"Palparea" psihicului si paradoxul evolutiei mentale

"Palparea" psihicului si paradoxul evolutiei mentale

"Palparea" reflectarii ar trebui sa fie aceiasi pentru oricine care incearca si este interesat de cunoasterea substantialitatii vietii psihice. Lucrurile stau diferit din cauza perspectivelor teoretice si experimentale din care a fost abordata reflectarea insasi, suportul ei material si natural, altfel de psihologia gestaltista, altfel de cea reflexologica etc.Desi fenomenele neuropsihofiziologice au fost abordate din perspective teoretice atat de diferite (vezi p. ), pe baza a numeroase masuratori electrofiziologice efectuate, cu tehnici tot mai perfectionate, toti cercetatorii au ajuns la o concluzie comuna suprinzatoare: in starea de veghe, pentru rezolvarea problemelor curente ale vietii de fiecare zi, din intrega masa de circuite a creierului se utilizeaza doar cca 2-4 la suta. In esenta ei o estimare reala, dar care a avut darul de a-i intriga pe psihologi, cu deosebire pe cei interesati de valorificare a capacitatilor productivitatii mintale. Declararea pur si simplu a unei asemenea valori scazute de solicitare a suportului organic neuronal organic al comportamentului, pentru acestia a insemnat o veritabila amenintare existentiala a psiholgiei alaturi de restul stiintelor naturii, o anulare a ratiunilor ei cognitive.

Constatarea unei asemenea subsolicitari a creierului a fost un motiv serios ca psihologii sa se simta derutati si ofensati. Conceptual aceasta insemna o poarta larg deschisa dualismului cartizian clasic, de despartire a sufletului de corp, a vietii psihice de cea neuronala - cu un procent de 2 - 4 % psihicul ca si cum nici n-ar mai exista; in momentul urmator a mai inseamnat o poarta larg deschisa spre cautarea dupa radacinile extranaturale ale vietii psihice, spre cele sperate a fi gasite in zodii, in horoscoape sau in miscarea stelelor - cu desfasurare epifenomenala. Ori cu evaluarile lor neurofiziologii n-au gresit cu nimic, decat au evaluat 'la rece' masuratorile lor de specialitate neurologica, fiziologica etc.

Pentru psiholog situatia a fost so este provocatoare : in prima instanta orice psiholog are toate motivele ca sa se simta descumpanit. In momentul urmator orice experimentalist, va cere ajutor la domeniile de cunoastere invecinate. O mana intinsa o va primi intotdeauna din partea filozofilor, de care domeniu il leaga un trecut foarte indepartat. Din aceasta perspectiva invocata si intratat de minima subsolicitarea a activitatii cerebrale va fi adusa spre confruntae cu minunatele creatii materiale si spirituale ale umanitatii, la care, totusi, oamenii au ajuns gratie unor importante eforturi si solicitari mentale. In fata unei asemenea confruntari filozofii descopera nota caracteristica a fenomenului in cauza, pe care-l vor clasifica sub denumirea de 'paradox al evolutiei mintale'. Lor le sta la indemana ca fenomenul sa-l treaca prin proba  tunelului timpului .

In fata acestei provocari psihologii se vor dovedi neputinciosi si stingheri; ei nu sunt obisnuiti sa faca fata unor astfel de provocari, ca procesualitatea activitatii de reflectare sa fie pusa alaturi de fenomenele cosmice, de cele stelare din ceruri, cuatificate in mii si milioane de ani de existenta ; nu agreaza prea mult nici criteriile de evaluare ale sistematicii biologice, care clasifica marea diversitate a vietuitoarelor din natura. Compararea structurii somato-morfologice a acestor animale cu cea a vietii lor psihice sau 'sufletesti' este in final insa necesara. Cu atat mai mult, cu cat mare parte a biologilor s-au remarcat prin ostilitatea lor fata de comportamentul animalelor, ca 'sufletul' acestora sa fie considerat ca parte a naturii. Pentru acestia viata lor instinctiva si inteligenta este de natura epifenomenla, ca aflata in afara naturii. O parte a lor tot mai numeroasa insa au inceput sa impartaseaca o opinie diferita, in acord cu care fenomenele comportamentale au suport organic, ca ele sunt ependente de functionarea sistemului nervos, a celui endocrin Dr aici si pana la recunoasterea trecutului lor natural istoric nu mai era decat un pas, din care moment explicarea solicitarii creierului in mod curent doar in proportie de 2-4 % , devenea tot mai plauzibila pentru neurologi si fiziologi.

