Stresul si riscul pentru boala

Stresul si riscul pentru boala

Obiective operationale: prin parcurgerea acestui modul studentul va cunoaste:

Semnificatia conceptului de stres;

Teoriile si modelele explicative ale stresului;

Componentele procesului de stres;

Consecintele stresului

Rolul de "tampon" al suportului social

Cuvinte cheie: sindrom general de adaptare, stres, eustres, distres, evenimente critice de viata, evaluare, coping, sindrom burn-out, suport social.

1. Notiuni introductive

S-a implinit o jumatate de secol de la primele formulari experimentale si teoretice ale teoriei stresului de catre Hans Selye. De la munca de pionierat a lui W. Cannon si H. Selye si pana in prezent s-a acumulat un numar impresionant de date, cercetari, monografii. In ciuda criticilor si impreciziilor, teoria stresului suscita in continuare interes din partea specialistilor din diversele domenii ale stiintelor biologice si sociale. In incercarea de a castiga o mai mare rigurozitate, teoria stresului isi asimileaza noile achizitii ale neurostiintelor, ale celor cognitive si comportamentale, propunand abordari multi si interdisciplinare. Utilitatea conceptului este dovedita si de faptul ca discipline noi conturate, cum sunt Psihologia Sanatatii, Medicina Comportamentala sau Psihoneuroimunologia includ stresul ca un concept-cheie in modelele explicative ale sanatatii si bolii.

Costurile societatii legate de efectele stresului sunt extrem de mari. Organizatia Mondiala a Sanatatii estimeaza ca 50% din totalul cauzelor de mortalitate si morbiditate se datoreaza stilului de viata, in care stresul are un rol preponderent in adoptarea unor comportamente inadecvate (WHO, 1989). Bolile cardiovasculare, tulburarile mentale, dependenta de substante au devenit boli ale civilizatiei.

Stresul a fost si ramane unul dintre cele mai disputate concepte din istoria stiintei. Astazi nimeni nu poate nega ca definirea stresului difera flagrant in functie de perspectiva disciplinei stiintifice din care ea este elaborata. Fiziologii si endocrinologii dovedesc experimental ca stresul este un raspuns al organismului la stimularile externe; sociologii ne sugereaza ca stresul se datoreaza caracteristicilor mediului in care traim, iar psihologii argumenteaza ca stresul rezulta din perceperea unei stari de autoineficienta.

Constatam ca diferitele definitii ale stresului au dus si la confuzii terminologice. Nu de putine ori stresul este confundat cu anxietatea. Identificam confuzii frecvente si intre termenul de stres si activare (arousal). Aceasta confuzie a dus la utilizarea termenului de distres ca echivalent a hiperactivarii simpatice. Echivalarea termenului de stres cu cel de activare are semnificatia implicita ca un scop major al individului este mentinerea homeostaziei (adica un anumit nivel mediu al activarii). Zuckerman (1991) dovedeste ca exista persoane care cauta in permanenta mentinerea unui nivel ridicat de activare prin cautarea de senzatii. S-au formulat si optiuni de reducere a termenului de stres la cel de coping, considerandu-se ca acesta din urma concentreaza esenta fenomenului de stres (Lazarus, 1987). Definitiile inoperante ale stresului au determinat asimilarea de catre unii psihiatri a notiunii de stres cu cea de boala psihica (Bech si colab., 1982). Este adevarat ca folosirea termenului de stres ofera avantajul de a evita conotatiile negative ale unui diagnostic de nevroza sau hipomanie. In opinia noastra, distresul nu poate fi echivalat cu psihopatologia. Faptul ca o persoana experientiaza anxietate sau instabilitate nu inseamna in mod necesar ca ea sufera de o tulburare nevrotica; in acelasi timp anxietatea sau depresia nu epuizeaza consecintele stresului.

2. Precursori ai teoriei stresului

Primele observatii privind adaptarea organismului la mediu dateaza din antichitate. Hippocrate considera ca boala nu e numai suferinta si leziune (pathos) ci si efortul organismului de a-si restabili echilibrul (ponos).

Mult mai recent, cand progresele stiintei au permis cercetari mai riguroase, biologii si fiziologii secolului al XIX-lea au semnalat inaltul grad de organizare a lumii vii care faciliteaza o adaptare activa. C. Bernard (1878) indica capacitatea organismului de a-si mentine constant mediul intern in raport cu stimulii externi. Procesul de adaptare activa al organismului la mediu extern in continua schimbare este posibil datorita unor mecanisme dinamice, compensatorii, de neutralizare si corectare a disfunctiilor survenite.

Termenul de stres, a carui semnificatie originara era de adversitate, dificultate, suferinta, poate fi gasit inca din secolul al XIV-lea. Trei secole mai tarziu, termenul este folosit mai ales in inginerie, desemnand acea forta sau presiune care deformeaza corpurile. Modificarea structurii sub influenta acelei forte este desemnata prin notiunea de strain (Levi, 1985). Persistenta acestei interpretari o regasim la autorii contemporani care asimileaza stresul cu cerintele externe care exercita presiuni asupra organismului. De abia in secolul al XIX-lea conceptul de stres este preluat de stiintele biologice. El este utilizat initial cu sensul de boala mintala. Sir William Osler (cit. in Hinkle, 1973) echivala stresul cu "munca multa si cu probleme".

La inceputul secolului al XX-lea, fiziologul american Walter Cannon (1929), utilizeaza termenul de stres pentru a demonstra existenta unor mecanisme homeostatice specifice de protejare a organismului impotriva agentilor perturbatori (1929). Aceste mecanisme de natura fiziochimica, enzimatica, endocrina si nervoasa, mentin temperatura corpului, pH, nivelul sanguin de glucide, lipide, proteine, minerale constante in conditiile modificarii factorilor externi. Cannon (1932) are meritul de a fi dovedit experimental implicarea multipla si complexa a sistemului simpato-adrenal si ai mediatorilor medulosuprarenali in adaptarea organismului la stimulii fizici si psihici din mediu. Cannon foloseste termenul de stres in legatura cu reactia autonoma a organismului, denumita 'reactie de urgenta', binecunoscuta astazi in literatura sub numele de reactie 'lupta sau fuga' (fight or flight). Datele experimentale obtinute de Cannon sunt printre primele dovezi ce indica participarea sistemului endocrin la adaptarea organismului la schimbarile bruste ale ambiantei. Desi fiziologul american a studiat doar adaptarea de scurta durata la situatii acute si nu a detaliat alte posibile reactii, prin cercetarile sale, W. Cannon este considerat cel mai important precursor al teoriei stresului.

