ECHILIBRUL MONETAR SI INFLATIA - Conceptii si teorii privind inflatia

ECHILIBRUL MONETAR SI INFLATIA

1. Conceptul de echilibru monetar

Echilibrul monetar este acea stare in care oferta si cererea de moneda sunt egale, in care nu exista nici inflatie, nici deflatie. Echilibrul monetar reprezinta, deci, punctul neutru intre inflatie si deflatie. Oferta de moneda constituie cantitatea de bani existenta in circulatie, iar cererea de moneda cantitatea de moneda obiectiv necesara circulatiei.

In sistemele monetare bazate pe monedele cu valoare intrinseca si pe bancnotele liber convertibile in metalul monetar, cantitatea de bani in circulatie se adapta spontan la necesitatile obiective ale economiei, iar abaterile ofertei de moneda fata de cerere dobandind o intensitate sufcienta pentru a declansa mecanismul de autoreglare, restabileau echilibrul perturbat. Dar, pe masura trecerii la sistemele monetare bazate pe semnele banesti neconvertibile, mecanismele de autoreglare a masei monetare in circulatie au fost blocate. Excesul de bani in circulatie nu mai poate fi resorbit, determinand cresterea preturilor si deprecierea banilor.

Asigurarea echilibrului monetar, a egalitatii intre cererea si oferta de moneda vizeaza atat moneda activa, care indeplineste functiile de mijloc de circulatie si mijloc de plata, cat si moneda inactiva, care temporar indeplineste functia de mijloc de tezaurizare sau acumulare. Pornind de la aceasta necesitate s-au formulat mai multe expresii matematice ale acestuia, dintre care cea mai semnificativa, prin elementele pe care le ia in considerare, este cea formulata de economistul olandez Johann Koompans in urmatoarea structura:

C+SΔM=C+I+ΔL

Componenta C+S din stanga egalitatii reprezinta venitul dobandit intr-o perioada data, C reflectand venitul ce va fi utilizat pentru consumatie, iar S economiile. Componenta ΔM defineste fluxul monetar, care este pozitiv atunci cand are loc emisiunea de moneda, sau negativ atunci cand se produce retragerea de moneda din circulatie.

Componenta C din dreapta egalitatii reflecta utilizarea disponibilitatilor pentru cheltuieli de consumatie, componenta I exprima partea din venitul dobandit, utilizata pentru cheltuielile de investitii, iar componenta ΔL defineste nivelul lichiditatilor la particulari si a depunerilor in cont ale intreprinderilor si populatiei.

Egalitatea oferta - cerere de moneda nu are un caracter static. Principalele schimbari in situatia monetara rezida fie din emisiunea suplimentara de moneda, fie din activizarea depozitelor bancare, prin detezaurizare. Aceste fenomene au in mare masura efecte similare. Astfel, in cazul unei emisiuni suplimentare de bani, toate celelalte conditii ramanand neschimbate, ΔM>ΔL, deci, C+S+ΔM>C+I+ΔL. Se creeaza astfel o supraoferta de lichiditati. Economia reactioneaza fie printr-o sporire a depozitelor bancare (ΔL), fie printr-o sporire de cheltuieli de consumatie si investitii (C+I). In primul caz, al cresterii depozitelor bancare, emisiunea monetara suplimentara fiind tezaurizata nu provoaca cresterea cheltuielilor, nu genereaza nici tensiune inflationista. Daca, dimpotriva, cheltuielile pentru C+I cresc, nivelul cererii pentru bunuri si servicii va creste si el, iar tensiunile inflationiste vor lipsi sau se vor manifesta, dupa cum economia este in masura sau nu sa asigure o oferta corespunzatoare de bunuri de consum si bunuri de investitii. In cazul activizarii depozitelor bancare si, deci, a transformarii, in proportii sensibile, a monedei inactive in moneda activa, fenomen similar cu o emisiune suplimentara de moneda, efectele asupra starii monedei sunt dependente, asa cum s-a mai aratat, de faptul daca economia este sau nu apta sa asigure cantitatea suplimentara de bunuri de consum si bunuri de investitii. Daca cererea baneasca sporita pentru astfel de bunuri nu este insotita de o sporire a productiei pentru astfel de bunuri, apare o tensiune inflationista sub forma tendintei de crestere a preturilor. Asadar, dezechilibrele monetare au la origine nu numai o emisiune excesiva de moneda, ci si o semnificativa activizare a depozitelor bancare, consecinta a prezentei unui climat psihologic inflationist de neincredere in moneda, a fenomenului cunoscut si sub denumirea de anticipari inflationiste.

In concluzie, asupra starii monedei influenteaza decisiv atat o serie de factori reali din economie, cum ar fi nivelul emisiunii suplimentare de moneda, evolutia veniturilor, a cheltuielilor de consumatie, a celor de investitii cat si un pachet de factori subiectivi, cum sunt comportamentul subiectiv al intreprinzatorilor si populatiei fata de moneda, increderea sau neincrederea in capacitatea banilor de a conserva valoarea. Analiza lor releva ca principalele trasaturi ce caracterizeaza echilibrul monetar sunt urmatoarele:

a) Echilibrul monetar nu presupune ca masa monetara in circulatie sa ramana constanta ci sa se adapteze la necesitatile obiective de bani ale economiei. In cazul cresterii activitatii economice creste cererea de moneda activa si, in acelasi timp, cererea de moneda temporar inactiva. Invers, in situatia diminuarii tranzactiilor si a platilor de efectuat, realizarea echilibrului monetar necesita reducerea masei monetare in circulatie;

b) Echilibrul monetar este prin natura sa instabil. A considera echilibrul monetar ca fiind stabil este sinonim cu a admite ca dezechilibrele inflationiste sau deflationiste odata aparute au capacitatea de a se elimina de la sine, in mod automat, daca nu survin noi perturbari in relatia dintre oferta si cererea de moneda. Dimpotriva, a considera echilibrul monetar ca instabil, inseamna a admite ca echilibrul statornicit la un moment dat nu este o stare care sa dureze, o stare de repaos ci o stare in care sa existe germenii unor noi perturbari, in acelasi sens cu primele. Ideea caracterului instabil al echilibrului monetar sugereaza caracterul labil al situatiei monedei, manifestarea in acest domeniu a unor procese cumulative, de autointretinere si autoagravare a dezechilibrelor monetare create. La inceput, perturbarile in relatia dintre oferta si cererea de moneda se prezinta doar ca tensiuni inflationiste sau deflationiste, dar ele tind sa se agraveze spontan si sa devina inflatie sau deflatie propriu-zisa.