In sensul de mai sus neurologul si fiziologul va avea nevoie de putina imaginatie, de a se proiecta intr-un megamuzeu de stiinte ale naturii, cu multe animale relicve, unde aceasi problema sa fie reformulata. Ea va fi facuta in termenii megaencefaliei omului si a multor specii de mamifere superioare, a efectelor acesteia asupra organismelor acestora, in particular asupra omului si invers, fireste, in raport cu conditiile lor de viata.. Scopul invitatiei este de a vedea daca ceva asemanator a mai existat si exista in natura si daca efectele fenomenului sunt intradevar intratat de minime printre diversele specii de animale pe cat neurofiziologii le-au declarat anterior in cercetarile lor. Ori de pe urma acestei vizite va reiesi nu numai faptul ca creierul animalelor s-a dezvoltat odata cu evolutia filogenetica a intregului sistem viu animal, dar si faptul ca cele aflate pe trepte corespunzator mai inalte ale filogenzei fac si dovada unor forme de comportare mai perfectionate, receptioneaza mai multe lucruri din mediu si dispun corespunzator de moduri mai diverse de comportare. Se comporta intratat de diferit pentru ca au un suport organic neuronal pe baza caruia pot s-o faca, o apreciere de natura sa accentueze nota paradoxala a problemei formulate : daca au un creier atat de dezvoltat de ce fososc din acest creier o parte tot mai redusa.

Cu accest periplu imaginar in megamuzeul de stiinte ale naturii se va putea constata ca viata psihica exista si a existat in natura din vremuri istorice indepartate, ca aceasta a existat acolo inaintea si oricum independent de aparitia fiintei umane. Este vorba de un psiche, aflat intotdeauna in prelungirea somei sau a corpului, care se manifesta nu doar ca un simplu decor sau podoaba a creatiei naturii, dar si ca un factor participant activ de influenta asupra propriei some, al somei celorlalte vietuitoare cu care vine in contact si asupra insasi conditiilor stimulative ale mediului. Sunt efecte care conteaza pe o intesa activitate cerebrala, dar care se raporteaza pe o activitate cerebrala apropiata proportiei de 2-4 % avansata de neurofiziologi.

Cele formulate mai sus cer si o exemplificare. Astfel, intr-un asemenea megamuzeu animalele sunt expuse in stare vie, unde sub ochiul specialistilor (uneori si a largului public) un rechin isi poate pune in aplicatie (instinctiv) dintii ascutiti cu care natura i-a harazit. Sunt dinti a caror finalitate de actiune, de capturare a prazii; poate fi neutralizata de inteligenta unui alt peste, de o foca etc. Challenge-ul este declarat, unde agresivitatea rechinului este pusa la incercare de speciile pradate, unde cele pradate - de exemplu focile - au o putere de reproducere incomparabil ma scazuta (cel mult un pui pe an) decat a multor specii de pesti, frecvent consumaati de rechini. Echilibrul este pastrat cu mijloace 'inteligente', mult mai multe la foci decat la orice alta specie de peste. Comportamentul in aceasta acceptiune reprezinta o punte de legatura dintre psiche si soma: negata in vechea sistematica biologica. Inteligenta animalelor superioare vine sa sustina 'paradoxului evolutiei mintale'; admisa de sistematica biologica moderna, care confera comportamentului antributul de factor (etologic) distinct si decisiv in speciatie. Fara a nega nici un moment autenticitatea a ceea ce neurofiziologii au 'palpat' cu cele 2-4 % solicitare a creierului, rezultatul pretinde sa fie pe mai departe sa fie analizat mai in detali. Astfel, antropogeneza lui Homo sapiens este una a infruntarii cu mintea a situatiilor problematice ale vietii, care se va distinge de fiintele animale ce apartin increngaturii vertebratelor, de la clasa mamiferelor, de ordinul primatelor, de subordinul simiidelor ; va vea mult mai multe lucruri comune cu stramosii sai din tribul catarinienilor, cu cei din subtribul antropomorfelor, cu ceci din suprafamilia Antropilor, cu cei din familia Dominidelor, cu cei din subfamiliei hominienilor, pana sa se identifice cu genul Homo sapiens, care la randul sau se imparte in doua specii: Homo sapien protosapiens si Homo sapiens sapien (cf. Beals si Bojer).

