VARIABILE ALE SOCIALIZARII IN FAMILIE

variabile ale socializarii in familie

Caracteristicile socializarii in copilarie si adolescenta

Functiile socializatoare ale familiei contemporane

Tipul de familie

Tipul de disciplina parentala

Maltratarea si efectele ei

1. Caracteristicile socializarii in copilarie si adolescenta

Debutul existentei copilului este marcat de dependenta totala fata de adult, fiziologic si afectiv. In perioada primei copilarii (0-3 ani) copilul se diferentiaza progresiv de mama, distingandu-se, spre sfarsitul perioadei, ca actor si membru intr-un sistem interactiv, avand un nivel elementar al constiintei de sine. Prima "reusita sociala" a copilului este consimtamantul de a-si lasa mama sa se indeparteze fara sa manifeste angoasa. Este semnul interiorizarii unei relatii.

Din punct de vedere psihanalitic, perioada poate fi subimpartita in stadiul psiho-sexual oral (0-2 ani) in care gura, suptul, muscatul este sursa principala a placerii. Aceasta faza se caracterizeaza prin absenta diferentierilor eu-lume, prin narcisism primar si prin dependenta fata de mama. Comunicarea se desfasoara pe o baza accentuat afectiva, impactul cel mai semnificativ sub raport socializator avandu-l mama, cu care realizeaza "contagiunea afectiva". Zambetul este primul semn al sociabilitatii, un "instrument de organizare al relatiilor si contactelor sociale primare" (Osterrieth, apud Paun, 1982, p. 107). Toti copiii zambesc, chiar si cei nascuti orbi, dupa o luna sau sase saptamani. Daca psihanaliza evidentiaza efectele grave pe care le poate genera separarea de mama asupra dezvoltarii armonioase a copilului a copilului, alte teorii semnaleaza efectele negative asupra mamei si familiei in intregul ei, considerandu-se ca insasi familia este modelata de evolutia copilului.

La 2-3 ani sursa placerii devine regiunea anala - stadiul anal, dezvoltarea personalitatii fiind influentata de experienta toaletei anale. Se acorda importanta curateniei, ordinii, punctualitatii. B. Lahire (2000) afirma ca ordinea domestica si ordinea cognitiva ceruta mai tarziu de activitatea scolara sunt indisolubile. Copilul care traieste intr-un univers domestic ordonat dobandeste implicit metode de organizare a structurilor cognitive ordonate, predispuse sa functioneze ca structuri de ordonare a lumii.

Controlul sfincterelor are pentru Parsons semnificatia de prim rol autonom al copilului, ce permite prima diferentiere a sinelui ca obiect. Momentul acesta se produce in jurul varstei de 21-25 de luni, cand copilul ajunge sa se recunoasca pe sine. Tot acum apar tandretea si rusinea, ca premise ale judecatii morale.

Cel mai important eveniment socializator al perioadei este achizitia limbajului, purtator al "genelor sociale". Rolurile sociale se invata in procesul comunicarii in care obiceiurile lingvistice ale grupului au o importanta deosebita pentru evolutiile ulterioare, lumea "reala" a fiecaruia fiind intr-o mare masura o constructie inconstienta bazata pe obiceiurile lingvistice ale grupului (Bernstein, 1978). Limbajul va fi mediatorul culturii scolare producand diferentieri si chiar handicapuri cu repercusiuni asupra succesului scolar.

Perioada 3-6 ani debuteaza cu prima criza de independenta (Wallon) fata de adult, manifesta in dorinta de a face totul singur, de a actiona pe cont propriu. Criza de independenta este un salt in autonomia comportamentala.

La 4 ani egoul se maturizeaza, sursa placerii se transfera treptat catre regiunea genitala; dragostea ramane centrata pe mama, dar se descopera strainul intim, tatal, cu care trebuie sa o imparta. La aceasta varsta se declanseaza criza oedipiana, manifesta in atractia fata de parintele de sex opus si rivalitatea fata de parintele acelasi sex. Rezolvarea crizei se realizeaza prin identificarea cu parintele de acelasi sex. Interiorizarea imaginii parentale face ca prezenta efectiva a parintilor sa nu mai fie necesara pentru respectarea normelor si consemnelor impuse. Se constituie o constiinta morala primara (Supra-Eu in limbaj freudian), care actioneaza ca un fel de voce interioara a parintilor, asigurand reglarea conduitelor si o anumita securitate.

Imaginea parentala interiorizata este contradictorie, parintii fiind conceputi deopotriva ca adulti generosi, perfecti,[1] securizanti, dar, in acelasi timp, si ca fiinte frustrante, agresive. Aceasta ii determina pe copii si sa respecte normele, dar si sa le incalce.

Interiorizarea normelor se produce paralel cu accelerarea diferentierii sexuale si rapida invatare a rolului de sex. "Copilul isi construieste identitatea sexuala, afirma Pierre Bourdieu, element capital al identitatii sociale, in acelasi timp cand isi construieste reprezentarea despre diviziunea muncii intre sexe, pornind de la acelasi ansamblu socialmente definit de indici ce sunt, inseparabil, biologici si sociali. Cu alte cuvinte, constientizarea identitatii sexuale si incorporarea dispozitiilor asociate unei definitii sociale determinate a functiilor sociale ce le revin barbatilor si femeilor merg mana in mana cu adoptarea unei conceptii socialmente definite despre diviziunea sexuala a muncii" (2000, p.125). Potrivit unor studii americane (citate de Stanciulescu, 1997), barbatii sunt mai implicati in cultivarea rolurilor de sex, acordand fetelor mai multa atentie si afectiune, in timp ce baietilor le impun o disciplina instrumentala mai riguroasa, manifestand fata de ei o mai mare exigenta. Discriminarile sexuale de mai tarziu isi au o parte din origini aici, in momentul in care se internalizeaza rolul de sex, cu intreaga constelatie atitudinala asociata acestuia.

Perioada solutionarii complexului Oedip este considerata cruciala de catre psihanaliza, pregatindu-l pe copil, pentru depasirea limitelor sistemului familiei, caracterizat prin particularism si afectivitate, si intrarea in alte subsisteme sociale.

Socializarea primeste noi dimensiuni prin integrarea copilului in gradinita, unde cadrul lui de referinta se diversifica, relatia cu parintii fiind concurata de o noua relatie, ce cu cei de aceeasi varsta. Daca relatia cu varstnicii este prioritar afectiva si constrangatoare, cea cu covarstnicii este concurentiala si consensuala. Este etapa in care activitatea solitara de pana la trei ani, cand copilul ii trateaza pe cei din jur ca pe niste obiecte, se deschide spre ceilalti, mai intai, printr-o activitate paralela (3-4 ani), iar apoi asociativa (5-6 ani) si colectiva (6-7 ani) (Osterrieth, apud Paun, 1982, p. 112).

Perioada post-oedipiana (6-11 ani) este o perioada de stabilitate sexuala, cu achizitii culturale rezultate din contactul cu alte grupuri decat familia. Raportul dependenta-autonomie evolueaza catre o rebeliune a copilului impotriva autoritatii parentale sesizabila mai ales in relatia tata-fiu, copilul devenind impulsiv, excesiv de sensibil, cu tendinta de a dramatiza.

Vechea identitate cu familia se destrama, asumarea altor roluri este aspectul esential al acestei faze. Grupul scolar, caracterizat prin neutralitate afectiva si universalism, dezvolta capacitatea de achizitie de noi roluri sociale.

Socializarea secundara, scolara, provoaca interiorizarea valorilor si normelor societale, elevul fiind constrans sa accepte diferentieri pe axa performantei scolare. Exaltarea succesului sau a insuccesului poate provoca ruperea puntilor cu familia. In cazul copiilor care traiesc insatisfactii in familie, succesul scolar ii poate face dependenti de institutie, in care gasesc compensare prin respectul si aprecierea profesorilor si colegilor. Dependenta de institutia scolara genereaza dificultati in integrarea sociala de dupa scoala, un loc al satisfactiilor de multe ori neconstientizate.

