincarnarea este accidentala, in timp ce la indieni, mai tarziu si la alte popoare - greci, celti, germani - este o lege generala.

Karma - concept metafizic si etic - reglementeaza al destinul uman, aceasta doctrina mentinandu-se si in zilele noastre. Conform acestei doctrine, ceea ce determina reincarnarea este "actiunea" umana (Karma), actiunea morala a faptelor si afectelor actiunii omului in viata. Astfel viata prezenta a omului este rezultatul faptelor savarsite de el in existenta anterioara.

Omul este inzestrat cu cele 5 simturi perceptive: vaz, auz, gust, miros, pipait. Perceptiile senzoriale sunt inregistrate, insumate si combinate de intelect care nu reactioneaza de la sine decat daca primeste un stimul senzorial. Spiritul este un spectator neutru, imuabil, este lumina pura spirituala. Aceasta ambianta intelectuala puternic dominata de viata religioasa si curente filozofice spiritualiste, idealiste s-a dezvoltat prin contactele cu Mesopotamia, Grecia elenista si China.

In legatura cu maladiile mentale, intervin doua proprietati ale psihicului (la acea perioada) pasiunea si obscuritatea, respectiv agitatia si inertia; pe de-o parte temperamentul logoreic si coleric, pe de alta parte temperamentul inclinat spre frica si tristete. Accentuarea sau combinarea acestor tendinte sta la originea acestor tulburari psihice.

In epoca medievala, cand medicina indiana este puternic marcata de scolile Yoga, interpretarea fenomenelor patologice se bazeaza pe un alt sistem de reprezentare ale anatomiei si fiziologiei. Astfel medicina yoghina acorda cea mai mare importanta unor "centre" in numar de 6, localizate in anumite zone ale corpului - considerate ca puncte de raspandire principale ale "suflurilor" organice, ce comunica intre ele printr-un sistem de canale. Circulatia defectuoasa a suflului, a energiei vitale prin aceste canale este considerata a fi cauza dezechilibrelor organice, a bolilor.

Arta la indieni nu este un scop in sine, ci un mijloc pus in serviciul cunoasterii, arta re-creand Universul. Artistul indian creeaza "modele spirituale, imagini care trebuie interiorizate prin meditatie; si a caror actiune asupra omului nu il conduce la emotia estetica, ci la un sentiment de impacare si desavarsire, punct de pornire catre o ascensiune spirituala" (M. Eliade). Conceptul de "realism" in arta si filozofia indiana este total diferita de cea europeana. Pentru artistul indian si cel chinez, obiectul material vizibil reprodus va comunica privitorului invizibilul - adevarul spiritului. Astfel arta indiana este sacra, fundamentala si sugestiva. Artistul nu copiaza forme anatomice, umane sau animale ci lucreaza dupa un prototip mintal deoarece el este esentialmente un filozof - deci un om pur si armonios. Astfel in arta sa el va folosi linii pure si curbe frumoase ce duc la simplitatea contururilor, fiind astfel o arta simbolica si de sugestie. Artistul indian nu cunoaste perspectiva iar proportiile plastice ale figurilor reprezentate nu corespund proportiilor naturale ale modelelor sale (de multe ori proportia corpului uman este mai mare decat a unui elefant.

Muzica in traditia indiana este atribuita intregului Univers si implicit lui Brahma fiind legata intim de cuvant, gest si miscare.

5. Civilizatia si cultura Chineza

In China si India traditiile, obiceiurile, formele de cultura se pastreaza in modalitati de expresie evoluate dar asemanatoare celor antice. Traditia, este pentru chinezi un rezervor spiritual activ, ramanand un element propulsor. Spatiul geografic imens in care s-a format aceasta cultura atat de organica si unitara ca stil i-a influentat si conditionat istoric, oferind totodata o mare varietate de conditii naturale. Cu toate ca traditia situeaza la inceputurile istoriei chineze un numar de imparati legendari, in realitate, sunt consemnate anumite inventii legate de numele acestor imparati. Cultura chineza s-a dezvoltat independent de cultura europeana (pana in sec. XIX total independent). Filozofia chineza pune accentul pe etica si nu a fost de sine statatoare, separata de politica, economie si religie deoarece se regasesc in toate acestea. Spre deosebire de gandirea chineza - etica; gandirea europeana insista mai mult asupra metafizicii, epistemologiei si logicii. In secolul al VI-lea (i. H.) au aparut elementele filozofiei universului si a vietii sub forma principiilor antagoniste si complementare Yan si Yin. Yan - este de natura masculina, are analogii cu lumina, cerul, soarele, iar Yin este de natura feminina avand analogii cu intunericul, pamantul, luna, recele. Orice lucru si fiinta cu exceptia Cerului - Yang pur si a Pamantului - Yin pur, este compus in proportii diferite din Yang si Yin.