Contributii la problematica adaptarii si indirect a stresului aduce si I. Pavlov prin teoria invatarii bazate pe reflexe conditionate cu functii anticipative. Teoria lui S. Freud despre nevroza si mecanismele inconstiente de aparare abordeaza dintr-un punct de vedere complet nou problematica adaptarii individului la situatii conflictuale. Aproape concomitent cu Selye, fiziologul francez A. Reylly isi publica teoria 'sindromul de iritare', care descrie importanta raspunsului sistemului nervos autonom atunci cand organismul este expus la diverse noxe.

3. Modelul fiziologic si teoria raspunsului

Modelul fiziologic, numit si model biologic isi are originea in cercetarile lui H. Selye si pune accentul pe raspunsul organismului la stimulii nocivi din mediu. Stresul este definit de Selye ca o stare a organismului manifestata prin reactii nespecifice ca raspuns la agentii perturbanti. Stresul biologic, initial descris sub numele de sindrom general de adaptare (SGA), comporta trei faze:

• reactia de alarma
• stadiul de rezistenta
• stadiul de epuizare.

Investigand mecanismele fiziologice si consecintele SGA, Selye (1968, 1980) demonstreaza ca stresul implica atat adaptare si stimulare cat si uzura organismului, descrisa sub numele de strain. Pentru a realiza aceasta distinctie Selye (1983) introduce termenii de :

eustres (stimulare optima, antrenare, adaptare)

distres (solicitare intensa, prelungita, supraincarcare, efecte de incordare si tensionare, de dezadaptare).

In cadrul modelului fiziologic al stresului constatam completari si dezvoltari ulterioare teoriei lui Selye care nuanteaza intelegerea raspunsului organismului la factorii de stres. Studiile lui Frankenhaeuser (1982) urmaresc stabilirea unor relatii intre patternurile de raspuns endocrin la stres si trasaturile psihologice. Astfel, starile afective negative se traduc prin activarea adrenalinei si cortisolului, iar cele pozitive numai prin adrenalina. Frankenhaeuser dovedeste specificitatea raspunsului la stres si prin diferentele reactiei endocrine in functie de sex. Atat la barbati cat si la baietii de varsta scolara secretia de adrenalina este mai mare decat la persoanele de sex feminin (1986).

Asa cum am aratat in paginile anterioare, una din limitele abordarii fiziologice este identificarea stresului cu activarea, chiar daca unii cercetatori extind termenul si asupra activarii psihologice. Este meritul lui Lundberg (1980) si Ursin (1984) de a demonstra experimental ca atat supraactivarea cat si subactivarea induc stres exprimat prin modificari in plan fiziologic, psihologic si comportamental cu repercursiuni asupra nivelului performantei umane. Alaturi de stresul de suprasolicitare se impune astfel si conceptul de stres de subsolicitare.

Modelul de stres oferit de Karasek si Theorell (1990) se distanteaza de asemenea de identificarea activarii cu stresul. Activarea este urmarea pozitiva a unor cerinte intense dar in prezenta controlului. Conform autorilor citati, stresul se produce doar la intersectia dintre solicitari intense si optiuni de control minime. Apreciem modelul ca avand valente aplicative deosebite pentru mediul ocupational. Relevanta modelului este sustinuta si de datele epidemiologice privind relatia dintre caracteristicile psihosociale ale muncii si organizatiei si incidenta unor boli cronice, cum este boala coronariana.

Meritul de a integra factori sociobiologici in modelul fiziologic de stres revine teoriei propusa de Henry si Stephans (1977), chiar daca ea se bazeaza doar pe studii experimentale realizate pe rozatoare si maimute. Autorii dovedesc specificitatea raspunsului endocrin la stres in functie de clasificarea animalelor in tipul dominant/agresiv si tipul subordonat/pasiv. Prima categorie de animale opteaza pentru un raspuns activ de tip 'lupta sau fuga', insotit de modificari ale activitatii simpatoadrenale, cu descarcari catecolaminice. Animalele subordonate aleg un comportament pasiv, de supunere, caracterizat prin activarea sistemului hipofizo-corticoadrenal si secretia de corticosteroizi, raspuns considerat mai nociv decat primul. Complexitatea modularii tipului de reactie este dovedita de Henry (1980) si prin includerea factorului situational: mediu securizant, deprivare materna, ambianta noua, lipsa posibilitatilor de control. Potentialul de nocivitate asupra organismului a reactiei fiziologice determinat de combinatia dintre perceperea lipsei controlului si atitudinea de pasivitate si supunere este confirmata si de studiile realizate pe subiecti umani (Seligma    ci si o multitudine de macanisme neuronale coordonate de sistemul nervos central (SNC). Participarea SNC accentueaza componenta specifica a raspunsului organismului si evidentiaza capacitatea de invatare si persistenta in timp a strategiilor adecvate de ajustare la stres.

4. Modelul cauzal si teoria stimulilor

Un al doilea punct de vedere, identifica stresul cu factorii de stres, numiti si stresori, stimuli sau agenti stresanti. Potrivit teoriei stimulilor, stresul este o conditie a mediului (Holmes si David, 1989, Dohrenwer, 1986). Spielberger sugereaza ca termenul de stres trebuie sa se refere la caracteristicile obiective ale situatiei (cit. in Patterson si Neufeld, 1989, p.10). Pearlin (1981, 1989) propune modelul sociologic al stresului, subliniind faptul ca structurilor si relatiile sociale sunt principalele surse de stresori. In cadrul modelului sociologic, Rapaport (1978) si Toffler (1973, 1978) acorda o importanta deosebita factorului cultural in atribuirea de semnificatii stresorilor sociali.

Modelul cauzal denumit si model ingineresc, considera persoana, prin analogie cu modelele tehnice, ca avand o capacitate innascuta (coeficient de toleranta) de a face fata unor factori potentiali daunatori din mediu, definiti drept nivel de incarcare. Depasirea nivelului optim cauzeaza reactiile de stres, respectiv alterari ale functiilor psihofiziologice. Modelul cauzal conceptualizeaza stresul drept o functie a stimulilor, exprimabila prin formula S=f(s). Relatia dintre stimuli si reactii este una similara din behaviorismul radical, adica unilaterala si unidirectionala, de tipul S - R.

Asumarea ideii, de catre modelul cauzal, ca stresul rezulta exclusiv din proprietatile stimulilor reprezinta o abordare unidimensionala si restrictiva. Teoria stimulilor ignora complexitatea relatiei dintre fiinta umana cu mediul sau si existenta diferentelor interindividuale in reactiile la stres. Este adevarat ca factorii de stres psihosociali sunt caracteristici inevitabile ale vietii cotidiene. Totusi unii oameni percep mai intens si reactioneaza mai acut decat altii la impactul cu factorii de stres social. Cu exceptia unor evenimente de viata extreme, cum este moartea unei fiinte dragi, stimulii psihosociali nu pot avea aceeasi semnificatie pentru toti indivizii. A interpreta stresorii in sine ca o cauza de maladaptare reprezinta o simplificare pe modelul unui determinism reductionist, mecanicist, pozitie de care ne distantam. In acelasi timp nu putem omite faptul ca modelul cauzal aduce contributii valoroase la intelegerea si aprofundarea unui segment al procesului de stres, si anume rolul structurilor sociale in generarea de posibili stresori.

