INDICATORII DE APRECIERE AI FISCALITATII

INDICATORII DE APRECIERE AI FISCALITATII

1. INDICATORII DE STARE AI FISCALITATII

Importanta indicatorilor de stare rezida din faptul ca prin intermediul lor se pot masura nivelul si structura fiscalitatii, reprezentativi fiind presiunea fiscala, randamentul fiscal si structura fiscala. Desi la nivelul contribuabilului impozitul apare ca un rau necesar, acesta in virtutea onestitatii si a civismului consimte la plata lui, atat timp cat nivelul impozitului nu-i afecteaza comportamentul normal in economie si societate .

Finalitatea sistemului fiscal consta in realizarea obiectivelor sale de natura finaciara (finatarea institutiei bugetare), economica (stabilizarea ciclurilor economice) si sociala (actionarea asupra sistemului de distribuire a bunastarii). Pentru cuantificarea finalitatii sistemului fiscal se utilizeaza conceptul de presiune fiscala.

Presiunea fiscala reprezinta partea preluata din venitul realizat, acumulat, consumat prin intermediul prelevarilor fiscale si care constituie obligatia pe care o suporta venitul individual sau global la formarea fluxului fiscal catre economia publica.

Presiunea fiscala se masoara ca raport intre suma prelevarilor obligatorii

(impozite, taxe si contributii) si capacitatea contributiva a contribuabilului.Indiferent de terminologia folosita in literatura de specialitae (coeficient fiscal, gradul de fiscalitate, tensiune fiscala, rata fiscalitatii), presiunea fiscala exprima aceeasi idee, a obligatiei, prin impozit, fata de administratia centrala si cele locale si a diminuarii veniturilor private. In ultimul timp, s-a constatat folosirea pe scara tot mai larga a conceptului de "rata a fiscalitatii", in idee eliminarii efectelor negative induse de notiunea de " presiune " asupra psihicului contribuabilului.

Un aspect demn de luat in considerare referitor la acest indicator este ca nu se limiteaza doar la exprimarea apasarii fiscale, continutul sau fiind mult mai bogat, cuprinzand si conotatii contabile, administrative si de analiza economica.

Din punct de vedere contabil, presiune fiscala reprezinta doar o suma de bani, care nu se deosebeste cu nimic de alte sume.

Sub aspect administrativ, presiunea fiscala arata ca prin intermediul fiscalitatii statului isi face rost de o parte de banii necesari pentru a acoperii o parte din cheltuielile publice.

Din perspectivele analizei economice, presiunea fiscala evidentiaza faptul ca o parte din resursele fiscale care vin din economie prin intermediul prelevarilor fiscale se intorc acolo sub forma subventiilor care suplimenteaza resursele fianciare ale agentilor economici sau a utilitatilor publice. Pentru a-si realiza scopul in cadrul politicii fiscale, presiunea fiscala impusa de puterile publice trebuie sa armonizeze doua tendinte diamentral opuse: pe de o parte cea a statului, care doreste ca aceasta sa fie tot mai mare -pentru acoperirea cheltuielilor publice crescande - si, pe de alta parte cea a cetateanului, care doreste o presiune fiscala cat mai mica. Formele de exprimare ale presiunii fiscale se diferentiaza in functie de sfera de cuprindere in: presiune fiscala nationala, presiune fiscala individuala, presiune fiscala la nivel de grup.

1.Presiunea fiscala nationala, numita si presiune fiscala globala (PFG) se calculeaza ca raport intre totalitatea incasarilor fiscale la nivel central si local, inclusiv contributia la asigurarile sociale, intr-o anumita perioada, de regula un an, si valoarea produsului intern brut ( PIB), realizat in aceeasi perioada de o economie nationala, astfel:

PFG = ( Impozite + Contributii la asigurarile sociale) / PIB ( 2.1 )

Presiunea fiscala curenta depinde in mod nemijlocit de eficienta cheltuielilor publice anterioare. Cu cat statul, foloseste mai chibziuit, oportun si justificat resursele obtinute anterior pe calea impozitelor si a taxelor, in sensul generarii de valoare adaugata la nivel national cu atat este mai mic riscul ca ineficienta utilizarii fondurilor publice sa se repercuteze asupra platitorului de impozite si taxe, care se va simti "sufocat" de povara fiscala ce apasa asupra lui si va cauta cai de eliberare de aceasta, mai mult sau mai putin legale.

