POLITICI SI TEHNICI BANCARE PRIVIND PREVENIREA RISCULUI INSOLVABILITATII

POLITICI SI TEHNICI BANCARE PRIVIND PREVENIREA RISCULUI INSOLVABILITATII

1. Riscul de insolvabilitate. Concept si determinare

In angajarea resurselor lor, bancile se confrunta cu o serie de riscuri dintre care, probabil, cel mai important este riscul insolvabilitatii.

Riscul de neplata la scadenta, risc al insolvabilitatii, se manifesta ca urmare a neindeplinirii contractului de credit de catre client. Fie ca aduce o pierdere de capital, definitiva, fie ca presupune o recuperare partiala si tarzie prin actiuni in instanta, insolvabilitatea prejudiciza interesele bancii.

Riscul de insolvabilitate creste pe masura ce dimensiunile creditelor acordate cresc. Restrangerea creditului conduce la scaderea gradului de insolvabilitate. Aceste 2 principii fac ca pe de o parte banca sa aibe retinere in creditare, ceea ce inseamna siguranta, iar pe de alta parte fiind interesata de valorificarea ofertei de credit pe care o are, banca acorda unele credite pe care ar fi trebuit in mod normal sa le refuze.

In prevenirea si evitarea insolvabilitatii se constituie masuri la nivel macroeconomic. Astfel normele de functionare bancara promoveaza protejarea deponentilor, prin impunerea unor reguli menite sa imprime bancilor o anumita pozitie de echilibru in relatiile cu clientii si de asemenea sa evite efectele insolvabilitatii ori sa le minimalizeze urmarile.

Asemenea masuri cunoscute sub denumirea de norme prudentiale, sunt:

- obligatia unui capital minim;

- o anumita rata de acoperire a riscurilor exprimata sub forma unui raport intre fondurile proprii nete si creditele acordate ponderate dupa gradul lor de risc. Acest raport cunoscut sub denumirea de norma COOKE trebuie sa fie mai mare sau egal cu 8%;

- o rata de divizare a riscurilor care limiteaza functie de fondurile proprii ale bancii dimensiunile creditului ce poate fi acordat unui singur client, astfel incat falimentul unuia dintre clienti sa nu dauneze esential echilibrul bancii.

In afara de aceste norme generale, riscul insolvabilitatii trebuie sa fie luat in considerare si la nivel microeconomic prin politicile de creditare pe care le aplica fiecare banca.

2. Selectarea debitorului in procesul de creditare

Gradul de risc este diferit in functie de natura clientului ( persoana fizica sau juridica ) si in functie de tipul creditului, conditii care prin natura lor asigura garantarea sau implica un grad ridicat de risc.

Creditele acordate persoanelor fizice au un grad inalt de garantare.

Analiza debitorului, persoana juridica, presupune cunoasterea aprofundata a situatiei agentilor economici, si anume: tendinta de dezvoltare, factorii de crestere si perspectiva desfacerii produselor, evolutia profitului, a capitalului, a indicatorilor economici, etc.

Din punct de vedere al tipului de operatiuni creditate se observa ca bancile au tendinta de a favoriza creditarea ciclului comercial si mai putin nevoile de investitii si trezorerie.

Pentru acoperirea pierderilor datorate insolvabilitatii (debitorilor), bancile isi creeaza rezerve (provizioane) pentru creante indoielnice, care fiind incluse pe cheltuieli arata ca riscul de insolvabilitate reprezinta pentru banci o problema de cost.

3. Credit-scoringul si metodele expert. Mijloace de evaluare si apreciere a bonitatii clientilor bancii

3.1. Credit-scoringul

Credit - scoringul reprezinta o notatie de apreciere sau de evaluare a aributelor solicitantului in vederea acordarii creditului, ce isi propune sa stabileasca un mod de ierarhizare a solicitantilor de credit printr-o nota medie sau un punctaj.

Eficienta acesui sistem este strans legata de considerarea factorilor celor mai semnificativi care pot constitui variabile ale sistemului si pot duce la optimizarea modului de agregare.

3.2. Metode expert

Metoda sau sistemul expert reprezinta un mod superior de prelucrare a datelor, exprimat prin programe informatice speciale, in masura sa simuleze rationamentele unui specialist, prin punerea in ecuatie a cunostintelor sale.

Sistemul expert are aplicatie in activitatea bancara pe planuri multiple, cum ar fi:

- in stabilirea deciziei privind acordarea creditului;

- in analiza financiara legata de acesta;

- in cresterea precautiei privind platile si optimizarea plasamentelor si vanzarii produselor financiare.

In marea majoritate a cazurilor decizia privind acrodarea creditelor revine omului in toata plenitudinea raspunderii lor ce si le asuma mai ales cand fundamentele sunt exprimate prin folosirea acestor metode fara echivoc (fara egal).