Echilibrul monetar este esentialmente instabil, ceea ce inseamna ca dezechilibrul inflationist apare abia atunci cand perturbarile in sfera monetara inregistreaza deja o anumita intensitate si durata, cand cresterea preturilor antreneaza noi cresteri de preturi, fara emisiuni monetare suplimentare de moneda, cind inflatia devine propria sa cauza, se autointretine si se agraveaza ca urmare a anticiparilor inflationiste.

Teza caracterului instabil al echilibrului monetar permite definirea inflatiei in functie de aparitia fenomenului de autointretinere a inflatiei, cind ea devine propria-i cauza pe baza unor schimbari calitative si nu pe baza statornicirii unei rate anuale de crestere a preturilor;

c) Echilibrul monetar nu presupune preturi neschimbate. Cresterea in sine a preturilor nu este intotdeauna indiciul aparitiei si dezvoltarii dezechilibrului monetar. Unele cresteri de preturi, chiar unele miscari generale ale preturilor, pot avea loc independent de factorul monetar. Echilibrul monetar este afectat numai atunci cand oferta de moneda creste in conditiile unei oferte de marfuri neschimbate, cand preturile cresc fara acoperire si justificare intr-un sector sau altul, pe seama emisiunii excesive, efectele negative ale acestui proces manifestandu-se mai tarziu, intr-un viitor mai apropiat sau mai indepartat.

Departe de a fi doar o problema de tehnica bancara, realizarea echilibrului monetar este conditionata atat de cadrul general in care se desfasoara procesul social al reproductiei, cat si de natura politicii promovata de puterea statala. De fapt, acesta este motivul pentru care echilibrul monetar nu poate fi separat de echilibrul economic general si, indeosebi, de componentele acestuia, respectiv de echilibrul bugetar si cel valutar.

2 Conceptii si teorii privind inflatia

Conceptul de inflatie este strans legat de masa monetara in circulatie si de raporturile acesteia cu necesarul obiectiv de moneda al economiei. Potrivit cerintelor echilibrului monetar, in economie trebuie sa existe o cantitate de moneda in concordanta cu necesitatile schimbului de marfuri si servicii. In caz contrar, daca in circulatie se afla moneda fara valoare proprie, excesul acesteia fata de nevoile circulatiei determina devalorizarea sa fata de celelalte marfuri. Se poate afirma, deci, ca inflatia este dezechilibrul aparut la un moment dat intre masa monetara in circulatie mai mare si cantitatea de marfuri si servicii mai mica, dezechilibru reflectat prin cresterea preturilor.

In zilele noastre, alaturi de alti factori, cum ar fi: presiunea demografica, subdezvoltarea unor regiuni ale globului, criza de materii prime si de energie, inflatia constituie o problema majora a lumii contemporane. Ea se prezinta, pe de o parte, ca un fenomen obiectiv, provocat de anumite cauze ce tin de structurile fundamentale ale organizarii economice actuale a omenirii, precum si de actuala organizare a circulatiei monetare bazata pe moneda fara valoare integrala. Pe de alta parte, inflatia este folosita in mod constient, ca mijloc de dirijare economica.

Cauza directa si imediata a inflatiei trebuie cautata in dezechilibrul economic si financiar reflectat de cresterea masei monetare in circulatie intr-un ritm mai rapid decit ritmul cresterii productiei. Deoarece moneda reprezinta putere de cumparare activa, cerere solvabila, difuzarea sa in economie intr-o cantitate superioara ofertei de bunuri si servicii determina reducerea spontana a puterii de cumparare a masei monetare in circulatie si, deci, cresterea preturilor si tarifelor. In concluzie, nu poate exista inflatie fara exces de moneda in circulatie. Fenomenul inflationist este insa atat de complex, supus influentei unei multitudini de factori economici, politici, psihologici etc., incat trasaturile distinctive ale acestuia nu apar intotdeauna in mod clar. In consecinta, atat in randurile specialistilor, cat si intre diferitele grupe de interese economice si politice, exista numeroase si aprinse controverse cu privire la definirea inflatiei, la cauzele si remediile fenomenului inflationist. Astfel, curentul monetarist si indeosebi Milton Friedman, considera ca inflatia se concretizeaza intr-o crestere regulata si sustinuta a preturilor, dar cu efecte pozitive asupra economiei. La rindul sau, economistul francez E. James defineste inflatia ca fiind un exces de fluxuri de cerere de bunuri si servicii in raport cu posibilitatile ofertei, ceea ce provoaca o miscare autointretinuta si ireversibila a preturilor, astfel ca epuizeaza progresiv resursele nationale de devize. Alti specialisti, cum ar fi A.Hansen, A.Duverger, Fr.Perroux, considera inflatia ca fiind ceva inevitabil, nu neaparat reprobabil, ci cu anumite efecte tonice asupra economiei. Mai mult, economistul german R. Kern, in baza unor cercetari minutioase, a ajuns la concluzia obligativitatii reducerii constante a valorii banilor. Opinii similare exprima si alti monetaristi consacrati, cum sunt: Bernier, Laven, Gurley si Shaw care subliniaza legatura dintre inflatie si rata somajului. K. Marchal si Lecaillon J. sustin in mod categoric ca este mai putin important sa se raspunda la intrebarea ce este inflatia? decat sa se cerceteze viata ei, care sunt cauzele ce o declanseaza, cum evolueaza si care sunt fazele pe care le parcurge.