Marile scoli filozofice chineze care au fost la baza confucianismului si daoismului au fost intemeiate de Confucius- Kong-Fu-zi si Lao-zi-Dao. Confucianismul a dominat cultura chineza mai mult de 2000 de ani, inclusiv medicina si stiintele exacte. Pentru Kong-zi (zi-maestru) tema fundamentala ce se impunea filozofului era societatea, existenta sociala a individului, conditiile, relatiile dintre om si societate. Scopul filozofiei este formarea omului util societatii. Omul in viata sociala trebuia sa actioneze conform status-ului si rolului sau social in conformitate cu numele sau. Baza caracterului este sinceritatea, simpatia cordiala pentru toti oamenii si moderatia in vorbe si atitudini. Omul trebuie sa pastreze o atitudine respectuoasa, sa fie sincer.

In filozofia lui Dao se porneste de la problema naturii Universului si a relatiilor dintre om si Univers negand posibilitatea cunoasterii lumii (se aseamana cu filozofia europeana). Astfel incercand sa cunoastem lumea, ne indepartam de concret, de realitate conform filozofiei Dao-iste. Dao-reprezinta realitatea ultima, principiul ordinii in societate, in comportamentul si gandirea umana. Fondatorul daoismului Lao-zi afirma ca "Motivul pentru care e greu sa guvernezi poporul chinez sta in faptul ca el stie prea multe".

Medicina chineza, la inceput era nediferentiata de medicamentatia empirica, magie, vrajitorie iar apoi s-a dezvoltat sub influenta vechilor conceptii astrologice chineze conform carora exista o stransa legatura intre univers si om, soarele, luna, rotatia astrelor, cele 5 planete, 5 elemente - totul determina si influenteaza sanatatea si organismul. De asemenea medicii chinezi credeau ca bolile si tulburarile functionale apar cand armonia dintre univers si individ e rupta iar agentii patogeni pot fi:

interni (emotiile: bucuria, ura, frica, durerea, placerea);

externi (anotimpurile, caldura, frigul, vantul, umezeala).

Ceea ce a ramas caracteristic terapeuticii chineze este terapia prin acupunctura si ignipunctura . Medicii chinezi au stabilit un numar de peste 120 puncte (pe meridiane ce corespund diferitelor organe asupra carora se actiona), puncte care se aplica in derma timp de 5-6 minute - ace de arama sau aur, otel, argint in caz de insuficienta sau disfunctie a organelor respective.

Terapia prin ignipunctura - se aplica numai prin aplicare de pulbere de plante medicinale care produceau pe anumite portiuni ale corpului o usoara cauterizare cutanata.

In secolul XVI-lea in Europa, a fost adusa de misionari acupunctura care se aplica numai in cazuri de disfunctiuni. In anul 1247 a fost scris primul tratat de medicina legala din lume (3 volume), impreuna cu tratate de patologie, pediatrie si chirurgie.

Spre deosebire de egipteni, vechii greci, alte popoare antice, sculptura si pictura chineza nu se ridica la un exceptional nivel artistic. Geniul chinez manifesta o predilectie particulara pentru sculptura de mici dimensiuni-ceramica, portelan, jad, fildes, bronz. Artistul chinez nu este interesat inca de frumusetea corpului omenesc ca indienii, egiptenii sau grecii ci reda doar fizionomii deosebit de expresive. Ei glorifica tipuri de intelepti, sfinti dar nu corpul uman. De asemenea reprezinta foarte rar femei si mai mult decat personajul in sine, il intereseaza sa redea euritmia liniilor unor draperii reale sau fantastice cum ar fi balaurul - simbolul imparatului.

Privitorul european neavertizat poate ramane perplex la primul contact cu atat de neobisnuitele forme ale bronzurilor chinezesti si doar cunoscand destinatia si simbolul fiecaruia, formele si motivele lor va prinde sensul, eleganta si armonia formelor.

Jadul era piatra preferata de artistii chinezi si era adus in China din Siberia, India, Turkestan. Acestuia i se atribuiau proprietati magice crezandu-se, de pilda, ca obiectele de jad plasate langa corpul unui mort ii impiedicau putrefactia. Jadul era considerat cea mai nobila piatra pentru ca poseda si simboliza cele 4 virtuti: caritatea, sinceritatea, intelepciunea si curajul. Chinezii considerau demne de numele de "arta" numai caligrafia si pictura deoarece asocierea dintre acestea doua este o alta particularitate, proprie exclusiv culturii chineze avand cea mai veche traditie.

Ideogramele chineze - erau ele insele sintetizari ale unor imagini din realitate-executate cu penelul, iar daca insoteau un tablou pictat, siruri de ideograme verticale il completau artistic organic, armonios si perfect.

Spre deosebire de pictatul european- caruia natura materialelor folosite ii permit sa lucreze incet, sa schimbe, sa retuseze, sa stearga, pictorul chinez este obligat astfel sa-si pregateasca bine inainte imaginile vizuale mintal nelucrand niciodata dupa modelul exterior, pentru a putea apoi sa picteze usor si rapid in tuse sigure. Acest lucru a dus ulterior la modalitati diferite de abordari ale rationamentelor si judecatilor diferite de cele europene, filozofia chineza bucurandu-se de o profunzime greu de atins de filozofia altor popoare la acel moment. Estetica picturii chineze, principiile, procedeele tehnice sunt fundamental diferite de cele europene.