Presiunea fiscala in stricto sensu se obtine prin eliminarea in expresia de mai sus a contributiei la asigurarile sociale( CAS).

In practica fiscala, in functie de elementele luate in calcul la determinarea presiunii fiscale se folosesc si alti indicatori, precum:

Rata fiscalitatii consolidate, elimina de la numarator prelevarile cu caracter redundant (repetitiv), in vederea surprinderii mai exacte a partii de venituri fiscale destinate finantarii activitatii administratiilor publice. Prin eliminatrea CAS-ului si a impozitelor platite de administratiile publice, se obtine primul nivel de consolidare, urmand ca dupa eliminarea veniturilor varsate de administratiile publice sa se determine si un al doilea nivel de consolidare.

Rata fiscalitatii nete, elimina din prelevarile obligatorii partea redistributiva direct agentilor economici, sub forma de prestatii sociale, transferuri, subventii sau alocatii, evidentiind in felul acesta suma prelevarilor obligatorii necesare propriei functionari a administratiilor publice .

Rata fiscalitatii largite, rezulta din luarea in calcul si a altor surse de finantare, a cheltuielilor publice decat prelevarile obligatorii.

Alte tipuri de rate ale fiscalitatii reies din diverse combinatii posibile ale criteriilor de definire a numaratorului reletiei.

Cel mai utilizat agregat pe plan international este PIB-ul, care reflecta valoarea bruta a productiei de bunuri si servicii pe care le realizeaza agentii economici in interiorul granitelor tarii in care-si desfasoara activitatea, pe parcursul unei perioade de un an. PIB poate fi evaluat la pretul pietei sau la costul factorilor .

Prin optica productiei, PIB evaluat la pretul pietei se determina prin adunarea valorii adaugate brute din diferite sectoare institutionale, la care se aduga impozitele indirecte care nu au fost cuprinse in pretul productiei (TVA, taxe vamale):

PIBpp = VABi,pp + TVA+ Taxe vamale (2.2)

VABpp = Valoarea productiei - Consumul intermediar (2.3)

( Resurse) (Utilizari)

unde:

VABi= valoarea adaugata bruta sectorului " i ";

i = 1,2,3 n, sectoare institutionale;

pp = pretul pietei.

Prin eliminarea tuturor impozitelor indirecte se obtine PIBcf (la costul factorilor de productie).

PNB constituie tot un agregat de productie, care reda valoarea bruta a tuturor bunurilor si serviciilor finale produse de agentii nationali intr-un an.

Legatura dintre PIB si PNB este reflectata prin urmatoarea metoda de calcul:

PNBpp = PIBpp +VOS- VPs (2.4)

SOS = VOS-VPS (2.5)

unde:

SOS = soldul operatiunilor cu strainatatea. Acesta refecta veniturile din activitatea de comert exterior si din activitatile desfasurate de agentii straini in interiorul acesteia;

VOS= veniturile factorilor de productie provenite din strainatate, pe care acestia fie ca le obtin, fie ca le transfera in tara;

VPS= veniturile factorilor de productie destinate strainatatii pe care acestia fie ca le platesc, fie ca le transfera din tara.

Prin eliminarea impozitelor indirecte se determina PNBcf (la costul factorilor).

Varianta folosirii la calculul presiunii fiscale a PIB-ului este preferata celei care ia in considerare PNB-ul, datorita inconvenientului ca PNB include si veniturile obtinute de agentii economici nationali in exterior, care insa platesc acolo impozitul aferent veniturilor.

In teoria si practica fiscala internationala s-a optat pentru calculul presiunii fiscale utilizand ca baza de calcul PIBpp, pentru asigurarea comparabilitatii intre tari cu grade diferite de dezvoltare. Urmatoarele agregate de venit care urmeaza a fi analizate sunt PIN, PNN si VN. Pentru a obtine valori nete de venit este necesara eliminarea consumului de capital fix (a amortizarii) din valoarea bruta a bunurilor ti serviciilor finale.