Principala sursa de complicatii si de divergente intre specialisti este legata de faptul ca, desi deprecierea monedei este un element comun tuturor proceselor inflationiste, aceasta depreciere nu este identica fata de toate marfurile si serviciile, preturile individuale crescand in ritmuri diferite. Pe de alta parte, nu orice depreciere a monedei, deci nu orice crestere a preturilor marfurilor si serviciilor poate fi apreciata drept inflatie. Apar situatii cand preturile cresc datorita majorarii obiective a unor cheltuieli de productie si atunci deprecierea monedei, desi reala, nu este de natura inflationista. Dar, nu trebuie omis ca anumite elemente ale cheltuielilor de productie, cum sunt de pilda salariile, cresc si datorita situatiei nefavorabile a monedei. De regula, o crestere de preturi determina presiuni puternice din partea sindicatelor pentru majorarea salariilor, care urmeaza sa fie acoperite prin noi cresteri de preturi, fenomen ce conduce la o noua crestere sistematica de salarii, intr-un adevarat cerc vicios, o spirala inflationista fara iesire. Inflatia prin costuri este, in ultima instanta, la fel de posibila ca oricare alta forma de inflatie, cu toate precautiile teoretice anterior formulate. In fata acestei probleme complexe este necesar sa fie delimitati doar factorii principali si cu actiune directa asupra cresterii excesive a masei monetare in circulatie. In prealabil, se impune insa elucidarea principalelor forme de manifestare a inflatiei. Astfel, in functie de gradul de intensitate al acesteia pot fi distinse:

- inflatia taratoare, caracterizata prin faptul ca, cresterea preturilor nu depaseste o limita moderata, de circa 3-4 % pe an;

- inflatia deschisa , caracterizata printr-o crestere a preturilor de 5-10% pe an;

- inflatia galopanta, care presupune o crestere a preturilor cu peste 15% anual si care provoaca grave dezechilibre social-economice.

In functie de cauza principala care o genereaza, distingem:

- inflatia prin cerere generata de un anumit exces al cererii globale comparativ cu oferta globala, decalaj la care economia nu poate raspunde promt, ea necesitand un timp de raspuns. In consecinta, preturile cresc, ceea ce determina o intensificare si mai mare a cererii, cumparatorii anticipand noi majorari de preturi. Ca atare, fenomenul se autointretine si se autoamplifica;

- inflatia prin costuri, datorata cresterii preturilor diferitilor factori de productie, a materiilor prime, energiei, creditului etc. fenomen ce conduce la majorarea costurilor de productie si de circulatie si, in final, a nivelului general al preturilor;

- inflatia interna sau endogena, generata de dezechilibrele economice si financiare proprii tarii in cauza;

- inflatia importata sau exogena, provocata de cauze localizate in exterior, dar care se repercuteaza in interiorul tarii de referinta, prin intermediul preturilor de import, al balantei de plati si a cursurilor valutare, al importului de capital. De pilda, daca preturile cresc din cauza inflatiei cronice care se manifesta in tarile exportatoare, ele vor influenta nivelul general al preturilor din tara importatoare, si anume intr-o masura cu atat mai mare cu cat importurile au pondere mai ridicata in economia acesteia din urma. In cazul in care cursurile valutare se modifica corespunzator, o parte din influenta inflationista a preturilor externe este anihilata, insa daca ele raman nemodificate sau sunt stabilite la un nivel necorespunzator importul de inflatie este real. De asemenea, daca o tara are o balanta a platilor externe activa, inseamna ca ea a exportat mai multe marfuri si a prestat mai multe servicii strainatatii decat a importat. Adeseori, insa, suplimentul de export nu provine din cresterea productiei interne, ci din reducerea livrarilor pentru consumul intern. In consecinta, populatia dispune de posibilitati mai reduse de aprovizionare, desi veniturile sale nominale nu au scazut, altfel spus se va prezenta pe piata cu o putere de cumparare intacta. Rezultatul unui asemenea fenomen este cresterea inflationista a preturilor sau daca aceasta crestere este stopata prin mijloace administrative, aparitia cozilor in fata magazinelor de desfacere. Este adevarat ca daca volumul economisirii interne creste in aceeasi masura in care au scazut livrarile pentru consumul intern, cererea de consum se reduce corespunzator, fenomen ce anihileaza efectul inflationist al exportului artificial facut excedentar. Exista insa o mica probabilitate ca o asemenea compensare sa se produca in conditiile in care economisirea este ea insasi stopata de o moneda in curs de depreciere. Importul de capital, la randul sau, provoaca import de inflatie, deoarece sporeste capacitatea bancilor de a acorda credite.

Tinand seama de efectele inflatiei asupra cresterii economice distingem:

- stagflatia, caracterizata prin fenomenul de stagnare a economiei in perioadele de manifestare a inflatiei;

- slumpflatia, individualizata prin fenomenul de regres al economiei pe durata de manifestare a inflatiei. Atat stagflatia cat si slumpflatia contrazic teza de inspiratie keynesista potrivit careia inflatia in anumite limite constituie un stimulent al activitatii economice.

Avand in vedere ritmul de depreciere a puterii de cumparare a monedei, distingem:

- inflatia latenta, caracterizata printr-un ritm de depreciere al monedei mai scazut decat ritmul cresterii emisiunii monetare;

- inflatia noua sau moderna, caracterizata prin cresterea cronica, generala si progresiva a preturilor, spre deosebire de periodele anterioare cand asemenea fenomene erau accidentale, fiind urmate de faze de absorbtie a fenomenului inflationist.