Modelul interactional si teoria tranzactionala

O data cu publicarea teoriei lui Lazarus cercetarile asupra stresului incep sa fie comutate din cadrul biologic in cel psihologic, conturand in final teoria tranzactionala a stresului (Lazarus si Folkman, 1984). Analiza noii paradigme de cercetare permite identificarea a patru concepte fundamentale care definesc teoria tranzactionala a stresului:

interactiunea sau tranzactia;

sistemul cognitiv;

evaluarea;

copingul.

De altfel chiar definitia stresului data de Lazarus si Folkman (1984, p. 19) reflecta integrarea conceptelor teoretice enumerate: 'stresul este o relatie particulara intre persoana si mediu, in care persoana evalueaza mediu ca impunand solicitari care exced resursele proprii si ameninta starea sa de bine, evaluare ce determina declansarea unor procese de coping, respectiv raspunsuri cognitive, afective si comportamentale la feed-backurile primite'.

Termenul de tranzactie desemneaza relatia bidirectionala dintre persoana si mediu, negocierea activa intre cerintele si presiunile mediului si ierarhizarea scopurilor individuale. Se subliniaza astfel faptul ca amenintarea (termen preferat de Lazarus fata de cel de stresor) nu exista in sine, ca proprietate a uneia din cele doua subsisteme implicate - persoana si mediu - ci numai in relatia dintre ele. Conform definitiei stresului, amenintarea decurge din perceperea unui dezechilibru intre cerintele impuse si capacitatea de raspuns, din discrepanta dintre starea actuala si cea dorita de subiect. Natura subiectiva a evaluarilor determina o arie larga de stresori.

Daca initial era utilizat termenul de interactiune sau relatie, ulterior a fost preferat cel de tranzactie care indica nu numai unitatea organica dintre cele doua subsisteme, dar elimina si caracterul static al relatiei mediu-persoana. Termenii pot fi utilizati si ca sinonimi. Autorii introduc si conceptul de proces strans legat de cel de tranzactie pentru a sublinia interconditionarile reciproce dintre variabilele implicate. Abordarea conventionala a stresului interpreteaza stresorii ca punct de start iar sanatatea mentala ca punct final al acestui fenomen. Este adevarat ca deteriorarea sanatatii mentale este una din consecintele stresului dar a limita emotiile negative la variabila de consecinta este prea restrictiv; in realitate emotiile negative pot deveni la randul lor surse de stres care vor influenta atat evaluarea cat si formele de coping.

Sublinierea rolului sistemului cognitiv ca mediator al evaluarii, copingului si emotiei este consecinta "revolutiei" cognitive din psihologia deceniului al saselea. Daca psihologia traditionala considera ca emotia este cea care modeleaza adaptarea, psihologia cognitiva abordeaza aspectele motivationale si emotionale ale adaptarii prin prisma proceselor informationale. Medierea cognitiva este elementul care distinge teoria psihologica a stresului de cea sociologica si fiziologica. Tocmai datorita acestei note specifice, teoria lui Lazarus si colab. era cunoscuta initial sub numele de teoria cognitiva a stresului.

Prin prisma teoriei cognitive, stresul nu mai este determinat de nivelul reactiilor sau de o situatie in sine, ci de evaluarea cognitiva a situatiei si a resurselor de a face fata. O prima categorie de cercetatori cognitivisti ai stresului se focalizeaza asupra abordarilor de tip normativ ale proceselor si abilitatilor cognitive de procesare a informatiei. In acest context distresul este generat de limitarea capacitatii de procesare a informatiei datorita fie unor abilitati cognitive neadecvate, fie unui exces sau deficit informational. Cercetarile de acest gen ignora diferentele individuale de procesare a informatiei, de acordare de semnificatii personale informatiei.

Subliniem ca stresul nu presupune numai suprastimulare sau substimulare informationala ci si procesarea unei informatii interpretata de subiect ca aversiva, irelevanta sau deosebit de importanta pentru scopul urmarit. Cercetatorii incadrabili in a doua categorie sunt interesati mai mult de stilul si schema cognitiva a persoanei care descriu maniera si preferinta in care informatia este stocata, organizata si activata in acordarea de semnificatii personale situatiilor de viata (Miclea, 1994).

In cadrul teoriei interactionale s-au impus si alte modele, fiecare reliefand importanta unor aspecte ale procesului de stres. Modelul ecologic propus de Levi si Kagan (1981) sugereaza abordarea holistica a persoanei umane in interactiunea dinamica cu ambianta sa fizico-chimica si psihosociala. Conform modelului, stresul psihosocial se datoreaza urmatoarelor cinci mari categorii de factori: 1. discrepanta dintre nevoi si posibilitatea satisfacerii lor; 2. discrepanta dintre abilitatile umane si cerintele mediului; 3. suprastimularea si substimularea; 4. incompatibilitatea dintre rolurile pe care le are persoana si schimbari rapide ce scapa controlului individului. Modelul sugereaza si strategiile de reducere si combatere a stresului la nivel individual si social prin identificarea situatiilor, grupurilor si reactiilor cu risc crescut.

Pornind de la prezumtia ca scopul principal al persoanei este de a obtine, pastra si proteja resursele, Hobfoll (1988, 1993, 1994) dezvolta unul din cele mai recente si acceptate modele ale stresului, numit 'modelul conservarii resurselor'. In conceptia autorului resursele reprezinta ceea ce individul valorizeaza ca important pentru sine, de la valori obiective la caracteristici personale, conditii sau energii. Conform autorului, stresul apare in oricare din cele trei circumstante: amenintarea pierderii resurselor; pierderea lor; sau privarea persoanei de posibilitatea castigarii unor resurse pentru care se investesc eforturi. Consideram ca modelul are relevanta pentru adaptarea umana prin surprinderea unor tipuri diverse de relatii individ-mediu, de la macrosistemele sociale, la structurile organizationale si relatiile interpersonale.

6. Modelul patogen si teoria fiziopatologica

Studierea consecintelor stresului asupra starii de sanatate a dus la formularea unei variante a modelului fiziologic si anume modelul patogen sau fiziopatologic al stresului. Observatiile privind asocierea stresului cu patologia nu au aparut doar odata cu formularea modelului susmentionat. Prima descriere a relatiei dintre stres si boala dateaza din 1910 si apartine lui Sir W. Osler, care consemna ca angina pectorala este o boala caracteristica oamenilor de afaceri, intens absorbiti de munca lor (cit. in Hinckle, 1973). Relevarea relatiei dintre psihic si somatic a determinat aparitia Psihosomaticii, marcata in special de studiile lui Dunbar (1938), Wolf (cit. in Henry si Stephens, 1977) si Alexander (1950). Initial, modelul oferea o imagine simplista, unilaterala, dominata strict de ideile psihanalitice, in care relatia dintre un anumit conflict intrapsihic si o boala specifica era considerata ca fiind directa si liniara.

