Tipuri de comunicare

Tipuri de comunicare

Comunicarea in grup a fost descrisa de Leavit M.J. sub forma retelelor de diferite tipuri: primara, cerc, furca, lant, roata in functie de variantele participarii la schimbul de informatii a fiecarui membru al grupului.

Lindgrenc N.C. si Wzodarski Z. identifica retele de comunicare specifice procesului de invatamant: comunicarea unidirectionala sau lateralizata ce se caracterizeaza prin existenta unui singur sens de transmitere a informatiei, de la profesor la elev, informatiile de la elev revenind doar pentru control si nesporind efectul comunicarii; comunicarea bidirectionala, caracterizata prin transmiterea informatiei si de la elev catre profesor in cazul in care elevii desfasoara o activitate de cunoastere in cadrul unor grupuri organizate in acest sens; comunicarea multidirectionala sau nelateralizata, schimbul de informatii dintre elevi intre ei precum si dintre elevi si profesori capatand valoare instructiva; in acest tip de comunicare este stimulata creativitatea, initiativa, capacitatea de colaborare.

Comunicarea mai poate fi clasificata si in functie de mijloacele folosite, de natura semnelor utilizate in codarea informatiei si selectarea canalului predilect de transmitere a mesajului astfel rezultat.

Cea mai frecvent utilizata este comunicarea verbala, informatia fiind codificata si transmisa prin cuvant oral sau scris, utilizand aspectele specifice acestuia: fonetic, lexical, morfosintactic. Acest tip de comunicare utilizeaza canalul auditiv si / sau vizual.

Simbolurile verbale ca si limbaje artificiale (logice, matematice, etc) exercita, potrivit cercetarilor de psiholingvistica, numeroase functii, pentru procesul instructiv educativ, de importanta majora fiind functiile de comunicare, de cunoastere si reglatorie.

Limbajul are o latura externa, care se manifesta in intensitate, fluenta, debit, intonatie, pronuntie; o latura semantica, de continut, de semnificatie, manifestata in structura vocabularului in cantitatea de informatie, in nivelul de abstractizare, in adecvarea la obiectul comunicarii, coerenta, plasticitate si expresivitatea verbalizarii; o latura ectosemantica, de atitudini, accente axiologice, gesturi.

Avand in vedere aceste laturi, deducem existenta unui al doilea tip de comunicare, comunicarea paraverbala, informatia fiind codificata si transmisa prin elemente ce insotesc cuvantul dar care au semnificatii distincte. In aceasta categorie se inscriu:

Ø     caracteristicile vocii (barbat-femeie, tanar-batran, energic-epuizat etc);

Ø     particularitatile de pronuntie (dupa gradul de instruire, zona geografica, urban-rural etc);

Ø     intensitatea rostirii;

Ø     ritmul si debitul vorbirii;

Ø     intonatia;

Ø     pauza;

Ø     tacerea.

In afara acestor mijloace, un rol si o functionalitate distincta revine comunicarii nonverbale (prin gestica, mimica, miscari) care insoteste comunicarea verbala. Comunicarea nonverbala se bazeaza atat pe elemente innascute (expresivitatea trairilor afective) dar si pe elemente invatate. Ea se manifesta, pe de o parte in construirea conditiilor interactiunii (orientarea corpului, privirea, pozitia si distanta dintre parteneri, sustinerea si oprirea unei comunicari), precum si in structurarea interactiunii si influientarea continutului acesteia (paloarea fetei, tresarirea, uimirea, zambetul).

Aceste tipuri de comunicare actioneaza in procesul instructiv- educativ simultan sau/si complementar cu o anumita dominanta, in functie de sarcina didactica sau obiectivul educational urmarit.Daca comunicarea verbala este predominant constienta si voluntara, comunicarea paraverbala si nonverbala au un ridicat grad de spontaneitate si au caracter predominant subconstient. Randamentul comunicarii verbale este conditionat de continutul informational strict si precis delimitat, dar si de comunicarea para - si nonverbala care asigura terenul pentru mesajul verbal, intaresc sau nu continutul mesajului, induc o anumita atitudine afectiva receptorului, organizeaza procesele de reglare si autoreglare.