EDUCATIE SI SOCIALIZARE

Educatie si socializare

1. Nevoia de conformitate

2. Educatie si socializare - delimitari conceptuale

3. Tipuri de socializare si agentii ei

4. Locul socializarii in ansamblul sistemului social

1. Nevoia de conformitate

Existenta si functionarea oricarei societati este dependenta de consensul si conformitatea indivizilor si grupurilor sociale ce o compun la un anumit model normativ. Acest model normativ este compus dintr-un ansamblu ierarhizat de valori, norme, reguli si indatoriri, ce regleaza comportamentele si asigura stabilitatea societatii respective.

Valorile reprezinta dezirabilul comun in raport cu care se structureaza normele de comportament. Normele sunt prescriptii ideale de comportament, care sunt resimtite deopotriva ca obligatii ale fiecarui individ si, in acelasi timp, ca resurse pentru actiunea sociala. Menirea lor este aceea de a asigura organizarea, coeziunea si solidaritatea grupurilor si institutiilor, convietuirea si interactiunea membrilor comunitatii. Ele genereaza sistemul de drepturi si obligatii, permit functionarea organizatiilor si grupurilor, stabilesc reguli de conduita si actiune pentru indivizi. Unele dintre ele sunt generale, obligatorii pentru toti membrii, altele sunt specifice, tinand de o anumita pozitie ierarhica.

Pozitia pe care un individ o ocupa intr-o dimensiune a sistemului social defineste statusul individului, identitatea lui recunoscuta social printr-un set de drepturi si indatoriri. Exigentele sau asteptarile celorlalti de la un individ ce ocupa un anumit status definesc rolul social. Normele apar astfel ca obligatii specifice rolurilor sociale ale modelului normativ. Exercitarea corecta, normala si performanta a rolurilor este rasplatita social cu recunoasterea unui anumit status social. Abaterea de la modelul normativ apare ca disfunctie si este sanctionata social in raport cu gravitatea abaterii.

Invatarea si interiorizarea rolurilor sociale, a nomelor ce asigura consensul social, cu alte cuvinte, instituirea conformitatii este sarcina prioritara a socializarii. Ce se intelege prin socializare si care este raportul dintre socializare si educatie urmeaza sa analizam in paragraful urmator.

2 Educatie si socializare - delimitari conceptuale

Din multitudinea determinatilor umane rationalitatea si sociabilitatea par a fi cele mai consistente.

Dintr-o perspectiva metafizica, la intrebarea "Ce este omul in esenta sa?" filosofii antichitatii au raspuns: "Omul este o fiinta rationala". Cu alte cuvinte, rationalitatea ar constitui nota definitorie a omului, acea caracteristica esentiala prin care fiinta umana se distinge de celelalte fiinte. In fata unei asemenea presupozitii suntem indreptatiti insa sa ne intrebam: este omul o fiinta rationala prin esenta sa, chiar daca nu beneficiaza de educatie? Cu alte cuvinte, rationalitatea se actualizeaza indiferent de conditii? Sau ea reprezinta doar a potentialitate ce se actualizeaza, se transforma in act, doar in conditiile unei existente de tip social? Cazurile nefericite de asa-numiti "copii-lupi" si altele asemanatoare evidentiaza faptul ca rationalitatea, pentru a se actualiza, are nevoie de mediul social; ea este rezultatul socializarii. Premisa nativa care face posibila socializarea este sociabilitatea. Sociabilitatea[1], ca (pre)dispozitie de a trai in asociere cu semenii, reprezinta caracteristica ce face cu putinta atat socializarea, cat si educatia.

In literatura de specialitate acceptiunile acordate celor doi termeni, socializare si educatie, epuizeaza gama raporturile de concordanta intre termeni, de la raportul de identitate, la cel de incrucisare si cel de ordonare in ambele sensuri. Diversitatea acceptiunilor este datorata, pe de o parte, complexitatii raporturilor existente intre cele doua procese sau fapte sociale, iar pe de alta parte, perspectivelor diferite din care sunt abordate cele doua procese.