Continuatorii scolii pavloviene, Bacov si Kurtin (1949) demonstreaza experimental unitatea dintre psihic si fiziopatologic si contureaza orientarea corticoviscerala. Primele dovezi de laborator ale lui Selye (1956) vizand rolul agentilor perturbatori asupra organismului erau involutia timusului si ulceratiilor gastrointestinale. Ulterior, Selye (1976 b) dezvolta teoria bolilor de adaptare ce cuprind bolile reumatoide, alergice si colagenozele, ca raspunsuri nespecifice la stres.

Chiar si cei mai sceptici autori privind teoria stresului, accepta rolul conceptului in depasirea punctului de vedere unilateral privind specificitatea cauzei bolii. Sub influenta descoperirilor lui Virchow si Pasteur, medicina secolului XIX si inceputului de secol XX a fost dominata de un determinism strict biologic. Engel (cit. in Sarafino, 1990), subliniind cauza multifactoriala a bolii, in care elementele specifice (biologice) se inlantuie cu cele nespecifice (psihologice si sociale) contureaza modelul biopsihosocial al bolii, considerat mult mai pertinent.

Astazi, in cadrul modelului patogen, un numar mare de cercetari incearca sa elucideze rolul predispozant sau precipitator al stresului pentru diverse boli (Brown si Harris, 1989, Kasl si Cooper, 1987, Holmes si David, 1989, Markides si Cooper, 1989, Brown si Harris, 1989, Friedman, 1990, Iamandescu, 1993). Dezvoltarea unei noi ramuri interdisciplinare, si anume Psihoneuroimunologia este relevanta in acest sens (Ader, 1982, Whalley si Page, 1989, Baban, 1992).

In concluzie, modelul fiziologic, cel patogen, respectiv teoria raspunsului acopera o mare parte din cerectarile asupra stresului. Studii de laborator si in cadrul natural, pe subiecti umani si pe animale, incearca sa elucideze o veriga esentiala in procesualitatea stresului, si anume raspunsul la stres. In masura in care aceste cercetari se limiteaza numai la aspectele de reactie si conceptualizeaza stresul ca o suma a raspunsurilor organismului la stimulii nocivi, abordarile ne apar unilaterale si restrictive. Ignorarea rolului personalitatii si situatiei in raspunsul individual face ca demersul de cunoastere sa devina incomplet si inadecvat. Se impune necesitatea integrarii reactiei la stres in studiul procesului dinamic rezultat din interactiunea variabilelor personale cu cele situationale. In acelasi timp, focalizarea cercetarilor doar pe tipul de evaluare si confruntare cu situatia stresanta, fara a identifica costurile si beneficiile raspunsului, este un demers la fel de unilateral ca si cel anterior mentionat. Cand costul controlarii stresorului este mai ridicat decat beneficiile inregistrate, copingul nu numai ca nu reduce distresul, dar il intensifica, stare obiectivabila in reactiile de scurta durata si consecintele pe termen lung.

In continuare prezentam componentele stresului:

I.            factorii de stres

II.         evaluarea

III.       copingul (ajustare)

IV.      raspunsul la stres

Factorii de stres

Stresorii sau factorii de stres sunt evenimente sau conditii ale mediului, suficient de intensi sau frecventi care solicita reactii fiziologice si psihosociale din partea individului (Elliot si Eisdorfer, 1982). Stresorii sunt divizati conventional in trei mari categorii:

• fizici
• psihici
• sociali

Clasificarea ne apare a nu fi operationala deoarece, de cele mai multe ori, in mediul ambiental in care oamenii isi desfasoara activitatea aspectele fizice interactioneaza cu cele sociale si psihice. Propunem o alta clasificare a stresorilor:

• Evenimente majore de viata (deces, boli fizice, divort, emigrare, pensionare)
• Tracasari cotidiene (suprastimulare, substimulare, izolarea sociala, aglomerarea sociala, conflicte de rol, contrarierea nevoii de afirmare, afectiune, afiliere, surse financiare insuficiente)
• Experiente traumatice si catastrofale (dezastre, calamitati, amenintarea integritatii fizice, razboaie, accidente aviatice, feroviare).

Evenimentele critice de viata sunt numite factori de stres acut. Primele observatii sistematice privind impactul unor evenimente majore de viata asupra sanatatii dateaza inca de la inceputul secolului al XX-lea si apartin psihiatrului Adolf Meyer. Pentru intelegerea componentelor psihobiologice ale bolilor, Meyer propune alcatuirea unei 'harti a vietii' pentru fiecare pacient (cit. in Rahe, 1990). Ulterior, cercetarile lui Meyer sunt continuate de H. Wolff, S. Wolff jr. si Hinkle, care simplifica relatia dintre harta vietii si sanatate, focalizandu-si atentia doar asupra unui singur sistem organic. Holmes si Rahe, care s-au impus prin incercarile de elaborare a unor metode standardizate de evaluare a evenimentelor de viata (Holmes si Rahe, 1967, Rahe, Ryan si Word, 1980) definesc evenimentele de viata drept schimbari obiective in structurile si relatiile psihosociale ce determina reoganizari ale circumstantelor uzuale si impun organismului un efort de reajustare psihica si sociala, perioada in care persoana este mai vulnerabila la stres si boli fizice si mentale. Limitele teoriei lui Holmes si Rahe decurg tocmai din cele doua caracteristici de baza ale sale: (1) asumarea ideii ca schimbarea in sine este stresanta, indiferent de caracterul negativ sau pozitiv al ei; si (2) impactul subiectiv egal al evenimentelor pentru toate persoanele, indiferent de particularitatile individuale.

