Terapia centrata pe client si consilierea psihologica

Terapia centrata pe client si consilierea psihologica

Consilierea poate fi privita din perspectiva modelelor cresterii si dezvoltarii umane. Din acest motiv abordarea terapiei centrata pe persoana, propusa de Carl Ransom Rogers (1902-1897, USA), constituie baza interventiei cu caracter terapeutic din procesul consilierii.

Terapia centrata pe client ("Client Centered Psychotherapy") denumita si terapie/consiliere nondirectiva, reprezinta cea mai importanta realizare cu caracter practic al celui de al treilea curent al psihologiei moderne - a psihologiei umaniste - alaturi de psihanaliza si de behaviorism (Tringer, 1994).

Aceasta orientare a aparut in America anilor 40. Nu trebuie insa confundata psihologia umanista dezvoltata in anii 30 cu opera lui Rogers arata Pintr (2000).

Terapia centrata pe client isi are radacinile in (Tringer, 1994):

- conceptia cresterii asa cum este vazuta de filozoful american Dewey;

- ideile despre procesul devenirii ca persoana, dezvoltate si ca urmare a discutiilor dintre Rogers si Martin Bubber;

- fenomenologie, ca metoda de baza a psihologiei umaniste;

- existentialismul european;

- traditia si valorile crestine (acceptarea neconditionata are la baza ideea crestina a iubirii, in sens de Agape. Iubirea este pentru Rogers una dintre principalii factori terapeutici);

- ideea increderii neconditionate in persoana ce poarta amprenta lui Luther;

- teoriile psihanalitice ale lui Freud, impunandu-se precizarea ca Rogers niciodata nu a fost de orientare psihanalitica.

Unii autori includ terapia centrata pe client in randul orientarilor de natura dinamica, facand astfel trimitere pe de o parte la faptul ca aceasta reprezinta o terapie cauzala, care percepe personalitatea in dezvoltarea sa dinamica, pe de alta parte la faptul ca si psihanaliza a contribuit la fundamentarea acesteia (Pintr, 2000).

Pintr (2000) este de parere ca cea mai corecta clasificare ar plasa terapia centrata pe client printre terapiile de natura fenomenologica (bazate pe propria experienta), a caror principala caracteristica consta in faptul ca vad posibila schimbarea comportamentului in urma modificarii perceptiei persoanei. Potrivit convingerii proprii acestora "determinantul principal al comportamentului, este sistemul particular de cunoastere al individului" (Pintr, 2000, p. 407).

Pintr (2000) arata ca prima secventa a dezvoltarii terapiei centrate pe client - situata la inceputul anilor 40 - se caracterizeaza prin perioada terapiei nondirective, in cadrul careia accentul cadea pe tehnica discutiilor terapeutice. Scopul consta in crearea unei atmosfere terapeutice in care clientul sa poata fi eliberat de anxietate. In aceasta etapa Rogers a emis o serie de constatari referitoare la ceea ce nu este bine sa faca terapeutul nondirectiv. Pintr (2000) noteaza faptul ca foarte multi specialisti considerau ca rolul terapeutului, consilierului era mult prea pasiv. Mai tarziu insusi Rogers, a adoptat o atitudine autocritica referitoare la aceasta perioada.

In a doua secventa majora de dezvoltare, s-au pus bazele terapiei centrate pe client, Rogers a inlocuit termenul de pacient cu cel de client, dorind sa evite asezarea accentului pe natura patologica a fenomenelor cu care se confrunta cei care solicita ajutor terapeutic, pentru ca si in acest fel sa poata facilita procesul dezvoltarii in sens pozitiv al acestora. In aceasta perioada se incarca cu importanta deosebita intrebarea, referitoare la factorii care influenteaza eficienta interventiilor terapeutice. Comportamentul terapeutul este supus examinarilor. In aceasta etapa ajung in centrul atentiei empatia, acceptarea neconditionata si congruenta.

In cea de a treia faza a dezvoltarii acestui tip de terapie s-a realizat indeosebi studiul relatiei terapeutice. Principiile rogersiene s-au raspandit si in sfera pedagogiei, a industriei, etc. Terapia centrata pe client se transforma in abordare centrata pe persoana. Ceea ce pana in acest moment fusese o orientare terapeutica de sine statatoare, in aceasta etapa a dezvoltarii, a luat proportiile unei miscari. Aceasta din urma traiectorie este caracteristica Statelor Unite ale Americii, in timp ce in Europa, terapia centrata pe client s-a pastrat sub forma unei orientari psihoterapeutice.

Discipolii germani ai lui Rogers, ca Tausch (Pintr, 2000) Truax, Helm () au preluat teoriile rogersiene in anii 50, si le-au dezvoltat, le-au combinat cu descoperirile realizate in sfera: teoriei invatarii si a psihologiei cognitive, imbogatindu-le.

Cea mai mare modificare in dezvoltarea acestei orientari a aparut in urma descoperirii compatibilitatii acesteia cu teoriile invatarii.

Helm (Pintr, 2000) a realizat un model psihoterapeutic bazat pe teoriile invatarii si teoriile procesarii informatiei, prin care explica in mod satisfacator fenomenele petrecute in decursul procesului psihoterapeutic prin: conditionarea verbala, invatarea prin discriminare, invatarea pe baza de modele, structurare congnitiva.

Gendlin (Pintr, 2000) a adaugat notiunilor fundamentale din terapia centrata pe client conceptia "experiencing", referindu-se la "procesele desfasurate in organism la un moment dat, care sunt perceptibile la nivel constient", care au o importanta hotaratoare din punct de vedere al schimbarii terapeutice (p. 413). Gendlin (2002) a elaborat tehnica numita Focusing, prin intermediul careia persoanele isi pot trai profund propriile experiente (corporale, emotionale si cognitive), ceea ce faciliteaza dezvoltarea auto-perceptiei si a reflexiei.   

Rogers (Pintr, 2000) crede ca omul este o fiinta rationala, socializata, iar "personalitatea reprezinta un sistem deschis dinamic, autoguvernat" (Rogers citat de Pintr, 2000, p. 411). Potrivit premiselor rogersiene:

1. impulsurile negative ale omului "sunt raspunsuri date la frustrarea legata de nesatisfacerea nevoii de dragoste si a altor nevoi" (Pintr, 2000, p. 411).

2. omul este patruns de tendinta de auto-actualizare.

Tringer (1994) arata ca pentru Rogers cresterea, dezvoltarea persoanei are la baza tendinta fundamentala a auto-actualizarii, considerata de autor ca fiind baza tuturor motivatiilor. Tendinta de crestere, dezvoltare este proprie nu numai omului ci tuturor organismelor vii. Terapia centrata pe client se deosebeste de relatiile interumane cotidiene prin faptul ca in cadrul acesteia se creeaza conditii optime pentru aceasta dezvoltare, crestere. Cresterea persoanei in ultima instanta nu este altceva, decat dezvoltarea capacitatii de acceptare de sine si de iubire de sine, care se extinde si asupra altora si in ultima instanta asupra intregii umanitati. Potrivit acestei conceptii, omul este capabil de relatii armonioase cu ceilalti numai in masura in care are o relatie armonioasa cu propria persoana; este capabil de o atitudine empatica fata de semenii sai, numai in masura in care este capabil sa-si accepte propria sa experienta de viata, propriile trairi.

Rogers si-a exprimat opozitia fata de diagnosticarea clientului pe baza categoriilor de diagnostic. Considera periculoasa o astfel de abordare, intrucat diagnosticul ii confera clientului in mod automat rolul de bolnav. Pintr (2000) arata ca acest fapt nu trebuie confundat cu absenta necesitatii cunoasterii categoriilor de diagnostic de catre specialist, de fapt se refera la evitarea utilizarii acestor etichete in fata clientului. Autorul amintit este de acord cu pozitia exprimata de Rogers, in conditiile in care acesta reuseste sa ingemaneze adecvat aceasta atitudine cu cea care decurge din respectarea regulilor deontologice, si a drepturilor clientului (inclusiv acela de a-si cunoaste propriul diagnostic).

Scopul terapiei centrate pe client este ca pacientul/clientul sa invete sa-si cunoasca trairile, sa se accepte pe sine si sa se autoaprecieze pozitiv intr-o masura mai mare (Tringer, 1994).

In centrul paradigmei rogersiene se afla nu tulburarea psihica ci persoana care se confrunta cu aceasta tulburare; nu se afla metoda terapeutica utilizata de specialist ci atitudinea specifica a acestuia izvorata din personalitatea sa (Tringer, 1994).

In ceea ce priveste patologia psihica, potrivit teoriei terapiei centrate pe persoana, majoritatea tulburarilor psihice izvorasc din faptul ca omul de-a lungul socializarii isi face o idee falsa despre propria persoana. Din acest motiv apare o contradictie intre aprecierea de sine si evaluarea realizata de anturajul lui. Persoanele care se confrunta cu nevroze prezinta probleme in sfera atitudinii fata de sine. Aceste atitudini nu permit patrunderea in psihismul acestora a feed-back-urilor autentice despre propria persoana. Astfel cel care se confrunta cu tulburari psihice isi poate accepta experientele de viata doar intr-o forma distorsionata, le forteaza pe acestea in niste tipare in prealabil construite pe baza experientelor de viata traite (Tringer, 1994).

Pe parcursul dezvoltarii copilului, parintii si in general persoanele din anturajul acestuia adeseori recurg la etichetarea negativa a copilului, de-a lungul procesului de socializare ii interzic satisfacerea unor nevoi importante din punctul lui de vedere. Toate acestea pot fi asimilate de catre copil, devenind parte componenta a sinelui sau, si conduc la distorsiuni ale perceptiei, care se pot manifesta prin faptul ca "persoana ignora stimuli semnificativi, sau le decodifica in mod eronat" (Pintr, 2000, p. 411). Traumele psihice contribuie si acestea in mod semnificativ la cele descrise. Astfel dezvoltarea personalitatii poate intampina dificultati sau chiar blocaje, situatie in care este nevoie de interventie terapeutica, consiliere.

Terapia rogersiana este o terapie cauzala intrucat isi propune dizolvarea blocajelor aparute in dezvoltarea personalitatii printre altele si prin facilitarea inlocuirii proceselor de simbolizare eronate, cu procese de evaluare corecta a realitatii. In atmosfera terapeutica, clientul nesimtindu-se amenintat, poate percepe feed-back-ul, semnalele opuse continuturilor care compun propria imagine, convingerile sale si le poate judeca, evalua si astfel eul acestuia se poate modifica prin asimilare. Rezultatul ultim al acestui proces consta in ceea ce Rogers numea persoana pe deplin functionala ("fully functioning person") - care este caracterizata printre altele de urmatoarele: acuratetea proceselor simbolizatorii, deschiderea catre noi experiente, congruenta, autoacceptare si autoevaluare realista, comportament adaptativ - si ca urmare a tuturor acestora traieste intr-o armonie cu mediul sau (Pintr, 2000).