In acceptiunea noastra, socializarea desemneaza procesul prin care invatam sa devenim membri ai unei societati, prin interiorizarea normelor si valorilor societatii respective si prin deprinderea anumitor roluri sociale.[2] Definita astfel, socializarea incepe o data cu intrarea individului in societate si continua, cu intensitati diferite, pana la iesirea acestuia din ea. Socializarea nu se identifica nici cu procesul adaptarii sociale (care presupune ajustarea trasaturilor de personalitate si a conduitelor la anumite situatii de interactiune sociala), nici cu cel al integrarii sociale (definit prin apartenenta si participarea neimpusa a individului la un set de norme si atitudini comune grupului). Adaptarea si integrarea sociala sunt componente ale socializarii.

In alte acceptiuni, termenul socializare are o conotatie restransa la transformarea unui individ "dintr-o fiinta asociala intr-o fiinta sociala, inculcandu-i moduri de gandire, simtire, actionare" (Cherkaoui, M., 1996, p. 248), sens prin care noi vom desemna socializarea primara, privita ca un atribut al copilariei, avand ca agenti familia, perioada esentiala in formarea eului nostru social. Prin socializarea primara copilul devine treptat o fiinta constienta de sine, integrata in tipul de cultura in care s-a nascut, proces realizat prin interiorizarea atitudinilor, valorilor, modelelor de comportare specifice grupului sau comunitatii din care face parte[3]. Acest proces presupune educatia.

Prin educatie[4] desemnam ansamblul de masuri aplicate mai mult sau mai putin intentionat si sistematic asupra individului, in vederea dezvoltarii unor insusiri fizice, morale, intelectuale in conformitate cu un scop urmarit. Termenul educatie e mai complex, presupunand pe langa dimensiunea formativa si pe cea informativa, iar ca finalitate, atat socializarea individului (constituirea eului sau social care sa-i permita integrarea si adaptarea sociala), cat si individualizarea sau diferentierea subiectului ca personalitate distincta, unica si irepetabila (constituirea eului sau individual ).

Conform acceptiunilor propuse, socializarea vizeaza influenta societala globala asupra individului, realizata nu doar intentionat si explicit, ci si difuz si fara intentie (influenta pe care o are grupul de cartier sau cel de egali asupra unui tanar, sau influenta mijloacelor de informare in masa), in timp ce termenul de educatie vizeaza influenta desfasurata de catre familie, scoala, biserica si alte institutii specializate pentru formarea unei persoane umane. Educatia apare conform acceptiunilor noastre ca un proces de socializare, dar, in acelasi timp, si ca unul de personalizare a fiintei umane. Daca socializare presupune absortia socialului la sine, implicand in mod necesar o relativa standardizare si uniformizare a individului, educatia inseamna si diferentiere, individualizare, particularizare. Raportul acesta dintre socializare si individualizare a conturat de doua tipuri de orientari pedagogice opuse:

- orientarea sociocentrica, care acorda prioritate socialului si stabileste ca finalitate integrarea optima a individului in mecanismul social, orientare ce domina cultura europeana din antichitatea greaca, de la Platon si Aristotel si pana in modernitate; dintre sociologii ce adopta o astfel de pozitie E. Durkheim pare a fi cel mai reprezentativ;

- orientarea antropocentrica, ce acorda prioritate omului individual, scop unic si suficient siesi, educatia vizand actualizarea posibilitatilor latente ale copilului, pentru ca acesta sa-si poata gasi fericirea; initiatorul acestei orientari este considerat a fi J. J. Rousseau, cu ideea conform careia omul este bun de la natura, dar societatea il corupe; prin urmare, copilul trebuie sa-si consolideze natura buna, printr-o dezvoltare libera, in absenta constrangerilor sociale; o astfel de orientare "se refuza unor scopuri prestabilite ce ar violenta si perverti natura copilului" (Paun, 1982, p. 80). In prelungirea unei astfel de orientari se situeaza reprezentantii "scolii active" sau ai "noii educatii".