3 Cauzele si consecintele inflatiei

Inflatia este provocata de numeroase cauze interne si externe, care determina fie cresterea cererii solvabile, fie diminuarea ofertei de bunuri si servicii disponibile, fie ambele categorii de efecte in mod concomitent. Dintre acestea, cu o actiune directa asupra cresterii excesive a masei monetare in circulatie, pot fi mentionate:

a) Aparitia si perpetuarea deficitului bugetar. In situatia cand statul inregistreaza cheltuieli mai mari decat veniturile curente, cel mai usor mijloc de a finanta diferenta este recursul la imprumutul bancii de emisiune. Drept urmare, masa monetara in circulatie creste, fara ca nevoile circulatiei sa fi crescut si ele, deoarece statul nu se imprumuta pentru a produce si pune pe piata marfuri sau pentru a oferi servicii suplimentare, ci pentru a consuma, reducand astfel volumul marfurilor si serviciilor disponibile. Dezechilibrul monetar astfel creat este, de regula, specific situatiilor exceptionale. In zilele noastre este insa frecvent intalnit si in conditii de pace, ca urmare a incercarilor de a stimula pe aceasta cale economia;

b) Expansiunea creditului bancar. In cazul in care bancile acorda credite fara sa efectueze o analiza riguroasa a scopurilor urmarite de debitori sau cu intentia expresa de a sprijini expansiunea viitoare a unor mari intreprinderi sau a economiei in ansamblul sau, se produce o crestere exagerata a masei monetare de cont, ale carei efecte inflationiste sunt similare cu cresterea cantitatii de numerar in circulatie;

c) Aparitia si perpetuarea excedentului sau deficitului balantei de plati externe. Atunci cand intr-o tara intra o cantitate mare de valuta straina, fie ca urmare a unui excedent masiv al exportului fata de import, fie ca urmare a unei invazii de capitaluri speculative, rezervele valutare ale acestei tari cresc. In conditiile in care aceste rezerve in valuta straina formeaza acoperirea unor noi emisiuni in moneda nationala, acestea din urma nu mai gasesc un corespondent echivalent in marfuri si servicii pe piata interna. Acelasi dezechilibru se produce si atunci cand valuta straina, convertita in moneda nationala, este introdusa in rezerva de mijloace straine a statului in cauza, deoarece masa monetara interna creste fara echivalent in marfuri si servicii pe piata. La fel de nociv este deficitul balantei de plati, adica situatia in care incasarile externe sunt inferioare platilor externe intr-o anumita perioada data. In astfel de cazuri, cursul monedei nationale fata de valutele straine scade, deci este necesar sa se cheltuiasca o suma mai mare in moneda nationala pentru a obtine o suma data in valuta straina sau o cantitate data de marfuri al caror pret este exprimat in valuta straina. Cresterea preturilor produselor importate este transmisa apoi asupra structurii preturilor interne, majorand nivelul general al acestora, fie prin cresterea costurilor produselor interne pentru fabricarea carora au fost folosite marfurile importate, fie prin cresterea directa a preturilor bunurilor de consum importate si destinate pietei interne. Efectele preturilor ridicate ale bunurilor importate asupra preturilor bunurilor indigene si asupra costului vietii, determina adeseori revendicari salariale si pun sub semnul intrebarii eficacitatea programelor bugetare elaborate de guvernele nationale;

d) Activarea unor sume banesti tinute in rezerva. O asemenea cauza actioneaza atunci cand deprecierea inflationista a monedei inregistreaza deja un ritm ridicat, iar posesorii de bani devin constienti de pierderea pe care le-o provoaca reducerea puterii de cumparare a sumelor detinute. Cresterea pe aceasta cale a masei monetare active, precum si accelerarea vitezei de circulatie a monedei accentueaza la randul lor, ritmul procesului inflationist.

Indiferent de formele sale de manifestare si de cauzele care o genereaza, inflatia provoaca, datorita dezechilibrelor pe care le creeaza, multiple si complexe consecinte. In acest context, consecinta dominanta a inflatiei asupra evolutiei relatiilor economice, a societatii in general, este reprezentata de redistribuirea de mari proportii a veniturilor si avutiei nationale. Se creeaza un conflict al repartitiei   in care sunt implicate un numar mare de grupuri si de categorii sociale, inflatia depasind sfera problemelor monetare si devenind o problema economica si sociala deosebit de complexa.

Perpetuarea si, mai ales, intensificarea fenomenului inflationist isi exercita influenta asupra economiei in directia dereglarii structurilor si proportiilor preexistente, prin faptul ca stimuleaza dezvoltarea inegala a diferitelor ramuri, indeosebi a celor industriale, favorizeaza afluxurile de capital in sfera circulatiei marfurilor, faciliteaza conditiile de finantare si creditare a economiei. Toate acestea determina o importanta crestere patrimoniala a intreprinderilor pe seama resurselor statului, respectiv din emisiunea inflationista.

Perpetuarea procesului inflationist conduce si la subminarea finantelor publice. Astfel, reducerea continua a puterii de cumparare a banilor reduce valoarea reala a veniturilor bugetare, in timp ce cheltuielile bugetare cresc cu mult peste prevederile initiale. Se creeaza, in acest context, climatul cresterii emisiunii dincolo de deficitul prevazut, fapt care intensifica procesul inflationist.

In final, intensificarea inflatiei are repercursiuni si in domeniul relatiilor valutare, tarile cu moneda depreciata recurgand la politica dumpingului valutar.

