Schizofrenia – Epidemiologie - Etiopatogenie

Schizofrenia – Epidemiologie - Etiopatogenie

Definitie

Schizofrenia este o tulburare psihica caracterizata prin prezenta unui polimorfism simptomatic, grupat in mai multe entitati nosologice, simptome ce se incadreaza in principal in  tulburarile de perceptie, gandire, afectivitate si de comportament. Simptomele variaza in cursul vietii pacientului, sunt diferite de la pacient la pacient, efectele bolii fiind pe termen lung iar evolutia - severa.

Istoric

Inca din antichitate (mai ales cea greaca) au fost descrise simptome de psihice de tipul delirului de grandoare si de persecutie, tulburarilor de comportament si tulburarilor de personalitate.

Morel (1856) are meritul de a introduce termenul de 'dementia precox', denumind astfel ansamblul simptomelor , cunoscute astazi ca apartinand schizofreniei.

Hecker (1871) descrie hebefrenia.

Kahlbaum (1876) descrie catatonia.

Emil Kraepelin (1855-1926) reuneste dementia paranoida, catatonia si hebefrenia intr-o singura afectiune numita dementia precox (1896), termen preluat de la Morel, dar avand o semnificatie diferita sub aspectul delimitarii conceptului

Dementia precox era caracterizata, in acceptiunea sa, in primul rand prin pierderea unitatii proceselor mentale si prin scaderea vointei si, in mod aditional prin halucinatii, delir, scaderea afectului, lipsa interesului, etc. Aceste simptome ar apare devreme in viata pacientului si ar avea o evolutie sigura spre deteriorare intelectuala si saracire emotionala.

Eugen Bleuler (1857-1939) a denumit aceasta boala dupa criteriul etiologic, dandu-i numele de schizofrenie (1911) ceea ce ilustreaza fenomenul de scindare a vietii psihice (schizein = scindare, phrenos = minte). Pentru a diagnostica aceasta maladie, Bleuler a introdus 2 categorii de simptome:

a)    simptome fundamentale: tulburari de asociere a ideilor, autism, ambivalenta si aplatizare afectiva;

b)    simptome accesorii: halucinatii si delir.

El era de parere ca simptomatologia se poate imbunatati in timp, chiar daca o insanatosire completa nu este posibila. In timp el revine asupra conceptului, dandu-si seama ca este vorba de fapt de mai multe tulburari, introducand conceptul de grupul schizofreniilor. Din acest grup facea parte si o alta forma de schizofrenie, pe care el a sesizat-o, si anume schizofrenia simpla.

In 1912 Chaslin denumeste schizofrenia  - psihoza discordanta.

Kasanin (1933) descopera un tip de schizofrenie pe care o numeste tulburare schizo-afectiva, care are un prognostic mai bun.

Langfeld (1956) denumeste tulburare schizofreniforma, care nu are un parcurs deteriorativ.

K Schneider (1957) defineste urmatoarele criterii de diagn. (simptome de rang1: 

halucinatii auditive;

sonorizarea gandirii;

influenta gandirii;

halucinatii somatice;

influenta asupra actiunilor;

perceptia deliranta;

Crow (1980) divizeaza schizofrenia in tipul I si tipul II prin integrarea datelor clinice, biologice si psihofarmacologice.

Manualul de diagnostic si tratament IV (2000) stabileste criteriile pentru schizofrenie luand in considerare criteriile antecedente, dar si numeroase informatii din studii efectuate pe diferite esantioane de populatie.

Epidemiologie

Prevalenta schizofreniei, daca ne referim la populatia generala este de  0,07- 1,6% (o rata mai mica se intalneste in tarile in curs de dezvoltare).

Incidenta bolii este de aproximativ 0,02-0,04% pe an, cu o rata mai crescuta in cazul tarilor industrializate, la persoane cu un nivel cultural mai scazut.

Factorii de risc incriminati in aparitia schizofreniei sunt :

- factori demografici: varsta, sex, rasa, clasa sociala ;

- factori precipitanti: evenimente stresante de viata, migratia ;

factori predispozanti: factori genetici, complicatii perinatale, infectii. 

Factorii genetici reprezinta o categorie de factori ce sunt implicati in aparitia schizofreniei, la ora actuala nu se cunoaste  insa modul de transmitere al acesteia. Studiile au aratat ca:

- predispozitia genetica pentru schizofrenie la gemenii monozigoti prezinta o concordanta de 33-78%, in timp ce la gemenii dizigoti, aceasta este de 8-28%. Diferenta intre aceste rezultate rezida si in faptul ca la cei monozigoti, pe langa factorii genetici mai actioneaza si cei ambientali  (este mai probabil ca acestia sa traiasca in aceleasi conditii de mediu). Deoarece nu s-a gasit la gemenii monozigoti o concordanta de 100%, se poate spune ca nu se transmite boala, ci vulnerabilitatea de a o dezvolta.