Concepte fundamentale vehiculate de terapia centrata pe client

Conceptele fundamentale vehiculate de terapia centrata pe client sunt: empatia, acceptarea neconditionata si congruenta. Bastine (Tringer, 1994) in 1973 afirma ca acestia sunt factorii care stau la baza discutiei vindecatoare, acele elemente care asigura eficienta relatiei terapeutice create dintre terapeut si client.

Rogers (Tringer, 1994) in anii '40 ai secolului XX, descopera importanta reflectarii de catre terapeut a sentimentelor clientilor intr-o maniera, intotdeauna inteligibila si acceptabila pentru acestia din urma in acel moment actual.

In 1945 Rogers constientizeaza faptul ca reflectarea poate fi cu adevarat eficienta daca terapeutul, consilierul este capabil sa-si accepte neconditionat clientul si poate sa-i transmita aceasta acceptare neconditionata.

In anii '50 acelasi autor realizeaza ca terapeutul isi poate ajuta clientul cu o mult mai mare eficienta, daca si el la randul lui este capabil de auto-acceptare, dezvoltare personala, si daca este congruent - cu alte cuvinte daca intre trairile, gandurile sale si comportamentul sau (ceea ce ii spune clientului) exista un consens, chiar suprapunere.

Conceptele au fost introduse de Rogers in literatura de specialitate pe cale inductiva si aveau nevoie de operationalizare. Discipolii lui Rogers au fost cei care le-au cercetat empiric si au elaborat scale de evaluare ale acestora.

Carl Rogers (Farber si Lane, 2002) in 1957 publica "The necessary and sufficient conditions of therapeutic personality change" (Conditiile necesare si suficiente ale schimbarii personalitatii prin terapie").

In perioada respectiva si inca intr-o mare masura si in prezent (desi oarecum diferit), arata Farber si Lane (2002) se credea ca "expertiza tehnica a terapeutului, in special in termenii alegerilor si a temporizarii interventiilor constituie factorul esential care diferentiaza terapiile eficiente de cele lipsite de eficienta" (p. 175). In anii '50 '60 datorita influentei muncii lor Rogers s-a acceptat faptul ca relatia terapeutica reprezinta un factor critic in determinarea rezultatului terapiei. Terapeuti adepti ai unor scoli, care in mod traditional au minimalizat importanta relatiei terapeutice (curentul psihanalitic, scoala comportamentala, cognitiv-comportamentala) au inceput sa-si modifice parerea referitor la importanta relatiei terapeut-client (Farber si Lane, 2002).

Klein si colab. (2002) arata ca Rogers in 1957 afirma faptul ca conditiile necesare si suficiente pentru producerea schimbarii terapeutice constau in "contactul psihologic" dintre terapeut si client. Autorul afirma ca toate cele trei conditii trebuie sa fie prezente pentru producerea schimbarii constructive a personalitatii.

Empatia si verbalizarea empatica

Termenul (grecesc) de empatie a fost introdus in literatura de specialitate de catre Truax si Carkhuff (1967), discipolii lui Rogers.

Empatia si reflectarea (verbalizarea) empatica, accentueaza doua aspecte ale aceleiasi atitudini.

Empatia se refera la stradania activa a terapeutului de a percepe, constientiza, identifica si intelege, sentimentele, dorintele clientului sau, continuturile comunicationale verbale (explicite si implicite) si cele neverbale ale acestuia.

"Empatia va cere sa traiti lumea celeilalte persoane in mod acurat, sa vedeti lumea asa cum cealalta persoana o vede, sa auziti ceea ce celalalt aude, sa simtiti ceea ce celalalt simte. Empatia cere capacitatea de a suspenda propriile ganduri si sentimente si de a intra in lumea celuilalt" (Ivey si colab. 1999, p. 15).

Verbalizarea (reflectarea) empatica se refera la stradania activa a terapeutului de a reda din punct de vedere lingvistic cat mai exact cele percepute. Eficienta terapeutica a atitudinii empatice nu in mica masura depinde de aceasta acuratete lingvistica. Verbalizarea se refera la aspectul tehnic al discutiilor terapeutice.

Bar-On si Cohen (Bohart si colab., 2002) considera empatia drept o componenta majora a inteligentei emotionale.

Dificultatile cercetarii acestui construct provin din faptul ca nu exista o definitie consensuala a empatiei (Bohart si colab., 2002). Specialistii din sfera psihologiei dezvoltarii au accentuat componenta emotionala a empatiei (capacitatea de a rezona la sentimentele celuilalt, raspunsul intr-o maniera plina de pasare la sentimentele celuilalt), in timp cele doua abordari terapeutice care au accentuat importanta empatiei in procesul terapeutic (terapia centrata pe client, terapiile dinamice) au accentuat dimensiunea cognitiva (capacitatea de a intelege sistemul de referinta a clientului, a modului in care cesta experientiaza lumea in care traieste) a empatiei. Sub acest din urma aspect intelesul empatiei este abordarea perspectivei ("perspective-taking") in acceptiunea lui Selman (Bohart si colab., 2002), cunoasterea prin conexiune ("connected learning") definit de catre Belenky, Clinchy, Goldenberg si Tarule (idem).

Mai mult decat 70% din raspunsurile empatice ale lui Rogers (Tausch in 1988; Hayes si Goldfried in 1996; Brodley si Brody in 1990 citati de Bogart si colab., 2002) se adresau mai degraba semnificatiei celor spuse de client si nu sentimentelor, chiar daca acest tip de reactie a terapeutului a fost numita "reflectarea sentimentelor". Bohart si colab. accentueaza pe de alta parte ca "intelegerea sistemului de referinta a clientului include intelegerea trairii afective" (p. 89).

Potrivit lui Rogers (Bohart si colab., 2002) empatia consta in <"abilitatea sensibila a terapeutului si disponibilitatea de a intelege gandurile, sentimentele si lupta clientului din punctul de vedere al clientului. Este abilitatea de a vedea complet prin prisma clientului, de a adopta sistemul acestuia de referinta". "Inseamna patrunderea in lumea perceptiva personala a celuilalt faptul de a fi sensibil clipa de clipa la schimbarea semnificatiei traite, care curge intr-un flux in cealalta persoana inseamna sesizarea unor semnificatii de care el sau ea abia daca este constient(a)"> (p. 90).

Definita in acest fel, arata Bohart si colab. (2002) empatia constituie un concept supraordonat care subsumeaza mai multe subcategorii (dimensiunea emotionala, cognitiva; empatia asigurata clipa de clipa, cea care incearca sa surprinda cum este la modul global existenta in pielea respectivei persoane).

Bohart si colab. (2002) arata ca de regula se poate face distinctie intre trei modalitati empatice terapeutice majore: a. raportul empatic ("empatic rapport"); b. acordarea empatica din timpul comunicarii ("communicative attunement"); c. empatia manifestata fata de intreaga persoana ("person empathy").

Raportul empatic se refera la atitudinea plina de sprijin, de compasiune a terapeutului fata de clientul sau, si care demonstreaza faptul ca terapeutul isi intelege clientul. Acest tip de empatie adeseori este importanta din punctul de vedere al construirii relatiei terapeutice si a atmosferei necesare pentru desfasurarea altor interventii (de exemplu a unor interventii mai directive in cadrul terapiilor dinamice scurte sau a celor cognitiv-comportamentale). Acordarea empatica din timpul comunicarii, numita si empatie de proces ("process empathy") de catre Bohart si Greenberg in 1997; Orlinsky si colab. in 1994 (idem) se refera la participarea empatica clipa de clipa a terapeutului in vederea intelegerii celor comunicate de client, in vederea facilitarii surprinderii sensului, semnificatiei celor impartasite. Bohart si colab. (2002) arata ca terapeutii din sfera abordarii terapiei centrate pe client, din sfera abordarilor experientiale accentueaza aceasta forma de empatie. Empatia manifestata fata de intreaga persoana (Elliott si colab. in 2001 citati de Bohart si colab. in 2002) consta in "efortul sustinut de a intelege experienterea clientului atat din punct de vedere istoric cat si in prezent ceea ce formeaza fundalul experientierii lui preznte" (p.90). Faciliteaza producerea raspunsului la intrebarea potrivit careia ce fel de experiente au contribuit la aparitia acel mod de a percepe, de a simti de a gandi a clientului care ii este propriu in prezent. "Acest tip de intelegere empatica este accentuat de terapeutii de orientare psihodinamica" (p. 90).

Empatia poate fi exprimata pe diferite cai: reflectarile empatice, intrebarile empatice, ipotezele empatice, interpretarile referitoare la experientierea clientului, utilizarea sensibila a unor interventii terapeutice.

Empatia poate fi vazuta deasemenea ca abilitate respectiv ca trasatura (Trux Carkhuff in 1967; Egan in 1982 citati de Bohart si colab. 2002).

Datorita reflectarii se poate dezvolta autocunoasterea clientului intrucat acesta poate afla informatii noi despre sine in cazul in care terapeutul aduce la cunostinta clientului continuturi psihice care nu sunt sau abia sunt constientizate de catre acesta din urma (Pintr, 2000). Raspunsurile empatice nu comunica doar clientului ca terapeutul a reusit sa ii inteleaga ci cresc in profunzime explorarea clientului, faciliteaza continuarea acestui proces, arata Gendlin in 1968; Greenberg si Elliott in 1997; J.C. Watson in 2002 citati de Bohart si colab. 2002).

Davitz (1977) a aratat ca exista diferente considerabile intre oameni, referitoare la capacitatea lor de a decodifica semnalele de natura emotionala ale altora, atat din punct de vedere calitativ cat si cantitativ. Autorul citat a denumit aceasta capacitate sensibilitate emotionala. Aceasta capacitate personala care se dovedeste a fi stabila, poate influenta in mare masura capacitatea empatica.

Aceasta nu poate fi pusa in corespondenta cu nici o trasatura de personalitate, spre deosebire de erorile de decodificare care pot fi puse in corespondenta cu anumite tulburari de personalitate si care dau dovada de stabilitate in timp, afirma Davitz.

Atentia afectiva - concept introdus de Blau in 1977 - exprima masura in care sensibilitatea afectiva este activata in cadrul unei anumite discutii. Acesta este un aspect de care se tine cont pe parcursul formarii terapeutilor, consilierilor intrucat sensibilitatea afectiva - care influenteaza considerabil capacitatea empatica - este solicitata la maximum in cadrul sedintelor psihoterapeutice (Tringer, 1994). Starea afectiva actuala influenteaza atentia afectiva. Cei care se confrunta cu o anumita stare emotionala la un moment dat, pot sa comita mai multe erori decat cei care sunt intr-o stare de armonie.