Dar, potrivit unor opinii mai recente, evaluarea de ansamblu a consecintelor inflatiei este dificila, chiar imposibila, deoarece efectele sale economico-sociale difera de la o faza la alta a procesului inflationist. Astfel, in conceptia curentului de gandire de inspiratie neokeynesista, in prima faza se creaza un climat favorabil activitatii economice, cresterea preturilor stimuland productia. Exponentii acestui curent sustin ca expansiunea monetara conduce la expansiunea productiei si ca, deci, cresterea economica si inflatia constituie un mecanism unic, inseparabil. Actiunea stimulativa a impulsului monetar asupra productiei se realizeaza pe multiple cai. Astfel, daca cresterea preturilor de vanzare depaseste ca ritm cresterea costurilor de productie, se majoreaza marja de profit, fapt ce conduce la activizarea productiei. Aceeasi crestere a preturilor accelereaza desfacerile de marfuri, posesorii de venituri si de rezerve monetare considerand procurarea de bunuri materiale drept singurul mijloc de protectie impotriva deprecierii monedei. Cresteri spectaculoase inregistreaza adeseori din acelasi motiv si cumpararile de marfuri pe credit. La acestea se adauga profiturile inregistrate de marii debitori, adica de marile firme sau de insusi statul care se imprumuta pe piata de capital sub forma imprumuturilor bancare, a plasamentelor in obligatiuni, in rente etc. Cum aceste fonduri provin in mare parte de la persoane fizice, acestea transfera, fara voie, statului si marilor intreprinderi o parte din veniturile lor. Transferul are loc in conditiile in care creditorii primesc la scadenta, datorita cresterii generale a preturilor, sume sensibil mai mici decat cele imprumutate. Totusi, nu trebuie omis ca, in acest mod, veniturile sunt dirijate spre sectoarele active ale economiei. Ansamblul fenomenelor mentionate a facut ca optiunea pentru deprecierea inflationista a monedei,in anumite limite, sa fie considerata drept pretul inevitabil ce trebuie platit, respectiv raul necesar ce trebuie acceptat pentru combaterea recesiunii economice.

In faza a doua a procesului inflationist, acest rau necesar, ca orice alt drog, incepe sa intoxice organismul economic si social. Aceasta deoarece continuarea peste anumite limite a inflatiei incepe sa depaseasca prin implicatiile sale cadrul exclusiv economic, afectand procese si alte valori ale societatii. Exemple multiple, chiar din tari dezvoltate, au relevat ca inflatia poate sa conduca la grave crize economice si ca, orice masuri de politica sociala s-ar promova, ea poate produce efecte traumatizante, fiind capabila sa provoace mari inechitati si, ca urmare, serioase conflicte si tensiuni in ambianta politica. Deci, se poate afirma ca inflatia nu este un panaceu cu efecte permanent favorabile, ci, cel mult, o solutie temporara care poate amana crizele economice, dar in nici un caz nu le poate evita. Pericolul ca stimulentul inflationist sa degenereze progresiv intr-un factor de dezorganizare economica si sociala este cat se poate de real, fiind dovedit de manifestarile de reducere sau de stagnare a activitatii economice, care neaga rolul inflatiei de accelerator al economiei.

In faza a treia, ca o consecinta a acumularii efectelor negative in faza anterioara, are loc interventia antiinflationista a statului, continuarea inflatiei fiind considerata acum un rau public de mari proportii. Oamenii politici din multe tari dezvoltate, cum ar fi SUA sau Anglia, au considerat stoparea inflatiei drept principala problema pe care o aveau de rezolvat, adoptand un ansamblu de politici de restrangere a fenomenului. Dar, aplicarea masurilor antiinflationiste s-a dovedit destul de dificila, acestea trebuind sa fie suficient de ferme pentru a combate efectiv inflatia, iar, pe de alta parte, sa fie suficient de suple pentru a nu afecta cresterea economica, pentru a nu duce la neutilizarea in masa a fortei de munca. In echilibristica inerenta, specifica aplicarii unor asemenea masuri, rareori guvernele contemporane au gasit regula de aur care sa la fereasca de excese intr-un sens sau altul.

Politici antiinflationiste

In eforturile lor de combatere a fenomenului inflationist, statele contemporane recurg fie la instrumente traditionale, cum ar fi majorarea sarcinilor fiscale, restrangerea cheltuielilor bugetare, aplicarea de restrictii in acordarea creditelor bancare, sporirea dobanzilor, restrangerea exporturilor la marfurile deficitare pe piata interna, concomitent cu incurajarea importurilor, controlul miscarilor speculative de capital, fie la masuri mai energice, de factura mai recenta, cum ar fi inghetarea preturilor si salariilor. Dar, pe de o parte aplicarea masurilor din ultima grupa provoaca reactii vehemente pe planul vietii interne. Pe de alta parte, unele masuri antiinflationiste traditionale, intr-o lume in care interdependenta economiilor nationale este mai puternica decat oricand, afecteaza interesele altor tari. De aceea, aplicarea lor provoaca riposte protectioniste in tarile partenere, fenomen ce afecteaza comertul international si uneori situatia economica a tuturor tarilor. In acest cadru, o caracteristica a politicilor antiinflationiste este lipsa de entuziasm cu care ele se aplica chiar in randurile factorilor de decizie economica si politica. Masurile antiinflationiste nu sunt acceptate decat in anumite limite, determinate pe de o parte, de riscul dezorganizarii economiei, iar pe de alta parte, de necesitatea relansarii cat mai rapide a economiei. Drept urmare, factorii de decizie nu se grabesc sa aplice masuri antiinflationiste care ar conduce rapid la recesiune, ci prefera politici prudente cu eficacitate vadit limitata, aplicate pe un numar mai mare de ani si care, adeseori, trnsfera responsabilitatile asupra echipelor guvernamentale viitoare.

Dintre masurile de politica monetara si de credit folosite, de-a lungul anilor, in combaterea inflatiei, mai semnificative pot fi mentionate:

a) Deflatia, ce consta in ansamblul de masuri economice, financiare, monetare si de credit care, in concordanta cu prescriptiile teoriei cantitative a monedei, urmareste temperarea sau blocarea cresterii preturilor prin reducerea masei monetare in circulatie. Dupa modul de realizare poate fi monetara, financiara si prin credit. Deflatia monetara consta in reducerea masei monetare in circulatie prin anularea unei parti a mijloacelor de plata si creantelor particulare si o convertire sau nu a acestora intr-un nou tip de semne monetare, in baza unui raport extrem de defavorabil. Deflatia financiara este aceea care se realizeaza prin rambursarea datoriei statului la banca de emisiune ca urmare a obtinerii unor excedente bugetare fie prin comprimarea cheltuielilor publice, fie prin majorarea impozitelor si sterilizarea lor, adica utilizarea lor numai pentru rambursarea datoriilor statului la banca centrala. Deflatia prin credit se realizeaza fie prin ridicarea nivelului general al dobanzilor, fie prin plafonarea directa a volumului creditelor bancare.

