Caracterizarea creditarii firmelor

Caracterizarea creditarii firmelor

Creditarea firmelor reprezinta o parte, cea mai mare insa, din pachetul de produse si servicii pe care bancile le ofera firmelor, precum: servicii de planificare si management ale lichiditatii, servicii de consultanta si de analiza, servicii de evidenta si contabilitate. De aceea, bancile iau in considerare nu numai dobanzile si taxele aferente serviciilor de credit, ci si veniturile din celelalte servicii furnizate pentru a estima si evalua profitabilitatea activitatii bancare aferenta relatiei cu o firma. Daca bancile comerciale continua sa fie institutiile financiare dominante in furnizarea imprumuturilor comerciale, ele se confrunta cu concurenta altor institutii financiare, precum cele nonbancare, bancile de investitii sau companiile de finantare a vanzarilor. Cu cat mai multi competitori intra pe piata creditelor comerciale destinate firmelor, cu atit marjele de profit vor fi mai limitate, bancile fiind nevoite sa ofere firmelor servicii cu eficienta ridicata, pentru a ramane profitabile.

Desfasurarea ciclului de activitate al firmei necesita active fixe, finantate prin imprumuturi pe termen lung, active curente permanente, care variaza concomitent si in acelasi sens cu vanzarile, insa inregistreza si fluctuatii in productie si in vanzari, care reclama nevoi suplimentare, temporare de fonduri, ambele finantate prin imprumuturi pe termen scurt, aceasta distinctie fiind importanta pentru stabilirea nevoilor de fonduri ale clientului, si pentru planificarea portofoliului pe perioade mai lungi de 1 an. In figura nr. 8. sunt prezentate grafic nevoile permanente si fluctuante de fonduri ale firmei.

Figura nr. 8. - Evolutia nevoilor de fonduri ale firmei

Varietatea de credite utilizate in finantarea firmelor este determinata de scopurile si nevoile clientilor, creditele putand fi delimitate in functie de maturitate si de securizare, asigurare.

Conform criteriului maturitatii sunt credite pe termen scurt, destinate finantarii nevoilor de capital de exploatare, realizarii procesului de productie si credite pe termen lung si mediu, la termen, destinate finantarii nevoilor de echipamente, realizarii de investitii.

Circumscrise maturitatii creditele pot fi delimitate in :

credite in suma fixa

linii de credit, in acest caz clientul putand imprumuta in limita unui plafon, ele putand fi reinnoibile, cind clientul poate rambursa sau reimprumuta in cadrul unei perioade, sau nereinnoibile.

Din punct de vedere al asigurarii, securizarii, imprumuturile pot fi:

nesecurizate, in acest caz banca fiind un creditor general in caz de neplata, de faliment;

securizate, cind imprumutul este legat de un activ specific al celui imprumutat, in caz de neplata banca putand vinde activul si recupera intreaga sau o parte din suma nerambursata, activul fiind utilizat ca o protectie suplimentara;

bazate pe activ, cand finantarea imprumutului presupune ca activul utilizat are importanta primordiala in creatia fluxului de lichiditati pentru rambursarea imprumutului, precum creditul pe stocuri, lichidarea stocului de produse finite, de marfuri generand fluxul de lichiditati pentru plata imprumutului;

leasingul, forma de imprumut pentru finantarea echipamentelor, este asemanator imprumutului la termen, finantarea relizandu-se in doua moduri:

o       prin leasing direct, cind banca inchiriaza sau participa, alaturi de firme de leasing, la inchirierea activului utilizatorului, banca ramanand proprietarul activului, pe care-l inchiriaza utilizatorului;

o       prin leasing indirect, cand banca imprumuta firmele de leasing, care, la randul lor, actioneaza ca proprietar al activului.

Randamentul imprumutului comercial si industrial depinde nu numai de rata dobanzii aferenta fondurilor imprumutate, ci si de taxele percepute de catre banca pentru angajamentele si soldurile asociate relatiei de creditare. Pentru anumite tipuri de imprumuturi venitul din comisioane pentru servicii este de asemenea o componenta a venitului total. Datorita schimbarilor in finantare a devenit mai obisnuit sa se faca evaluarea explicita a creditelor sub forma dobinzilor si taxelor, decat sa se utilizeze compensarea soldurilor imprumuturilor comerciale.

Evaluarea ratei variabile a devenit preponderenta de o anumita perioada de timp, cresterea acestora fiind stimulata de cresterea sensibilitatii ratelor depozitelor bancare.

Traditional, imprumuturile comerciale s-au bazat pe rata dobanzii Bancii centrale, considerata ca rata de baza, directoare, in prezent insa imprumuturile comerciale se bazeza mai curand pe rata pietei monetare, interbancare, rata monedei centrale fiind utilizata de catre bancile mici. Cele mai frecvente rate ale pietei monetare utilizate ca rate de baza sunt cele ale imprumuturilor publice, ale certificatelor de depozit negociabile, si evident rata LIBOR.

Variante ale ratei de baza sunt rata de baza plus, care poate varia in sus, cu un procent limita, peste rata de baza sau rata de baza multiplu, cind rata imprumutului va creste cu un multiplu fix, de exemplu 20%, peste rata plus, in functie de modificarea ratelor pietei.