Persoanele echilibrate se pot acorda afectiv cu mai multa usurinta la starea afectiva a altora decat acele persoane care prezinta dificultati de acceptare a propriei persoane. S-a gasit o corelatie pozitiva, statistic semnificativa intre sensibilitatea emotionala, abilitatea de exprimare si autoacceptare (intelegerea propriei persoane). Este de la sine inteles - arata Tringer - ca formarea in domeniul psihoterapiei se impune ca necesitate dezvoltarea echilibrului intrapsihic al viitorului terapeut. Capacitatea empatica poate fi dezvoltata si ea, fapt care este exploatat la maximum in decursul formarii viitorilor terapeuti, consilieri.

Cercetarile recente arata ca empatia nu reprezinta o variabila constituita dintr-un singur element, ci contine numerosi factori dintre care fiecare contribuie intr-o masura diferita la eficienta actului terapeutic (Pintr, 2000).

Oglindirea, practic, verbalizarea empatica a fost insa adeseori gresit interpretata de practicieni. Astfel esenta reflectarii nu consta in repetarea exacta sau aproximativ identica, prescurtata a celor spuse de client, nici macar nu in trairea de catre terapeut a celor traite de catre client - in identificare - ci in crearea de ipoteze fenomenologice. Terapeutul participa la procesul terapeutic cu empatie, incearca sa gandeasca in cadrul de referinta al clientului, iar pe baza multimii de informatii decodificate de acesta (provenite pe canalul verbal si neverbal al clientului) in psihismul terapeutului in mod automat apare un complex de cognitii si sentimente care contine ipotetic starea din aici si acum al clientului. Dar intrucat terapeutul nu poate fi absolut sigur de aceste continuturi intrapsihice, le poate verifica numai creand micro-ipoteze fenomenologice. Prin reflectare, terapeutul ofera posibilitatea clientului de a confirma, infirma, modifica ipotezele lui. Ca atare sarcina reflectarii consta in verificarea ipotezelor. Scopul acesteia este ca terapeutul intotdeauna sa se poata situa acolo unde se situeaza clientul sau. Prin reflectare se poate exprima intelegerea, empatia. Esenta acestei reflectari este tocmai subiectivitatea, caracterul uman, personal al reflectarii (Pintr, 2000).

Terapeutul nu poate fi sigur ca a decodificat corect contextul si continutul comunicational ascuns al clientului. Nu poate fi sigur nici asupra faptului ca pacientul poate accepta reflectarea pe care o realizeaza la un moment dat. Din acest motiv, tehnic acorda atentie faptului ca verbalizarile sale empatice sa nu fie formulate sub forma unor certitudini, ci mai degraba sub forma unor ipoteze. Acesta este motivul pentru care adeseori adeptii scolii terapiei centrate pe client recurg la formulari care incep cu: "Mi se pare ca.; Am impresia ; Parca ; Daca inteleg bine ; etc. Astfel pe de o parte terapeutul verifica corectitudinea celor intelese, incurajand clientul sa le corecteze daca este cazul, pe de alta parte ofera o posibilitate clientului de a respinge reflectarile pe care nu le poate inca accepta (chiar daca acestea sunt corecte din punct de vedere psihodinamic) intrucat reflectarea care depaseste capacitatea de acceptare actuala a clientului, trezeste frustrare si produce retragerea acestuia, indepartarea clientului de terapeut, scade tendinta de autorelevare a clientului (Tringer, 1994).

Empatia nu este echivalenta cu identificarea emotionala. Terapeutul chiar daca are capacitatea de a se transpune in "pielea clientului" sau din punct de vedere emotional, totusi permanent mentine o granita intre el si pacient, se straduieste sa priveasca situatia clientului sau ca fiind a acestuia si nu al terapeutului. In cadrul abordarii empatice se mentine permanent o atitudine de "ca si cum", chiar si atunci cand terapeutul percepe cu mare acuratete starea subiectiva a clientului. Terapeutul nu simte exact (la nivel expeiential) ceea ce simte clientul sau, totul se rezuma la "ca si cum" ar simti. Identificarea pericliteaza capacitatea empatica, deoarece distruge distanta necesara mentinerii obiectivitatii terapeutului, practic impiedica pastrarea unui punct de vedere diferentiat de cel al clientului (Tringer, 1994).

Verbalizarea empatica nu trebuie confundata cu repetarea mecanica a celor spuse de client. Ajutorul apare datorita faptului ca cele percepute sunt prelucrate de catre terapeut, sunt clarificate, ordonate, structurate. In urma acestei prelucrari recurge terapeutul la reflectare empatica. Practic terapeutul lucreaza in locul clientului pentru client, pana cand acesta devine capabil sa realizeze prelucrarea de unul singur (Tringer, 1994).

Ceea ce urmareste terapeutul este surprinderea: sentimentelor, dorintelor explicit exprimate de catre client pe cale verbala; relatarii unor evenimente care au semnificatie personala, prezinta importanta pentru client; caracterizarii, evaluarii fenomenelor, lucrurilor, evenimentelor, persoanelor de catre acesta; manifestarii interesului clientului, a atitudinilor acestuia; modului in care discuta despre relatiile sale cu persoane semnificative; modului in care percepe lumea in care traieste; felului in care clientul realizeaza caracterizarea propriei persoane.

Conturarea atitudinii empatice se poate realiza si prin descrierea a ceea ce nu face un terapeut empatic. Nu cere rapoarte concrete, nu moralizeaza, nu cearta clientul, nu ii impune ceva, nu da sfaturi, nu critica, nu reproseaza, nu pune foarte multe intrebari. Terapeutul nu introduce in discutie, elemente straine (de ex. teme, subiecte inca neabordate de catre client) aceasta fiind condusa astfel de catre client.

Conceptul nondirectivitatii a suferit modificari de-a lungul timpului. S-a demonstrat prin cercetari empirice recente, ca in terapie are efect lantul intaririlor selective. Dealtfel din cauza capacitatii diferite de imput al diferitilor terapeuti, nici nu este posibil ca acestia sa accepte in egala masura toate manifestarile clientului (Pintr, 2000). Metoda doar pe de o parte poate fi privita ca una nondirectiva. Pe de alta parte se afirma ca nici nu exista atitudine terapeutica nondirectiva in adevaratul sens al cuvantului. Inclusiv in conditiile in care terapeutul se afla in spatele clientului, semne discrete ca: ritmul respirator, suspinul, miscarile sale involuntare au efect de intarire selectiva asupra celor spuse de client. Noua semnificatie conferita nondirectivitatii, este in consens cu acele teorii despre comunicare in situatii interpersonale care arata ca este imposibil sa nu comunicam, indiferent ce facem sau ce nu facem (Pintr, 2000).

Prin faptul ca terapeutul intotdeauna reflecta anumite continuturi din tot ceea ce comunica clientul, indirect il invita pe acesta sa continue comunicarea pe respectiva linie a discutiei. Aceasta dimensiune este tocmai cea a sentimentelor (in terapiile dinamice, umanis-experientiale). Atentia selectiva a terapeutului functioneaza din prima clipa a intalnirii cu clientul. Terapeutul urmareste diferentierea informatiilor neutre, apersonale de cele care au o incarcatura emotional-motivationala. Acestea din urma sunt continuturi comunicationale de tipul autodezvaluarii (autorelevarii) clientului si sunt cu adevarat pretioase (Tringer, 1994).

Pentru ilustrarea diferentei, chiar a opozitiei dintre cele doua atitudini (cea explorativa si cea empatica) redau un exemplu preluat dupa Tringer (1994).

Clientul: " numai chiar si atunci cand stau in fata usii sefului meu, sau daca trebuie sa-l sun, cel mai bine ar fi pentru mine sa dispar de acolo, sau sa ma afund in pamant la o adancime de 100 de metri. Va spun Dvs. ca acesta este un lucru ingrozitor, si de fapt stiu ca el nu imi face nici un rau "

Terapeutul care exploreaza intr-o maniera lipsita de empatie:

- De fapt, de ce va este frica de seful Dvs.?

- Va este la fel de groaza si de alte persoane cu autoritate?

- Intrucat si Dvs. simtiti ca aceasta teama este exagerata, atunci de ce nu va adunati?

- Sunteti sigur de faptul ca seful Dvs. nu va poate face nici un rau?

- De cand simtiti aceasta teama?

Terapeutul care recurge la reflectare empatica:

- Va este foarte teama de seful Dvs. si teama aceasta este cu atat mai de neinteles cu cat stiti ca de fapt el nu va face nici un rau.

- Este insuportabil faptul ca va este groaza pana si de vocea sefului Dvs. si nu intelegeti de ce se intampla astfel, intrucat el nu va face de fapt nici un rau (Tringer, 1994, p.52).

Nivelele verbalizarii empatice

S-a constatat empiric ca intre gradul de profunzime al verbalizarii empatice a terapeutului si eficienta interventiei terapeutice exista o stransa legatura. Factorul care demonstreaza o clara eficienta a terapeutului este auto-dezvaluirea clientului ("self disclosure") arata Tringer (1994).

Verbalizarea empatica se poate produce la diferite nivele de profunzime. Eficienta interventiei depinde nu doar de gradul de profunzime al reflectarii ci si de dozarea acestora in timpul sedintelor in functie de capacitatea clientului de a beneficia de pe urma lor.

Tringer (1994) distinge intre cinci nivele ale verbalizarii empatice:

Atentia activa a terapeutului si comunicarea acesteia pacientului. Tehnic acest din urma aspect se realizeaza prin rostirea de catre terapeut in anumite momente a unor cuvinte ca: inteleg, da, mihi, etc.; inclinarea capului in semn afirmativ, contact vizual; modificarea posturii corporale. Toate aceste manifestari verbale simple si neverbale ale terapeutului, comunica clientului faptul ca terapeutul este prezent alaturi de el, si urmareste atent, cu viu interes cele relatate de client.

Reformularea simpla de catre terapeut a celor auzite de la client (parafrazarea,) eventual intr-o alta ordine, dar nu neaparat. Aceasta manifestare a terapeutului ii comunica clientului faptul ca il intelege pe acesta, este atent si retine cuvintele lui. Auzirea de catre client a propriilor cuvinte poate avea un profund efect de obiectivare. Este adevarat ca acestea sunt propriile cuvinte, dar deja vin de la o alta persoana, implicit de la o oarecare distanta, distanta aceasta poate facilita scaderea intensitatii suferintei, rusinii pacientului.

Atingerea (prin verbalizare) de catre terapeut a unei parti din continuturile comunicationale subiective ale clientului. Reprezinta un nivel mai profund al verbalizarii.

Punerea in legatura a celor auzite de la client in diferite contexte; Acesta deja implica trecerea de la nivelul particular la unul mai general prin parasirea situatiei de "aici si acum" (prezent) si punerea in legatura a continuturilor subiective interne curente ale clientului cu alte continuturi din afara locului si timpului sedintei terapeutice.

Reflectarea reactiilor (simptomelor) vegetative ale clientului.