Cercetatorii propun discriminarea evenimentelor in functie de diferite criterii:

• Dezirabilitatea evenimentului (in ce masura este dorit)

• Controlabilitatea lui
• Predictibilitate (este aniticpabil sau nu)
• Caracterul pozitiv sau negativ
• Implica castig sau pierdere
• Gravitate

Daca evenimentele critice de viata sunt asimilate cu stresul acut, tracasarile zilnice (daily hassles), numite si nonevenimente, sunt identificate cu stresul cronic (Kessler, Price si Wortman, 1985). Autorii definesc 'hartuiala zilnica' drept 'experiente si conditii ale vietii zilnice care sunt percepute de individ ca frustrante, iritante sau amenintatoare pentru starea sa de confort fizic si psihic' (Lazarus si colab., 1984, p. 376). Desi, ca intensitate, tracasarile zilnice sunt considerate stresori minori, prin frecventa si caracterul lor cronic coreleaza mai semnificativ cu simptomatologia somatica si psihica decat evenimentele de viata (Weinberger, Hiner si Tierney, 1987). Tracasarile sunt generate de diversele domenii ale vietii cotidiene: profesional (supraincarcare, termene fixe); financiar (insuficienta banilor); familial (certuri); viata personala (probleme sexuale, de intimitate); sanatate (probleme proprii sau ale membrilor familiei); responsabilitati casnice (gatit); relatii sociale (conflicte, competitie); mediu ambiental (poluare); intamplari ghinioniste (pierderi, ratari).

Experienta razboaielor, cutremurelor, accidentelor de avion, masina sau tren a impus in atentia cercetatorilor o noua categorie de stresori denumiti traumatici. Cercetari sistematice asupra stresorilor traumatici au fost intreprinse abia dupa terminarea razboiului americano-vietnamez. Experienta traumatica a multor combatanti din acel razboi a condus la conturarea asa-numitului 'sindrom post-Vietnam'. Observatii privind rolul factorilor psihotraumatizanti asupra starii fizice si psihice fusesera descrise mai demult fie sub titlul de nevroza traumatica sau de 'sindromul cordului iritabil' (cit. Taylor, 1989).

Similitudini ale reactiei post-razboi cu cele datorate catastrofelor, cataclismelor sau dezastrelor naturale sau provocate de om au determinat aparitia unei noi entitati clinice -sindromul de stres post-traumatic (PTSD). Termenul apare pentru prima data in 1980 in Manualul de Diagnostice-Statistice ale Bolilor Psihiatrice (DSM III) (1980). PTSD este definit ca un sindrom caracterizat prin dezvoltarea unor simptome psihice, comportamentale si somatice ce apar dupa evenimentele traumatizante iesite din rangul experientelor umane considerate normale (Friedman, 1989). Pentru ca un stresor sa fie considerat traumatic trebuie ca el sa reprezinte:

• amenintare la viata proprie sau a celor apropiati;
• distrugerea brusca a propriei case sau a comunitatii;
• implicarea directa sau ca martor in uciderea sau ranirea grava a altor persoane

Natura stresorilor traumatici implica de cele mai multe ori atat factori fizici, cat si psihici (ex. in tortura: batai si sentimentul de neputinta, anihilare sau anxietate). Experienta traumatizanta poate fi traita in grup, cum este cazul accidentelor de avion sau cutremure, sau individual (ex. violul). Din punctul de vedere al intensitatii, stresorii traumatici pot fi acuti, brusti, intensi, catastrofali, cand persoana nu are timp sa isi mobilizeze resursele adaptive (ex. accidente rutiere, feroviare, aviatice, incendii) sau cronici, cand stresorii sunt extremi, dar permit in timp mobilizarea mecanismelor adaptive (ex. lagarele de prizonieri) (Cohen, 1991).

Copiii, persoanele in varsta, persoanele cu antecedente psihiatrice sunt subiecti mai vulnerabili la impactul cu stresorii traumatici (Gist si Lubin, 1989). Retrairea repetata a traumei (prin ganduri intruzive, revenirea aceluiasi tip de vise, flash-backuri) sau dimpotriva, 'anestezia' afectiva, detasarea si instrainarea de viata, reprimarea evenimentului traumatic, sunt modele tipice de reactie la experientele traumatice, ambele necesitand interventii psihoterapeutice (Williams, 1987).

Cunostintele clinice si practice legate de stresorii traumatici acumulate din experientele nefaste de pana acum au condus la conturarea de catre psihologi a unor programe de prevenire si interventie primara a PTSD in situatii limita, cum a fost cazul razboiului din Golf din 1990 (Hobfoll, Spielberger, Brenitz si colab., 1991).

Caracteristicile vietii contemporane determina confruntarea cotidiana a omului cu factorii psihosociali de stres, ceea ce explica de ce in mod preponderent cercetarile sunt focalizate asupra acestei categorii de stresori. Levi (1971), in acord cu notiunea de nespecificitate a lui Selye, considera ca stimulii din mediu devin stresori doar in functie de intensitate, in timp ce calitatea emotiei provocate de stimul nu are importanta. In opinia noastra calitatea stresorului (anticipabil, controlabil, indezirabil etc.) este cel putin la fel de importanta ca si intensitatea lui.

Notiunea de factor psihosocial de stres implica un concept complex, dificil de definit, cu o multitudine de aspecte. Factorii psihosociali rezulta din interactiunea individului cu mediul sau socio-economic, profesional si familial. Ca aceasta interactiune sa se realizeze optim este necesara armonizarea caracteristicilor biologice, psihologice si sociale ale persoanei cu structura ambiantei, obiectiv dificil de realizat. Stresorii psihosociali isi pot avea originea la nivel individual, familial, profesional, de comunitate si societate.

La nivel individual factorii de stres rezida uneori in structura de personalitate, in tipul de reactivitate emotionala, in capacitatile intelectuale si stilul cognitiv, in caracteristicile atitudinale si comportamentale.

Sursele de stres de la nivel familial sunt multiple: aparitia unor noi membrii in familie, personalitati si sisteme de valori diferite intre membrii familiei, conflicte maritale si filiale, divort, comunicare redusa, alcoolism, violenta intrafamiliala, boala, invaliditatea, decesul unui membru al familiei (Shaffer, 1982). Datorita faptului ca familia reprezinta de cele mai multe ori universul individului, fisurile sau esecurile functionarii ei se transforma in factori de stres acuti sau cronici.

Profesia ca sursa de identitate, scop, apartenenta si venituri, reprezinta un alt reper existential pentru individ. Inadecvarea conditiilor profesionale la factorii umani-individuali se repercuteaza asupra starii de confort fizic si psihic al persoanei generand stres. Factorii de stres profesionali provin din: ambianta fizica: zgomot, vibratii, temperatura, noxe, iluminat etc.; ambianta sociala: relatii interpersonale reduse, lipsa cooperarii, atitudini critice sau dictatoriale, nesiguranta locului de munca etc; caracterul si organizarea muncii: suprasolicitare/subsolicitare, munca repetitiva, ritm impus, orar prelungit, munca in schimburi, nivel de responsabilitate si decizie, automatizare excesiva, ambiguitatea sarcinii sau a rolului, control redus, perspective de avansare.

Somajul, care de multe ori implica pierderea resurselor financiare de trai, demoralizarea cauzata de scaderea stimei de sine, de schimbarea statusului social, de izolare si inactivitate, reprezinta poate cel mai grav factor de stres legat de profesie.