Conform conceptiilor confuciene, un pictor nu poate atinge in arta sa sublimul daca el insusi nu este un caracter eminamente moral(G. Rowley).

Pentru chinezi, natura intreaga este patrunsa de o esenta divina, in ea se integreaza si din ea se desprinde natura umana, iar un principiu comun de ordine regleaza mersul Universului si al societatii umane. Astfel natura si societatea alcatuiesc o unitate intima. Omul trebuie sa-si conformeze comportamentul potrivit ritmului ordinii cosmice, iar pictorul in creatia sa va trebui sa-si acomodeze sensurile pe care cauta sa le comunice si mijloacele de a se exprima pe sine dupa ordinea naturii.

Astfel pictura chineza nu imita realitatea, nu o copiaza ci doar incearca sa o sugereze. In concluzie nu vrea sa ofere privirii spectatorului tot, nu vrea sa spuna tot ci ii lasa loc liber imaginatiei; nu descrie, nu marcheaza, ci doar sugereaza. De exemplu ideea de singuratate sau sentimentul de melancolie poate fi sugerat de o vrabie pe o banca fara barcagiu. La artistul chinez, exteriorizarea emotiilor este mult mai controlata, mai retinuta, atitudine impusa de o traditie ce-i impune calm, decenta, buna-cuviinta in comportament si in toate manifestarile sale. Marea pasiune sunt florile si plantele, animalele, copacii, muntii, pasarile si doreste ilustrarea consonantei spiritului omului cu esenta lumii externe, armonia si comunicarea lui cu natura. Artistul chinez nu s-a aratat preocupat de redarea nudului, de anatomia corpului omenesc deoarece pentru el, omul nu este stapanul lumii ci doar unul din elementele naturii, fiind astfel integrat, absorbit, dominat de acelasi principiu Universal.

6. Gandirea psihologica la japonezi

Natura geografica a tarii si configuratia terenului, clima, conditiile seismice, materialul de constructie disponibil - dar si insusi caracterul, gustul, ideile geniului national nipon - au conditionat si determinat dezvoltarea fiziologica si sociala a japonezilor. Contemplarea florilor si arta compozitiei florale nu sunt pentru japonezi un simplu act estetic; ci tin de conceptia sa despre viata, potrivit careia floarea repeta miracolul naturii, reproduce armonia Universului, reflectand insusi drumul existentei omului, nevoia lui de liniste si echilibru interior. Arta ikebana se deosebeste, prin urmare, de felul european, de aranjament al florilor in vaze si de sensurile pe care le implica acest aranjament. Florile expuse trebuie sa fie foarte putine la numar (cel mult 3), pentru ca florile in mare cantitate ascund si anuleaza personalitatea si frumusetea florii in sine. Apoi aceasta compozitie foloseste si ramuri verzi sau uscate, frunze diferite, radacini, arbusti, licheni etc. adaugand eventual si pietricele sau scoici -pentru ca impresia de natura si de natural sa fie cat mai complexa si cat mai completa.

Un alt element esential al casei japonezului nobil era gradina, casa fiind o anexa a gradinii. Aceasta avea functia de a incorpora casa in natura-marea pasiune a japonezului. Totul intr-o gradina japoneza este ordonat intr-un tablou-si fiecare element al gradinii ascunde un sens simbolic.

Acest lucru fiind aranjat si creat "spre a obliga privirea la o mai mica dispensare spre a o indrepta spre inima lucrurilor, spre inima omului" (L. Frederic, 1971).

Interesant este de subliniat faptul ca japonezii, asemenea, chinezilor, au manifestat un interes mult mai mare fata de botanica decat de zoologie si in special fata de lumea insectelor.

Inca din secolul al VII-lea medicii japonezi practicau acupunctura si cauterizarea prin arderea pe anumite regiuni a unor ierburi uscate "moxa", chiar si in cazuri de maladii nervoase.

7. Psihologia in Grecia antica

Calitatile esentiale ale artei grecesti se prefigureaza inca din epoca preistorica si arhaica prin Homer si poemele sale. De-a lungul secolelor ce au urmat ele au ramas bazele invatamantului, a creatiei artistice, a formatiei culturale si a educatiei morale a vechilor greci.

Pentru greci Homer reprezenta suma stiintei si a intelepciunii, iar textele sale aveau o autoritate absoluta in toate domeniile. De asemenea important de remarcat este faptul ca o influenta au avut-o asupra tragediei, sculpturii, poeziei si picturii furnizandu-le numeroase teme si motive. Astfel Homer a compus cele doua mari poeme epice: Iliada si Odiseea cu un prestigiu neintrerupt pana in zilele noastre. Perspectiva acestor idealuri morale in care Homer isi plaseaza eroii creeaza o puternica impresie generala de grandoare sunt create cititorului senzatii puternice de viata astfel incat sunt descrise caracterele puternice ale personajelor, modul cum actioneaza in diferite situatii. Fara a exista ca stiinta de sine statatoare psihologia este prezenta prin trairile personajelor, scenele de masa si individuale descrise, conflicte, actiune, detalii din viata cotidiana la acel nivel etc.