Verbalizarea empatica nu poate sa cuprinda niciodata tot ceea ce comunica clientul la un moment dat, si nici nu trebuie. Depinde de terapeut, care sunt acele continuturi la care reactioneaza. Atitudinea atentionala selectiva a acestuia functioneaza inca de la inceputul terapiei. Terapeutul selecteaza si astfel indirect conduce discutia terapeutica. Nondirectivitatea se manifesta si prin faptul ca sedintele nu sunt precedate de nici o conceptie in prealabil rigid stabilita si rigid urmarita de terapeut. Terapia se bazeaza pe trairile actuale ale clientului si nu pe un construct extern acestora.

Specialistul incearca sa urmareasca clientul in procesul de auto-descoperire si auto-dezvaluire si incearca sa faciliteze acest proces. Aceasta este de fapt singura strategie.

Evaluarea verbalizarii empatice

Bohart si colab. (2002) arata ca empatia ca factor terapeutic propus de Rogers si discipolii acestuia a fost propus in anii 40 si 50. A fost popularizat in anii 60. Tratarea acestuia ca un factor terapeutic universal a fost primit cu scepticism, iar examinarea intensa a acestuia a avut loc in anii 70 si 80. Watson (idem) arata ca cercetarea din domeniul empatiei a intrat timp de 20 de ani intr-un con de umbra, pentru ca in zilele noastre sa fie revigorata constituind un subiect de cercetare in sfera psihologiei dezvoltarii, a psihologiei sociale. Bohart si Greenberg (idem) afirma ca la ora actuala se produce o reexaminare si o realbilitare a conceptului empatiei aratandu-se pe baza studiilor empirice calitatea sa de factor facilitator cheie al procesului terapeutic.

Se realizeaza prin evaluarea masurii profunzimii cu care continuturile comunicationale ale clientului sunt reflectate de catre terapeut prin scale. Primele scale au fost elaborate de discipolii lui Rogers.

Scala evaluarii verbalizarii empatice elaborata de Truax-Tausch in 1973 (Tringer (1991, p.58):

2p Terapeutul nu reactioneaza nici la continuturile explicite nici la cele implicite ale comunicarii clientului, ci da lectii clientului, sfaturi, il atentioneaza

4p Terapeutul reactioneaza numai la aspectele explicite ale continuturilor comunicationale ale clientului si nu si la aspectele implicite ale acestora

6p Terapeutul reactioneaza doar la acele continuturi implicite ale comunicarii care nu au o relevanta deosebita din punctul de vedere al problemei clientului

8p Terapeutul reactioneaza la o parte din continuturile implicite importante ale comunicarii clientului

10p Terapeutul reactioneaza la o mare parte din continuturile implicite importante ale comunicarii clientului

12p Terapeutul reactioneaza de fiecare data la continuturile implicite importante ale comunicarii clientului.

Scala evaluarii verbalizarii empatice elaborata de Tringer-Pintr in 1989 (Tringer (1991, p. 59):

0p Terapeutul exploreaza, interogheaza, bagatelizeaza, da sfaturi, moralizeaza, face interpretari pe baza propriilor idei

1p Terapeutul demonstreaza o atentie activa fata de client

2p Terapeutul reactioneaza la continuturile superficiale ale comunicarii clientului

3p Terapeutul reformuleaza, parafrazeaza

4p Terapeutul reactioneaza la unele dintre continuturile implicite esentiale ale comunicarii clientului

5p Terapeutul reactioneaza la toate continuturile subiective implicite esentiale ale comunicarii

6p Terapeutul reactioneaza la toate continuturile interne esentiale ale comunicarii (inclusiv la reactiile vegetative ale clientului daca este cazul) si face legatura dintre ele

7p Terapeutul reflecta esenta subiectiva a comunicarii prin realizarea unor legaturi de nuanta mai generala, prin acesta oferind clientului un punct de vedere nou.

In urma analizei factoriale a scalelor care evalueaza eficienta verbalizarii empatice, Eckert si Schwartz (Tringer, 1991) au distins 7 factori care in opinia lor sunt responsabili de comportamentul terapeutic eficient:

- construirea interventiilor pe baza manifestarilor clientului

- flexibilitatea lingvistica

- orientarea spre continuturile subiective interne

- participarea emotionala a terapeutului

- masura atitudinii deschise a terapeutului

- caracterul concret al manifestarilor terapeutului

- caracterul clar al manifestarilor terapeutului (p. 60).

Acceptarea neconditionata a clientului

Spre deosebire de verbalizarea empatica care reprezinta mai mult latura tehnica a interventiei terapeutice, acceptarea neconditionata ("unconditioned positive regard") depinde de atitudinea terapeutului, de propria lui filozofie de viata, de conceptia acestuia asupra omului, a valorilor, a lumii si a vietii in general. Depinde de raportarea fundamentala a terapeutului fata de semenii sai (Tringer, 1994).

Rogers (Farber si Lane, 2002) cand a conturat conceptul de acceptare neconditionata a accentuat atitudinea pozitiva ("positive regard") si caldura afectiva a terapeutului. Autorul a dorit sa-si exprime dezaprobarea fata de distanta psihologica, raceala chiar aroganta pe care a perceput-o la comunitatea psihanalitica fata de client. In scrierile sale adeseori se intalneste asocierea dintre atitudinea pozitiva si caldura lipsita de posesivitate a terapeutului ("nonposessive warmth"). In scrierile sale timpurii (1951) Rogers percepea atitudinea pozitiva ca fiind separata de acceptare. Pe masura ce evolueaza in intelegerea, rafinarea acestui concept (in 1986) combina aceste doua atribute in una singura: acceptare neconditionata. In opinia lui Farber si Lane (2002) Rogers sugera ca nu se poate accede la (cea mai buna) acceptare neconditionata decat numai prin empatizarea cu clientul. Truax si Carkhuff afirmau <o intelegere empatica profunda arareori poate exista fara un prealabil sau concomitent sentiment de acceptare calda, neposesiva> (autorii citati de Farber si Lane, 2002, p. 177). In opinia lui Rogers congruenta (prezenta genuina a terapeutului) nu numai ca reprezinta un prerechizit al acceptarii neconditionate si al empatiei ci si cea mai importanta variabila facilitatoare din cadrul relatiei terapeutice.

Barett-Lenard (Farber si Lane, 2002) in 1986 afirma ca acceptarea neconditionata mai degraba reprezinta capacitatea terapeutului de a asigura o acceptare stabila a clientului, fara conditionarea prezentei acesteia sau fara variatiuni ale acceptarii in functie de atributele clientului. Atitudinea pozitiva in opinia aceluiasi autor se refera la nivelul caldurii afective, a pasarii terapeutului fata de client.

Tringer (1994) arata ca prin analiza factoriala s-a descoperit ca acceptarea neconditionata reprezinta o atitudine care de regula se compune din trei elemente: caldura emotionala pozitiva, nondirectivitate, acceptarea fara de conditii. Caldura emotionala a terapeutului se manifesta printr-o atitudine atentionala specifica, exprimata indeosebi prin canale de comunicare neverbale (zambetul, schimbul de priviri, tonalitatea, timbrul vocii, gesturile, postura corporala). Prin toate acestea terapeutul ofera un feed-back care incurajeaza clientul. Aceasta intarire pozitiva, insa nu trebuie confundata cu conditionarea mecanica, si se refera in mai mare masura la elemente formale si nu la continuturi. Contribuie la construirea atmosferei calde, pline de acceptare si de deschidere catre pacient.

Truax (Tringer, 1994) a demonstrat - analizand continutul comunicational al sedintelor terapeutice - ca empatia, nondirectivitatea si acceptarea neconditionata au si in mod independent efect de intarire asupra clientului. S-a putut observa ca in urma acestei atitudini in manifestarea clientului a crescut: frecventa diferentierii sentimentelor, emotiilor; orientarea catre problema; intelegerea (insigh-ul); similaritatea dintre stilul de exprimare a terapeutului si clientului.

Acceptarea neconditionata se adreseaza persoanei clientului si nu unui comportament, sentiment sau gand etc. al acestuia. Aceasta atitudine are la baza pe de o parte convingerea asupra valorii persoanei clientului in sine, iar pe de alta parte convingerea in capacitatea de dezvoltare, crestere a clientului. La acestea se mai adauga recunoasterea dreptului celeilalte persoane de a-si conduce viata dupa propriile principii si valori. Rogers (Tringer, 1994) arata ca trairea de catre client a faptului ca exista acceptare neconditionata - adica in pofida comportamentului negativ demonstrat, in ciuda marturisirii celor mai rusinoase fapte, ganduri, sentimente ale sale, clientul nu trebuie sa se confrunte cu frica privarii de atitudinea calda, plina de acceptare a terapeutului (nu trebuie sa ii fie frica de faptul ca manifestarea sa in terapie, consiliere va avea consecinte relationale - constituie o traire unica si datatoare de siguranta, care creeaza conditii optime dezvoltarii, cresterii persoanei aflate in procesul terapeutic.

Acceptarea neconditionata poate fi definita si prin conturarea a ceea ce nu face terapeutul care dispune de aceasta atitudine: nu judeca, nu critica, si mai ales nu devalorizeaza clientul; nu aduce in discutie propriile puncte de vedere, propriile probleme; nu vorbeste prea mult; nu impune un traseu al discutiei; nu este lipsit de rabdare; nu este rece si nu se situeaza si nu se mentine la distanta de client; nu este ironic (nici macar in absenta clientului);

Farber si Lane (2002) arata ca in literatura de specialitate se poate intalni o confuzie intre termenii: deschidere (Liater; Truax si Tausch); prezenta genuina, acceptare neconditionata, caldura afectiva, respect, acceptare, empatie.

Acceptarea neconditionata trebuie diferentiata de atractia interpersonala, asa cum aceasta este inteleasa de psihologia sociala. Atractia interpersonala are la baza anumite trasaturi, abilitati ale persoanei si echilibrul dintre a oferi si a primi (reciprocitate). Atractia interpersonala este deci conditionata (Aronson, 1978), pe cand esenta acceptarii neconditionate consta tocmai in lipsa conditionarii. In plus spre deosebire de relatiile care se bazeaza pe atractie interpersonala, terapeutul nu asteapta reciprocitate de la client. In esenta acceptarea neconditionata si conceptul de iubire sunt aceleasi, cu precizarea ca iubirea de aceasta natura trebuie sa fie inteleasa in sensul teologic al conceptului de agape, ca acea iubire care i se cuvine oricarei persoane in mod neconditionat, iubirea care e plina de pasare dar nu si de posesiune. Ceea ce descrie Rogers nu este un sentiment paternalistic, nici sentimentalism, sau un placut si superficial sentiment protocolar "de societate" (Tringer, 1994).

Adeseori clientii care recurg la asistenta psihologica se confrunta tocmai cu dificultati de constientizare si acceptare a propriei valori intrinseci care izvoraste din calitatea lor de persoana.