Pentru contracararea cresterii preturilor se actioneaza in paralel fie asupra ofertei, fie asupra cererii, deflatia actionand asupra cererii, pe care incearca sa o comprime prin caile mentionate. Adeseori insa, eficacitatea deflatiei este scazuta, deoarece reducerea preturilor este limitata de urmatorii factori: rigiditatea costurilor de productie; caracterul incompresibil al unei parti a cheltuielilor publice; pericolul stagnarii sau chiar al regresului care ameninta orice economie moderna ale carei investitii raman stationare sau descresc, in conditiile in care progresul tehnic se accelereaza; reactia negativa a sindicatelor la comprimarea veniturilor din munca.

De regula, mai ales atunci cand urmeaza unei inflatii puternice, deflatia are o actiune oarba, in sensul ca, creditorii care se imbogatesc acum fara un temei just, datorita cresterii puterii de cumparare a unitatii monetare, nu sunt in mod necesar victimele inflatiei. In economie, ca si in viata, de altfel, nu se poate lua de fiecare data totul de la inceput, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Ireversibilitatea fenomenelor economice face ca economia sa nu mai poata fi constransa sa parcurga in sesns invers, in faza de deflatie, exact drumul pe care l-a strabatut in faza de inflatie. De aceea, deflatia poate fi considerata mai degraba ca o continuare cu alte mijloace a raului inflationist decat ca o veritabila terapeutica a acestuia. Aceasta constatare a determinat factorii de decizie sa caute un nou echilibru al preturilor si veniturilor prin procedee mai selective decat deflatia, fapt ce a produs o deplasare semnificativa in planul teoriei monetare. Astfel, inainte de Keynes se considera ca deflatia nu poate fi decat ceva favorabil, deoarece determina scaderea preturilor, iar aceasta la o productie presupus constanta, echivaleaza cu o sporire a vanzarilor, deci cu o inviorare a pietei. Se aprecia deci, ca deflatia este un mijloc de asanare a circulatiei monetare si, prin ea, de insanatosire a economiei. Keynes a demonstrat falsitatea acestui rationament relevand ca orice perioada de deflatie este insotita, in general, de scaderea activitatii economice. Pe baza concluziilor keynesiene privind actiunea depresiva a inflatiei a fost inaugurata o adevarata era de stimulare inflationista a economiei. Incercari de asanare economica prin deflatie au mai fost intreprinse abia in ultimele decenii, sub influenta ideilor scolii de la Chicago, in SUA si Anglia.

b) Stabilizarea monetara se concretizeaza in reforma practicata in conditiile circulatiei monedei fara valoare intrinseca, prin care se tinde la realizarea constantei puterii de cumparare a unitatii monetare. Aceasta constanta este denumita stabilitate monetara si are un caracter relativ, deoarece dinamismul vietii economice implica modificari permanente ale multiplilor factori care determina puterea de cumparare.

De regula, se recurge la stabilizare in cazurile cand se urmareste lichidarea inflatiei si se are in vedere revenirea la convertibilitate, masura considerata ca un indiciu al normalizarii situatiei economice si monetare. Ea a fost practicata in mod frecvent in perioada interbelica, cand numeroase tari au incercat sa puna capat dezorganizarii si lipsurilor provocate de primul razboi mondial si pentru a restabili echilibrul dintre cantitatea de bunuri si cantitatea de moneda existenta in circulatie. In acest scop, s-a urmarit eliminarea factorilor de dezechilibru existenti, in special a deficitului bugetar si a deficitului balantei de plati externe. Adeseori, s-a realizat la nivelul puterii de cumparare a monedei atins in urma procesului inflationist, prin care s-a recunoscut oficial pierderea de valoare suferita de moneda prin reducerea corespunzatoare a valorii paritare. Alteori, stabilizarea s-a realizat la alte nivele ale puterii de cumparare, de obicei anterioare declansarii procesului inflationist.

In perioada postbelica reformele monetare nu au mai constituit, indeosebi in tarile dezvoltate, punctul final al unui proces de stabilizare economica si monetara, ci, mai ales, incercari de a declansa un asemenea proces printr-o adaptare drastica a masei monetare la nevoile reale ale economiei. O asemenea adaptare a fost realizata fie prin retragerea din circulatie a bancnotelor de valoare mare sau a tuturor bancnotelor si inlocuirea lor cu bancnote noi, dar numai intr-o anumita proportie, fie prin blocarea disponibilitatilor aflate in conturile bancare si deblocarea lor in mod treptat, pe masura cresterii capacitatii de absorbtie a pietii. Eficienta acestor masuri fiind redusa, in ultimii ani s-a renuntat la reformele de mari proportii, cu implicatii profunde asupra raporturilor dintre stat si cetatenii sai, incercandu-se atunci cand s-a considerat necesar, temperarea pentru un anumit timp a procesului inflationist.

c) Revalorizarea monetara care, in esenta, consta in majorarea valorii paritare a unitatii monetare. Aceasta masura conduce in mod implicit la intarirea cursului oficial al monedei respective in raport cu alte monede. Printre efectele pozitive pe care le produce, mai semnificative sunt: realizarea echilibrului extern, fiind utilizata ca un procedeu terapeutic impotriva unui excedent de balanta care genereaza reactii negative ale partenerilor; asigurarea echilibrului intern in sensul ca elimina excedentul de balanta care, dupa cum s-a mai mentionat, constituie unul din canalele de import ale inflatiei. Dar, nu trebuie omis nici faptul ca genereaza si complexe fenomene negative cum ar fi: scumpirea monedei nationale in raport cu alte monede face ca marfurile tarii respective sa se scumpeasca si ele pentru clientii straini, iar marfurile straine sa se ieftineasca pentru cumparatorii autohtoni; exportul este franat si importul incurajat, ceea ce poate sa conduca la dezechilibrarea balantei de plati externe, la creearea unor dificultati ramurilor si intreprinderilor producatoare pentru export.