PIN reflecta valoarea adaugata neta a bunurilor si serviciilor finale produse in interiorul unei tari in decurs de un an:

PINpp= PIBpp- A (2.6)

Considerat la pretul pietei, acesta reflecta punctul de vedere al consumatorilor, intrucat include impozitele indirecte.

n

PINpp= VAN cf +Iind -Se (2.7)

i=1

unde: VAN=VAB-A (2.8)

sau: PINpp= PINcf + Iind -Se (2.9)

m

sau: PINpp= VFj + Iind -Se  (2.10)

j=1

unde:

VAN= valoarea adaugata neta;

VAB=valoarea adaugata bruta;

A= amortizarea;

Iind= impozite indirecte totale;

Se=subventii de exploatare totale;

i=1,2,n, sectoare institutionale (sau ramurile economice);

j=1,2,m, veniturile factorilor interni.

PIN evaluat la costul factorilor (care include subventiile dar nu si impozitele directe), refecta punctul de vedere al producatorilor:

PINcf= PIBcf-A (2.11)

n

sau: PINcf= VANi, cf (2.12)

i=1

sau:

PINcf=PINpp-Iind +Se (2.13)

sau: m

PINcf= VFj  (2.14)

j=1

PNN reflecta valoarea adaugata neta a bunurilor si serviciilor finale produse de agentii nationali, in interiorul si in afara unei tari in decursul unui an. Atunci cand bunurile si serviciile finale sunt evaluate la costul factorilor, produsul national net ( PNNcf) este denumit national ( VN).

Diferenta dintre aceste doua agregate de venit consta in faptul ca PNNpp include impozite indirecte, in timp ce PNNcf nu le include:

PNNpp= PNBpp-A=PIBpp+SOS-A (2.15)

VN=PNNcf=PNBcf-A=PIBpp+SOS-A-Iind (2.16)

VN reflecta veniturile repartizate factorilor de productie care au participat la producerea de bunuri si servicii finale: profituri (dividende, beneficii nedistribuite, impozit pe beneficiile societatii in functie de tehnica de impunere), salarii nete, impozite pe salarii (numai cand sunt impuse la sursa), cotizatii sociale obligatorii, dobanzi , rente, etc. Rezulta ca VN reflecta veniturile repartizate si nu cele efectiv primite.

Aceste agregate de natura neta nu se folosesc pe scara larga pentru comparatii la nivel international, deoarece prezinta inconvenientul de a nu putea fi riguros determinate, obtinandu-se prin scaderea din agregatele brute a amortizarii (ambele greu de evaluat).

In functie de agregatele prezentate anterior presiunea fiscala poate fi calculata in urmatoarele variante:

tinand cont de PIB:

Pfg= F / PIB ( 2.17)

Acest indicator reflecta proportia in care valoarea bruta produsa de agentii rezidenti si nerezidenti in interiorul tarii este redistribuita.

tinand cont de PNB:

Pfg=F / PNB (2.18)

Acest indicator arata care este proportia redistribuirii valorii adaugate brute realizate de catre agentii nationali atat in interiorul tarii cat si in exterior.

tinand cont de PIN:

Pfg= F / PIN ( 2.19)

Acest indicator arata care este proportia redistribuirii valorii adaugate nete realizate in interiorul tarii.

tinand cont de PNN:

Pfg = F / PNN (2.20)

Acest indicator arata care este proportia redistribuirii valorii adaugate nete realizate de catre agentii nationali atat in interiorul tarii cat si in exterior.

Presiune fiscala individuala are un caracter mai mult psihologic, masoara pragul de toleranta la impozit al contribuabilului. Acest indicator se exprima cel mai adesea sub forma raportului dintre totalul prelevarilor fiscale suportate de catre contribuabil si capacitatea contributiva a acestuia. Presiune fiscala individuala este folosita pentru determinarea greutatii fiscale pe care fiecare individ o suporta si de asemenea pentru a asigura premizele ca principiul echitatii fiscale sa fie aplicat.

Pentru determinarea cat mai exacta a presiunii fiscale individuale ( Pfi) trebuie sa luam in calcul atat utilitatile de care contribuabilul beneficiaza in schimbul prelevarilor fiscale platite, cat si veniturile minime neimpozabile:

Pfi= ( Fi-U) /(Cci-Vm ) (2.21)

unde:

Fi- prelevarile fiscale la nivelul individului;

U-utilitatile de care beneficiaza individul in schimbul varsamintelor efectuate;

Cci-capacitatea contributiva individuala;

Vm-venitul minim neimpozabil.