Exemplul care urmeaza evidentiaza tocmai acest fapt:

C: Prietena mea m-a intrebat daca imi place laptele cu cacao rece sau cald. - Imi e indiferent am raspuns. Ea s-a enervat.

T: A vrut sa mai adauge ceva la laptele cu cacao.

C: Da. Iubirea ei. Dar eu nu am simtit asta, doar faptul ca nu vreau sa ii fiu povara.

T: Ca si cum nu ati fi vrednic in sine de dragostea prietenei Dvs.

C: Numai daca fac ceva petru aceasta.

T: Intai trebuie sa faceti ceva pentru ca apoi sa fiti iubit.

C: Da. Asa cum sunt nu reprezint nimic. Doar o nulitate. Daca fac ceva, atunci insa am asteptarea sa fiu iubit (dupa Tringer, 1994, p. 63).

Acceptarea neconditionata reprezinta un ideal spre care se tinde in terapie. Merita precizat faptul ca exista si clienti care se confrunta cu probleme psihice de o anumita natura sau prezinta tulburari mai severe si care pot trai acceptarea neconditionata a terapeutului ca o lipsa de interes genuin, de implicare din partea acestuia. In cazul acestor clienti tehnicile mai directive sunt mai indicate.

In cadrul formarilor adeseori apare dificultatea de a intelege esenta adevaratei acceptari neconditionate. Nu trebuie sa se uite faptul ca nu comportamentele de un anumit tip, convingerile de anumita natura trebuie acceptate sau intarite, ci acceptarea neconditionata este destinata persoanei. Terapeutul isi poate mentine convingerea contrara celei clientului, dar in mod autentic trebuie sa se angajeze in intelegerea motivelor pentru care clientul se comporta inadecvat, indezirabil, inacceptabil si avand convingerea ca acesta este capabil de schimbare, crestere, dezvoltare, trebuie sa ii asigure atmosfera plina de caldura si acceptare in care schimbarea poate surveni ulterior. "Terapeutul este un expert al procesului, nu o masinarie de conditionat. In ultima instanta clientul este acela care decide felul in care si masura in care utilizeaza posibilitatile" oferite de demersul terapeutic (Tringer, 1994, p. 64). Atmosfera plina de acceptare presupune "respectarea si acceptarea dreptului celuilalt de a a-si conduce viata dupa propriile sale convingeri si valori" (idem, p. 64).

Terapeutii incepatori adeseori la nivel verbal accepta ideea valorii si demnitatii clientilor lor, dar la nivelul convingerilor si atitudinilor lor, neschimbat cred ca stiu cel mai bine ce ar trebui sa faca pacientul. Consecinta acestui fapt este ca "ei nu sunt parteneri in procesul terapeutic, ci se simt liderii acestuia" (Tringer, 1994, p. 67). Evaluarea acceptarii neconditionate a clientului:

S-au realizat pana in 1990 o multime de cercetari care au urmarit efectele acceptarii neconditionate asupra rezultatelor demersului terapeutic. Insa aceste studii se caracterizeaza printr-o multime de limitari. Printre dificultatile intampinate in calea cercetarii empirice a acestui fenomen se numara: esantioanele cu un numar redus de persoane (terapeuti ti clientii lor); lipsa unor mijloace de evaluare standardizate; lipsa unor definitii operationalizate ale conceptului. Totodata a avut loc o comutare a interesului cercetatorilor de la contributia individuala pe care o are terapeutul respectiv clientul la formarea relatiei terapeutice, la alianta terapeutica. Desi conditiile facilitatoare descrise de Rogers (Farber si Lane, 2002) prezinta similitudini considerabile cu conceptele de natura psihodinamica de: "alianta terapeutica", "alianta de lucru", totusi nu se pot transfera datele cercetarilor referitoare la alianta la contributia pe care o au in cadrul procesului terapeutic caracteristicile personale ale terapeutului (ca de exemplu acceptarea neconditionata).

Farber si Lane (2002) arata ca practic toate instrumentele prin care cercetatorii si-au propus evaluarea acceptarii neconditionate pana in anii 90 contineau itemi care reflectau toate cele trei variabile. Astfel de instrumente sunt: Barett-Lenard Relationship Inventory (1964, 1986) - care are o varianta pentru client, o alta pentru terapeut.

Truax (Farber si Lane, 2002) a conceput doua instrumente: unul destinat unui terapeut care evalueaza manifestarile acelui terapeut care a lucrat cu clientul (cotandu-l de-a lungul a cinci stadii), respectiv Truax Relationship Questionnaire (Truax si Carkhuff in 1967) care este destinat evaluarii realizate de catre client.

Acceptarea neconditionata a terapeutului a mai fost evaluata si cu ajutorul Vanderbilt Psychotherapy Process Scale (elaborat de Suh, Strupp si O'Malley in 1986) un instrument care evalueaza forta aliantei terapeutice, arata Farber si Lane (2002).

Intrucat acceptarea neconditionata se exprima indeosebi prin canale neverbale, evaluarea acestuia pe baza transcrierilor verbatim a sedintelor terapeutice, este mai dificila.

Intre acceptarea neconditionata si verbalizarea empatica profunda exista o legatura puternica, acesta este motivul pentru care unele elemente ale scalei de evaluare a acceptarii neconditionate se regasesc si in scala de evaluare a verbalizarii empatice.

Scala de evaluare a acceptarii neconditionate de Truax-Helm elaborata in 1978 (Tringer, 1991, p. 67):

7p Terapeutul se bazeaza pe client, ii tolereaza punctele de vedere, nu aduce in discutie propriile puncte de vedere

7p Terapeutul face eforturi pentru client, da dovada de o reala preocupare fata de problemele acestuia

7p Terapeutul se ghideaza dupa client

7p Terapeutul se abtine de la judecarea clientului

7p Terapeutul dezvolta o relatie serioasa, profunda cu clientul

7p Terapeutul este intelegator si cald

7p Terapeutul este rabdator si nu grabeste clientul

0p Terapeutul tine lectii, vorbeste prea mult, incearca sa convinga clientul, confrunta clientul cu propria parere

0p Terapeutul este plictisit, indiferent, adeseori nu reactioneaza la cele comunicate de client sau reactioneaza necorespunzator

0p Terapeutul orienteaza discutia dupa propriile conceptii, forteaza clientul in abordarea anumitor teme, subiecte

0p Terapeutul judeca, critica, apreciaza pozitiv clientul

0p Terapeutul se mentine la distanta, se situeaza deasupra lucrurilor, se teme de un contact mai profund cu clientul

0p Terapeutul este rece, a-personal

0p Terapeutul vorbeste mult, intrerupe clientul, este lipsit de rabdare

Pentru exemplificarea acceptarii adecvate respectiv a celei inadecvate prezentate de terapeut, redau un exemplu prescurtat preluat de catre Tringer (1994) de la Tausch:

Acceptarea inadecvata:

"C: Nu stiu ce fel de loc de munca ar putea sa imi ofere.

T: Sigur nu va fi cel mai bun loc de munca

C: Si eu sunt sigura ca nu va fi destul de bun

T: In schimb nu va puteti decide ca fie sa faceti abstractie de aceste lucruri neimbucuratoare, fie sa nu le acceptati, totusi ar trebui sa faceti abstractie de ele, sunt sigur ca veti reusi.

C: Da, da, stiu asta voi incerca sa fac

T: Sigur veti reusi sa iesiti din aceasta situatie

C: Da, da, stiu ca voi reusi sa ies din aceasta situatie si acum am si luat hotararea, m-am gandit deja la asta, sa incerc, dar este groaznic pentru mine si prefer sa ma refugiez in casuta mea de melc, si sa astept trecerea iernii, nu ma pot aduna.

T: Aceasta este vina Dvs.

C: Da, asta stiu si eu, dar atunci cand ajung pana aici, si fac un plan pentru viitor, atunci Dvs. imi spuneti intotdeauna ca nu este unul bun, ca nu mi se potriveste

T: Deci acum ma criticati

C: Da, dar () C: Dar de ce nu ma lasati sa fac un plan pentru mine, sa imi imaginezi lucrurile

T: Deoarece Dvs. nu cunoasteti bine o multime de oameni. Si deoarece nu cunoasteti acesti oameni trebuie sa va ganditi la faptul ca foarte multi oameni sunt stupizi " (p. 68).

Acceptarea adecvata:

"C: Nu din pacate nu exista nici cea mai mica speranta. M-am gandit la faptul ca nimanui nu ii pasa de mine, si nici mie nu imi pasa de mine. Si m-am gandit foarte serios la sinucidere. Daca ar fi existat vreo modalitate de a nu impovara prin asta pe ceilalti, chiar as fi facut-o, am fost atat de intristat. Nu am vrut sa traiesc in continuare. ().   

T: Imi spuneti domnule V, ca in tot timpul acesta ati avut sentimentul ca nimanui nu ii pasa cu adevarat de ceea ce vi se intampla

C: Da, dar mai cu seama este vorba de faptul ca ma urasc pe mine atat de mult, incat m-am gandit ca nu merit sa am pe nimeni, pe absolut nimeni care sa-mi fie alaturi si sa ii pese de mine

T: Cred ca acum incep sa inteleg. Intotdeauna m-am intrebat de ce nu lasati ca altii sa se apropie de Dvs.? Acum inteleg ca Dvs. pur si simplu nu le acordati aceasta posibilitate (p. 68).

Farber si Lane (2002) remarca paucitatea studiilor recente care tintesc evaluarea contributiei terapeutului la formarea relatiei terapeutice. Autorii concluzioneaza ca nici un studiu nu documenteaza existenta unei relatii negative intre acceptarea neconditionata si deznodamantul terapiei. Rezultatele obtinute pana in anii 90 arata ca acceptarea neconditionata reprezinta o variabila promitatoare (prezinta o corelatie pozitiva modesta cu eficienta terapeutica) in ceea ce priveste dovedirea pe cale empirica a rolului ei pozitiv in procesul terapeutic. S-a constatat ca evaluarea care o realizeaza pacientii referitor la acceptarea neconditionata pe care au trait-o din partea terapeutului este mai relevanta din punctul de vedere al eficientei terapeutice decat evaluarea realizata de terapeuti despre acceptarea neconditionata pe care au dovedit-o. [Orlinsky si Howard (Farber si Lane, 2002) intr-un studiu realizat in 1986 au constatat ca terapeutii cand cred ca au dat dovada de o reala caldura emotionala, prezinta tendinta de a fi mai satisfacuti de rezultatul tratamentului oferit de ei, ceea ce atrage atentia asupra biasarilor specialistilor, care pot interveni in acest proces de evaluare]. Dealtfel aceasta este in concordanta cu ideea lui Rogers, potrivit careia ceea ce este cu adevarat important este perceptia clientului.

