Tulburari în domeniul eului si în cel al sinelui

Tulburari în domeniul eului si în cel al sinelui

Sa asternem, comparativ, o scurta descriere a eului lânga cea a sinelui. În analiza existentiala, întelegem prin “eu”  captarea fortelor personale în vointa. Este vorba aici de un (relativ usor de patruns) proces de cuprindere interioara de sine care, printr-un “da” sau un “nu” interior, devine manifest în hotarâre. Eul reprezinta, cu al sau “da” sau “nu”, capacitatea de a-se-putea-relationa cu ceva care pentru subiect reprezinta o valoare. De aceea putem spune: “hotarârea, acordul – acesta sunt eu”. Niciodata nu este omul mai deplin el însusi decât în consimtire. “Ma hotarasc – deci exist – exist ca eu”. Acest lucru este posibil doar în act si referitor la o situatie. De aceea, cineva poate gasi uneori în el doua sau mai multe tendinte-ale-eului – eul ce se afla în relatie cu sanatatea actuala nu vrea sa fumeze, iar eul ce se afla în relatie cu sentimentul actual al vietii pofteste o tigara. Pentru ca nimeni nu poate realiza concomitent doua activitati contradictorii, trebuie ca cele doua tendinte-ale-eului sa se unifice într-un singur eu.

Desi pe scurt, exemplul de mai sus arata ca vointa umana este mai mult decât “persoana spirituala”, întrucât ea cuprinde si forta psihodinamicii, precum si aptitudinile corporale. Vointa – si odata cu ea, eul – este întregitoare (sinele este întotdeauna particularizat), cuprinde toate dimensiunile firii, corpul, psyche-ul, spiritul, raportarea la lume. Prin intermediul vointei, persoana se aduce pe sine la existenta, persoana spirituala se “întrupeaza” luând forma umana, fapt valabil si reciproc: Dasein-ul raportat la lume si la corp este “spiritualizat”  astfel de catre persoana. În vointa sunt compactate ceea ce si cât de mult omul – corespunzator celor patru motivatii fundamentale (Längle 1999b, 2002) – “poate, place, are voie si gaseste necesar”, inclusiv toate experientele, obisnuintele si slabiciunile sale. Prin urmare, vointa sta cu un picior în intimitatea interioara si cu celalalt picior în lume, la adresant.

Separarea conceptuala între eu si sine permite o diferentiere între “tulburari de structura a eului” si “tulburari de structura a sinelui”:

EU SINE

Tulburare

→ Tulburari ale structurii eului → Tulburari ale sinelui

= Tulburari ale procesului  = Tulburare a imaginii de sine

= ma inunda, ma copleseste → nu mai= ma tulbura, ma perturba

pot prelua

Conditie: MF[1] 1-3  Conditie: MF 4

MF = structurante:

pentru a putea prelua, trebuie ca eu sa:

Se poate vorbi despre “parti desprinse de sine” atunci când exista o raportare ce apartine în mod real unui om, de ex. rolul de tata sau de lider de grup, dar respectivul nu vrea sau nu poate sa vada aceasta relatie ca apartinându-i, asadar nu si-o asuma (în totalitate). El se afla în acest caz într-un raport de actiune real, a carui întelegere si a carui amploare este negata, trecuta cu vederea sau refuzata. O parte din sine este “desprinsa”, sinele este “scindat”. (Nu se poate vorbi despre un “sine desprins” atunci când cuiva îi este atribuit din exterior un rol pe care nu si-l asuma, rol ce ramâne în afara sinelui.)

Partile desprinse de sine conduc la tulburari de identitate (persista o diferenta între imaginea de sine si imaginea exterioara, precum si o imagine de sine neclara), la tulburari de relatie si la tulburari ale activitatii. Raportarea la lume, la ceea ce ne sta amândurora în fata, este partial fragmentata, ceea ce duce la un efect corespunzator în privinta raportarii la sine.