Criteriile impunerii. Dubla impunere juridica internationala si tehnicile evitarii ei

Criteriile impunerii. Dubla impunere juridica internationala si tehnicile evitarii ei

Aceasta problema este legata de raporturile de schimb si cooperare internationala, care fac, promovate fiind, ca persoanele fizice si juridice dintr-o tara sa realizeze venituri sau sa detina avere si in alte tari si atunci apare fireasca intrebarea cui datoreaza aceste persoane impozitul aferent acestei materii impozabile: tarii in care realizeaza venituri sau se afla averea, tarii unde persoana respectiva isi are domiciliul sau sediul, tarii al carei cetatean este etc. In legislatia fiscala problema se incearca a fi rezolvata, dar exista interese diferite si, in consecinta, reglementarile sunt concepute incat fiecare tara sa obtina avantaje maxime. De aceea, s-au consacrat cel putin trei criterii, prezente in legislatia fiscala a unor tari. Unele tari agreaza principiul originii sau teritorialitatii, altele criteriul rezidentei sau al domiciliului fiscal, iar altele criteriul nationalitatii.

Criteriul originii (sursei) veniturilor sau al teritorialitatii pretinde ca veniturile sau averea sa fie supuse impozitarii in tara in care se realizeaza aceste venituri sau se afla averea, indiferent cine realizeaza veniturile sau a cui este averea. In consecinta, cealalta tara trebuie sa scuteasca de impozit materia impozabila realizata de cetatenii lor in strainatate. Tarile interesate sa promoveze un astfel de criteriu sunt cele in curs de dezvoltare, mai ales unde se realizeaza venituri consistente de catre firme sau filiale straine, dar si tari dezvoltate ca Franta sau SUA promoveaza acelasi criteriu si explicatia este simpla: in aceste tari exista consistente plasamente straine din care se realizeaza profituri foarte mari.

Criteriul domiciliului sau rezidentei pretinde ca fiecare platitor sa plateasca impozitul catre statul al carui rezident este, indiferent unde realizeaza veniturile sau are averea. Persoana rezidenta din punct de vedere fiscal este aceea care prin lege are calitatea de platitor de impozit pentru statul respectiv.

Criteriul nationalitatii pretinde ca toti cei care au cetatenia unui anume stat sa plateasca impozite statului respectiv, indiferent unde isi are domiciliul sau isi are sediul, unde realizeaza veniturile sau detin averea.

In functie de interesul major al unei tari sau alteia vom gasi in legislatia fiscala unul sau altul dintre aceste criterii si atunci este foarte greu ca din start, prin legislatii necorelate, sa se evite dubla impunere. Acest fenomen apare intotdeauna cand acelasi venit sau aceeasi avere intra sub incidenta impozitelor in doua sau mai multe tari. Daca interesele sunt contradictorii si legislatia este intocmita in consecinta, dubla impunere este un fenomen normal si ea afecteaza relatiile de schimb, plasamentele de capital etc. intre diferite tari. Ori acestea trebuie incurajate, stimulate, nu descurajate. Solutia rezolvarii acestei probleme este prin negocieri bilaterale, care se incheie prin semnarea unor conventii pentru evitarea dublei impuneri. Aceasta nu inseamna ca aceasta solutie este facila. Negocierile sunt adesea indelungate, greu de perfectat pana cand, in final, se ajunge la o armonizare de interese astfel incat avantajele sa fie reciproce.

In timp s-au consacrat unele proceduri in privinta stabilirii domiciliului fiscal. Este insa departe de a fi rezolvata aceasta controversata problema a domiciliului fiscal.

Pentru persoanele fizice in general este agreata ideea ca ele sunt platitoare de impozit pentru tarile in care au locuinta permanenta, indiferent daca aceasta ii apartine sau este inchiriata. Conditia este ca ea sa fie utilizata in mod obisnuit. Daca persoana dispune de o locuinta permanenta in fiecare din cele doua tari, atunci trebuie sa se stabileasca tara in care se afla centrul vital al intereselor sale, in functie de interesele sale personale, familie, afaceri, locul de unde isi administreaza afacerile. Daca centrul vital de interese este greu de stabilit sau daca persoana respectiva nu dispune de o locuinta permanenta in niciunul din cele doua state, atunci ea se considera rezident fiscal al statului in care locuieste in mod obisnuit. Daca locuieste in mod obisnuit in ambele state sau in niciunul dintre ele, atunci este rezident al statului al carui cetatean este. Daca persoana respectiva are dubla cetatenie sau nu este cetatean al niciunuia dintre statele contractante, atunci domiciliul fiscal se stabileste prin intelegere intre cele doua tari.

In cazul persoanelor juridice rezidenta fiscala se stabileste acolo unde firma isi are sediul sau permanent. Prin sediu permanent se intelege o instalatie fixa de lucru (de afaceri) prin care o intreprindere realizeaza in intregime sau in parte activitatea sa (cladiri, constructii, utilaje amplasate intr-un loc precis si cu un anumit grad de permanenta). Deci notiunea de sediu permanent se refera la: un sediu al conducerii, o sucursala, un birou, o uzina, o fabrica, un atelier, o mina, un santier de constructii etc. Nu se considera sedii stabile instalatiile utilizate in exclusivitate pentru depozitarea, expunerea sau livrarea de marfuri, locurile fixe de afaceri folosite pentru cumparari de marfuri, derularea unor activitati pregatitoare sau auxiliare sau vanzarea marfurilor dupa incheierea targului sau a expozitiei in care au fost prezentate.

Practica fiscala internationala a consacrat procedee tehnice pentru evitarea dublei impuneri juridice internationale si anume: metoda scutirii sau exceptarii de la impunere si metoda creditarii fiscale.

Scutirea poate fi totala sau partiala.

In cazul scutirii totale, venitul realizat de un rezident in strainatate nu este supus impozitarii in tara de domiciliu daca acesta face dovada ca el a fost impozitat in strainatate.

In cazul scutirii progresive, venitul realizat in strainatate se adauga la veniturile realizate in tara de domiciliu, dar numai pentru stabilirea cotei de impozitare a venitului global. Dupa stabilirea acestei cote, ea se va aplica doar asupra veniturilor realizate in tara de domiciliu. Inseamna ca si in acest caz veniturile realizate in strainatate sunt scutite in tara de rezidenta, dar sunt impozitate mai aspru veniturile din tara de domiciliu.

Creditarea fiscala poate fi, la randul ei, totala sau obisnuita.

In ambele cazuri se stabileste in statul de rezidenta impozitul aferent veniturilor cumulate.

In cazul creditarii totale, din acest impozit se scade impozitul aferent veniturilor realizate in strainatate platit in strainatate, indiferent de marimea lui.

In cazul creditarii obisnuite, impozitul platit statului strain pentru veniturile realizate in strainatate de rezidentul unui alt stat se scade din impozitul total pretins de statul de rezidenta, insa numai in limita impozitului intern ce s-ar datora statului de rezidenta la un venit egal cu cel realizat in strainatate.

Din punctul de vedere al contribuabilului, cel mai avantajos procedeu este cel al scutirii totale, iar cel mai putin favorabil este procedeul creditarii obisnuite.

Din punctul de vedere al statului de rezidenta, cele mai consistente venituri fiscale se obtin prin aplicarea procedeului creditarii.