Rolurile sexuale se intretes cu diferentieri calitative ale tipurilor de performanta, pregatindu-se noi criterii de evaluare si clasificare a indivizilor. Aceste noi tipuri de diferentieri, axate aproape exclusiv pe axa performantei de tip scolar, sunt tot mai des criticate astazi pentru caracterul lor artificial in raport cu viata sociala. Bourdieu vorbeste despre "lipsa de gravitatie sociala" a invatarii scolare, care ar fi "libera de sanctiunea directa a realului."(Bourdieu, P., 1997, p. 29)

Adolescenta este deschisa de preadolescenta sau pubertate (11-15 ani), urmata de adolescenta propriu-zisa (15-18 ani). Debutul adolescentei, cum este considerata perioada pubertara, este marcat de o scadere a stimei de sine. Este perioada varstei critice, a crizei sau revolutiei adolescentilor, cand mostenirea culturala este desacralizata, tanarul situandu-se intr-un vid cultural, datorita simtului sau critic deosebit de ascutit. Iesirea din conformismul infantil face ca autoevaluarea sa nu mai gaseasca suport, ceea ce a fost important in perioada anterioara nu mai este actual, iar noile optiuni sunt inca in faza de tatonare. Se produce o deplasarea de interes dinspre mediul securizant al familiei spre cel al grupurilor de egali, ceea ce face sa apara nelinisti, depresii, anxietate. Confuzia identitara este agravata si de inclinatia adolescentului spre autochestionare. Societatea adultilor ii apare adolescentului ca o societate represiva, dominatoare si manipulatoare in virtutea criteriului varstei si a unor valori ce nu mai au relevanta pentru el.

Referindu-se la adolescenta lui Baudelaire, J.-P. Sartre caracterizeaza inspirat situatia oricarui tanar: "Drama incepe - afirma filosoful francez - cand copilul, crescand, isi depaseste parintii cu un cap si priveste peste umerii lor. Or, in spatele lor nu este nimic: depasindu-si parintii, judecandu-i poate, el face experienta propriei sale transcendente. Tatal si mama au descrescut; iata-i pirpirii si mediocri, nejustificabili si nejustificati; majestoasele ganduri, care reflectau universul, decad la rangul de pareri si dispozitii. Pe loc lumea trebuie refacuta, toate treptele si ordonanta insasi a lucrurilor sunt contestate si, dat fiind ca o ratiune divina nu le mai gandeste, dat fiind ca privirea care le fixa nu mai este decat o lumina neinsemnata printre atatea altele, copilul isi pierde esenta si adevarul; dispozitiile vagi, gandurile confuze care-i pareau altadata reflexele frante ale realitatii sale metafizice devin dintr-o data unicul sau mod de a exista. Datoriile, riturile, obligatiile precise si limitate au disparut deodata. Nejustificat, nejustificabil, el face brusc experienta teribilei sale libertati. Totul trebuie luat de la inceput: el tasneste in singuratate si neant" (J.-P. Sartre, 1969, p.46).

Criza juvenila are semnificatii eminamente sociale, rezultand din atitudinea societatii fata de adolescent; in societatile primare ea nefiind prezenta. Unele studii comparativ-culturale (Schlegel; Berry, 1991) constata ca, in general, relatiile adolescentilor cu familiile lor sunt armonioase, conflictele aparand in special in societatile in care rezidenta este nelocala, schimbarile socioeconomice rapide, iar individualismul si realizarea personala sunt valori culturale centrale. Alte cercetari accentueaza dimensiunea conflictuala, vorbind de "tineretul revoltat" (H. Marcuse) sau de "generatia evaziunii" (J. Coleman).

Problema dificila in aceasta perioada o constituie concilierea impulsurilor sexuale deosebit de puternice cu modelele de comportament deja instalate in stadiile precedente si cu sistemul de constrangeri si presiuni culturale datorate distantarii in timp a maturizarii biologice de cea sociala. Datorita conditiilor de nutritie si nu numai, maturizarea biologica a coborat la 11 ani, iar cea sociala intarzie mult dupa 18 ani. Aceasta perioada se caracterizeaza prin absenta functiei sociale a adolescentului care este doar consumator de buget si nu producator, un rol tranzitoriu, cu ambiguitate de statut social, nici copil si nici adult, intins pe o perioada foarte lunga. Atitudinile sociale tipice ale adultilor sunt contradictorii, fie prin extindere a copilariei, fie prin coborare a varstei adulte, ambele putand provoca revolta adolescentului.

Suspendat intre paradisul pierdut al copilariei si varsta adulta refuzata, tanarul este ezitant, derutat. Se produc acum destructurari si restructurari, se penduleaza intre originalitate si conformism[2]. Originalitatea, parghie fundamentala in educatie, se manifesta acut la 14-16 ani, prin teribilisme de tot felul, prin radicalism al opiniilor, prin episoade violente si spectaculoase, atitudini ce exprima aspiratia la independenta, autonomie si libertate si vor sfarsi prin realizarea unui nou echilibru al personalitatii.

O mare eroare este de a-l considera pe adolescentul ce se vrea original ca pe un copil, urmarea fiind rezistenta la actul educational si la comunicare. Tanarul este dispus sa-l urmeze pe adultul care-l respecta. Comportamentul adolescentului trebuie indrumat spre depasirea conformismului anost inspre o creativitate in acord cu aspiratiile individuale si sociale.

Exista la adolescenti o mare nevoie afectiva, dorinta de a fi acceptati, iubiti, pretuiti, dar se opun tendintei de a fi acaparati. Este varsta la care tanarul se afla in cautarea identitatii, manifestand tendinte contradictorii, osciland intre egocentrism si altruism, solitudine si socialitate. El se cauta fara a se regasi. In fapt n-are cum sa se regaseasca fiindca inca n-a fost. El este doar proiect, nu este, ci va fi. De aici instabilitatea afectiva, nonconformismul, indisciplina, agresivitatea, protestul, ostilitatea la intruziunea in spatiul intimitatii confuze. Astfel de atitudini port fi usor etichetate ca tendinte spre devianta.

Mediul social actioneaza, nu doar pentru adolescent, ca o oglinda. Identitatea psihosociala, imaginea de sine, este rezultatul privirii celuilalt semnificativ. Pentru adolescent privirea celuilalt semnificativ are o importanta capitala fiindca el este intr-o criza identitara.

Criza adolescentilor sau conflictul dintre generatii este datorat si situarii in timpi psihologici diferiti. Adultul este situat inconstient pe dimensiunea timpului prezent, compus din clipe egale, iar "adolescentul are viitorul in sange" (Tofler).

Adolescenta este marcata de tendinte aparent contradictorii: nevoia de afiliere si nevoia de intimitate, dar nu de singuratate - stare subiectiva generata de insatisfactia relationarii sociale. Cei apropiati, parintii, dar si profesorii trebuie sa respecte aceste nevoi. Descifrarea sensului autentic al moralitatii adolescentine presupune un act hermeneutic, de stapanire a codului si a tehnicilor de decodificare. Uneori, actele deviante nu sunt decat manifestari ale creativitatii de protectie, care permit tanarului o anumit identitate si evitarea rigorilor conventiei moralei adulte. Fuga, chiulul, vagabondajul, cersetoria pot reprezenta forme de evaziune, aventuri eliberatoare sau, alteori, modalitati de supravietuire. Criteriul respectului neconditionat al regulilor sau al strictei moralitati este inaplicabil; pana la un anumit punct, astfel de conduite pot fi expresia capriciilor varstei.

La aceasta varsta, o importanta deosebita in constituirea personalitatii o au identificarile cu modelul, eroul, prietenul. De aici prieteniile durabile si nevoia de a le indruma cu tact. Educatorul, parinte sau profesor, trebuie sa practice un stil mai putin directiv, cu asocierea ideii de responsabilitate libertatii si increderii reciproce. Presiunea neconditionata si indiscutabila spre conformism nu mai are aderenta. Controlul social exterior se interiorizeaza, devenind autocontrol, motivatiile comportamentului trecand de la dominanta normativa, reglata exterior, la dominanta normala, reglata interior, printr-o dialectica subtila intre constrangere, model si libertate.