Cele doua orientari nu exista in forma pura, fiind vorba de accente puse pe dimensiunea sociala sau pe cea individuala a fiintei umane. Majoritatea teoriilor contemporane inteleg educatia deopotriva ca una dintre cele mai importante mecanisme ale socializarii, ale devenirii sociale a fiintei umane si, in acelasi timp, mijlocul cel mai important al actualizarii posibilitatilor latente ale naturii umane individuale.

In concluzie, putem spune ca socializarea presupune atat ceea ce pedagogii numesc educatie formala, cat si ceea ce ei numesc educatie informala sau nonformala, care in acceptiunea noastra nu este propriu-zis educatie, ci influenta socializatoare. Daca nu folosim termenul de socializare, atunci putem sa vorbim de educatie formala si informala. Daca introducem in discutie termenul de socializare, atunci, cel putin in marea ei parte, ceea ce numeam educatie informala poate fi considerata influenta socializatoare. In consonanta cu aceste consideratii, vom putea spune ca "omul invata cat traieste", dar nu ca "este educat cat traieste", ci ca se constituie intr-un mediu de rezonanta a influentelor socializatoare intreaga viata. Intre actiunea educativa si influentele socializatoare diverse pot exista disonante sau conflicte, intentiile urmarite prin educatie fiind prejudiciate de presiuni contrare, ce vin din partea diverselor medii cu care subiectul intra in contact.

Cu toate acestea, putem spune ca scopul socializarii, acela de integrare a individului in colectivitate, este atins prin educatie. Cu cat educatia este mai eficace, cu atat individul este mai bine integrat in universul valoric al spatiului social in care traieste. Ineficacitatea educatiei, artificialitatea acesteia, genereaza dificultati de adaptare si integrare sociala, insatisfactie si expunere la riscul ratarii sociale. Daca pedagogia are drept concept central educatia, sociologia este interesata in mod explicit de socializare, de constituirea eului social, precipitat al constiintei colective internalizat in structura de personalitate a individului.

3. Tipuri de socializare si agentii ei

Nisele existentiale in raport cu care omul modern realizeaza procese de socializare fiind extrem de diverse, putem vorbi de mai multe tipuri de socializari:

In raport cu mediul in care se realizeaza, putem distinge intre socializarea primara, secundara si tertiara.

Socializarea primara este primul tip de socializare la care este expus nou-nascutul, putand fi definita ca "procesul prin care un individ biologic, asocial in raport cu oricare dintre colectivitatile umane, dobandeste primul sau eu social, prima sa identitate sociala; socializarea primara echivaleaza cu umanizarea individului" (Stanciulescu, 1996, p. 204).

Intrebarea fundamentala in analiza socializarii primare este: Cum devenim fiinte umane?, intrebare subsumata alteia, mai generale, Care sunt conditiile vietii sociale? Raspunsurile, cu unele accente diferite, converg in analiza rolului ereditatii (naturii) si respectiv al socializarii si educatiei (culturii).

Animalele aflate la baza inferioara a scarii evolutiei, cum ar fi insectele, sunt capabile sa supravietuiasca singure la scurta vreme dupa nastere. Pe masura ce urcam pe scara evolutiei, animalele superioare au nevoie de un timp tot mai indelungat de invatare. Puii mamiferelor sunt complet neajutorati la nastere si trebuie ingrijiti de catre parinti. Un copil apartinand speciei umane nu poate supravietui neajutorat, cel putin pe parcursul primilor patru sau cinci ani de viata. Omul pare a fi o fiinta neterminata, dar aceasta insuficienta biologica este tocmai marele sau avantaj; el va compensa neajunsul prin invatare si creativitate.

Depasind extremele interpretative[7], astazi majoritatea specialistilor considera ca atat natura, cat si cultura (socializarea) contribuie la dezvoltarea persoanei. Progresele recente din domeniul biologiei releva importanta factorului genetic pentru anumite comportamente dar acest factor joaca un rol de element predispozant si nu determinant. Ca lucrurile stau asa rezulta din numeroasele cercetari desfasurate asupra gemenilor univitelini, care, desi au o mostenire genetica identica, nu au personalitati identice.