Epoca arhaica aduce nu numai colonizarile grecilor, impunand Grecia ca putere militara ci si nasterea tragediei prin genul literar dramatic si al spectacolului teatral. Nume marcante ale tragediei sunt: Arhiloh (din Paros, sec. VII i.H.) cu poezie spontana si personala, temperament pasional ce se exprima prin satira violenta impotriva atotputernicilor zilei; Alcmeon (sec. VI I.H.), Amacreon (sec. VI-V i.H.), Arion (din Lesbos, sec. VI i.H.), Epiharm (sec. VI-V i.H.), Simonide, Bachilide, Pindar si Eschil.

Religia populara este dominata de zeitati cum ar fi: Zeus, Hera, Apollo, Hefaistos. Mitologia ii prezenta pe zeii Olimpului- zeii oficiali ai statelor grecesti-ce erau conceputi dupa modelul individului si al familiei societatii familiei aristocratice din epoca de apogeu a civilizatiei miceniene. Acest lucru va avea ulterior implicatii si influente in filozofia si gandirea grecilor punandu-si amprenta decisiv asupra istoriei, filozofiei, artei si psihologiei poporului grec.

Gandirea stiintifica si filozofica. Scoala Ioniana

S-a spus de multe ori ca lumina - pura si intensa in Grecia - a influentat puternic viziunea grecilor asupra lumii. Viziunea sculptorului este legata de claritatea conturului si de un simt al volumului corpurilor situate in spatiu. Ceea ce este unic si remarcabil, asa cum natura si florile au determinat gandirea si filozofia chineza si japoneza, lumina tinea treze simturile filozofilor imbatandu-le imaginatia prin culorile calde, pasionale tipic mediteraneene.

Gandirea stiintifica si filozofica a secolului al VI-lea i.H. au in comun faptul, ca se va renunta la vechile interpretari mistice si se va da o explicatie rationala a lumii si fenomenelor vietii sub lumina "clara" a soarelui mediteranean.

Homer incerca sistematizari sau cauze eficiente apeland la zeitatile Olimpului. Astfel cei dintai ce vor renunta la o explicatie mistico-religioasa vor fi "fisiologii" Scolii Ioniene (cei ce studiaza natura - physis). Acestia s-au substituit intr-un fel preotilor si suveranilor absoluti abordand o mentalitate laica si rationala.

Reprezentanti ai scolii Ioniene sunt Thales din Milet, Anaxinandru etc. Thales din Milet (624-546 i.H.) este considerat de Aristotel fondatorul filozofiei. Din Mesopotamia si Egipt si-a adunat cunostintele de matematica si astronomie ocupandu-se de studiul fortei magnetice ce o punea in analogie cu calitatile ambrei. Era adeptul ideii ca omul putea ajunge sa stapaneasca natura "plina de zei", deci si implicit sa devina prin propriile-i puteri ale gandirii si ratiunii cel putin egal divinitatii. Esential este de retinut ca filozofii ionieni incearca sa gaseasca cat mai putine principii (ideal ar fi fost doar unul) pe baza caruia sa poata explica fenomenele si schimbarile din natura.

Cu Thales si urmasii sai s-a constituit un nou stil de a gandi: stilul care incearca sa depaseasca, sa treaca dincolo de aparenta nemijlocita a faptelor observate, cautand originea, conditia si ratiunea obiectelor si fenomenelor, operarea exclusiv in abstract prin selectia fenomenelor semnificative ca operatie de generalizare a observatiei. Importanta lui Thales si a celorlalti filozofi ionieni consta in indrazneala lor de a fi crezut ca gandirea poate reduce la un singur principiu infinita varietate a naturii.

Anaximandru (610-5540 i.H.) reprezentant al scolii ioniene va abstractiza superior conceptia lui Thales. Inzestrat cu o bogata imaginatie stiintifica, el a intocmit pentru prima data in istorie o harta geografica a lumii pentru uzul navigatiilor si o harta a creierului ocupandu-se de toate stiintele naturale existente la acea epoca. Anaximandru a emis (anticipandu-l pe Darwin) si o ipoteza privind originea vietii, astfel ca pentru prima data in istoria filozofiei este eliminata interventia directa a divinitatii in procesul aparitiei si evolutiei vietii. Dupa Anaximandru primul vietuitor s-ar fi format intr-un mediu acvatic, in namol, sub actiunea razelor soarelui, omul insusi ar deriva, printr-o lunga evolutie, din vietuitoarele acvatice, din pesti ce ulterior s-au adaptat conditiilor terestre. El considera ca elementul primar si cauza materiala a lucrurilor este apeiron-ul care contine in sine toate elementele: apa, aer, foc si pamant fiind haosul, amorful din care se structureaza toate lumile si lucrurile prin opozitia dintre starile lor de cald si rece si prin separarea lor din aperion.