Stilul de educatie autoritar si represiv, care-si propune invatarea neconditionata a consemnelor si conformitatii, cu reprimarea oricaror opozitii prin care tanarul isi rezerva dreptul la autonomie morala genereaza insecuritate afectiva, cu tendinte spre evaziune, acte de violenta si agresivitate, conduite structurate defectuos, tendinte conflictuale sau frustrante, comportamente marginale sau deviante, crize prelungite. O astfel de pedagogie a conformismului social risca inscrierea adolescentului mai curand pe panta alunecoasa a deviantei, decat pe cea a integrarii si realizarii de sine.

Majoritatea anomaliilor de socializare provin din absenta realizarii adecvate a functiilor familiei, un gen de "personalitate colectiva", a carei armonie sau dizarmonie are rezonanta in structura personalitatii morale a adolescentilor. Valorile si atitudinile, gradul de organizare si coeziune, climatul conjugal, relatii intrafamiliale, modelul comportamental, toate aceste aspecte ale vietii de familie influenteaza puternic socializarea morala a tinerilor. Asupra acestor aspecte vom reveni in capitolul urmator.

Solutionarea crizei adolescentei conduce la maturizarea deplina, permitand integrarea in colectivitatea adulta, in care familia de procreare, sistemul ocupational si comunitatea locala prezinta importanta deosebita. Integrarea in aceste noi colectivitati impune interiorizarea de roluri inaccesibile pana acum: rolul de sot, sotie, rolul profesional, rolul de cetatean, de enorias.

Conform lui Allport (1991) personalitatea matura se distinge prin urmatoarele caracteristici:

extensiunea simtului eului, adica incorporarea in personalitate a unor noi rol-statusuri;

raportarea calda a eului la ceilalti, prin depasirea egocentrismului infantil, manifestari ale intimitatii, respectului, compasiunii, tolerantei;

securitatea emotionala, asumarea rationala a riscurilor, toleranta la frustrare;

perceptie realista, asumarea sarcinilor si disponibilitatea rezolvarii lor;

obiectivarea eului, capacitatea de intuitie si umor;

filosofie unificatoare a vietii, inchegarea unei viziuni unificatoare asupra existentei.

Procesul de socializare se desfasoara de aceasta data cu anticipatie, in colectivitatile ce prefigureaza structurile societatii adulte: cuplurile de adolescenti functioneaza ca proto-familii de procreare, iar sistemul scolar dobandeste caracteristicile unui proto-sistem ocupational.

Socializarea nu se incheie aici, in adolescenta, ci se continua pe intreg parcursul vietii, existand tranzitii de realizat, crize de depasit. Tanarul are libertatea de a crea legaturi sexuale sau maritale, relatii profesionale, libertate care implica "condamnarea la responsabilitate" despre care vorbeste Sartre. Din pacate, suntem zguduiti de aceasta condamnare la libertatea alegerii in raport cu propria viata uneori prea tarziu. E condamnare, pentru ca suntem singuri si nu avem nici o scuza in fata constiintei noastre in privinta alegrilor pe care le facem, desi nu detinem toate datele necesare unor astfel de alegeri in cunostinta de cauza. Asa se face ca uneori alegerile nu sunt dintre cele mai fericite. Crizei adolescentei ii poate urma, peste ani, criza varstei de mijloc, generata de sentimentul irosirii si constiinta irepetabilitatii clipei. Caderea in aceasta constiinta a temporalitatii fiintarii noastre poate repune in discutie optiunile anterioare, valorile si fundamentele acestora. Uneori o putem lua de la capat, atunci cand inca nu e prea tarziu. Dar tarziul vine ineluctabil. Varsta pensionarii rastoarna canoanele unei existente de o viata de om. Acomodarea la inutilitate si dispretul social pot fi destul de dureroase. Si mai dureros este orizontul mortii, ca punct final al unei existentei. Despre stadiile procesului comprimat de socializare si adaptare la iminenta mortii vorbeste Elisabeth Kbler-Ross (1987), care aminteste urmatoarea succesiune: negarea, mania, tocmeala, depresia si, uneori, acceptarea.

Socializarea nu se incheie aici, in adolescenta, ci se continua pe intreg parcursul vietii, existand tranzitii de realizat, crize de depasit. Tanarul are libertatea de a crea legaturi sexuale sau maritale, relatii profesionale, libertate care implica "condamnarea la responsabilitate" despre care vorbeste Sartre. Din pacate, suntem zguduiti de aceasta condamnare la libertatea alegerii in raport cu propria viata uneori prea tarziu. E condamnare, pentru ca suntem singuri si nu avem nici o scuza in fata constiintei noastre in privinta alegrilor pe care le facem, desi nu detinem toate datele necesare unor astfel de alegeri in cunostinta de cauza. Asa se face ca uneori alegerile nu sunt dintre cele mai fericite. Crizei adolescentei ii poate urma, peste ani, criza varstei de mijloc, generata de sentimentul irosirii si constiinta irepetabilitatii clipei. Caderea in aceasta constiinta a temporalitatii fiintarii noastre poate repune in discutie optiunile anterioare, valorile si fundamentele acestora. Uneori o putem lua de la capat, atunci cand inca nu e prea tarziu. Dar tarziul vine ineluctabil. Varsta pensionarii rastoarna canoanele unei existente de o viata de om. Acomodarea la inutilitate si dispretul social pot fi destul de dureroase. Si mai dureros este orizontul mortii, ca punct final al unei existentei. Despre stadiile procesului comprimat de socializare si adaptare la iminenta mortii vorbeste Elisabeth Kbler-Ross (1987), care aminteste urmatoarea succesiune: negarea, mania, tocmeala, depresia si, uneori, acceptarea.

Cea mai complexa stadialitate este realizata de E. Erikson (1950), care a distins opt stadii principale ale parcursului vietii, fiecare dintre ele caracterizandu-se printr-o situatie de "criza psihosociala", in care persoana se va situa in apropierea uneia dintre valorile dominante (incredere - neincredere, autonomie - rusine, initiativa - vinovatie, harnicie - inferioritate etc.), in raport cu experienta particulara de viata. Pentru primele patru stadii un rol important in criza psihosociala il au familia si scoala. Stadiul al cincilea, care desemneaza adolescenta ("varsta metafizica") este considerat crucial pentru cristalizarea identitatii de sine.

Redam aceste stadii in urmatorul tabel:

Tabelul nr. 5. Stadiile de dezvoltare psiho-sociala dupa Erikson

(prelucrare dupa Grecu; Radulescu, 2003, pp. 166 - 167)

Aceste stadii si caracteristici asociate lor trebuie privite in relativitatea si conventionalitatea lor, dezvoltarea personalitatii fiind un proces continuu si singular.

2. Functiile socializatoare ale familiei contemporane

Familia este factorul primordial al formarii si socializarii copilului, reprezentand in viziunea structural-functionalista "cureaua de transmisie a normelor culturale din generatie in generatie" (Merton). Socializarea primara, desfasurata in familie, este decisiva pentru structurarea personalitatii copilului, oferind matricea in interiorul careia se vor structura cele mai importante trasaturi morale si caracteriale, care il vor marca decisiv pentru intreaga viata. Intuitia simtului comun vorbeste de "cei sapte ani de acasa". Specificul socializarii in familie consta in faptul ca actiunea ei se desfasoara intr-un cadru informal, in care suportul afectiv joaca rolul primordial. Aceasta face ca structurile dobandite in familie sa fie mult mai rezistente decat celelalte. Toate influentele socializatoare ulterioare se vor plia pe schemele socializarii primare. Socializarea secundara nu va avea eficienta si profunzimea celei primare, copilul ramanand timp indelungat prizonierul lumii definite de catre parinti. De aici si importanta socializarii primare, caci orice disfunctie a familiei este susceptibila sa induca tulburari in personalitatea copilului.