Farber si Lane (2002) concluzioneaza ca studiile recente documenteaza faptul ca acceptarea neconditionata reprezinta o variabila care este legata "intr-o maniera semnificativa de succesul terapeutic" cel putin atunci cand se ia in considerare perspectiva pacientului despre rezultat (p. 191). Totodata datele cercetarilor empirice arata ca acceptarea neconditionata alaturi de alianta terapeutica reprezinta o variabila semnificativa dar nu exhaustiva a procesului terapeutic. Minimum pregateste atmosfera, relatia pe fondul caruia se pot produce alte interventii care faciliteaza schimbarea, maximum, in unele cazuri cel putin, se dovedeste a fi suficienta pentru producerea efectului pozitiv dorit.

Farber si Lane (2002) arata ca:

1. Terapeutii variaza in capacitatea lor de a experientia si de a transmite acceptarea neconditionata clientilor lor.

2. Clientii variaza in ceea ce priveste nevoia lor, respectiv capacitatea de a beneficia de pe urma acceptarii neconditionate a terapeutului

3. Nivelul general de acceptare neconditionata la care functioneaza un terapeut intotdeauna este influentat atat de catre particularitatile clientului cu care lucreaza cat si de stadiul in care se afla procesul terapeutic.

Terapeutul nu trebuie sa se fie multumit in cazul in care experientiaza acceptarea neconditionata fata de clientului sau, ci este indicat sa se asigure de faptul ca sentimentele, atitudinea sa pozitiva este transmisa, comunicata acestuia. Si prin acest fapt nu se intelege nici insiruirea unor complimente, nici sentimentalismul ieftin directionate spre client, ci la atitudinea pozitiva plina de respect, pasare, grija "care serveste confirmarea valoarii fundamentale a clientului ("serves to affirm a client basic sense of worth") arata Farber si Lane (2002, p. 192).

Este necesar ca terapeutii sa-si monitorizeze tendinta de a transmite acceptarea neconditionata si sa o ajusteze nevoilor diferitilor lor clienti, de starea lor clinica. Farber si Lane (2002) alaturi de alti autori - ca: Safran, Crocker, McMain si Murray - cred ca adeseori la baza incheierii premature a procesului terapeutic de catre clienti se afla inabilitatea terapeutului de a da dovada de acceptare neconditionata, sau de a grada aceasta acceptare in functie de nevoile clientului.

Farber si Lane (2002) afirma "concluzionam faptul ca asigurarea de catre terapeut a acceptarii neconditionate este puternic indicata in practica clinica" (p. 191).

Congruenta

Congruenta, este conceptul care exprima faptul ca intre trairile interne ale terapeutului si comunicarea sa verbala, neverbala exista o concordanta, suprapunere. Congruenta mai inseamna si o suprapunere intre imaginea de sine si trairile persoanei in cauza (Tringer, 1994).

Congruenta are doua fatete, arata Klein si colab. (2002). Prima fateta se refera la prezenta genuina a terapeutului ca persoana in cadrul procesului terapeutic, la faptul ca acesta este "in mod liber si profund el insusi", este capabil de constientizarea experientelor sale cu acuratete, arata Rogers. Cea de a doua fateta a congruentei se refera la abilitatea terapeutului de a-i comunica intr-o maniera adecvata informatii despre persoana sa. Acest din urma aspect nu se refera la auto-dezvaluire fara de nici o discriminare din partea terapeutului, nici la ventilarea sentimentelor terapeutului in fata clientului sau. In schimb terapeutul nu trebuie sa isi insele clientul in ceea ce priveste sentimentele sale fata de client indeosebi in cazul in care acestea reprezinta un obstacol in calea atingerii acceptarii neconditionate, a intelegerii empatice. Mai inseamna faptul ca terapeutul nu opereaza din spatele unei masti, a unui rol, nu incearca sa ascunda sentimente care pe de alta parte sunt evidente.

Congruenta cere din partea terapeutului deopotriva constienta de sine referitor la fluxul propriei experiente (ceea ce Liater numeste aspectul intern al genuinitatii terapeutului), abilitatea de a transmite in mod adecvat clientului aceste continuturi (ceea ce Liater numeste aspectul extern al genuinitatii terapeutului).

Gelso si Carter definesc genuinitatea drept "abilitatea cuiva de a fi disponibil (willingness) de a fi cu adevarat el insusi/ea insasi in cadrul relatiei" (Klein si colab., 2000, p. 196).

Rogers (Klein si colab., 2002) afirma ca prin congruenta terapeutul se angajeaza "direct si spontan" in a fi in serviciul experientierii clientului, plin de flexibilitate, dar respectand si caracteristicile rolului de terapeut fara sa fie insa incatusat de acesta (p. 210).

Terapeutul congruent "participa la o intalnire directa personala cu clientul sau prin faptul ca il intalneste intr-o maniera de la persoana la persoana. Aceasta inseamna ca este el insusi, nu se neaga pe el insusi" (Rogers citat de Klein si colab., 2002, p. 196).

Congruenta nu se refera la obligativitatea de a impartasi cu clientul absolut tot ceea ce simte, crede ci acele continuturi care au o valoare terapeutica pentru client. Liater (Klein si colab., 2000) arata ca transparenta (termen sinonim cu congruenta in acceptiunea ajutorului) se produce intr-un climat empatic.

Din punct de vedere terapeutic acesta inseamna ca terapeutul, pe baza starii actuale a clientului, decide ce anume si cand poate fi spus si ce anume nu trebuie comunicat. "Prin aceasta intelegem, ca acele sentimente cu care se confrunta terapeutul, ii sunt accesibile acestuia, le poate constientiza, le poate trai, poate deveni una cu acestea, si la momentul adecvat le si poate exprima. Aceasta inseamna ca ajunge intr-o relatie personala cu clientul sau, ca om de la om" (Rogers citat de Tringer, 1994, p. 72).

Congruenta reprezinta elementul facilitator fundamental in opinia lui Rogers (Klein si colab., 2002).

Motivul pentru care congruenta este considerata ca fiind elementul facilitator fundamental trebuie cautat in viziunea lui Rogers asupra psihopatologiei, in credinta sa potrivit careia clientul atunci cand apeleaza la psihoterapie se afla in stare de incongruenta si prin expunerea acestuia la experientierea autenticitatii terapeutului (care joaca rolului unui model pentru client) acesta va putea deveni tot mai congruent, tot in mai mare masura el insusi, din ce in ce mai capabil sa isi identifice si sa isi accepte fara teama sentimentele, felul de a fi.

Congruenta are atat o fateta intrapersonala (o trasatura caracteristica terapeutului) cat si una interpersonala (o calitate experientiala, mutuala a relatiei). Totodata congruenta mai poate sa apara si ca o tema problematizata in mod deschis de catre pacient in decursul sedintelor terapeutice, cand acesta pune in mod explicit sub semnul intrebarii genuinitatea terapeutului (Klein si colab., 2002).

Rogers, Gendlin Kiesler si Truax (Klein si colab. 2002) in urma primelor cercetari empirice privind congruenta pe care le-au realizat in urma psihoterapiei pacientilor spitalizati cu schizofrenie, aratau in 1967 ca "cea mai buna relatie terapeutica se dezvolta intre un terapeut intelegator si real si un client sau pacient care este capabil de a fi intr-o anumita masura expresiv, care nu este prea indepartat de propria sa experientiere" (autorii citati catre Klein si colab. 2002, p. 196). Potrivit lui Gelso si Carter; Gelso si Hayes; Greenson relatia reala este perceputa ca fiind o relatie "nedistorsionata de material transferential si care contine doua trasaturi bine circumscrise: genuinitate si perceptie realista" (p. 196).

Nu sunt eficiente acele teorii si tehnici, care sunt utilizate in vederea crearii unor roluri de consilier/terapeut-client, cu scopul de a preveni comunicarea directa si onesta intre cele doua parti, si nu pentru facilitarea interactiunii autentice dintre doua fiinte umane.

"Cea mai eficienta comunicare dintre doua persoane este comunicarea directa si onesta" (Carkuff si Berenson, 1967, p. 12). "Ce patetic este sa auzi un terapeut spunand ca aproape a ras, plans, s-a enervat. Ce s-ar intampla cu un copil care ar fi crescut de un parinte care aproape ca si-a exprimat felul lui de a fi. Copilul ar fi devenit aproape uman" (idem, p. 12). Rogers (Tringer, 1994) arata ca terapeutul congruent este sincer, autentic, spontan capabil sa exprime ceea ce gandeste.

Congruenta reprezinta un factor al eficientei interventiei terapeutice, identificat in urma analizei esecurilor terapeutice. In viziunea terapiei centrate pe client, a pretinde congruenta din partea terapeutului este echivalenta cu a pretinde echilibru psihic din partea acestuia.

Barret-Lenard (Tringer, 1994) este de parere ca acesta presupune capacitatea terapeutului de a-si separa sentimentele proprii de ale altora.

In urma indelungatei practici, terapeutii se pot obisnui in asa masura cu rolul de a acorda asistenta psihologica, incat nici in relatiile lor personale (de prietenie, romantice) nu reusesc sa se manifeste in afara acestui rol, ceea ce are efecte negative ca incapacitatea implicarii personale a terapeutului, insingurarea acestuia. Rolul de terapeut in functionarea de zi cu zi in afara contextului terapeutic, conduce la incongruenta. Verbalizarea empatica depinde de abilitatile verbale ale terapeutului, acceptarea neconditionata de atitudinea terapeutului, iar congruenta de adancurile personalitatii acestuia.

Barret-Lenard (Tringer, 1994) accentueaza impactul pe care formarile de specialitate le au asupra autocunoasterii si asupra cresterii capacitatii de constientizare a diferitelor continuturi interne, si prin urmare asupra dezvoltarii congruentei.

"Potrivit experientei noastre viitorii psihoterapeuti sufera de tulburari psihice in mai mare masura decat populatia generala. Prezenta tulburarilor psihice usoare nu exclude faptul ca cineva sa devina un bun terapeut. Formarea terapeutica in cazul acestor persoane asigura si un sprijin terapeutic (Tringer, p. 75).

Evaluarea congruentei

Halkies (Klein si colab., 2002) in 1958 a elaborat scale separate pentru fiecare dintre acesti factori, cotate de catre evaluatori independenti. Barett-Lenard Relationship Inventory in 1959, revizuita in 1978, o scala validata, care a devenit una dintre cele mai recunoscute instrumente de evaluare. Truax (Klein si colab., 2002) in 1962 elaboreaza Self-Congruence Scale, care se completeaza de catre evaluatori externi pe baza analizei inregistrarilor audio a sedintelor. Barett-Lenard Relationship Inventory cat si scala lui Truax sunt scale valide de evaluare a congruentei.