Importanta mediului social este relevata de cazurile in care copiii si-au petrecut primii ani departe de un contact uman normal[8]. Analizand efectele izolarii, cercetatorii indica drept prima conditie a devenirii normale a personalitatii prezenta unui mediu social in care copilul sa se bucure de ingrijire, atentie, mangaiere si dragoste. Dezvoltarea fizica si sociala depind de calitatea interactiunii cu ceilalti, socializarea primara fiind o conditie necesara a devenirii umane; daca aceasta nu se produce, individul este condamnat la pierderea disponibilitatilor de tip uman, iar daca procesul este defectuos, indivizii pot fi tarati pentru intreaga viata.

Socializarea in familie are mai multe componente: normativa, cognitiva, creativa, afectiva. Avantajul ei este ca se realizeaza intr-un climat impregnat de afectivitate, care faciliteaza insusirea valorilor si normelor.

Pentru o perioada de timp socializarea primara insotita de socializarea secundara. Socializarea secundara este realizata in institutiile educative, in cresa, camin, gradinita si scoala, institutii care suplinesc partial si completeaza socializarea primara din cadrul familiei. In absenta familiei, astfel de institutii preiau si sarcina socializarii primare. Succesul socializarii secundare depinde de continuitatea sau concordanta valorilor in virtutea carora se exercita cele doua tipuri de socializari; in buna masura esecul socializarii secundare, manifest in incapacitatea de integrare in regimul scolar sau in devianta de tip scolar, este determinat de existenta unor presiuni socializatoare contradictorii in cele doua medii, sau de demisia explicita sau implicita a unuia dintre agentii celor doua tipuri de socializari.

Socializarea tertiara[9] se refera la influentele pe care le genereaza contactul cu alte medii, in afara familiei si scolii, cum ar fi biserica, armata, partidele politice, grupul (de egali, de munca) etc. Socializarea tertiara continua toata viata, omul aflandu-se frecvent in situatia de a-si interioriza noi roluri, de a se integra in diverse grupuri sau institutii. Fundamentala ramane insa socializarea primara, desemnata in limbajul uzual prin "cei sapte ani de-acasa" si cea secundara, etape ce vor constitui suportul oricarei socializari ulterioare.

Alaturi de cele trei clase ale socializarii, specialistii disting si alte tipuri, in raport cu diverse criterii utilizate. In raport cu timpul pentru care se internalizeaza modele, vom putea distinge intre:

- socializare adaptativa - realizata in interiorul unei colectivitati careia ii sunt interiorizate normele;

- socializare anticipativa - realizata ca pregatire pentru integrare intr-un alt grup viitor, asa cum este cazul cuplurilor de tineri indragostiti, ce anticipeaza viata de familie, sau practica productiva, ce anticipeaza grupul de munca.

In raport cu domeniul vizat se vorbeste de socializarea muncii, socializarea ocupationala sau profesionala, socializarea politica, socializarea pentru viata privata, socializarea pentru viata publica[10] s.a.

In raport cu normele interiorizate se poate realiza o distinctie intre socializare pozitiva, prin interiorizarea valorilor dezirabile comunitar sau de o socializare negativa, prin interiorizarea unor norme ce tin de subculturi sau contraculturi de tip deviant. Pentru integrarea sociala a persoanei care este victima unei socializari negative este nevoie multe ori de desocializare si resocializare.

Desocializarea este procesul de renuntare la normele si valorile asociate socializarii anterioare; desocializarea se poate asocia izolarii fizice si sociale a unei persoane, indepartarii ei de contextele sau persoanele care i-au satisfacut necesitatile de interactiune; cu rare exceptii (cazul sihastriei) desocializarea presupune concomitent resocializare.