Majoritatea cercetatorilor identifica doua functii fundamentale ale educatiei familiale:

producere a personalitatii sociale si

transmitere intergenerationala a modelelor culturale si a statutelor sociale.

Cele doua functii nu pot fi decat artificial disociate, distinctia lor vizand mai mult referentul, pentru prima accentul cazand pe individ (personalitate), iar pentru cea de a doua, pe societate (reproducere culturala). In realitatea lor concreta, cele doua functii se presupun reciproc, personalitatea sociala presupunand achizitiile culturale, iar aceste achizitii asigura reproductia culturala.

In ordine cronologica, functia elementara a familiei este cea de factor al securitatii, oferind copilului sentimentul sigurantei, care ii permite constructia echilibrata a personalitatii. Securitatea presupune:

- satisfacerea trebuintelor elementare;

- coerenta si stabilitatea cadrului de dezvoltare;

- protectia impotriva factorilor externi;

- asigurarea sentimentul de a fi acceptat neconditionat ca membru al familiei;

- prezenta iubirii parintesti;

- consolidarea sentimentului unei personalitati distincte, cu posibilitatea optiunii intre anumite limite ale libertatii.

O personalitate puternica si echilibrata a copilului se pare ca este rodul acceptarii lui neconditionate de catre parinti (Neamtu, C., 2003, p. 66). Aceasta mediaza, la randul ei, acceptarea de sine a copilului. Cercetarile evidentiaza faptul ca majoritatea copiilor cu perturbari emotionale si conduite deviante au primit din partea parintilor o acceptare conditionata, de buna purtare sau de performanta, in care adultii respingeau anumite aspecte ale personalitatii lor. Aspectele criticate ale personalitatii vor fi ulterior negate de copil si proiectate asupra altor persoane sau exprimate in moduri inacceptabile. O mama care accepta neconditionat personalitatea copilului va fi mai capabila sa il invete pe acesta sa tolereze frustrarea, ostilitatea sau aspectele negative ale personalitatii sale. Pierderea acceptarii de catre mama determina incercari de stabilirea a relatiei cu alt adult, iar esecul, de cele mai multe ori inevitabil, va genera restaurarea sentimentului de frustrare si neincredere in altii, dar si in sine.

Desigur, continutul socializarii primare nu se reduce doar la dimensiunea afectiva; am putea spune ca dimensiunea afectiva este mediul socializarii in aceasta perioada a copilariei, dar educatia familiala presupune si dimensiunea cognitiva. Explicit sau implicit, familia reprezinta filtrul hermeneutic prin care copilul isi apropie lumea si-o face o lume a sa. Parintii, in calitatea lor de primi adulti semnificativi, exercita direct si indirect influente educational formative, oferind primele modele de identificare intr-un anumit climat afectiv. Atat educatia directa, cat si modelele si climatul, au rol important in maturizarea copilului.

Kari Killen (1998) identifica sapte functii parentale pe care parinti le exercita diferentiat, in raport cu abilitatile lor:

abilitatea de a da prioritate satisfacerii nevoilor de baza ale copilului;

abilitatea de a oferi copilului experiente noi, de a-l stimula cognitiv si afectiv;

abilitatea de a avea o relatie empatica cu copilul;

abilitatea de a-si infrana propriile dureri si porniri agresive fara a le rasfrange asupra copilului;

capacitatea de a avea asteptari realiste fata de copil;

capacitatea de a percepe copilul in mod realist;

abilitatea de a rasplati si de a valoriza copilul.

Vazuta dinspre societate, familia este cea care transmite valorile si atitudinile specifice unui anumit model cultural. Valorile educative au o dimensiune cognitiv - evaluativa (ce e "bine" si ce e "rau"), o dimensiune afectiva, implicand un atasament diferentiat in raport cu diversele valori si o dimensiune pragmatica sau comportamentala, constituindu-se intr-un ghid pentru actiune. Seturile valorice pe care familiile le transmit sunt dependente de structura sociala, de apartenenta socio-profesionala, de nivelul lor de instructie, de mediul de rezidenta si de alti factori.

Numeroase studii de sociologie a educatiei (enumerate de Stanciulescu, 1997, p. 61) argumenteaza teza conform careia parintii apartinand unor categorii socio-economice diferite transmit copiilor valori diferite. Daca in clasele mijlocii si superioare sunt valorizate superior autonomia si stapanirea de sine, imaginatia si creativitatea, in clasele de jos accentul este pus pe ordine si curatenie, obedienta si respect al varstei. La fel se prezinta lucrurile si in raport cu profesiile parintilor: ca cat statutul ocupational este mai inalt, cu atat este mai apreciata autonomia copilului; cu cat statutul este mai scazut, cu atat mai mare este accentul pus pe conformitate si obedienta. Constatarile inductive ale sociologilor nu constituie o noutate ideatica, dimpotriva, teza sustinuta de ei o regasim in filozofie inca de la sofistii greci, care faceau distinctie intre morala celor multi si morala stapanilor si pana la Nietzsche, cu distinctia intre "morala sclavilor" si "morala aristocrata". Valorile celor doua morale sunt mijloacele specifice de conservare a existentei specifice. Desigur ca aceasta dependenta a valorilor educative de statutul socio-economic are relevanta statistica, dar nu trebuie absolutizata, intervenind cumulat o multitudine de alti factori.

Vom discuta in cele ce urmeaza cateva dintre variabilele familiale cu implicatii semnificative in evolutia copilului si tanarului.

3. Tipul familiei

O buna perioada de timp, studiile privind eficienta socializarii, performanta sau esecul scolar al copilului, comportamentul conformist sau delincvent, se structurau pe distinctia transanta dintre familia organizata si cea dezorganizata. Dinamica familiei contemporane, marcata de diminuarea natalitatii, multiplicarea coabitarilor, cresterea numarului de copii nascuti in afara familiei, explozia ratei divortialitatii (Stanciulescu, 1997, pp. 137 si urm.), a repus in discutie disjunctia traditionala, argumentand ideea ca ceea ce este important pentru dezvoltarea copilului nu este atat forma sau tipul familiei ("organizata" sau "dezorganizata"), cat functionalitatea acesteia, atmosfera sau climatul ei. Este si motivul pentru care conceptul de familie "dezorganizata" tinde sa fie inlocuit cu cel de familie "parentala" (sau monoparentala), pentru a sublinia existenta relatiei parentale independent de relatia conjugala.

Climatul familial este conceptul de maxima generalitate ce caracterizeaza atmosfera sau cadrul general de relationare interpersonala, putand fi surprins prin intermediul mai multor indicatori, cum sunt:

modul de raportare interpersonala a parintilor (apropiere, dragoste, intelegere si sprijin reciproc, complementaritate de sarcini, comunicare, respect, acord in legatura cu problemele majore, sau dimpotriva);

sistemul atitudinilor parentale in raport cu valorile pretuite;

dinamica si modul de solutionare a starilor tensionale sau a conflictelor;

modul in care este perceput si tratat copilul;

modalitatile de manifestare a autoritatii parintesti (unitar sau diferentiat);

gradul de acceptare si tolerare a comportamentelor variate ale copilului;

modul de aplicare a sanctiunilor si recompenselor;

gradul de deschidere si sinceritate a copilului in raport cu parintii;

satisfactia resimtita de fiecare membru pentru viata de familie.

Studiile recente argumenteaza importanta deosebita pe care o are climatul familial pentru dezvoltarea copilului, climatele tensionale, conflictuale contribuind in mod semnificativ la geneza conduitelor deviante ale copiilor.