In opinia lui Rogers (Klein si colab., 2002) cele trei variabile sunt puternic interrelate. Klein si colab. (2002) atrag atentia asupra faptului ca cel putin luand ca reper cotarea evaluatorilor externi, exista atat cercetari care arata ca exista corelatii scazute intre cele trei elemente, cat si cercetari care arata contrariul. Autorii sunt de parere ca datele nu sunt suficiente pentru a extrage o concluzie valida in acest sens. Gurman (idem) a realizat studii in ceea ce priveste cele trei variabile evaluate de terapeut si de pacient si a ajuns la concluzia ca desi exista suprapuneri intre cele trei variabile, totusi acestea constituie dimensiuni diferite ale viziunii pe care pacientii le au asupra procesului terapeutic. Atat studiile lui Rogers si colab. cat si cele ale lui Gurman arata ca exista diferente intre evaluarea celor trei variabile de catre terapeuti si clienti. Terapeutii prezinta tendinta de a se evalua intr-o maniera mai favorabila decat o fac pacientii. Klein si colab. (2002) concluzioneaza ca aceste date arata faptul ca pacientii si terapeutii evalueaza congruenta terapeutului din puncte de vedere oarecum diferite. Ceea ce implica nevoia de precautiune in interpretarea rezultatelor obtinute de la diferiti evaluatori (terapeut, client, evaluator extern) si nevoia de a aborda din perspective multiple perceptia acestui fenomen.

Relatia dintre congruenta si eficienta demersului terapeutic a fost evaluat in intervalul de timp dintre 1970-1994 de autori ca: Meltzoff si Kornreich; Truax si Mitchell; Luborsky si clab. Kiesler; Lambert si colab; Orlinsky si Hovard; Mitchell si colab; Watson. Klein si colab. (2002) arata ca rezultatele obtinute de acesti autori sunt mixte in ceea ce priveste ideea contributiei congruentei la eficienta terapiei.

Tepper (Klein si colab., 2002) in 1972 a aratat ca exista o corelatie intre perceptia genuinitatii terapeutului de catre un observator extern si manifestarile nonverbale ale acestuia care indica implicare din partea acestuia: pastrarea contactului vizual direct, aplecarea inainte a trunchiului in pozitie sezand inspre client, tonalitatea vocii care transmite interes, implicare si expresia faciala. Lin (idem) in 1973 a aratat ca exista corelatie intre perceptia de catre pacient a terapeutului ca fiind genuin si increderea in sine autoraportata a terapeutului. Sloane si colab. (Klein si colab., 2002) in 1975 au aratat ca terapeutii comportamentali au fost evaluati ca fiind mai genuini decat cei psihanalisti. Ziemels (Klein si colab., 2002) in 1974 a raportat corelatii intre perceptia gradului de congruenta a terapeutului si perceptia potrivit caruia clientii au fost directionati spre un terapeut pe care il prefera sau nu (variabila a fost manipulata de experimentatori: unor clienti li s-a spus ca vor avea parte de tipul de consilier pe care il doresc, altora reversul), fapt care a aratat impactul expectatiei pacientului asupra perceptiei congruentei. Janowsky si colab. (Klein si colab., 2002) au studiat impactul starii de spirit al clientului asupra perceptie congruentei terapeutului si au constatat faptul ca, independent de diagnosticul pe care il aveau, pacienti cand erau intr-o dispozitie disforica il percepeau pe terapeut ca fiind mai putin congruent. Gurman (idem) in 1973 a constatat ca terapeutii care au o abilitate crescuta de a fi congruenti manifestau o mai mare congruenta cand inainte de sedinta erau intr-o stare de spirit neplacuta, si manifestau o mai scazuta congruenta cand starea lor de spirit era buna. Terapeutii care se caracterizau printr-o mai modesta capacitate de a fi congruenti, prezentau o congruenta mai crescuta cand erau intr-o stare de spirit buna, si o congruenta mai scazuta cand erau intr-o stare de spirit neplacuta. Speculatia pe care a oferit-o autorul privea crescuta capacitate de constientizare si control al propriilor stari afective a terapeutilor care dadeau dovada de o capacitate de congruenta crescuta.

Barrington (Klein si colab., 2002) in 1961 a gasit o corelatie intre congruenta si fluiditatea verbala crescuta a terapeutului. Rogers si colab. (idem) in 1967 au documentat o asociere intre congruenta terapeutului si usurinta cu care se exprima verbal clientul. Staples si Sloane (Klein si colab., 2002) in 1976 au aratat ca exista o asociere intre congruenta terapeutului si raspunsurile sale mai rapide la interventiile clientului, care la randul lor au condus la raspunsuri mai rapide si din partea pacientului. Nagy (idem) in 1972/73 a aratat ca ceea ce a denumit concretete relevanta din punct de vedere personal (un concept care se inrudeste cu congruenta) conduce la scaderea anxietatii pacientilor.

Truax si Carkhuff (Klein si colab., 2002) in 1965 au demonstrat existenta unei relatii intre congruenta si profunzimea autoexplorarii pacientului in contextul terapiei de grup a persoanelor care sufereau de schizofrenie. Truax (idem) in 1968 a aratat ca in conditiile in care congruenta terapeutului este asociata cu cresterea autoexplorarii clientului, rezultatul terapiei este mai bun. Aceasta constatare "sugereaza ca autoexplorarea poate fi un mediator al relatiei congruenta-rezultat" terapeutic (p. 209).

Eugster si Wampold (Klein si colab., 2002) in 1969 au examinat relatia dintre procesul terapiei si evaluarea globala a sedintelor deopotriva de catre clienti si terapeuti. Ei au introdus un concept care este inrudit cu congruenta: relatia reala a terapeutului cu clientul. Au constatat ca acesta era asociat cu evaluarea pozitiva a sedintelor atat de catre terapeuti cat si de catre clienti. Cand au recurs la analiza de regresie a acestui factor alaturi de alte variabile de proces au constatat ca relatia reala terapeut-client a contribuit in cea mai mare masura la evaluarea pozitiva a sedintei de catre client. Insa in contextul prezentei altor variabile de proces, terapeutii au evaluat relatia reala ca fiind negativ relationata cu evaluarea pozitiva a sedintelor. Eugster si Wampold au concluzionat ca rezultatele lor sprijina ipoteza potrivit careia pacientii valorizeaza cel mai mult prezenta autentica a terapeutului in timp ce terapeutii cunostintele lor tehnice.

Klein si colab. (2002) arata ca toate acestea arata relatia dintre congruenta/genuinitate si "interactiunea terapeutica activa sau caracterizata prin implicare" (p. 208).

Klein si colab. (2002) concluzioneaza ca in ciuda multiplelor limitari metodologice deopotriva a acelor studii care demonstreaza existenta unei corelatii pozitive intre congruenta si eficienta interventiei, "datele par a sprijini mai puternic decat pare la prima vedere existenta unei relatii pozitive intre congruenta si deznodamantul terapiei" (p. 209).

Congruenta poate contribui la eficienta procesului terapeutic prin trezirea unor emotii pozitive in client, prin promovarea unui atasament securizant, a unor experiente relationale corective. Din punct de vedere tehnic raspunsurile congruente pot implica: impartasirea din partea terapeutului (informatii relevante, experiente de viata); feed-back pentru pacient, pareri despre acesta, sentimente fata de acesta, raspunsuri la intrebari specifice ale acestuia. "Raspunsurile genuine necesita o atentie plina de grija si autoreflexie" (p. 210), onestitate.

Este important ca terapeutul sa-si constientizeze propriul stil al congruentei (de un concept similar vorbesc Lazarus in 1993, Lampropoulos in 2000), respectiv sa poata constientiza nevoile diferite pe care diferitii clienti le au in ceea ce priveste congruenta, pentru a-si putea croi stilul congruentei in functie de aceste nevoi si expectatii.

Scala de evaluare a Congruentei elaborata de Truax, Taux si Helm in 1978 (Tringer (1991, p. 75):

1p Contradictii evidente intre starea subiectiva a terapeutului si manifestarile sale din cadrul terapiei. Contradictii manifestata in vorbire, atitudine defensiva, nesiguranta.

2p Contradictii intre trairile si manifestarile terapeutului. Terapeutul este apersonal, "profesional". Prezinta clientului discursuri prefabricate.

3p Aparent exista o concordanta intre manifestarile terapeutului si trairile sale, dar ocazional apar discrepante semnalate indeosebi prin canalul neverbal.

4p Concordanta este completa. Terapeutul intr-adevar spune ceea ce gandeste. Este natural, lipsit de retinere si nu se situeaza la distanta fata de pacient.

5p Concordanta este completa. Terapeutul intr-adevar spune ceea ce gandeste. Este natural, lipsit de retinere si nu se situeaza la distanta fata de pacient. In plus, terapeutul nu evita anumite probleme, poate folosi in decursul terapiei in mod constructiv chiar si sentimentele sale negative.

Cu ajutorul itemilor scalei prezentate adeseori este dificil sa se realizeze o evaluare a manifestarilor terapeutului, din cauza naturii lor metaforice, globale si abstracte.

Scala de evaluare a Congruentei de elaborata de Spierer in 1986 (Tringer, 1991, p.75):

1p Discrepanta intre trairi si verbalizari

2p Nu exista discrepanta, dar terapeutul este "profesional" [in sensul de prea rezervat, distant n.a.]

3p Terapeutul este in general autentic dar intr-o oarecare masura totusi "profesional"

4p Absenta oricarei incongruente

5p Congruenta este evidenta, terapeutul este cu adevarat el insusi in cadrul terapiei.

Barett-Lennard in 1962 a fost primul care a elaborat o scale de evaluare care utiliza datele oferite de clienti si nu de catre terapeuti ca in scalele precedent prezentate. Utilizand modelul oferit de autorul citat Pintr si Tringer in 1989 (Tringer, 1994) au elaborat o scala de evaluare a celor trei parametrii, care si ea este destinata clientilor:

Scala de evaluare a empatiei, acceptarii neconditionate si a congruentei elaborata de Pintr si Tringer in 1989

C+ Isi exprima sentimentele reale fata de mine

C- Cred ca reactiile ei/lui adeseori sunt altele decat ceea ce simte in interiorul ei/lui

A+ Orice as face sau spune, sentimentele ei/lui nu se schimba fata de mine

C- Este tulburat(a) daca il/o intreb anumite lucruri, sau daca vorbesc despre anumite lucruri

E+ De regula simte sau recunoaste ceea ce eu simt

C- Creeaza aparenta ca ma intelege mai bine decat se intampla in realitate

A- In functie de comportamentul meu, uneori are o parere mai buna sau mai rea despre mine

A+ Este prietenos/prietenoasa, este plin(a) de caldura fata de mine

E- Imi intelege cuvintele, dar nu si sentimentele care se ascund in spatele lor

C+ Nu isi ascunde sentimentele pe care le are fata de mine

A- Ma considera destul de plictisitor/plictisitoare si neinteresant(a)

A- I-ar place sa fiu asa cum isi imagineaza el/ea

A+ Sentimenlele lui/ei fata de mine nu depind de ceea ce simt eu fata de el/ea

E- Adeseori nu observa cat de adanc ma impresioneaza ceea ce tocmai vorbim

E+ Se straduie sa vada lucrurile din punctul meu de vedere

C+ Simt ca este pe deplin sincer(a) cu mine

E+ Chiar si atunci intelege ce vreau sa spun, cand nici eu insumi/eu insami nu pot sa exprim exact

C- Simt ca joaca un rol

E+ Intelege exact ce inseamna pentru mine lucrurile pe care le traiesc

E- Manifestarile sale sunt pline de sabloane, din acest motiv nu reusesc sa stabilesc o relatie mai adanca cu el/ea.