- rudele de gradul I al unui bolnav de schizofrenie prezinta un risc de a dezvolta boala de 5-10 ori mai mare decat alte persoane care nu au o incarcatura genetica de acest tip. Daca ambii parinti sunt schizofrenici, riscul copilului de prezenta boala este de aproximativ 35%.

- la copiii adoptati, proveniti din familii cu un membru schizofrenic, creste riscul de a dezvolta aceasta boala sau o alta maladie din spectrul schizofrenie.

Majoritatea studiilor ce au avut in vedere factorii etnici, au aratat ca nu sunt diferente in ceea ce priveste prevalenta schizofreniei in diferite culture.

Varsta de aparitie a schizofreniei este de obicei la sfarsitul adolescentei sau la inceputul tineretii, de cele mai multe ori sub varsta de 45 ani. Se pare ca s-au intalnit cazuri de schizofrenie si dupa aceasta varsta, dar este mai greu de diagnosticat, fiindca se schimba tabloul clinic, dat fiind stadiul de dezvoltare la aceasta varsta.

Raportul pe sexe este aproximativ 1, diferenta sta in debutul bolii, care la sexul masculin este intre 15-25 de ani, iar la cel feminin 25-35 de ani. Aceasta s-ar putea datora diferentelor hormonale si a anumitor factori premorbizi cum ar fi complicatiile perinatale, mai des raportate la sexul masculin.

Sezonalitatea nasterii poate avea si ea un rol in aparitia schizofreniei: copii nascuti in perioada iernii si inceputul primaverii pot fi vulnerabilizati datorita temperaturii scazute, deficitelor nutritive specifice perioadei reci si diferitilor agenti infectiosi.

Complicatiile obstetricale (hipoxia, prematuritatea, traumatismele) sunt si ele considerate ca factor de vulnerabilizare, ele fiind asociate cu aparitia precoce a bolii, simptomele negative si prognostic defavorabil.

Statutul socio-economic este unul din factorii cei mai adesea incriminati in favorizarea aparitiei schizofreniei. S-a constatat ca cele mai multe cazuri provin din medii sociale paupere, reduse cultural, ceea ce implica existenta evenimentelor stresante de viata, contactul cu diversi agenti infectiosi, asistenta prenatala necorespunzatoare, sprijin moral redus in intampinarea evenimentelor de viata negative. Un alt aspect al statutului social este faptul ca el ar putea fi, de fapt, rezultatul dizabilitatilor produse de aceasta boala.

Statutul marital este si el un factor de vulnerabilizare, ratele crescute de schizofrenie intalnindu-se la persoanele singure, necasatorite sau divortate. Si in aceasta analiza se poate presupune ca statutul de necasatorit rezulta in urma instalarii bolii si a dificultatilor de relationare care succed.

Studiile ce arata concordanta schizofreniei si a gradului de urbanism releva faptul ca in zonele urbane creste rata de aparitie a bolii, ca urmare a stresului si a schimbarilor multiple ce au loc in aceste zone, spre deosebire de zonele rurale unde exista o mai mare stabilitate sociala si o integrare mai buna a locuitorilor.

Evenimentele de viata stresante s-au dovedit a avea rol de trigger in declansarea schizofreniei, numai daca exista un teren vulnerabilizat biologic sau biochimic.

Infectiile virale au fost si ele incriminate in dezvoltarea schizofreniei, prin contractarea infectiei intrapartum, in trimestrul al doilea de sarcina, sau postpartum (virusul gripal).

Mortalitatea in schizofrenie are ca principal mijloc - suicidul. Rata de suicid in schizofrenie este de 10% si el apare mai ales daca sunt prezenti urmatorii factori de risc: rasa alba, sex masculin, izolare sociala. El apare cu frecventa mai mare la pacientii cu simptome depresive, la cei care realizeaza starea deteriorata in care se afla si posibilitatile reduse de revenire a starii de sanatate.

Etiopatogenie

Schizofrenia, aceasta boala bizara prin manifestare si extrem de debilIitanta prin consecinte, a suscitat de-a lungul timpului numeroase supozitii in legatura cu determinismul sau. Pana la Galileo, explicatiile au constat in diferite motive religioase. Apoi, a urmat o perioada in care se incrimineaza  exclusiv factorii organici-neurologici si boala este considerata a fi de natura deteriorativa-idiotie. Inclusiv marii corifei ai psihiatriei, Kraepelin si Bleuler au considerat factorii organici ca fiind determinanti in etiologia schizofreniei. La inceputul secolului XX se naste teoria psihanalitica si prin aceasta, ipoteza functionala a aparitiei schozofreniei. La sfarsitul secolului, isi fac aparitia teoriile neurodinamice care iau in considerare atat factorii costitutionali-organici, cat si factorii de mediu ce actioneaza asupra subiectului.