Concluziile unei meta-analize a peste 50 de studii privind relatia dintre dezorganizarea familiei si delincventa (prezentate de Cristina Neamtu 2003, p. 67), arata ca:

- prevalenta delincventei in familiile dezorganizate este cu 10-15% mai mare decat in familiile organizate;

- corelatia dintre familia dezorganizata si delincventa juvenila este mai puternica pentru formele minore de conduita si mai slaba pentru formele grave de comportament infractional;

- asocierea cu delincventa este mai puternica in cazul familiilor dezorganizate prin divort sau separare, comparativ cu dezorganizarea prin deces;

- nu exista o diferenta semnificativa intre impactul dezorganizarii familiei asupra fetelor si, respectiv, asupra baietilor;

- nu s-a scos in evidenta rolul varstei la care survine dezorganizarea familiei asupra delincventei juvenile;

- nu exista o evidenta asupra rolului parintilor vitregi in delincventa juvenila.

Fara a intra in distinctii tipologice complexe asupra familiei si particularitatilor sale, vom lua in discutie in acest paragraf cateva variabilele precum coeziunea, adaptabilitatea, flexibilitatea, talia si tipul de autoritate exercitat, variabile considerate a fi factori cheie in socializarea copilului. In raport cu fiecare dintre aceste variabile se pot realiza tipologii diverse, asupra carora, din considerente legate de concizie, nu ne propunem sa vorbim aici.

Coeziunea este una dintre cele mai importante caracteristici ale familiei privite ca microgrup social. Coeziunea exprima masura in care membrii familiei sunt dispusi sa renunte la o parte din gratificatiile, opiniile si conduitele individuale in favoarea familiei ca intreg. O serie de studii psihosociologice evidentiaza existenta unei corelatii intre incidenta conduitelor delincvente si nivelul scazut al coeziunii familiale. Manifesta prin intensitatea legaturii emotionale dintre membrii familiei, coeziunea familiala poate fi masurata prin diverse variabile: angajare emotionala, independenta, frontiere, timp, spatiu, prieteni, luarea deciziilor, interese, loisir.

In familiile cu o coeziune scazuta, partenerii cuplului au o conduita centrata pe nevoile si aspiratiile personale, petrec cea mai mare parte a timpului in afara familiei si nu participa decat rareori la activitati comune; in aceste conditii, intalnirile membrilor se transforma deseori in teatrul unor tensiuni si conflicte. Coeziunea familiei este indicata si de o alta caracteristica a grupului familial pe care o putem numi identitatea familiala. Identitatea familiala este rodul sedimentarii inconstiente a rolurilor, modelelor si exigentelor explicite, a atmosferei ce se respira in interiorul familiei. Indicatori identitatii sunt similitudinea atitudinii generale a membrilor ei fata de viata (familii harnice, generoase, modeste, lenese, arogante) si de dispozitia de fond ce caracterizeaza familia (stenice, agresive etc). Copilul este intotdeauna un mediu de rezonanta al familiei, chip si asemanare a ei.

Capacitatea de autoreglare, sau adaptabilitatea, este definita prin masura in care sistemului familial se poare restructura, schimband structurile de roluri, de putere si reguli, ca raspuns la un stres emotional generat de o disfunctie in raport cu obisnuintele functionale ale sistemului, in scopul mentinerii integritatii si identitatii sale. O astfel de situatie ce necesita adaptabilitate poate fi generata de aparitia primului copil. Nasterea primului copil poate constitui momentul unor schimbari esentiale in relatia de cuplu, schimbari ce solicita autoreglari. Prin aparitia copilului, relatia afectiva diadica (sot-sotie) se transforma in triada (sotie-copil-sot), constituindu-se noi relatii diadice (mama-copil, tata-copil). Cercetarile in acest domeniu releva faptul ca daca in familiile fara copii sotul are o autoritate mai mare decat sotia, dupa aparitia copilului, sotia participa intr-o masura mai mare la luarea deciziilor, iar sotul preia unele dintre activitatile menajere ce reveneau anterior sotiei. Studiile evidentiaza faptul ca implicarea sotului in diferite sarcini educative coreleaza pozitiv cu nivelul studiilor acestuia.

Daca pentru schimbarile generate de aparitia copilului sotii sunt oarecum pregatiti si adaptarea se realizeaza mai usor, modificarile neanticipate in functionalitatea familiei pot genera adevarate socuri. Disfunctiile familiei legate de starea socio-economica (somaj, spatiu de locuit, saracie), sau de ritmul trepidant al existentei (angajarea in activitatile legate de serviciu si timpul redus de comunicare si activitate comuna), precum si altele, ce tin de particularitatile de personalitate ale membrilor isi pun amprenta asupra relatiilor dintre parinti si dintre acestia si copii.

Adaptabilitatea unei familii este caracterizata prin urmatoarele variabile: disciplina, control, posibilitati de afirmare a sinelui, stil de negociere, complementaritate de roluri, reguli relationale si mecanisme de autoreglare. Incapacitatea de autoreglare duce la tensiuni si, in ultima instanta, la destramarea cuplului. Separarea parintilor are implicatii si asupra copiilor, amploarea acestora fiind conditionata de varsta copilului si de posibilitatile ulterioare de sustinere. Absenta posibilitatii de identificare, autoculpabilizarea, anxietatea sunt doar cateva dintre consecintele separarii, cu urmari majore in devenirea copilului. Studiile asupra familiei monoparentale conchid asupra faptului ca "probabilitatea de a identifica nasteri ilegitime, abandonuri ale copiilor, retard in dezvoltarea psiho-afectiva asupra acestora din urma, tulburarile de comportament, abandon/esec scolar ori chiar delincventa este mai mare in aceasta categorie de populatie" (Stanciulescu, pp. 140-141). Cu toate acestea, o serie de cercetari din ultima perioada demonstreaza ca pentru dezvoltarea psihosociala normala a copilului, tipul de interactiune familiala si comportamentul fiecarui membru al familiei conteaza mai mult decat prezenta sau absenta unuia dintre parinti, deci structura completa sau incompleta a familiei. Dezacordul marital poate fi mult mai nociv pentru copil decat separarea parintilor; unele cercetatori considera ca cu cat este mai mare gradul de dezacord marital, cu atat este mai mare probabilitatea ca baietii intre cinci si zece ani sa sufere de tulburari comportamentale.

O alta caracteristica a familiei, aflata in relatie cu autoreglarea, este flexibilitatea ei in diversele etape ale dinamicii sale: trecerea de la familie fara copii, cand intreaga afectivitate este absorbita in relatia de cuplu, la situatia in care apare copilul, ce absoarbe parte din afectivitatea reciproca a sotilor; trecerea de la parinte de prescolar la cel de parinte de copil scolar si de aici la cel de parinte de student, urmata de parasirea familiei de catre copil, momente ce presupun restructurari si redefiniri atat ale eu-lui individual cat si a celui familial.

Talia familiei si pozitia copilului in seria fraterna are implicatii asupra constituirii eu-lui social al copilului. Numeroase studii au abordat problema specifica a copilului unic, demonstrand vulnerabilitatea sa psihologica; copilul unic are o probabilitate mai mare sa creeze situatii problematice, deoarece el polarizeaza afectivitatea adultilor si va fi superprotejat. Nucleu al familiei, copilul unic se poate considera, adesea, centrul lumii. De obicei, el poate obtine succese scolare si apoi profesionale, dar este inabil in relatiile umane. Traind intr-un mediu lipsit de diversitate relationala si de dimensiunea rivalitate - solidaritate, va fi mai dependent de adulti si mai putin realist comparativ cu copilul care provine dintr-o familie numeroasa. Pe de alta parte, copiii mai mari in seria fraterna pot deveni modele de identificare, avand sanse crescute sa devina mai echilibrati si mai responsabili, datorita relatiilor umane mai bogate, mai variate, cunosc experienta rivalitatii si a competitiei, dar si pe cea a raporturilor de cooperare-solidaritate. In absenta unor astfel de experiente, insatisfactiile generate de esecuri ii genereaza frustrari carora nu este obisnuit sa le faca fata si il determina sa reactioneze discordant, nu rareori prin conduite de tip predelincvent, prin violenta, fuga de acasa, furturi.