Al treilea mare filozof ionian a fost Anaximene (586-528 i.H.) si a fost de asemenea implicat in studiul astronomiei, naturii, meteorologiei. Asemenea lui Thales, el ia ca principiu originar si universal element material, perceptibil de structurile noastre: aerul.

Gandirea orientala si cea greaca pana la Alcmenon (medic din Crotona) sustineau ca nu creierul ci inima are rolul in procesele vitale, exclusiv in procesele cunoasterii, care ar fi un act pasiv, simpla receptare pasiva a realitatii. De retinut este faptul ca Alcmeon, este primul care afirma ca senzatia nu este identica cu cunoasterea, ca actul cunoasterii este elaborat in creier, iar, cunoasterea este un efort al creierului omenesc de a stapani natura.

Pitagora (580-500 i.H.) va introduce in stiinta si filozofia greceasca un filon de gandire religioasa, mistica. El a devenit repede legendar deoarece    avea o putere mare de sugestie, cuvintele lui erau rostite ca sub inspiratie divina, pretindea ca el descinde din Apollo in urma unor succesive reincarnari. El afirma ca divinitatea se identifica cu "sufletul lumii", fiind omniprezenta si putand fi perceputa peste tot in Univers. Sufletul este nemuritor, dar intemnitat in corp si contaminat de acesta cu impuritatea sa - instinctele, nevoi materiale, dorinte frivole, etc. De asemenea considera ca sufletul va plati pacatul impuritatii prin obligatia absoluta de a se reincarna continuu chiar si-n animale sau plante iar pentru a scapa de aceasta pedeapsa omul trebuie sa duca o viata de puritate, sa nu consume carnea animalelor, sa nu poarte podoabe, sa-si cultive facultatile sufletesti: ratiunea, memoria, cunoasterea.

Pitagora considera ca omul trebuie sa respecte "limita" adica masura si ordinea, acesta fiind principiul ce organizeaza intreg Universul iar expresia suprema a "limitei" este numarul. "Lucrurile sunt numere" spunea Pitagora, astfel ca legile numerelor urmeaza sa fie considerate legi ale lucrurilor.

Pentru Pitagora numarul poate fi reprezentat si spatial, asemenea unor particule materiale, prin puncte care, juxtapuse formeaza figuri plane adica patrate, dreptunghiuri. Aceasta teorie a numerelor era manevrata in mod mistic si in sens magic, astfel ca fiecarui numar de la 1-10 ii va corespunde o anumita proprietate a Universului. Cifra 10 era cifra sacra care reprezenta armonia Universului, cifra cinci simbolizeaza casatoria. Pitagora considera ca purificarea religioasa se indeplineste si prin contemplarea numerelor. Studiul armoniei muzicale le-a confirmat pitagoreicilor ca numarul este codul si norma intregii realitati. Pentru viitorul stiintei este de o importanta exceptionala conceptia lui Pitagora despre matematica, vazuta de el ca fiind forma fundamentala a stiintei si va fi reluata de Platon si continuata de anumite directii de gandire stiintifica, din antichitate pana azi.

Gandirea stiintifica si filozofica la Heraclit, Parmenide si Zemon din Elea

Pana la Socrate, gandirea stiintifica a grecilor nu si-a delimitat domeniul fata de cel al gandirii filosofice. Cei ce se ocupau de stiinta erau in primul rand filozofii cere considerau stiinta ca un domeniu in serviciul filosofiei. Pentru ei filozofia era stiinta stiintelor, care sintetiza toate cunostintelor, ceea ce a facut ca speculatiile lor sa-i impiedice sa le dea cuvenita atentie cercetarii actuale a fenomenelor lumii sensibile.

Heraclit din Efes (sec. VI - sec. V i.H.) afirma existenta focului care este in permanenta schimbare ca intregul univers, in care nimic nu ramane imuabil. El considera ca totul este in continua schimbare, lumea este si va fi un foc mare viu, toate lucrurile se schimba in foc si focul in lucruri. Heraclit considera ca legea fundamentala a lumii este transformarea; acest principiu este originea si rezultatul unui continuu conflict al contrariilor exprimat prin metafora razboiului fara de care Universul ar fi distrus si totul ar dispare. Totodata acest conflict genereaza si armonia lumii creand un echilibru instabil.

Lenofan formeaza in 540 i.H. prima scoala filozofica a antichitatii, ai carei reprezentanta sunt: Parmenide si discipolul sau Zenon. Parmenide dezvolta filozofia fiintei, el distingand intre adevar si placere, intre gandirea logica (rationala) si gandirea empirica (cea care se serveste de simturi). Ratiunea ne asigura ca fiinta, adica ceea ce este, exista din totdeauna, este neschimbata si indivizibila. Fiinta este ceea ce este, este eterna si imuabila dar ea este si indivizibila - caci isi pastreaza in continuu si calitatile, fiind totdeauna egala cu sine insusi oricat de repetat s-ar divide.