Atata timp cat impozitul, si in special progresivitatea acestuia genereaza modificari ale comportamentului economic si social al contribuabilului, prin influenta exercitata asupra consumului si economisirii, un alt concept demn de luat in considerare este acela de presiune fiscala marginala.

Presiunea fiscala marginala poate fi diametral opusa presiunii fiscale globale, fiind presiunea resimtita efectiv de catre contribuabil. Acest indicator masoara modificarea prelevarilor fiscale la o modificare cu o unitate a capacitatii contributive a individului:

Pfm=Δ Fi / ΔCci (2.22)

Presiunea fiscala apare totusi ca fiind dificil de fixat intre anumite limite cu precizie, atata timp cat ea ramane tributara unor elemente aleatorii ce tin de diversitatea prelevarilor, caracterul adesea ocult al incorporarii lor in preturi, volumul de servicii pe care contribuabilul le primeste din partea colectivitatii si care este foarte dificil de evaluat, de elementele subiective cat si de intentiile tehnice de incasare, care anihileaza sensibilitatea fiscala a subiectului imozabil.

Pentru o analiza riguroasa a presiunii fiscale individuale trebuie trecut dincolo de interpretarea cifrica, strict matematica a raportului dintre veniturile prelevate de la contribuabili si veniturile primare obtinute de catre acestia, si mers pana la luarea in considerare a puterii de cumparare a veniturilor ramase dupa impozitare. Este important de vazut gradul in care veniturile individuale, dupa impozitare satisfac nevoile de subzistenta, de agrement si de economisire. O presiune fiscala de peste 30% trebuie privita intr-un fel, intr-o tara in care diferenta de 70% este folosita in intregime pentru asigurarea existentei si altfel in tarile in care ea acopera cu usurinta existenta zilnica permitand economisiri si investitii.

Presiunea fiscala la nivel de grup arata presiunea fiscala suportata de un anumit grup de persoane (familie, sector, ramura economica) si se calculeaza in scopul protejarii unor grupuri defavorizate si a realizarii unei echitati fiscale reale. Se determina prin raportul dintre prelevarile fiscale suportate la nivelul grupului si totalitatea veniturilor de care acesta dispune :

Pfgr=Fgr / Vgr (2.23)

unde:

Pfgr-presiunea fiscala agrupului;

Fgr-prelevarile fiscale care cad in sarcina grupului;

Vgr-veniturile grupului.

Acest indicator este folosit pentru compararea nivelului fiscalitatii pe care diverse grupuri socio-profesionale sau sectoare de activitate il inregistreaza. Neajunsul acestui indicator consta in imposibilitatea compararii directe a nivelului fiscalitatii inregistrat de diverse grupuri, datorita neputintei de a determina presiunea medie aferenta grupului de referinta. Pentru eliminarea acestui neajuns se recurge la o evaluare indirecta prin intermediul presiunii fiscale nationale. Aceasta metoda presupune parcurgerea mai multor etape dintre care prima consta in determinarea ponderii prelevarilor fiscale ale grupului in totalul prelevarilor fiscale la nivel national, astfel:

Xf=F gr / Fn (2.24)

unde:

Xf-coeficient de fiscalitate;

Fn-prelevarile fiscale la nivel national.

In continuare, se calculeaza coeficientul veniturilor, care arata cat reprezinta veniturile grupului in venitul national, dupa cum urmeaza:

Yv =Vgr / Vn ( 2.25)

unde:

Yv-coeficientul venitului;

Vgr-venitul inregistrat la nivelul grupului;

Vn-venitul inregistrat la nivel national.

Ultima etapa este rezervata realizarii comparatiilor intre presiunea fiscala a diveritelor grupuri, pe baza presiunii fiscale nationale ( Pn) si a raportului in care se afla cei doi coeficienti prezentati mai sus:

P fgr = Pn *( Xf / Yv ) (2.26)

In functie de valoarea raportului dintre coeficientul dde fiscalitate si coeficientul de venit, se pot intalni urmatoarele situatii:

in cazul in care raportul Xf / Yv este mai mare decat 1, presiunea fiscala a grupului este mai mare decat presiunea fiscala nationala, ceea ce inseamna ca acel grup este defavorizat in raport cu media presiunii fiscale globale.

in cazul in care raportul Xf / Yv este mai mic decat 1, presiunea fiscala a grupului este mai mica decat presiunea fiscala nationala, ceea ce inseamna ca acel grup este favorizat in raport cu media presiunii fiscale globale.

in cazul in care Xf / Yv este egal cu 1, presiunea fiscala a grupului este egala cu presiunea fiscala nationala, ceea ce inseamna ca grupul nu este nici favorizat, nici defavorizat in raport cu media presiunii fiscale gobale.