In urma renuntarii de fapt si de drept la valorile paritare aur prevazute de sistemul de la Bretton - Woods, in cursul crizei monetare din anii '70 ai secolului trecut si al trecerii la flotarea generalizata a cursurilor valutare, revalorizarea si-a pierdut ratiunea de a fi, cel putin in sensul definitiei traditionale. Desi conceptul este folosit si in zilele noastre, el are un continut mai putin riguros.

d) Devalorizarea monetara in opozitie cu antonimul sau, revalorizarea, consta in reducerea legala a valorii paritare a monedei nationale. Fiind un act juridic se practica la intervale de timp mai mari, constituind fie o omologare oficiala a pierderii puterii de cumparare a monedei in urma unui proces inflationist puternic, fie o masura de stimulare pe cale monetara a exporturilor. Distinctia intre aceste doua tipuri de devalorizare nu este intotdeauna usor de facut, daca tinem seama de diversitatea modalitatilor de realizare a acesteia. De exemplu, devalorizarea poate fi totala sau partiala. In timp ce prima forma este practicata in cazul in care nivelul puterii de cumparare a monedei este atat de scazut incat impiedica dezvoltarea normala a functiilor banesti si implicit buna desfasurare a activitatilor economice, cea de-a doua forma este inevitabila, atunci cand deprecierea puterii de cumparare a monedei desi se situeaza la un punct critic, mai poate fi inca contracarata. Daca in primul caz este necesara inlocuirea unitatii monetare vechi cu alta noua, in cel de-al doilea, se impune reducerea valorii paritare, adeseori drastica, a unitatii monetare. De asemenea, devalorizarea poate fi fatisa, atunci cand cantitatea de moneda veche este inlocuita cu o cantitate mai mica de moneda noua si camuflata, atunci cand moneda veche se preschimba in raportul de 1/1 in moneda noua, a carei valoare paritara a fost insa redusa.

Efectele devalorizarii sunt multiple si complexe. Pe plan intern devalorizarea avantajeaza debitorii, fapt ce poate tenta statul sa recurga la aceasta masura pentru a micsora presiunea datoriei publice. Dar, nu trebuie neglijat ca obtinerea acestui deziderat risca sa slabeasca increderea in moneda, sa descurajeze ecomonisirea, sa restranga investitiile. Cu toate acestea, devalorizarea efectuata la finele unui proces inflationist prelungit ajusteaza moneda la noul nivel al costurilor, preturilor si veniturilor, stabilizand situatia si, in felul acesta, redresand activitatea economica intr-o atmosfera psihologica depoluata. Pe plan extern, devalorizarea are consecinte asupra competitivitatii comertului cu strainatatea, echivaland pentru detinatorii de valuta straina cu reducerea preturilor de import din tara de referinta, deci sporind exporturile acesteia din urma, precum si cu marirea preturilor de import pentru tara in cauza, deci reducand importul acesteia. Pentru ca acest efect stimulativ sa se manifeste este necesar insa, ca preturile interne sa fie mentinute la nivelul anterior si sa existe o usoara subutilizare a aparatului de productie, astfel incat sa poata raspunde sporirii cererii externe ca urmare a devalorizarii. Pe de alta parte, in cazul in care economia nationala este puternic angrenata in schimburile internationale, devalorizarea risca sa provoace o crestere a preturilor interne prin efectul preturilor produselor importate. Stimulentul pentru export nu va dura, astfel, decat pana in momentul in care cresterea nivelului general al preturilor interne va anihila avantajul initial obtinut prin devalorizare. In prezent, in conditiile generalizarii flotarii cursurilor valutare, devalorizarea si-a pierdut din importanta din trecut, totusi conceptul, continua sa fie folosit, dar intr-o acceptiune aproximativa.

e) Alaturi de conceptele de revalorizare si devalorizare practica si teoria au consacrat si notiunile de repreciere si depreciere monetara.

Reprecierea monetara releva procesul de crestere a puterii de cumparare a monedei unei tari pe plan intern, reflectata de scaderea nivelului general al preturilor si, pe plan extern, reflectata de cresterea cursului monedei nationale fata de valutele straine. Spre deosebire de revalorizare, reprecierea este un proces economic si nu rezltatul aplicarii unui act normativ. Genereaza acelesi efecte ca si revalorizarea, cu deosebirea ca, nefiind un act ce emana de la Guvern, angajaza mai putin responsabilitatea oficiala.

Deprecierea monetara, in opozitie cu reprecierea, se concretizeaza in procesul de scadere a puterii de cumparare a monedei, reflectat de cresterea preturilor pe piata interna si prin scaderea cursului monedei nationale fata de valutele straine. Deprecierea monedei se poate manifesta fata de toate marfurile si serviciile, fata de unele dintre acestea sau fata de valutele straine. In primul caz, deprecierea monetara este generala, fiind sinonima cu cresterea tuturor preturilor si tarifelor si avand ca rezultat scaderea corespunzatoare a puterii de cumparare a monedei. In al doilea caz, deprecierea monetara fiind partiala, se manifesta atunci cand numai unele preturi si tarife inregistreaza cresteri definitive sau sezoniere. In fine, deprecierea externa se manifesta atunci cand cursul monedei nationale scade in raport cu valutele altor tari, astfel ca, cu aceeasi suma in moneda nationala poate fi obtinuta o suma mai mica in valuta straina.