Psihosociologii afirma ca relatia fraterna are un rol important in dezvoltarea personalitatii, contribuind la formarea unor structuri atitudinal-relationale ce intervin ulterior in adaptarea in mediul social, scolar, familial. In functie de atitudinile si valorile parintilor, relatia familiala poate genera sentimente de afectiune reciproca, atasament si solidaritate durabila intre frati, dar poate antrena si rivalitate si gelozie, competitie si conflict.

Rivalitatea fraterna se constituie initial in raport cu mama, atunci cand apare in familie un frate nou, care declanseaza reactia de gelozie a primului nascut. Daca parintii, mama in special[3], nu il ignora, ci il valorizeaza in continuare pe primul nascut, ii incredinteaza mici sarcini de supraveghere, de educare a fratiorului, rivalitatea se va manifesta numai in legatura cu monopolul atentiei parintilor, concurenta ce se va ilustra ca punere in valoare prin conduite compensatorii, care vor avea o contributie importanta in adaptarea la mediul competitiv. Compararea cu fratele mai varstnic din familie catalizeaza procesul de autocunoastere si accelereaza maturizarea afectiva. Studii recente (Stanciulescu, 1997) arata ca primul nascut pare mai dispus sa accepte modelul parental de identificare si sa implineasca dorintele parintilor, explicatia fiind aceea ca primilor nascuti li se acorda o atentie mai mare (in absenta concurentei celorlalti), iar parintii, fiind mai tineri, sunt mai disponibili (primul nascut, intervenind foarte curand dupa casatorie, este implicat in constructia conjugalitatii).

Sentimentul de frustrare generat de aparitia unui fratior se atenueaza pe masura ce seria fraterna se largeste. Al doilea nascut beneficiaza de experienta fratelui mai mare, dar se simte frustrat de lipsa de putere, de statutul de subordonat pe care il are in raport cu acesta. Mijlociul din familie are pozitia in care conflictele dintre identificari ating apogeul, deoarece el nu poate deveni nici cel mai mare si mai puternic, nici cel mai mic pentru a se bucura de centrul atentiei. Ultimul nascut pare avantajat de faptul ca monopolizeaza atentia si afectiunea tuturor membrilor familiei.

Dificultati sunt insa si in cazul unei familii prea numeroase. Desi solidaritatea fraterna poate fi un factor de succes in integrarea scolara si sociala, cercetarile din acest domeniu arata ca in familiile numeroase legatura copilului cu parintii tinde sa slabeasca, parintii fiind substituiti, in mare parte din sarcinile lor, de catre frati. Climatul educativ in astfel de familii este expus riscului de a cunoaste doua extreme: una a atmosferei cvasimilitare (Diaconu, 2004, 148), familie organizata dar cu putina afectiune sau a climatului anarhic, ce scapa controlului parintilor prea ocupati pentru a mai putea face fata solicitarilor de parinte.

Parintii cu mai multi copii au dificultati mai mari in disciplinarea si supravegherea copiilor comparativ cu familiile restranse; unii parinti au obiceiul de a-i delega pe copiii mai mari sa se ocupe de disciplinarea si educarea fratilor mai mici, sarcina pe care acestia nu sunt pregatiti sa o realizeze eficient. Intre frati au loc procese concurentiale, se fac si se desfac aliante, unii dintre ei avand statutul de marginalizati, simtindu-se parasiti, exclusi. Studiile pe aceasta problema atesta faptul ca familiile numeroase coreleaza cu delincventa juvenila mai puternic decat familiile restranse. Explicatiile acestui fenomen trimit nu doar la eficienta disciplinei familiale, ci si la riscul saraciei si alegerea mijloacelor ilegitime de supravietuire. Saracia cronica a familiei este unul dintre factorii cei mai importanti in amplificarea fenomenului delincventei juvenile. Cele mai mari costuri ale reformei au fost platite de familiile cu mai multi copii. Confruntati cu dificultati economice numerosi parinti isi neglijeaza copiii, cautand loc de munca sau muncind in orare neregulate, se refugiaza in alcool, demisionand din familie, sau se angajeaza in activitati delincvente. Tensiunile intrafamiliale cresc si atmosfera familiei degenereaza in agresivitate si violenta. Saracia a determinat o crestere dramatica a numarului de pruncucideri si de copii abandonati[4]. Din aceste familii sarace provin si marea majoritate a copiilor strazii , care constituie, conform statisticilor Politie, jumatate din numarul copiilor delincventi. De aici rezulta ca saracia este, indirect, un indicator relevant al delincventei juvenile.

Tipul de disciplina parentala

Integrarea sociala a copilului este conditionata de dobandirea conduitei civilizate in grup, de interiorizarea valorilor de intrajutorare, cooperare, solidaritate. In toate acestea, modelul de comportament oferit de parinte este esential.

Tipurile de disciplina parentala - permisiv, autoritar, indiferent - circumscriu atitudinea parintilor fata de copii. Psihanalistii arata ca aceasta atitudinea fata de copii este determinata de o multitudine de sentimente inconstiente: prin copii, parintii pot retrai anumite conflicte nerezolvate ale propriei lor copilarii, sau vor sa se realizeze compensatoriu prin ei, avand, nu de putine ori, sentimentul ca si-au ratat viata, dar ca o pot recupera substitutiv, prin intermediul copiilor.

Cand educa majoritatea parintilor reactioneaza intr-o maniera emotionala, simtindu-se ofensati atunci cand copilul nu asculta de regulile impuse si actioneaza in functie de propriile sale pulsiuni si dorinte. Ei pot actiona compulsiv, impunand copilului frustrari inutile. Principala dificultate a parintilor in actiunea de disciplinare a copilului provine din faptul ca ei uita ca actiunile copilului se supun altor legi decat cele ale adultilor, fiind guvernate mai ales de catre principiul placerii. In general, adultii reactioneaza in fata manifestarilor pulsionale ale copilului in doua moduri:

- le reprima cu o mare severitate, considerandu-le maladive sau semn de rautate; rezultatul acestor masuri va fi o dezvoltare intr-o maniera patologica, caracterizata de paralizia vietii afective in domeniul social si sexual, cu dificultati ale afirmarii de sine;

- tolereaza sau nu supravegheaza acest gen de manifestari, caz in care ele se vor dezvolta; in absenta frustrarilor necesare, pretentiile vor deveni insuportabile.

Reactiile extreme - autoritarismul, permisivitatea necritica si indiferenta - ca stiluri de disciplina parentala, sunt indicatori importanti ai predictiei esecului scolar si, in corelatie, ai delincventei juvenile. Copilul va putea deveni responsabil si integrat social eficient numai daca parintii echilibreaza cele doua tendinte. Experimente numeroase confirma aceste teze. Spre exemplu, psihologul francez N. Dubois (1987, apud Monteil, op. cit., pp. 136-137) cere copiilor sa aleaga intre doua explicatii posibile ale unei conduite generoase (imprumutul jucariei preferate): "Au facut-o pentru ca parintii lor vor sa-i faca sa-si imprumute lucrurile sau pentru ca le place sa faca mici bucurii colegilor?" Copilul cu educatie autoritara va alege primul raspuns, iar cel crescut in mod liberal va opta pentru a doua varianta. Educatia autoritara produce o determinare exterioara, fara durabilitate in timp, iar educatia liberala favorizeaza interiorizarea interdictiei, facand din ea o valoare proprie, cu sentimentul autodeterminarii: "Imi face placere". Prin urmare, practicile parentale permisive favorizeaza dobandirea normei de internalitate, cea mai profitabila conditie pentru copil dovedindu-se a fi cea a echilibrului dintre autoritate si toleranta, intre sustinere parentala, incurajare, recompensa si exigenta in controlul conduitei.