Parmenide a conceput imaginea fiintei ca sfera, in care exista numai prezent fara trecut si viitor, timp imobil si finit, complet si perfect. Pentru a-l orienta pe om si in lumea simturilor filozoful expune o fizica a aparentelor: cum ii par a fi lucrurile aparente celui ce le examineaza. Realitatea fizica este un amestec de doua elemente in conflict, un produs al acestor doua elemente - focul si pamantul mai precis - caldul si recele. Parmenide considera ca temperamentul, caracterul, natura gandirii unui om sunt determinate de preponderenta fie a caldului, fie a recelui si ca moartea n-ar fi decat rezultatul disparitiei elementului cald.

Zeno (n. 489 i.H.) a dezvoltat si argumentat ideile despre unitatea si imuabilitatea lumii. El considera ca in cercetarea stiintifica experienta sensibila trebuie sa tina seama si de legile gandirii logice, de normele ratiunii.

Empedocle (490-430 i.H.) considera ca toate lucrurile existente s-au nascut si continua mereu sa se nasca din agregarea celor patru elemente fundamentale, invariabile si eterne ale lumii si fenomenelor - apa, aerul, focul si pamantul. Aceste patru radacini ale tuturor lucrurilor, fiintelor si fenomenelor sunt dominante si guvernate de doua forte opuse: iubirea si ura. Predominanta iubirii determina ordinea si armonia, in timp ce predominanta celeilalte creeaza haosul si discordia.

Anoxagora (498-427 i.H.) a fost cel care a introdus cercetarea filozofica la Atena fiind profesorul lui Pericle. El afirma ca lumea este compusa din seminte, elemente materiale extrem de mici, divizibile la infinit si invizibile, eterne, indestructibile si considera ca nimic nu se naste, nici nu piere, ci se combina si apoi se separa din nou. Ceea ce organiza si punea in miscare era spiritul. Aceasta conceptie se apropie de atomisti, fiind fundamentala pentru inceputurile rationalismului grec.

Fondatorul atomismului a fost Leucip din Milet iar continuatorul sau, cel care a sistematizat si dezvoltat pe larg teoria atomista, a fost Democrit din Alsdera (n. 460 i.H.).

Democrit a fost filozof si autor a peste 50 de tratate din cele mai diverse domenii: fizica, matematica, tehnica, agricultura, etica, poezie, pictura etc. Acest filozof a fost preocupat de definirea si conceptualizarea atomului dat fiind faptul ca avea cunostinte din toate domeniile, a cautat sa combine notiuni de fizica si chimie cu biologie si medicina. El considera ca atomul este compus din particule de materie in miscare, indestructibile, invizibile si indivizibile din punct de vedere fizic (fiind prea dure), deosebindu-se intre ele prin pozitie, forma si marime dar identice sub raportul calitatii. Democrit a concluzionat ca procesul de aparitie, disparitie sau de schimbare a lucrurilor este determinat de miscarea atomilor, - miscarea fiind atributul esential. Atomii se misca in vid si agregandu-se intre ei in moduri diferite - si prin singura lege a hazardului - dau nastere la corpuri diferite.

Gandirea sofista si filozofia

Sofistii sau "profesorii de intelepciune", intelectuali, multilaterali cultivati, aveau cunostinte in multe domenii, si dadeau lectii tinerilor contra plata. Materiile pe care le predau sofistii erau disciplinele socio-politice: constitutia si administratia statului, arta militara, etica si oratoria - arta succesului in viata societatii. Popularizand cunostintele stiintifice, filozofice, literare, sofistii au facut o importanta opera de cultura intr-un mediu mai larg raspandind cultura. Metoda folosita de ei pentru a convinge era critica permanenta, discutia, controversa, disputa, iar ca mijloc - paradoxul, antiteza si compozitia stransa si frumoasa a discursului: un formalism verbal perfect, urmand cu orice pret succesul in fata publicului. Temele lor predilecte erau: imposibilitatea cunoasterii lucrurilor in esenta lor, opozitia ireductibila dintre natura si conventie, individul si intelectul uman ca masura a realului si ca centru al interesului, importanta formei argumentarii si a limbajului. Cei mai renumiti dintre sofisti au fost Protagoras, Georgias, Prodicos si Hippias.

Protaggoras din Abdera (485-411 i.H.) a enuntat conceptul modern de pedeapsa ca mijloc social preventiv de intimidare a celorlalti si nu de razbunare. El concepea lucrurile doar ca simple fenomene percepute de om, omul fiind masura tuturor lucrurilor, rezulta astfel ca actul cunoasterii este un act subiectiv, nereprezentand un adevar absolut, obiectiv, general valabil.

Georgias (483-380 i.H.) ca ambasador la Atena, a avut ocazia sa impinga la extrem scepticismul lui Protagoras formuland cunoscutele teze:

1. nimic nu exista in sens obiectiv si absolut decat ceea ce este in simturi.

daca ceva exista acest lucru nu poate fi cunoscut in realitatea intima.