Apartenenta individului la o microcomunitate, in afara celei familiale si profesionale (cartier, club, biserica, organizatii sociale sau politice) ofera nu numai suport social, dar si posibile surse de stres psihosocial. In cazul in care survin relatii conflictuale, cooperare redusa, competitie negativa, restrictii inutile, rigiditatea regulilor, criticism exagerat sau sentimentul frustrarii de apreciere, stima, grupul de apartenenta devine sursa de stres.

Caracteristicile societatii contemporane au determinat aparitia unui spectru larg de factori de stres, dintre care enumeram succint: supraaglomerarea din metropole, birocratia, depersonalizarea institutiilor sociale, supraincarcare informationala, deprivarea de traditii, saracie, discriminare, violenta, izolare, valori in continua schimbare, crize economice si politice (Levi, 1990).

Nivelele si structurile individuale si sociale enumerate interfereaza si se interconditioneaza reciproc generand alte categorii de stresori psihosociali. Un exemplu al intersectarilor contradictorii dintre aspiratii, nevoi si motive personale pe de o parte si cerintele si organizarea structurilor sociale (familia, munca, societatea) pe de alta parte, sunt conflictele de rol, obiect de studiu mai ales pentru psihologia sociala (Pearlin, 1983, 1989).

8. Evaluarea stresorilor si procesul de coping

Evaluarea continua a ceea ce se petrece in mediul inconjurator este o caracteristica esentiala atat a fiintei umane cat si a animalelor. Evaluarea presupune un proces continuu de cautare si monitorizare de informatii asupra a ceea ce se intampla si atribuirea de semnificatii personale informatiilor obtinute. Lazarus distinge doua tipuri de evaluari, cu functii si surse de informatii diferite:

• primara
• secundara

Prin evaluarea primara situatia este definita ca avand sau nu semnificatie pentru confortul persoanei. Evaluarea situatiei ca benigna sau pozitiva rezulta intr-o stare emotionala neutra sau placuta. Evaluarea primara implica trei tipuri diferite de informatii insotite de emotii diferite:

• dauna deja produsa (informatie asociata cu sentimentul de furie sau depresie);
• anticiparea unei amenintari viitoare (traita afectiv ca frica sau neliniste);
• provocare, care rezulta din cerinte dificile cu care suntem confruntati dar dublate de convingerea in sansa de control, castig si efecte pozitive (la nivel emotional este traita ca nerabdare, incredere, bucurie).

Prin evaluarea secundara se identifica alternativele adaptative pe care subiectul le are la indemana pentru a face fata situatiei. In evaluarea secundara persoana este angajata intr-un dialog intern cu sine in vederea luarii unei decizii ca efect al evaluarii primare. Evaluarea secundara poate sa confirme evaluarea primara a amenintarii, sa o intensifice sau sa o reduca, in functie de evaluarea resurselor si optiunilor de coping. Odata cu semnalarea amenintarii activitatea cognitiva nu ia sfarsit ci initiaza un intreg lant de procese cognitive. Evaluarea primara si secundara nu trebuie intelese ca desfasurandu-se secvential, ci ca un proces continuu, ca o 'cascada de evaluari si reevaluari' (Miclea, 1995, p.14). In opinia noastra evaluarea secundara uneori poate sa o preceada pe cea primara.

Reevaluarea are loc atunci cand se obtin noi informatii despre schimbari interne sau externe, schimbari provenite deseori ca urmare a eforturilor de coping sau a activitatii intrapsihice de tip defensiv. Uneori reevaluarea in sine este folosita ca o strategie coping de neutralizare sau minimalizare a informatiei aversive.

Evaluarea nu reprezinta o simpla perceptie a elementelor unei situatii. Ea este o activitate cognitiva declansata si sustinuta de factori emotionali si motivationali. Evaluarea implica judecati, rationamente, deductii, discriminari in vederea integrarii informatiilor intr-un cadru cognitiv care sa faciliteze 'diagnosticul' situatiei, cautarea si luarea deciziei. Toleranta la ambiguitate apare ca unul dintre cei mai importanti factori in evaluare si coping. Persoanele cu toleranta crescuta la ambiguitate si incertitudine sunt apte sa se implice intr-o cautare vigilenta de informatii, sa ia in considerare aspectele multiple ale realitatii si deci sa adopte comportamente flexibile, adaptate circumstantei; cei cu toleranta scazuta la ambiguitate vor avea tendinta de a reactiona rapid, deseori neglijand informatii relevante despre situatie. In opinia noastra toleranta la ambiguitate reprezinta o caracteristica a maturitatii emotionale.

Evaluarea este determinata de doua categorii de factori: situationali si personali. Factorii situationali se refera la noutatea, severitatea, ambiguitatea, iminenta, durata, predictibilitatea stimulilor. Evaluarea situatiei ca amenintatoare sau ca situatie -problema este determinata in principiu de sase tipuri de conditii:

1. amenintarea integritatii fizice;
2. anticiparea esecului a carui consecinte duce la o traire negativa;
3. autodezaprobarea esecului;
4. dezaprobarea din partea celorlalti pentru neconfirmarea expectantei;
5. destabilizarea lumii personale, sociale si culturale a persoanei;
6. interferarea actiunii altora cu valorile si convingerile personale.

Spre sfarsitul anilor '70 conceptul de coping (ajustare) devine o variabila centrala in cercetarile stresului psihologic, in intelegerea efectelor adaptive de scurta si lunga durata, a starii subiective de bine, a sanatatii. Conform teoriei tranzactionale copingul este definit 'ca efort cognitiv si comportamental de a reduce, stapani sau tolera solicitarile interne sau externe care depasesc resursele personale' (Lazarus si Folkman 1984, p.141). Definitia citata pune in evidenta patru caracteristici esentiale ale copingului:

(a). rolul proceselor cognitive si al actiunii;

(b). copingul este intotdeauna un proces de tranzactie intre persoana si mediu, deci implica schimbari calitative si cantitative continue ale acestui raport; presupune de asemenea si interconditionari reciproce intre coping, evaluare si emotie;

(c). face distinctia intre mecanismele de ajustare si cele innascute de adaptare, fiind necesar efortul;

(d). subliniaza existenta formelor eficiente si mai putin eficiente de coping.

Copingul parcurge trei etape: 1. anticiparea (avertizarea), cand situatia poate fi amanata sau prevenita, cand persoana se poate pregati pentru confruntare, cand poate evalua 'costul' confruntarii; 2. confruntarea (impactul) cand are loc raspunsul, redefinirea situatiei si reevaluarea; si 3. post confruntarea cand se analizeaza semnificatia personala a ceea ce s-a intamplat. De multe ori momentul anticiparii este mai intens in reactii psihofiziologice decat confruntarea. Acest fapt a determinat conturarea asa numitului stres de anticipare. Acolo unde nu exista momentul anticipativ (de ex. in impactul intempestiv cu un anumit stimul) reactiile psihofiziologice pot sa se manifeste dupa confruntare (Lazarus, 1982).