Analiza acestui indicator trebuie facuta cu mare prudenta, deoarece se poate ajunge la situatia in care un sector sa fie favorizat fata de alte sectoare, dar defavorizat in raport cu scopurile politicii fiscale.

Potrivit unor economisti liberali, o presiune fiscala prea mare va descuraja contribuabilii (persoane fizice si juridice) sa investeasca, sa economiseasca, sa produca si sa munceasca. Astfel Arthur Laffer, transpune grafic ideea exprimata prin 1776 de catre Adam Smith conform careia rate ale fiscalitatii prea ridicate distrug baza asupra careia actioneaza fiscalitatea.

Curba Laffer este o curba care infatiseaza relatia dintre ratele impozitelor si veniturilor totale din impozite.

Venitul

total din

impozite

(mld lei)

M

N L

O n m I R Rata medie de

impozitare (%)

Graficul 2.1 -Curba Laffer

Potrivit acestui grafic, orice variatie a ratei de impozitare sub rata medie de impozitare va avea ca efect cresterea incasarilor fiscale, in timp ce depasirea acestei rate va duce la scaderea veniturilor fiscale.

Nivelul fiscalitatii este influentat si determinat de o serie de factori, mai semnificativi fiind:

-performantele economice la un moment dat;

-eficienta folosirii cheltuielilor publice finantate din impozite si taxe;

-necesitatile publice stabilite prin politica guvernamentala si aprobate de Parlament;

-gradul de intelegere al contribuabililor, a necesitatilor bugetare si de adeziune la politica Guvernului;

-stadiul democratiei atins in tara noastra.

In ceea ce priveste efectele presiunii fiscale exista doua categorii de efecte ale presiunii fiscale: efecte economice si efecte sociale. Cele doua categorii de efecte se interconditioneaza in formarea si modificarea comportamentului agentilor economici sub impactul presiunii fiscale.

Efectele economice apar la nivelul modificarii cererii agregate la nivelul societatii, precum si la nivel individual. La nivel agregat, cresterea presiunii fiscale conduce la reducerea cererii globale prin preluarea unei parti mai mari din venitul nominal la dispozitia statului. Scaderea cererii agregate pentru consumul privat este, intr-o oarecare masura, compensata prin cresterea cheltuielilor publice, adica prin cresterea consumului de bunuri publice. Dimpotriva, scaderea presiunii fiscale are ca urmare cresterea partii venitul nominal lasat la dispozitia agentilor economici, ceea ce mareste cererea de bunuri private. Aceste efecte sunt avute in vedere la nivelul politicii fiscale astfel: pentru relansarea economica se va reduce presiunea fiscala, iar pentru stoparea fenomenelor inflationiste se va spori presiunea fiscala.

Trebuie avut in vedere si faptul ca manevrarea presiunii fiscale din perspectiva necesitatilor de finantare a deficitului bugetar are unele restrictii descrise de curba Laffer si anume: exista un grad optim al presiunii fiscale, la care veniturile bugetare sunt maxime. Cresterea presiunii fiscale peste acest prag are ca efect nu cresterea veniturilor bugetare, ci scaderea lor, ca urmare a descurajarii muncii si a afacerilor care sunt penalizate suplimentar prin valoarea mai mare a prelevarilor la buget a veniturilor obtinute.

Efectele economice se manifesta nu numai la nivel global, ci si la nivelul structurii cererii agregate. Astfel, in functie si de tipul de impozitare, veniturile mai mari sunt, de regula, impozitate mai mult decat cele mai mici, in timp ce agentii economici cu venituri mici primesc mai mult din resursele bugetare decat cei cu venituri mari, ceea ce arata ca efect modificarea comportamentelor de consum, de acumulare si de investitii la nivelul societatii.