3. daca poate fi cunoscut, cunoasterea lucrului nu poate fi comunicata altcuiva;

caci limbajul nu poate exprima si comunica decat ce este exterior noua.

Alti sofisti ca Hippias si Antifon au criticat legile si conventiile sociale, considerandu-le abateri de la ordinea naturala, ordine care impune respectarea zeilor si a batranilor, iubirea si buna intelegere intre oameni. Se poate remarca faptul ca sofistii au deschis drumul altor scoli filozofice cum ar fi cele ale: scepticilor, cinicilor, epicurienilor si stoicilor. Socrate (469-399 i.H.). Invatatura si activitatea sa nonconformista a trebuit sa o plateasca cu viata dupa ce a fost acuzat a fi de complicele tineretului prin invatatura sa a fost condamnat la moarte si silit sa se sinucida. Socrate n-a scris nimic, tot ceea ce stim din invatatura sa reiese din relatarile lui Platon si Xenofan foarte adesea divergente. Asemenea sofistilor (cu toate ca nu facea parte dintre acestia), Socrate prefera dezbaterea unor probleme practice in locul unor probleme de stiinta sustinand ca "virtutea este stiinta", deci poate fi invatata de oameni. Pe de alta parte, el practica metoda dialectica si pentru el existau valori umane certe carora insa nu le gasea un fundament rational, sustinand ca o voce interioara il impiedica de la actiunile rele. De aici deriva scepticismul lui Socrate, in ceea ce priveste actul cunoasterii, el afirmand ca singurul lucru pe care il stie cu certitudine este ca nu stie nimic. Prin maxima scrisa pe frontispiciul templului de la Delfi: "Cunoaste-te pe tine insuti", Socrate intelegea si ilustra faptul ca scopul omului nu este acumularea unui numar mare de cunostinte ci dragostea de intelepciune - filozofia. Aceasta virtute, care este stiinta despre bine si adevar, consta in efortul omului de a se studia pe sine spre a descoperi in propriul sau suflet ceea ce este, in insasi firea sa, universala si eterna: Binele. Astfel, Binele consta in cautarea binelui la fel ca Adevarul, iar cautarea acestora va da nastere comportamentelor juste si virtuoase. Socrate spunea de multe ori - "Nimeni nu face rau voit" - ci din nestiinta, din faptul ca ignora cautarea binelui si adevarului. Astfel, la el exista o legatura intima intre virtute, stiinta, bine si suflet. Ceea ce trebuie sa caute si sa descopere omul sunt in primul rand valorile etice si raporturile lor cu actul cunoasterii si cu societatea.

Platon (427-347 i.e.n.) nascut intr-o familie bogata, a trait in preajma lui Socrate pana la moartea acestuia si a calatorit in Egipt, Siracuza. Platon polemizeaza cu sofistii si ia apararea doctrinei lui Socrate, dar isi va expune si propria-i doctrina despre Idei, Fiinta in dialogurile din epoca maturitatii. Pornind de la metoda maieutica a maestrului sau, a ajuns la o forma filozofica noua de comunicare: dialogul. Astfel el porneste de la opozitia dintre realitate si cunoastere, dintre aparenta si esenta, dintre opinie comuna si stiinta si dintre simturi si ratiune. Simturile sunt lanturile care il leaga pe om de realitatea sensibila, inferioara - in timp ce ratiunea il conduce la cunoasterea adevarata a realitatii. Doctrina platonica despre idei sta la baza teoriei si a eticii lui Platon, iar ideile reprezinta lumea situata in afara timpului si spatiului.

Ideile sunt modelele, prototipurile, formele, primordiale, imuabile, eterne ale tuturor fiintelor si lucrurilor existente in lume si chiar a unor concepte abstracte, ca virtutea sau binele. In ierarhia lumii ideilor, primul loc il ocupa binele si ideea de Bine. Binele inalta sufletul sufletul, raul si nedreptatea il degradeaza, de aceea e mai bine sa induri o nedreptate decat sa faci un rau. Fericirea consta numai in cunoasterea virtutii iar nedreptatea si savarsirea raului este ca o boala pentru suflet, il fac urat, nemultumit, nefericit. In filozofia lui Platon, a fi drept inseamna a-ti domina impulsurile si a-ti impune o masura a dorintelor, iar stiinta practicarii acestor comportamente este o virtute. Forta care ne propulseaza spre mentinerea acestor idei nobile este iubirea care in conceptia lui Platon se identifica cu pasiunea sufletului cu stimulul, cu dorinta, cu atractia exercitata de amintirea acestor valori ideale, cum sunt binele, adevarul, frumosul, dreptatea, valori ce genereaza in om actiuni bune, drepte, frumoase. Iubirea este deci un exercitiu etic, purificator al sufletului.

Aristotel (384-322 i.H.)