Cu toate schimbarile legate de emanciparea femeii si de dinamica familiei contemporane, studiile de sociologia educatiei evidentiaza predominanta feminina si rolul secundar al tatalui in educatia copiilor. Daca tatii comunica mai putin cu copiii, carentele acestei comunicari sunt, de regula, compensate de o mai intensa comunicare cu mama. Mamele copiilor cu buna integrare practica un stil educativ caracterizat prin orientarea si ghidarea copiilor in sarcini de explorare sau rezolvare de probleme, prin ajutor in evaluarea actiunilor si consecintelor, prin aport informational si feed-back. Mamele copiilor inadaptati dirijeaza actiunile copiilor, sunt autoritare, anxioase, formuleaza ele insele solutiile si nu ofera posibilitati de optiune copiilor.

Conform unor cercetari recente (J.-P. Pourtois; H. Desmet, 1991), un stil educativ favorabil il are mama care:

- adapteaza exigentele la posibilitatile copilului;

- faciliteaza invatarea atunci cand copilul se confrunta cu dificultati;

- exprima putine sentimente de anxietate, in special in fata esecului;

- stimuleaza gandirea copilului;

- recompenseaza;

- arata rareori stari ostile fata de copil;

- manifesta stima fata de copil;

- pretinde si ofera justificari;

- lasa initiativa copilului in invatare;

- furnizeaza copilului standarde de performanta;

- ofera putine feed-back-uri corective;

Evaluand diferite caracteristici ale mamei (Q.I., trasaturi de personalitate, stil educativ), J.-P. Pourtois afirma ca familia (mama) este responsabila direct de 70,63% din variatia in dezvoltarea intelectuala a copilului de 7 ani si de 13,63% din variatia achizitiilor scolare; impactul asupra performantelor scolare este mult mai mare, caci el se exercita si indirect (cf. Stanciulescu, 1997, p. 105 - 106). Pentru eficienta educatiei se cere acordul si consecventa ambilor parinti, dezacordurilor intre stilurile educative parentale ducand spre esecul scolar.

Cercetarile din domeniul delincventei juvenile evidentiaza faptul ca fenomenul inadaptarii se coreleaza cu nivelul scazut al asteptarilor familiale, cu forme brutale, violente de manifestare a autoritatii fata de copil. Mamele copiilor delincventi manifesta mai frecvent atitudini de ostilitate sau de respingere fata de copil. In conditii de insecuritate emotionala copiii au mai putina incredere in sine decat ceilalti, au dificultati in a-si face prieteni, se simt incapabili de a face fata solicitarilor mediului, pe care il percep drept ostil. Teoria atasamentului elaborata de Bowlby (1951) argumenteaza teza conform careia afectivitatea constituie forta care determina natura vietii individuale. Dragostea mamei este, pentru Bowlby, la fel de importanta pentru sanatatea mentala, ca vitaminele si proteinele pentru sanatatea fizica. Separarea de mama in primii cinci ani dezvolta un potential caracter delincvent, deoarece privarea de afectivitate duce la tulburari emotionale ireversibile. Copilul devine anxios, nesigur, ostil, furios si isi va canaliza aceste emotii impotriva celorlalti[6]. Impactul deprivarii emotionale asupra copilului este sustinut si prin analiza orfelinatelor din Romania, concluziile acestor cercetari sustinand ca:

- afectiunea materna este importanta pentru sanatatea mintala;

- deprivarea afectiva este sursa de "infectie sociala";

- deprivarea materna precoce duce la dezvoltarea psihopatiei si a caracterului instabil.

Deprivarea afectiva si carenta afectiva cronica sunt responsabile de "sindromul dezorganizarii structurale", manifestat prin aparitia de tulburari in aproape toate sectoarele dezvoltarii psihice, retard psihosomatic, apatie sau instabilitate psihomotrice, comportamente fara continut, repetitive, stereotipe, retard in dezvoltarea constiintei de sine si in dezvoltarea identitatii sexuale. Totusi, relatia afectiune-reusita scolara nu este mecanica, afectiunea materna conducand mai degraba la insuccese, atunci cand este dublata de o permisivitate necritica in raport cu conduita scolara a elevului, importanta fiind constituirea motivatiei interioare pentru conduita socialmente dezirabila si pentru succesul scolar, pe fundamentul afectiv. Parintii afectuosi si autoritari in acelasi timp au in general copii mai bine socializati moral, dar mai putin independenti si creativi, decat cei afectuosi dar mai putin autoritari.

Daca accentul in analizele psihologice cade pe relatia mama - copil, nu trebuie sa ignoram atitudinea tatalui fata de copil. Atitudinea autoritara a tatalui (tatal autoritar in tipologia lui R. Vincent, 1972), care are o personalitate puternica, exigenta, ce pretinde ascultare, genereaza copii timizi, inhibati sau rebeli si autoritari, la randul lor, in timp ce tatal tiran, in realitate o fiinta slaba, care opereaza compensatoriu, genereaza inhibitie si frica, instabilitate si dezechilibru afectiv.

Printre cauzele evolutiei nevrotice Erich Fromm(1995) indica mama iubitoare, dar prea indulgenta sau dominatoare si tatal slab sau lipsit de interes pentru copil, care ramane fixat de un atasament matern, cautand "mame" in toti cei din jur, lipsindu-i trasaturile paterne, disciplina, independenta, puterea de a fi propriul stapan. Nevroza obsesionala, conchide Fromm, se dezvolta mai mult pe baza unui atasament unilateral fata de tata, iar isteria, alcoolismul, lipsa de realism, incapacitatea de afirmare sau starile depresive deriva din centrarea pe mama.

Sintetizand o bogata literatura de specialitate produsa de psihologi, sociologi, antropologi si alti specialisti, Petru Ilut (2005, pp. 213-215) enumera ca principii orientative in educatia copiilor urmatoarele:

- respectul reciproc parinti-copii, in asigurarea caruia rolul conducator revine parintilor, care imbina blandetea, caldura si dragalasenia cu fermitatea;

- constanta si claritate in atitudini si preocuparea de a-i invata pe copii importanta consecintelor logice ale actiunii prin aplicarea regulii celor trei R: solutie Relationala, care sa implice Respectul si nu umilinta si care sa fie Rezonabila, avand scopul de a invata din ea si nu de a produce suferinta;

- comunicare deschisa presupunand ascultarea activa a celor spuse de copil si incercarea de a intelege mesajul real pe care doreste sa-l comunice, pentru a lua decizia cuvenita:

- fara pedepse fizice, care, chiar daca rezolva pe termen scurt un comportament nedorit, are consecinte negative pe termen mediu si lung, atat pentru copii (generand resentimente manie, frica, ura), cat si pentru parinti,care se simt ulterior vinovati, confuzi, necajiti, suferind alaturi de copii; pedepsele fizice induc un comportament violent, care se va reproduce si in viata adulta. De la violentarea copiilor multi parinti trec imediat la tandrete intrandu-se intr-un stil de atasament ambivalent-anxios care suplimenteaza efectele negative asupra copiilor. In locul pedepselor fizice ar trebui practicate utilizate alte principii ale modificarii comportamentului, cum ar fi retragerea gratificatiilor pentru un timp

Pedeapsa fizica, chiar si atunci cand este mai mult simbolica, este tot mai mult criticata de catre adeptii liberalismului educational.

5. Maltratarea si consecintele ei

Maltratarea este definita ca "expunere de catre parinti a copiilor la comportamente abuzive din punct de vedere fizic, sexual, emotional, sau neglijarea lor astfel incat sanatatea fizica, emotionala si dezvoltarea le sunt periclitate" ( K. Killen, 1998, p.15).

Din perspectiva consecintelor actului, este util sa distingem intre:

maltratarea de criza, care poate aparea in familiile cu o functionare normala, dar care, confruntate cu o anumita situatie de stres, ii determina pe parinti sa reactioneze violent fata de copii (daca asemenea situatii sunt rare, impactul asupra copiilor poate fi redus);

maltratarea transgenerationala, specifica familiilor a carui mod de viata este haotic, iar relatiile dintre parinti si copii sunt dezorganizate, fara o distributie clara si stabila a rol-statusurilor, situatie in care abuzul este interiorizat, naturalizat, perceput ca modalitate oarecum normala de relationare si reprodus ulterior cu diverse prilejuri.