Trecerea in revista a studiilor vizand copingul permite evidentierea mai multor puncte controversate:

1. este copingul un raspuns constient sau inconstient la factorii de stres?
2. este copingul o trasatura de personalitate sau un proces influentat de situatie ?
3. cate dimensiuni are copingul ? Cea mai utilizata clasificare este cea dihotomizata in:
• coping focalizat spre problema
• coping focalizat spre emotie

Ajustarile focalizate spre probleme sunt actiuni orientate direct spre rezolvarea, redefinirea sau minimalizarea situatiei stresante; mai poarta numele si de ajustare instrumentala. Ajustarea focalizata spre emotie, numita si ajustare indirecta, este orientata spre persoana, in scopul reducerii sau controlarii raspunsului emotional la stresori. In aceasta categorie sunt incluse si asa numitele strategii paleative, cum sunt uzul alcoolului, sedativelor si tranchilizantelor, drogurilor, tehnicilor de relaxare etc.

4. In al patrulea rand, exista controverse privind efectele copingului. Unii autori identifica copingul cu succesul, respectiv controlul asupra situatiei si raspunsului emotional. Mai multe studii aduc argumente ca strategiile coping focalizate spre problema sunt asociate pozitiv cu starea de bine iar tendinta de a folosi strategii de coping focalizate spre emotie tind sa fie asociate cu o sanatate mentala precara (Folkman si colab., 1986). Astazi se pun sub semnul intrebarii evidentele ca ajustarea directionata spre probleme este intotdeauna mai adaptativa decat cea emotionala. Exista studii care dovedesc ca formele de ajustare activa au un impact mai mare asupra sistemului nervos simpatic, care la randul lor influenteaza functionarea sistemului cardiovascular (Obrist, 1981). Multe surse de stres din mediu nu pot fi controlate, dar o forma de coping eficienta poate permite unei persoane tolerarea sau ignorarea factorului de stres. Consideram ca functionalitatea sau disfunctionalitatea copingului depinde de: cine foloseste o anumita strategie, cand, sub ce circumstante ambientale si psihice si tipul de amenintare. Copingul emotional poate facilita copingul comportamental prin reducerea stresului care altfel ar impieta eforturile de solutionare a problemei; similar, copingul focalizat spre problema poate determina evaluari mai putin amenintatoare, deci va reduce distresul emotional. Mai mult chiar, copingul de succes pe termen scurt poate avea 'costuri' fiziologice, psihologice si sociale mari pe termen lung. Deci, a transa copingul in forme de succes si insucces nu este un demers simplu.

9. Raspunsul la stres

Astazi, apare ca o certitudine faptul ca raspunsul la stres este un proces complex ce include atat reactii fiziologice cat si cele cognitive, emotionale si comportamentale. Doar spre sfarsitul anilor '60, raspunsul fiziologic este abordat interactiv cu cel psihologic. Redam in tabelul 1.3 o sistematizare a reactiilor la stres fara a o considera exhaustiva.

Chiar si acum mai exista cercetatori care ignora aspectele psihologice de raspuns la stimuli. Cercetatorii de orientare biologica apreciaza ca se castiga in rigurozitate si obiectivitate focalizandu-se doar asupra reactiilor fiziologice. Consideram ca punerea in evidenta a unor modificari fiziologice de stres, demers deosebit de util, nu epuizeaza complexitatea fenomenului. Corelari intre evaluari ale stimulilor si raspunsul fiziologic, intre tipul de coping si patternul de raspuns hormonal, intre trasaturile de personalitate si tendintele reactive ofera alternative mai pertinente de studiu. De aceea subliniem importanta cercetarilor interdisciplinare, in care fiziologii si psihologii sa proiecteze impreuna abordari interactive de investigatie. Din pacate, exista putine studii de acest gen in literatura.

Prin prisma teoriei raspunsului evaluarea nivelului prezumtiv al stresului se face pe baza caracterului si amplitudinii reactiilor psihofiziologice si comportamentale.

Consecintele stresului

Unii autori includ disfunctiile si bolile psihosomatice la reactiile fata de factorii stresanti intensi si prelungiti, si in acest sens stresul apare ca un efect cumulativ. Apreciem ca eronata aceasta pozitie si subliniem necesitatea distingerii reactiilor de consecintele stresului. Consecintele apar drept sechele ale reactiilor de lunga durata, cronice (Elliot, 1982). Consecintele pot fi globale, afectand starea de sanatate si comfort fizic si psihic in general, sau particulare, afectand unul dintre nivelele structurale si functionale ale organismului, de la cel molecular si fiziologic pana la cel psihologic si social. Consecintele nu pot fi efectul confruntarii cu un singur factor de stres ci sunt rezultatul modului in care persoana reuseste sa faca fata in timp mai multor stresori.

FIZIOLOGICE EMOTIONALE

Sistem scheleto-muscular

tensiune musculara, ticuri, bruxism,    frustrare, ostilitate,

fasciculatii, dispnee, hiperventilatie.    anxietate, tensiune,

Sistem cardiovascular nervozitate, neliniste,

tahicardie, aritmii, presiune arteriala depresie, demoralizare,

crescuta insatisfactie, sentiment

Sistem gastrointestinal: de neputinta, autoevalu-

sialoree, uscaciune, intensificarea    are negativa, labilitate,

tranzitului gastrointestinal. culpabilitate, alienare.

Sistem neuroendocrin

nivel scazut de CA si CO in sange si urina,

betaendorfine, testosteron, prolactina, hormonul

cresterii, colesterol, acizi grasi liberi.

Sistem imun:

modificari la nivelul imunoglobulinei

IgA, IgE, IgG, IgM;

celule naturale ucigatoare

proliferarea limfocitelor induse de substante mitogene

titru de anticorpi la virusul latent Epstein-Barr.

Nivel dermal

modicari in conductanta electrica a pielii,

a potentionalului electric, hipertranspiratie.