A+ Imi arata o profunda simpatie

Legatura dintre verbalizarea empatica, acceptarea neconditionata si congruenta, este stransa. Corelatia factorului congruenta cu primii doi este de 0.7-0.8. Dupa datele lui Helm (Tringer, 1994) intre empatie si congruenta este o corelatie de 0.9. Toate acestea trimit la concluzia potrivit careia factorii de baza a interventiei terapeutice eficiente au tendinta de a co-varia.

Cu alte cuvinte, daca un terapeut atinge performante scazute la unul dintre cei trei parametrii, este foarte probabil ca la fel se va intampla si cu celelalte doua. Cercetarile recente confirma aceasta covarianta, arata Pintr (2000).

Terapia centrata pe client si factorii terapeutici specifici

Una dintre cele mai importante sarcini care revin fiecarei scoli psihoterapeutice consta in descoperirea factorilor terapeutici specifici respectivei scolii. Se poate pune intrebarea daca terapia centrata pe client nu este cumva suma unor factori terapeutici care sunt prezenti in orice alta forma de psihoterapie si ca atare aceasta abordare sa nu dispuna de factori specifici doar ei?

Buda (Pintr, 2000) arata ca desi empatia, acceptarea neconditionata apar si in alte forme de terapie, in terapia centrata pe client se pot manifesta neingradit. Verbalizarea empatica si encounter-ul in acceptiunea si profunzimea descrisa de Rogers a termenului, constituie elemente care sunt specifice acestei abordari. Pintr (2000) accentueaza faptul ca intalnirea de acest tip si experienta ce decurge din aceasta permite cu adevarat realizarea importantei pe care o are prezentul, acel "aici si acum", autenticitatea personalitatii terapeutului, prezenta nemijlocita a acestuia, evitarea faptului ca acesta sa devina o autoritate in domeniu. Ca urmare, pacientul nu ajunge intr-o stare de regresie, nu invata o noua nomenclatura, nu se va confrunta in opinia lui Rogers cu accentuarea transferului.

Specifice sunt responsabilitatea terapeutului si modul in care aceasta este predata pacientului, precum si stabilirea exacta a sarcinilor terapeutului. Specifice sunt si modalitatile prin care cercetarea a fost ingemanata cu terapia, si faptul ca in stadii relativ timpurii ale procesului de formare a terapeutilor se poate invata si utiliza aceasta abordare.

In ceea ce priveste transferul, Rogers (Tringer, 1994) a afirmat ca "in terapia centrata pe client, transferul, ca problema, nu exista" (p. 68). Aceasta este o pozitie net diferita in comparatie cu terapiile psihodinamice pentru care problema transferului este de importanta centrala. Rogers nu neaga aparitia transferului in decursul procesului terapeutic, dar afirma ca pentru terapeutul care lucreaza prin terapia centrata pe client, manifestarile de acest gen nu difera cu nimic fata de manifestarile de alt gen ale clientului (spre deosebire de terapiile informate psihanalitic nu sunt tratate in regim special). Transferul este privit ca un act comunicativ, care tradeaza ceva despre lumea subiectiva a clientului, iar terapeutul are datoria de a reflecta si aceste componente ale eului pacientului.

Terapia centrata pe client si teoria factorilor nespecifici a demonstrat faptul ca parametrii descrisi de Rogers constituie factori necesari desfasurarii eficiente a oricarui proces terapeutic. Intr-adevar terapeutul empatic, plin de acceptare si congruent, vindeca mai eficient decat cel care nu este capabil de realizarea acestor parametrii in propria sa relatie cu clientul.

Se naste insa intrebarea daca se poate afirma faptul ca acesti trei factori ar fi si suficienti. Evident nu. Cel putin nu intotdeauna.

Tauchs (Pintr, 2000) pe baza unor cercetari empirice, este de parere ca in cazul a aproape 2/3 din clientii care se adreseaza terapeutilor, este suficient daca acestia din urma asigura manifestarea acestor factori la nivel superior. Dar pentru restul clientilor vindecarea, echilibrarea nu se poate produce numai in prezenta acestora.

Indicatia si contraindicatia pentru terapia centrata pe client

Terapia centrata pe client sub forma terapiei scurte sau lungi, este indicata indeosebi in situatiile in care clientul se confrunta: cu tulburari ale imaginii de sine; cu tulburari de dispozitie, emotionale; cu probleme de integrare sociala, tulburari psiho-reactive, dificultati manifestate in controlul stressului, ambivalenta, probleme de organizarea a vietii proprii (Pintr, 2000).

Este indicata pentru urmatoarele categorii de boli:

- tulburarile de afectivitate

- tulburarile anxioase

- tulburari psihosomatice

- tulburari comportamentale

- unele forme ale tulburarii de personalitate.

In forma sa suportiva este utila si in cazul psihozelor. Putinele date oferite din sfera tulburarilor intelectuale si a abuzului de substanta sunt si acestea promitatoare.

Nu exista o contraindicatie absoluta pentru aceasta metoda (Pintr, 2000).

Terapia centrata pe client si combinarea metodelor psihoterapeutice

Cercetarile arata ca terapeutii care dispun de competente si in alte metode de psihoterapie pot combina cu succes terapia centrata pe client cu: diferitele tehnici de relaxare, desensibilizarea nesistematica, elemente de psihoterapie comportamentala si cognitiva. Eficienta acestor combinatii de metode a fost urmarita si confirmata des de cercetari stiintifice realizate de Tausch (Pintr, 2000) si altii.

Helm si colab. (Pintr, 2000) sustin ca cercetarile referitoare la aceasta metoda psihoterapeutica au aratat pana in prezent urmatoarele:

- manifestarea ridicata a celor trei variabile fundamentale identificate de Rogers, determina cresterea autorelevarii clientului

- manifestarea celor trei variabile la un nivel ridicat conduce la modificari pozitive in sfera comportamentului si trairilor clientului, la reducerea simptomatologiei acestuia

- manifestarea scazuta a celor trei variabile determina scaderea, stagnarea autoexplorarii

- exista o stransa corelatie statistic semnificativa intre cele trei variabile.

Alte cercetari a acelorasi autori au aratat ca in timp ce manifestarile concrete ale terapeutului conduc la cresterea eficientei interventiei, confruntarile directe, interpretarile scad eficienta acesteia.

Pintr (2000) atrage atentia asupra faptului ca aceste constatari sunt valabile numai pentru terapia centrata pe client. In decursul acestui tip de terapia clientul traieste experienta propriei responsabilitati, sensul, rostul autorelevarii sale. Experientiaza scaderea anxietatii sale, diferentierea perceptiei; invata sa-si accepte trairile ambivalente, creste capacitatea de autoapreciere pozitiva, iar imaginea sa de sine, imaginea sa despre om si lume se modifica in sensul ca devin mai realiste. Orientarea sa afectiva, trairile sale, se schimba; invata si transpune in practica de zi cu zi, noi modalitati de comportament. Isi intelege mult mai bine propriile sentimente, experiente, trairi, comportamente (invata empatie fata de propria persoana); se percepe intr-o maniera mai realista isi gaseste si isi accepta propriile valori, intreaga persoana (invata o auto-acceptare corecta); experientele sale de viata si eul sau se armonizeaza (invata congruenta). In contextul relatiei empatice, clientul de la sine isi recunoaste motivele, atitudinile pozitive si negative reprimate, de la sine, fara interpretarea terapeutului realizeaza unele legaturi fundamentale existente intre trecutul si prezentul sau, aduce in contextul terapeutic propriile sale succese si esecuri, le analizeaza, invata sa priveasca viitorul ca o posibilitate (Pintr, 2000).

Principiile terapiei nondirective a copilului prin joc

Axline (1969) descrie opt principii fundamentale specifice terapiei nondirective a copilului prin joc:

1. Terapeutul trebuie sa dezvolte o relatie plina de caldura, deschidere cu copilul in cadrul careia se stabileste un bun raport, cel mai repede cu putinta

2. Terapeutul accepta copilul exact asa cum este el

3. Terapeutul asigura o atmosfera plina de permisivitate fata de exprimarea completa a sentimentelor copilului

4. Terapeutul este capabil de recunoasterea sentimentelor exprimate de copil si este capabil de reflectarea acestora catre copil intr-o maniera prin care acesta din urma castiga intelegere referitoare la propriul comportament

5. Terapeutul mentine un profund respect fata de abilitatea copilului de a-si rezolva propriile probleme si ofera oportunitati copilului in acest sens. Responsabilitatea de a face alegeri si de a institui schimbari este a copilului.

6. Terapeutul ni incearca sa dirijeze comportamentul, conversatia copilului in nici o directie. Copilul este cel care arata calea, terapeutul insoteste copilul.

7. Terapeutul nu incearca sa grabeasca procesul terapeutic. Acesta este un proces gradual.

8. Terapeutul stabileste doar acele limitari care sunt necesare in vederea ancorarii terapiei in lumea reala si pentru constientizarea de catre copil a responsabilitatilor pe care acesta le are in contextul relatiei terapeut-copil.

Bibliografie:

Axline, V.M. (1969): Play therapy, Ed. Ballantine Books, New York

Carkuff, R.R. si Berenson, B.G., (1967): "Man and his Nourishment", in Beyound Counseling and Therapy, Ed. Holt, Reinhart and Wilson Inc., New York, p. 3-21.

Pintr, G. (2000): Szemlykzpont pszichoterpia, in A pszichoterpia tanknyve, Ed. (G. Szőnyi J. Fredi), Ed. Medicina, Budapesta, p. 47-419.

Tringer, L. (1994): A gygyt beszlgets, Ed. A magyar viselkedstanulmnyi s Kognitv Terpis Egyeslet, Vc

Farber, B.A. si Lane, J.S. (2002): Positive Regard, in (Ed.) J.C.Norcross, Psychotherapy Relationship that Work. Therapist Contribution and Responsiveness to Patient, Oxford University Press, p. 175-194

Klein, M.H; Kolden, G.G; Michels, J.L; Chisholm-Stockard, S. (2002): Congruence, in (Ed.) J.C.Norcross, Psychotherapy Relationship that Work. Therapist Contribution and Responsiveness to Patient, Oxford University Press, p. 195-215

Bohart, A.C; Elliott, R; Greenberg, L.S; Watson, J.C. (2002): Empathy, in (Ed.) J.C.Norcross, Psychotherapy Relationship that Work. Therapist Contribution and Responsiveness to Patient, Oxford University Press, p. 89-108