Specialistii problemei considera ca maltratarea este rezultatul interactiunii a patru categorii de factori stresori (Killen, apud C. Neamtu, op. cit., p.76):

- factori de stres exteriori familiei (saracia, frustrarea materiala, somajul, insecuritatea sociala prelungita, izolarea sociala sau marginalizarea);

- factori maritali sau familiali (balanta motivational-afectiva, aptitudinile maritale, creativitatea conjugala, cunoasterea si comunicarea in cuplu);

- caracteristici individuale de personalitate ale parintilor (maturitate si stabilitate afectiva, empatie, afectivitate, autocontrol);

- caracteristici ale copilului

Combinarea acestor elemente ce tin de statusul social al familiei (saracia si insecuritatea sociala), de caracteristicile familiei (climatul familial) cu caracteristicile fiecarui membru se constituie in factori de risc asupra copilului. Figura urmatoare sintetizeaza acesti factori de risc de abuz asupra copilului:

Figura nr. 7. Modelul integrativ al raului tratament al copilului

(Brehm, apud Ilut, 2004, p.133)

Conceptul de maltratare include trei forme: abuzul fizic, abuzul sexual si neglijarea. Efectele abuzului fizic depind de varsta, intensitatea, frecventa si perceptia lui ca legitim sau ilegitim de catre copil. Pedeapsa corporala poate duce la sechele fizice, iar in plan psihic genereaza spaima, anxietate, constituirea unei imagini de sine deformate si strategii de supravietuire prin retragerea in lumea interioara sau prin agresarea compensatorie a altor copii. Cu efecte psihice asemanatoare, uneori mai grave sub aspect psihic, se soldeaza si violenta verbala si atitudinala, chiar daca nu implica lovire: iritarea si cicaleala, dezaprobarea permanenta, tipetele, amenintarea si injosirea sau umilirea copilului.

Exista un adevarat cerc vicios al violentei: cu cat violenta este utilizata mai des, cu atat ea se devalorizeaza, si parintele este tentat sa fie si mai violent. Pe de alta parte, violenta intretine si perpetueaza violenta, astfel incat agresivitatea parintelui se transmite asupra copilului, iar agresivitatea copilului este unul dintre cei mai puternici predictori ai violentei adulte. Copiii agresivi traiesc in familii agresive, in care se foloseste pe scara larga pedeapsa fizica si violenta verbala.

Numeroasele studii longitudinale, care au urmarit biografiile unor persoane incepand de la varsta de cinci ani pe perioade de zeci de ani, ajung invariabil la concluzia ca abuzurile comise de parinti asupra propriilor copii, severitatea si duritatea pedepselor, gradul de nervozitate a parintilor si dizarmonia cuplului sunt printre cei mai reprezentativi predictori ai carierei delincvente.

Dupa cercetatori ai domeniului ( cf. Grecu; Radulescu, 2003, p.209), principalii indicatori care arata prezenta unui mediu familial caracterizat de violenta ar fi urmatorii:

Conduite agresive ale copilului;

Izolare, pasivitate, emotivitate;

Dificultati scolare: performante scazute, absenteism, indisciplina;

Inversarea rolului: copilul tuteleaza adultul:

Tulburari nocturne: insomnii, cosmaruri, polutii, agitatie in timpul somnului;

Dureri somatice (de cap, stomac, guturai cronic, alergii)

Comportament autodistructiv, inclinat spre accidente;

Vatamari inexplicabile sau incompatibile cu istoria accidentului;

Teama de contactul fizic initiat de parinti sau alti adulti;

Planset disperat sau absenta plansului;

Urmarirea sigurantei, stare de alerta permanenta;

Cautare permanenta a hranei, avantajelor, serviciilor;

Conduite evazioniste si deviante persistente (vagabondaj, abuz de alcool, droguri, prostitutie

Spre deosebire de abuzul fizic, ce coreleaza puternic cu gradul de saracie al familiilor, abuzul sexual se petrece in toate clasele sociale, cele mai multe victime fiind fetele, iar majoritatea autorilor sunt barbati. Cunoasterea abuzurilor este foarte dificila, intrucat majoritatea cazurilor nu sunt cunoscute niciodata. Conform estimarilor, intre 10 si 20% dintre copii au suferit o forma sau alta de abuz sexual, incluzand in aceasta categorie violul[7], sodomia, pederastia, incestul si intretinerea de relatii sexuale ilegale cu minorul.

Neglijarea apare in toate situatiile in care parintii nu satisfac trebuintele fundamentale ale copilului: ingrijire, alimentatie, imbracaminte, confort, igiena, ingrijire medicala, supraveghere. Conform unor cercetatori ( e.g. J. Bowlby, G. R. Patterson), acesti copii tind sa devina hoti de profesie intr-o proportie mai mare decat cei abuzati, care tind sa devina preponderent violenti

Abuzul sexual este considerat a fi cel mai traumatizant din punct de vedere psihologic, prin consecintele sale devastatoare asupra personalitatii.

Abuzul emotional este haloul tuturor formelor de maltratare, dar poate fi considerat si ca o forma deosebita de celelalte, constand in insulta, umilire, degradare, denigrare, izolare.

Efectele maltratarii se cumuleaza, se cristalizeaza si stabilizeaza in personalitati tarate.

Un studiu desfasurat in SUA (Widom, C., S., 1989, apud, Grecu; Radulescu, 2003, pp. 212-213) pe condamnatii pentru infractiuni violente, releva corelatiile care exista intre diversele acte de abuz pe care acestia le-au suferit in copilarie:

Tabelul nr. 6. Relatia abuz - infractiune

Din tabel se poate constata faptul, oarecum curios, ca neglijarea si abuzul fizic sunt implicate in mod major in actele ulterioare de violenta comise de copii atunci cand actioneaza independent si mult mai putin atunci cand sunt prezente impreuna in experienta de viata a copilului.

Putem afirma ca, in general, deprivarea afectiva are efecte negative asupra dezvoltarii cognitive, asupra insusirii limbajului si structurarii capacitatilor de abstractizare; abuzul fizic poate determina efecte neurologice, care ating uneori regiuni ale creierului ce raspund de memorie, invatare, exprimarea emotiilor. Copiii neglijati manifesta o mai redusa afectivitate, iar cei maltratati fizic exprima mai mult sentimente negative, dezvoltand neincredere in ceilalti, incapacitate de cooperare si agresivitate. Studiile arata ca peste 50% dintre copiii maltratati nu frecventeaza scoala (cf. Ionescu, 1997, pp. 30 - 37) si marea majoritate a delincventilor fac parte din aceasta categorie. Daca avem in vedere si faptul ca peste 50% dintre parintii abuzatori provin, la randul lor, dintre copiii maltratati, putem sa ne asteptam la reproducerea mecanismului. Copiii maltratati au toate sansele sa esueze scolar, ca tineri sa devina delincventi, iar ca adulti, parinti ce-si maltrateaza copiii.

In finalul acestui capitol, semnalam procesul de eroziune structurala la care este expusa familia contemporana, cu demisia partiala de la functiile ei traditionale, cu degradarea lenta, dar continua, a autoritatii si calitatii performarii sale, fenomene care explica in buna masura rata de crestere a delincventei juvenile in majoritatea statelor lumii dezvoltate; la aceste fenomene ce tin de tendintele dinamicii familiei sau cuplului postmodern se adauga, pentru tarile estice ale Europei, si implicit, pentru Romania, fenomene legate de dificultatile tranzitiei, cu "exodul economic" spre tarile vestice, cu intreg cortegiu de consecinte nefavorabile pentru educarea si formarea tinerelor generatii. Societatea, in ansamblul ei, nu a fost pregatita pentru o astfel de evolutie, iar scoala, care ar putea suplini partial functiile familiei are propriile ei dificultati. Despre socializarea scolara vom discuta in capitolul urmator.