Resocializarea constituie procesul complementar desocializarii, prin care se abandoneaza vechile norme si valori si se invata altele noi (un nou rol, de sot, de exemplu, presupune abandonarea vechiului rol de celibatar); uneori resocializarea presupune redefinirea radicala a sinelui, rearanjarea prioritatilor si a rolurilor; este procesul realizat de institutii totale (Goffman, [1961], (2004)) inchisori , lagare de concentrare, spitale de boli psihice, unitati militare, manastiri. In astfel de institutii, intreaga viata a individului este controlata de catre institutia care urmareste in mod deliberat anihilarea socializarii anterioare si resocializarea in raport cu noi norme si valori, act ce impune o recodificare integrala a existentei individului; alteori, in perioadele postrevolutionare se produce o masiva resocializare la nivelul intregii societati, de succesul acesteia depinzand performantele noii societati; este si cazul nostru, al celor care dupa anul 1989 am fost in situatia de a abandona norme, valori, atitudini si comportamente specifice vechii societati colectiviste; in cazul unora procesul a fost mai rapid si mai putin dureros, in cazul altora desocializarea s-a facut doar superficial, marginal, sau aproape deloc; intarzierile in tarile estice in raport cu cele occidentale nu sunt datorate doar tehnologicului, care ar putea fi relativ repede surmontat prin import, ci tin in principal de mecanismele de resocializare in raport cu noile valori al antreprenoriatului, concurentei, libertatii responsabile etc.

4. Locul socializarii in ansamblul sistemului social

Pentru a intelege locul pe care il are socializarea in ansamblul mecanismelor prin care societatea isi reproduce si dezvolta conditiile propriei existente, specialistii identifica dintr-o perspectiva sistemica urmatoarele structuri aflate intr-o interactiune:

a) structurile de socializare, familie, scoala, asociatii culturale, biserica, partidele, mass-media, care transmit membrilor unei comunitati o anumita cultura, anumite valori morale, stiintifice, politice, religioase, legitimand comportamentele acceptabile sau dezirabile pentru comunitate;

b) structurile economice, care au ca functii productia si circulatia bunurilor, a serviciilor si fortei de munca, mijlocul de reglementare fiind banul;

c) structurile politice, care definesc obiectivele colective si actioneaza pentru indeplinirea lor; instrumentul specific al subsistemului fiind puterea politica institutionalizata (statul), care detine monopolul coercitiei legitime;

d) structurile normative, ansamblul de institutii, norme, reguli, legi care au drept functie stabilirea si mentinerea solidaritatii sociale, prin persuasiune sau constrangere, reglementand functionarea celorlalte subsisteme.

Sistemul de socializare este inteles, asadar, ca avand rolul fundamental de a reproduce conditiile culturale ale existentei sociale, fiind responsabil de calitatea omului ce actioneaza in toate subsistemele. Ca "proces prin care o fiinta biologica se transforma intr-un subiect al unei culturi specifice" (B. Bernstein), socializarea are in continutul sau o dimensiune psihologica, ce tine de maturizarea personalitatii, una culturologica, ce presupune internalizarea normelor si valorilor sociale pentru a putea distinge intre conduite permise si prohibite, mijloace legitime si ilegitime, scopuri dezirabile si indezirabile social si una sociologica, ce presupune deprinderea rolurilor sociale conform unor norme si reguli specifice si elaborarea unor comportamente corespunzatoare acestora.

Prin diverse mecanisme (invatare sociala, influenta sociala, presiune sociala, control social - premiere si sanctiune) socializarea transmite si se structureaza:

modalitati de comunicare: limbajul oral, scris, codurile de comunicare simbolice, expresive (nonverbale);

modele sociale de comportament, pe baza unor norme functionale considerate valori intr-o anumita cultura: conduite domestice si roluri ale sexelor, forme de relationare interpersonale, intemeiate pe alocare unui status social;

seturi instrumentale: modalitati de cunoastere, de invatare, strategii actionale, cunostinte, abilitati profesionale;

norme de internalitate (de interpretare a actiunilor celorlalti si a conduitelor personale) si modelare afectiv-atitudinala a individului (Neamtu, C., 2003, pp. 64-65).

In legatura cu mecanismele prin care se structureaza astfel de abilitati s-au formulat teorii diverse, care poarta amprenta specifica paradigmei decare apartin. Pe cele mai importante dintre acestea le vom prezenta in cele ce urmeaza.