Deprecierea monetara este provocata, in general, de inflatie, deci de existenta unei mase monetare excesive in circulatie. Ea nu trebuie insa confundata cu inflatia, deoarece poate fi generata si de o scadere a ofertei de bunuri si servicii. In acest caz, masa monetara in circulatie ramane constanta, dar fiind opusa unui volum redus de bunuri, preturile bunurilor cresc, si, in consecinta moneda se depreciaza fara existenta infaltiei. Oricum, spre deosebire de devalorizare, deprecierea este un proces obiectiv si nu rezultatul aplicarii unui act normativ. Genereaza insa aceleasi efecte ca devalorizarea, cu deosebirea ca nefiind un act ce emana de la guvern, nu angajeaza formal responsabilitatea acestuia.

Deprecierea monetara interna se estimeaza, de regula, cu ajutorul indicelui general al preturilor. Cu cat nivelul acestui indice creste, cu atat deprecierea este mai mare. De asemenea, se mai estimeaza prin intermediul indicelui costului vietii care reflecta evolutia preturilor marfurilor si serviciilor necesare reproducerii fortei de munca. Deprecierea externa se estimeaza prin scaderea cursului monedei nationale pe principalele piete valutare.

Fiind, de regula, rezultatul unui process inflationist, deprecierea monetara produce aceleasi consecinte economice ca si inflatia, afectand capacitatea monedei de a indeplini in bune conditii functiile ce-i sunt proprii.

Alaturi de instrumentele mentionate, un loc important in combaterea inflatiei revine si unor instrumente monetare specifice, cum ar fi taxa de scont, politica de open market, sistemul rezervei minime obligatorii, al caror mecanism de functionare a fost descris in capitolele precedente.

Teste grila

1. Echilibrul monetar reprezinta punctul dintre:

a)  inflatia prin cerere si inflatia prin costuri;

b)  inflatie si deflatie;

c)  inflatie si stagflatie;

d)  inflatie si slumflatie;

e)  inflatia endogena si inflatia exogena.

2. Mecanismele de autoreglare a masei monetare in circulatie sunt specifice:

a)  sistemelor moneare bazate pe monedele cu valoare intrinseca;

b)  sistemele monetare bazate pe semne banesti neconvertibile;

c)  sistemelor monetare bazate pe etalonul devize;

d)  sistemelor monetare bazate pe etalonul putere de cumparare;

e)  sistemelor monetare proprii economiei de comanda.

3. Economistul olandez Johann Koompans a formulat una din cele mai semnificative ecuatii ale echilibrului monetar. Va rugam sa precizati, dintre urmatoarele, versiunea corecta:

a)  C+S+DM=C-I+DL;

b)  C+S DM=C+I+DL;

c)  C-S-DM=C+I+DL;

d)  C+S-DM=C-I+DL;

e)  C-S+DM=C+I+DL.

4. In opinia specialistilor dezechilibrele monetare sunt generate de multiple si complexe cauze. Dintre urmatoarele va rugam sa le precizati pe cele reale:

a)  cronicizarea excedentului balantei de plati externe;

b)  diminuarea ritmului cresterii economice;

c)  emisiunea excesiva de moneda cumulata cu activizarea depozitelor bancare;

d)  cresterea accentuata a emisiunii monetare cumulata cu sporirea exponentiala a depozitelor bancare;

e)  cresterea nivelului economisirii.

5. Identitatea echilibrului monetar este asigurata de un ansamblu de trasaturi definitorii. Dintre urmatoarele, va rugam sa le mentionati pe cele reale:

a)  echilibrul monetar presupune preturi constante;

b)  echilibrul monetar presupune rate inalte ale dobanzilor;

c)  echilibrul monetar este prin natura sa instabil;

d)  echilibrul monetar nu presupune preturi neschimbate;

e)  echilibrul monetar presupune preturi administrate de autoritatea publica.

6. Inflatia este provocata de numeroase cauze interne si externe. Dintre cele mentionate va rugam sa precizati pe cele exacte:

a)  accelerarea cresterii economice;

b)  cresterea ratei somajului;

c)  expansiunea creditului bancar;

d)  activizarea unor sume banesti tinute in rezerva;

e)  controlul preturilor si veniturilor.

7. Inflatia provoaca, datorita dezechilibrelor pe care le creaza, multiple si complexe consecinte. Va rugam sa alegeti dintre cele enumerate pe cele reale:

a)  cresterea puterii de cumparare a unitatii monetare;

b)  aparitia si perpetuarea excedentelor bugetare;

c)  dereglarea structurilor si proportiilor preexistente;

d)  subminarea finantelor publice;

e)  reprecierea cursului monedei nationale.

8. Evaluarea de ansamblu a consecintelor inflatiei este, in opinia specialistilor, dificila, uneori chiar imposibila, deoarece:

a)  efectele sale economico-sociale difera de la o faza la alta a procesului inflationist:

b)  efectele sale economico-sociale se produc cu un anumit decalaj temporal;

c)  efectele sale economico-sociale se produc cu aceeasi intensitate in toate fazele procesului inflationist;

d)  efectele sale economico-sociale nu difera in functie de cauzele care o genereaza;

e)  efectele sale economico-sociale sunt moderate cand rata cresterii economice este redusa.

9. Pentru contracararea cresterii preturilor si, implicit, a fenomenului inflationist se actioneaza printr-un ansamblu de instrumente si politici monetare. Alegeti dintre masurile de politica monetara prezentate pe cele exacte:

a)  controlul ratei somajului

b)  stimularea schimburilor externe;

c)  deflatia;

d)  reducerea fiscalitatii;

e)  stabilizarea monetara.

10. Deflatia financiara se realizeaza prin rambursarea datoriei statului la banca de emisiune ca urmare a obtinerii de excedente bugetare prin:

a)  plafonarea directa a volumului creditelor bancare;

b)  sporirea fiscalitatii;

c)  anularea unei parti a mijloacelor de plata;

d)  comprimarea cheltuielilor publice;

e)  majorarea impozitelor si sterilizarea lor.