Bancile utilizeaza adesea fie rate cup, fie rate floor in aranjamentele de imprumut, rate care sunt rate maxime sau minime ale imprumutului.

Bancile pot solicita clientilor sa mentina anumite solduri in depozite, numite solduri de compensare, in functie de imprumutul solicitat sau de partea neutilizata din linia de credit, aceste solduri de compensare putand creste randamentul bancii, deoarece reduce costul finantarii imprumuturilor.

Un ultim element prin care banca poate genera venit din imprumut sunt taxele, utilizate fie la initierea imprumutului, fie la reinnoirea, reesalonarea, restructurarea acestuia, sub forma taxelor pentru reflectarea ratelor dobanzii la vinzarea imprumutului, taxele de management, de sindicalizare, de plasament, de administrare, care recompenseaza banca pentru operatiile implicate in realizarea aranjamentelor necesare pregatirii, lansarii, consolidarii etc imprumutului.

In general, clientii se impotrivesc la plata oricaror taxe, totusi, cu cat bancile se implica mai mult in aranjamente similare activitatilor bancare de investitii, cu atat volumul taxelor va creste, reglementarile evidentiind cum aceste taxe pot fi considerate ca venituri.

Procesul evaluarii ratelor imprumuturilor comerciale si analiza profitabilitatii acestora impune ca banca sa ia in considerare nu numai venitul din relatia de imprumut, ci si relatiile de ansamblu cu clientii, ceea ce implica estimarea costurilor si veniturilor din diverse sfere ale activitatii bancare, calitatea analizei si evaluarii depinzand de calitate informatiilor utilizate.

Procesul analizei evaluarii si profitabilitatii imprumuturilor bancare cuprinde 3 etape:

estimarea ratei minime a dobanzii pe care banca trebuie s-o accepte pentru a fi profitabila;

estimarea randamentului pe care banca trebuie sa-l obtina, pentru-ca imprumutul sa fie acordat;

Precizati care este diferenta dintre rata minima a dobanzii si randamentul imprumutului;

Prezentati relatia formala dintre randament si rata minima a dobanzii;

compararea randamentului cu rata minima.

Rata minima este functie de costul fondurilor colectate, atrase pentru acordarea imprumutului (depozite, imprumuturi pe piata etc), pierderile din imprumut asteptate si de costul serviciilor aferente imprumutului, formula de calcul fiind urmatoarea:

(79)

unde,

rm = rata minima a dobanzii;

cd = costurile marginale procentuale ale fondurilor din depozite sau imprumutate;

ROE = raportul dintre profit si capitalul propriu pentru imprumut;

rp = procentul pierderilor asteptate din imprumut;

cs = procentul costurilor asteptate cu serviciile;

mc = multiplicatorul capitalului: acive / capital

Finantarea imprumutului consta din doua componente:

fonduri atrase ca depozite sau imprumuturi angajate, a caror rata este estimata ca fiind acceptata de catre banca, si cuprinde rata dobanzii, precum si rezervele obligatorii si prima de asigurare pe care o aplica finantarii;

capitalul propriu care trebuie sa fie angajat in imprumut.

Randamentul depinde atat de venitul din rata dobanzii la imprumutul acordat, cat si din veniturile din taxe si din reducerea costului finantarii determinata de depozitele pe care clientii trebuie sa le constituie. Soldurile acestor depozite constau din conturile depozitelor cerute(CDC), care formeaza soldurile de compensare, si dobanzile generate de aceste depozite. Daca un client trebuie sa constituie depozitul la o rata mai mica decat rata pietei, atunci este necesar sa se ia in considerare asemenea solduri in evaluarea ratei dobanzii imprumutului. Aceste depozite reduc costul finantarii imprumutului prin rata marginala pe care banca trebuie s-o plateasca la fondurile din depozite. De exemplu, daca valoarea neta a CDC este de 75.000 lei, iar rata costurile fondurilor din depozite este de 5%, atunci soldul CDC va reduce finantarea imprumutului cu lei. Pentru a asigura aceste solduri CDC presupunem ca sunt necesare costuri operationale(co) de 1.500 lei, rezultind o economie de 2.250 lei.

Randamentul imprumutului, Rd, se poate calcula astfel:

(80)

unde,

Vd = venitul din dobanzi;

Vt = venitul din taxe;

Vnd = valoarea neta a depozitelor cerute la rata flotanta sau reserve, CDC;

cd = rata costului fondurilor din depozite sau imprumuturi;

co = costul de operarea a CDC.

Compararea randamentului cu rata minima a dobanzii indica daca imprumutul trebuie acordat sau nu, si in acest sens daca Rn > rm atunci imprumutul se acorda.

Aceasta abordare ofera posibilitatea stabilirii ratei minime la care imprumutul poate fi profitabil, pornind de la ecuatia randamentului:

(81)

In cazul liniei de credit analiza este mai complicata, randamentul imprumutului fiind afectat de modul de utilizare a liniei de credit.

Pentru imprumuturile pe termen lung trebuie determinata valoarea prezenta a platilor dobanzilor si taxelor. Mai mult, relatiile pe termen lung pot fi luate in considerare, astfel ca daca firma se presupune ca va creste in viitor, profitabilitatea generata de aceasta crestere trebuie luata in considerare.