COGNITIVE    COMPORTAMENTALE

deteriorari ale memoriei de scaderea performantei

scurta si lunga durata instabilitate si fluctuatie

scaderea gradului de concentrare profesionala, absenteism;

cresterea ratei de erori si confuzii evitare/evadare, pasivitate

scaderea capacitatii de decizie, agresivitate/intoleranta/ dezacord;

de planificare si organizare deteriorarea relatiilor interpersonale,

cautare redusa de informatii

evitare sau negare accidente; raspuns 'totul sau

inhibitii si blocaje nimic',excesul sau pierderea

creativitate redusa apetitului, insomnii;

ideatie obsesiva si irationala utilizare crescuta de alcool,

toleranta redusa la criticism tutun, cafea, tranchilizante,

Distinctia dintre reactii si consecinte nu e intotdeauna usor de realizat, de cele mai multe ori diferentele interindividuale determina granita dintre reactii si consecinte. Conceptul de reactivitate (Strelau, 1989) este un concept cheie in intelegerea si explicarea diferentelor interindividuale de intensitate si amplitudine a reactiilor la stres. Reactivitatea, definita ca o variabila plurifactoriala ce include atat aspecte biologic-constitutionale cat si cele de structura psihica, exprima diferentele de activare psihofiziologica dintre starea de repaus si cea de dupa expunere la stimulii stresanti (Williams, 1986). Dupa criteriul reactivitatii, persoanele se clasifica in:

• normoreactive
• hiperreactive

Hiperactivitatea, ca trasatura individuala stabila, reprezinta veriga explicativa in mecanismul trecerii de la reactii la procese patologice.

Cercetarile recente asupra consecintelor stresului cronic au impus in literatura un nou concept, si anume sindromul de extenuare (burn-out) caracterizat prin:

epuizarea emotionala

epuizare fizica

epuizare mentala

Epuizarea din sindromul de extenuare se exprima in:

aplatizare afectiva

depersonalizare

scaderea realizarilor personale

Sindromul de extenuare rezulta dintr-o implicare de lunga durata in activitati profesionale cu oamenii si este in general specific cadrelor didactice, medicale si a celor din domeniul legislativ-juridic.

Teoria stresului nu trebuie interpretata ca un sistem de idei revolut, ci doar o conceptie deschisa spre asimilari noi, apte sa determine noi orizonturi de cercetare. Numai prin sumarea si confruntarea unor multiplicitati de date, prin demersuri interdisciplinare si integrative, teoria stresului va putea atinge criteriile stiintifice necesare oricarei teorii: coerenta, exhaustivitate, simplitate, relevanta.

Rolul de "tampon" al suportului social

Relatia dintre singuratate si riscul pentru imbolnaviri este astazi cunoscut. In acest context suportul social a devenit o variabila relevanta in psihologia sanatatii prin rolul sau protector, de mediere intre stres si boala. Termenul de suport social descrie o retea de relatii interpersonale care ofera persoanei:

sentiment de acceptare si iubire

stima de sine si apreciere

comunicare si apartenenta

ajutor mutual

Din definirea suportului social se pot desprinde mai multe tipuri:

• suport emotional (sentiment de a fi iubit, de apartenenta, de afectiune si ingrijire, empatie)
• suport apreciativ (valorizare si recunoastere personala, stima de sine, sentiment de identitate)
• suport informational (sfaturi, sugestii, directii si orientari, indrumare, consiliere de specialitate)
• suport instrumental (ajutor material, concret)

O distinctie importanta atunci cand facem referire la suportul social este aceea dintre disponibilitatea acestuia, si compatibilitatea sa. In acest sens vorbim de:

• suport social perceput (disponibilitatea este concomitenta cu compatibilitatea)
• suport social primit (situatie in care nu intotdeauna compatibilitatea este perceputa, in ciuda faptului ca un anumit gen de suport s-a obtinut)

Altii autori atrag atentia asupra altor caracteristici ale suportului social la fel de importante:

• stabilitatea sa
• proximitatea sa fizica (locatie apropriata)
• sincronizarea dintre accesul la suport si situatiile de criza sau stres.

Nu este un acord asupra conceptualizarii suportului social ca:

variabila de personalitate ?

caracteristica sociala ?

sau dimensiune psiho-sociala?

Se ridica si intrebarea ce este mai relevant in efectul pozitiv al suportului social asupra sanatatii:

• calitatea? (chiar daca numarul persoanelor care ofera suport social este foarte redus?) sau
• cantitatea ? (care creste sansa stabilitatii, proximitatii si sincronizarii).

Sursele de suport social pot fi diferite:

familia

rude

prieteni

colegi si comunitatea profesionala

vecini si comunitatea de cartier

grupuri informale (cluburi, biserica)

specialisti (medici, psihologi, centre de informare, etc.)

Rolul negativ al lipsei sau deficientelor de suport social au fost larg investigate. Efectul principal al sau este acela de "amortizare" a stresului. Exista si cercetatori care atribuie un efect direct, benefic asupra sanatatii. Indiferent daca mecanismul de protectie al suportului social este direct sau mediat, rolul sau pozitiv este atestat. Exista cercetari care dovedesc rolul protector al suportului social in prevenirea imbolnavirilor, in recuperarea din boala, in efectul tratamentului, in reducerea mortalitatii, in cresterea aderentei la tratament.

Sumar: Modulul V discuta relevanta teoriei stresului pentru sanatate si vulnerabilitatea la boala. Sunt prezentate primele teorii ale stresului elaborate de Selye (teoria sindromului general de adaptare) cat si modelele actuale (fiziologic, cauzal, interactional si patogen). Este redata clasificarea factorilor de stres in: evenimente majore de viata, tracasari cotidiene si experiente catastrofale. Procesul de evaluare si cel de coping, cat si formele lor sunt descrise ca repere fundamentale in adaptarea la stres. Reactiile la stres sunt clasificate in: fiziologice, emotionale, cognitive si comportamentale. Consecintele stresului vizeaza impactul fiziopatologic cat si sindromul de extenuare cronica. Tipurile si formele de suport social sunt prezentate cu functiile sale de mediator-tampon intre stres si sanatate.

Exercitii si aplicatii

1. Prezentati relatia dintre stres si starea de sanatate, facand referire la conceptul de stil de

viata

2. Discutati distinctia mecanisme de coping/ mecanisme de aparare

3. Ilustrati printr-un exemplu afirmatia: Astazi se pun sub semnul intrebarii evidentele ca ajustarea

directionata spre probleme este intotdeauna adaptativa

4. A.I. si B.S. au absolvit scoala postliceala sanitara. A.I. va lucra ca asistenta la oftalmologie, iar B.S.

la oncologie. In care dintre cele doua cazuri considerati ca probabilitatea de aparitie a sindromului

de extenuare este mai mare. De ce?

Adrese internet:

www.csun.edu/~vcpsyooh/students/coping.htm

www.aomc.org/HOD2/general/stress.htm

www.holistic-online.com/stress/

www.psy.pku.edu.cn/education/genpsy-r/GP11emo_stre.ppt

www.tjhsst.edu/Psych/ch15-1/chap1html

www.stresscure.com/health/stresscv.html

www.hivdent.org/mentalh/mentalhnewssacpata032000.htm

www.berkeley.edu/news/media/releases/ 2002/03/26_faith.html

whyfiles.org/039emotion/cohen2.html

www.minoritynurse.com/vitalsigns/jun01-3.html

www.healingfromdepression.com/social.htm