In ceea ce priveste obarsia temporala a speciei noastre, aceasta a fost fixata in indepartatul eocen, din prima perioada a erei tertiare (cu 40-60 miloane de ani in urma). Evolutia ramurii hominiene s-a dezvoltat in cursul tertiarului: Propliopitecul cu 35 milioane de ani in urma, Ramapitecul cu 15 milioane de ani in urma, a trecut prin forme succesive paralele dar indepndente de maimutele antropomorfe. Ramura lor homimiana a ajuns la inceputul pleistocenului, cu trei-patru milioane de ani in urma, la grupul australopitecilor de unde este datat inceputul preistoriei sociale umane. Pleistocenului mijlociu ii corespund mai multe forme ancestrale umane cum sunt Homo habilis si Homo erectus; de Pitecantrop ne despart cca 700.000 de ani iar de Homo sapiens intre 45-70 mii de ani. In acest rastimp cutia craniana a cunoscut o marire progresiva, la maimutele actuale are o capacitate de 450 cm(3) la cimpanzeu, 550-600 la gorila, 775-1225 cm la Homo habilis, 1400 cm la Homo neanderthalis si pana la 2000 cm la omul de astazi.

Din cauza unei perspective antropomorfiste, analiza natural istorica nu este prea frecventa si agreata in psihologie, care se cere mereu cimpletata de contributiile unor discipline de investigatie particulare. Aceasta preconceptie postuleaza pentru unicitatea fiintei om in natura, al carui psyche n-are nimic egal in lumea animala, care nu poate avea alta influenta asupra naturii decat pe aceea de a hrani involuntar pamantul cu fecalele sale ; este o perspectiva care neaga rolul creator al factorului etologic in speciatie, de alegere a partenerilor de sex opus, a teritoriilor cele mai avantajoase et, - bestia auguntur non agunt. Se ignora faptul in care malurile inalte ale apelor deseori sunt transformate de pasari in veritabile blocuri de locuinte, cum randunelele isi ataseaza ingenios cuibul pe cladirile omului, migala cu care acolo dau nastere progeniturii lor, cum isi ingrijesc puii .., cum ursii sau mistretii din padure calca si uneori devasteaza culturile oamenilor, containerele lor de gunoi etc. Sunt activitati in care animalele investesc multa intentionalitate si subictivitate, greu reductibile doar la mecanica de descarcare a unor simplii centrii reflecsi din creier.

Dintr-o astfel de perspectiva teoretica, proportia de doar 2-4 % de solicitare a creierului in activitatile curente ale zilei va incepe sa dobandesca un rost iar nota paradoxala se va anula. Aceasta vine sa sugereze ca diferenta de 98-96 % din creier in acest rastimp nici pe departe sa fie in situatia de 'somaj', ci in cea de disponibilitate adaptativa potentiala, larg si selectiv disponibila in situatiile problematice create. O situatie deja de neimaginat in funtionarea unui computer electronic, care din momentul pornirii lui este gata sa se exercite cu 99 % angajament in oricare din functiile sau serviciile sale. Dimpotriva, ceea ce in creier a fost declarat a fi expresia unui stand by in proportie de 98-96 % - 'palpat' electrofiziologic ca inactivitate, de fapt reprezinta disponibilitatea reactiva potentiala, rezultat al acumularii unei vaste experiente filogenetice si ontogenetice, capabila sa asigure minima solicitare a creierului ; de fapt, o eficienta reactiva si o economie energetica ridicata, nereproductibila inca in sistemele mecanice sau electronice.

Creierul este format din unitati celulare neuronale, unde fiecareia le sunt date zeci de mii de disponibilitati de interconectare. Rezulta ca, in creier neuronii sunt acolo asezati, cum spune foarte plastic dascalul meu M. Golu, nu ca paiele intr-o capita de fan, ci intr-un mod organizat, altfel la diferite nivele de organizare ierarhica a sistemului nervos central. Doar in acest fel conditiile stimulative ale mediului - in care cele care actionau asupra organismului initial se confundau cu cele care actionau asupra comportamentului - au putut sa ajunga a fi, de fel, refectate psihic distinct (a); ca ceea ce era reflectat pe plan psihic sa aiba valori stimulente diferite (b), ca reflectarea unor agenti stimulatori din medii sa ajunga sa-l transpuna pe subiect intr-o cu totul alta lume semantica (c).