Discipol al lui Platon timp de 20 de ani, apoi maestru a lui Alexandru Macedon va sintetiza in operele sale intreaga gandire a filozofiei si stiintei grecesti dar si a intregii lumi antice. Pentru Aristotel lumea ideilor nu poate fi separata de lumea fiintelor si obiectelor concrete. Intre simturi si ratiune exista o relatie de continuitate. Astfel senzatia este prima treapta a cunoasterii, actul cunoasterii porneste de la senzatie, fara de care ratiunea nu poate ajunge la nici o cunoastere obiectiva.

In timp ce simturile nu pot depasi limitele perceptiei, ratiunea depasind perceptia ajunge la concept, printr-un proces de abstractizare. Aristotel opereaza si a doua distinctie intre cele doua aspecte inerente ale unui obiect: potentialitate si act. Miscarea, devenirea nu este altceva decat trecerea de la potentialitate la act. Cauzele devenirii sunt: cauza eficienta - cea care initializeaza miscarea si cauza finala adica telul spre care se indreapta, scopul insusi al miscarii, al devenirii.

Pe Aristotel l-a pasionat si biologia si formuleaza conceptul de organ, stabileste principiul corelatiilor dintre organe, al conditionarii reciproce, ilustrandu-le in cartile sale: "Cercetare asupra animalelor", "Parti ale animalelor" si "Generatia animalelor".

In clasificarea sistemica si in observatiile pe carele face comparand diferitele animale pe care le-a disecat, el fondeaza anatomia comparata, si embriologia. Prin lucrarea sa "Tratat despre suflet", Aristotel considera sufletul ca fiind in parte o forma a organismului fizic (prin functia sa vegetativa si prin cea senzitiva), in parte a intelectului (prin functia intelectiva a sufletului rational). Pe langa cele cinci simturi el concepe si un organ de simt comun, care distinge intre perceptiile unor simturi diferite (de exemplu un sunet de o culoare).

Totusi s-au remarcat trasaturi generale ale gandirii aristotelice. In primul rand considera omul o creatura a acestei lumi mai mult decat o facea Platon. Aristotel era interesat de trasaturile particulare si de faptele experimentate prin intermediul simturilor. Desi a ramas fidel unor trasaturi ale rationalismului platonian, Aristotel a fost un empirist. In consecinta, si-a concentrat atentia mai mult pe lumea imediata si disponibila decat pe cea abstracta a formelor. O a doua trasatura a gandirii aristotelice este calitatea de a fi inteleasa usor. Matematica, astronomia si fizica vremii sale ii erau familiare si a avut numeroase contributii in domeniul stiintelor exacte. Dar in acelasi timp poate fi considerat tatal zoologiei intrucat a fost primul om care s-a ocupat de colectionarea si clasificarea diferitelor specii. Totodata a fundamentat un sistem de deductie logica, iar logica predata astazi, in scoli, la primele ore, sunt cursuri de logica aristoteliana. A adus contributii originale in filosofia politica, in metafizica si axiologie, era la curent cu practicile medicale ale timpului sau, iar observatiile sale psihologice depaseau cateodata cunostintele vremii sale. Activitatile intelectuale si realizarile lui Aristotel au depasit subiectele care ii preocupau pe oamenii de stiinta in acea vreme. Acest lucru este cu atat mai impresionant cu cat este mai greu de realizat in zilele noastre, cand dispunem de o tehnica mult mai avansata. Aristotel a ramas printre primii oameni de stiinta ai tuturor timpurilor.

O alta trasatura a gandirii aristotelice este intalnita in sublinierea importantei intelegerii cauzelor. Conceptul de cauza finala, pentru care Aristotel a fost criticat sever, incerca sa stabileasca motive, scopuri si finaluri datorita carora exista lucrurile in lume. Aristotel a respins ideea conform careia universul este irational si haotic. In gandirea aristotelica, un loc important il ocupa si evolutia. El a subliniat ca exista o directie in natura si ca directia este spre un motiv.

Aristotel considera ca imaginatia produce imagini independent de perceptii, si de opinii care sunt tot produse ale imaginatiei dar intarite de o credinta ferma in realitatea lor.

In legatura cu activitatea, Aristotel considera ca poate fi actiune care isi cere scopul in sine insusi sau poate fi productie in vederea realizarii unui bun, unui obiect chiar si artistic. Dupa el, orice activitate are un scop, sunt scopuri urmarite in vederea altor scopuri, dar scopul ce trebuie urmarit pentru el insusi este binele care procura fericirea, iar supremul bine totodata si datoria specifica fiecarui om este exercitarea ratiunii, adica practicarea stiintei, a artei, a prudentei, a intelepciunii, a prieteniei - cu alte cuvinte virtutea.Virtutea lui Aristotel inseamna alegerea si urmarea caii de mijloc intre doua extreme daunatoare, ambele rele. El considera ca omul nu poate atinge forma superioara a virtutii decat in cadrul societatii iar omul nu poate fi cunoscut si definit decat in cadrul si in functie de interesele societatii caci omul este prin definitie o fiinta sociala-zoon politikon.