Neurofiziologii au considerat ca cresterea cotei de subiectivitate odata cu evolutia filogenetica a sistemului nervos ca nerelevanta pentru activitatea de reflectare. Ulterior ei au acceptat tot mai mult faptul ca in mediu doar unele conditii stimulative se dovedesc a fi adecvate evocarii si antrenarii instantlelor neuronale implicate in reflectare, de regula cele implicate in morfogeneza superioara a sistemului nervos central. Acesta devine nu doar o magazie de reflexe si informatii mai mare, cu mai multe celule nervoase, ci si una care suporta (de centrii si retelele nervoae) realizara unei activitati de reflectare superior organizate, cu eficienta ameliorata, incepand de la receptori si pana la raspunsurile emise. O superioritate data releele selectare si de clasificare a informatiilor de reflectat. Aceasta inseamna ca morfogeneza atrage dupa sine nu doar acumulari cantitative de unitati neuronale, ci si perfectionarea calitativa a functionarii acestora, care sa dea marimea procentului de solicitare a creierului de doar 2-4 %. Un punct de vedere teleologic, desigur, dar indispensabil pentru explicarea rolului pe care comportamentul si reflectarea psihica subumana in sine a putut-o avea asupra organismelor, asupra rolului reflectarii in speciatie.

Noile instante neuronale se raporteaza la conditii tot mai stimulative ale mediului, unele care vor evoca reflexe caracteristice unor stari de tonus functional diferit, eventual cu incarcatura afectiva, de angajare a unor set-uri sau strategii reactive. Evocarea lor se inscrie pe aceasi ordine de prioritate cu a oricarui reflex rotulian sau palpebral, cu deosebirea doar ca se inchid la nivele superioare de organizare ale nevraxului, prin raportare la intregul sau trecut natural istoric, al morfogenezei structurilor neuronale implicate. Astfel, proiectarea in aria corticala somestezica a diverselor parti ale corpului se face prin respectarea principiului reflex de baza, cu reprezentarea unei imagini cu alte coordonate de marime decat cea reala (Lashley), unde degetul aratator va ocupa un spatiu cat intregul brat, buzele si limba vor fi supradimensionate etc (vezi fig.    )- Sunt zone de proiectie care isi ating sensibilitatea doar intr-o etapa ulterioara a evolutiei ontogenetice, doar pentru contururi de un anumit fel, de o anumita forma, marime etc. Ele sunt reprezentative pentru ceea ce inseamna o zestre sau experienta reactiva filogenetica (instinctiva si inteligenta) in realizarea reflectarii senzoriale, celei perceptive ., fara de care reflectarea psihca s-ar pastra la nivelul proprietatilor intalnite doar la vertebratele primare. Produs al corticalizarii neuronale, la animalele superioare si la om exista incontestabil o incomparabil mai mare disponibilitate reactiva de raspuns la conditiile stimulative ale mediului.

Morfogeneza neuronala este atat de raspandita in natura si se raporteaza cu prioritate la anumite conditii stimulative, la cele care in decursul istoriei naturii au fost apropiate om, apropiate de animalul respectiv ca specie, de reactivitatea lor instinctiva si inteligenta. Doar intr-un plan al doilea aceasta morfogeneza se raporteaza la incomensurabilitatea operatiilor mintale pe care ulterior le face posibile, fata de nivelul de non plus ultra atins de perfectionare a scoartei sale cerebrale. O precautiune necesara, pentru ca producerea unor forme instinctive complexe de comportare este posibila si la animale cu un cortex cerebral abia constituit (a), dupa cum posibila este si realizarea de reglari proprii conduitelor inteligente la un nivel doar senzorio-motor de organizare a activitatii (b).

Intotdeauna raportarea reflectarii psihice la trecutul natural istoric de dezvoltare a sistemului nervos a fost dificila. Ea este insa necesara pentru explicarea atat de minimei solicitari a creierului in timpul activitatii curente de reflectare, pentru a intelege natura autonomiei functiomale a diverselor segmente de organizare ierarhica a sistemului nervos, de necuprins din perspectiva disponibilitatilor operationale ale creierului achizitionate in ontogeneza. Interesant este insa ca centrarea pe aceasta a doua directie a investigatiilor, desi este lipsita de perspectiva si se infunda in agnosticism, prin efectele 'paradoxale pe care le genereaza are darul sa le faca atractive. Chiar daca rezultate obtinute sunt false si concluziile la care seajunge sunt pripite, aceasta nu reprezinta o piedica sa nu fie gasite larg raspandite in manualele scolare si cele universitare.