Efectele sociale se manifesta in forma scaderii capacitatii de cumparare la nivelul venitului real (deci prin scaderea venitului nominal, nu prin cresterea preturilor). Totusi, acest efect este contradictoriu, intrucat cei cu venituri mici sunt compensati prin politica de protectie sociala asigurata prin intermediul bugetului de stat.Presiunea fiscala exercita un efect direct si asupra muncii. Asupra muncii se repercuteaza variatia impozitului pe salariu, care este un impozit direct, deci platitorul impozitului coincide cu cel ce suporta aceasta sarcina financiara.

Efectul imediat al cresterii impozitului asupra salariatilor este acela ca reduce venitul disponibil. In cazul in care impozitarea salariului este o impozitare proportionala omogena (adica nu este defalcata pe transe de venit), cresterea impozitarii va reduce venitul nominal al salariatilor proportional cu venitul lor brut. Acest lucru descurajeaza munca, deoarece, cu cat este mai mare venitul brut obtinut, cu atat este mai mare impozitul platit catre stat.Este necesara o analiza mai aprofundata, pe baza ratei marginale de impozitare. Rata marginala de impozitare arata cu cate unitati creste impozitul atunci cand venitul creste cu o unitate. In mod corelativ, se poate determina o rata marginala a venitului disponibil.

Comportamentul de munca al agentilor economici in raport cu variatia presiunii fiscale asupra salariilor va fi urmatorul: atata timp cat rata marginala a venitului disponibil este pozitiva, munca nu va fi descurajata de variatia presiunii fiscale, aceasta descurajare incepand sa actioneze din momentul in care rata marginala a venitului disponibil devine negativa. Se observa ca in cazul impozitarii proportionale omogene (fara diferentierea ratei impozitului pe transe de venituri), descurajarea comportamentului de extindere a muncii va apare doar la impozitarea 100% a salariului.

Totusi, in practica, salariatii apreciaza ca doar o anumita valoare minima a ratei marginale a venitului disponibil "merita" efortul de a mari cantitatea de munca depusa in activitatea economica. Se poate numi aceasta valoare prag de descurajare fiscala a muncii Marimea concreta a valorii pragului de descurajare fiscala a muncii depinde de mai multi factori: costul de oportunitate al cresterii timpului alocat muncii, dobanda bancara care ar putea fi obtinuta prin depunerea surplusului de venit disponibil la banca.

Presiunea fiscala actioneaza si asupra puterii de cumparare prin intermediul variatiei venitului disponibil al agentilor economici: mareste acest venit atunci cand scade si micsoreaza acest venit atunci cand creste. Cum venitul disponibil este venitul care se manifesta pe piata sub forma cererii, rezulta ca variatia presiunii fiscale actioneaza asupra puterii de cumparare a agentilor economici. Puterea de cumparare creste atunci cand scade presiunea fiscala si creste venitul disponibil la persoanele fizice si firme.

2. Randamentul fiscal este un indicator de stare care ilustreaza raportul dintre efectul si efortul depus pentru obtinerea unui anumit cuantum al fiscalitatii.

_f =, 0 < _f <1 (2.27)

unde:

_f - randament fiscal; 

Mai precis, se poate scrie randamentul fiscal ca fiind raportul dintre fiscalitatea efectiva si cea potentiala, inclusiv cheltuielile ocazionate de administrarea si gestionarea impozitelor si taxelor.

η_f = (2.28)

unde:

_f - randament fiscal

F_efectiva - fiscalitatea efectiva, reprezentand impozitele, taxele si contributiile efectiv incasate;

F_pot - fiscalitate potentiala , reprezentand impozitele, taxele si contributiile

potential incasabile;

Fiscalitatea potentiala se mai poate scrie, in functie de fiscalitatea efectiva, ca fiind:

F_pot =F_efectiva + E_f (2.29)

unde:

E_f -pierderile ocazionate de evaziunea si frauda fiscala;

Randamentul fiscal reprezinta de fapt indicele de realizare a fiscalitatii sau fiscalitatea la unitatea monetara de baza si impozitare, desi putem considera relatia:

_f = (2.30)

unde:

F -fiscalitatea, iar Bi -baza impozabila .

Cum transformarea bazei impozabile in fiscalitate se face cu cheltuieli (de administrare a impozitelor) si risipa (sustragerea de la impunere, frauda fiscala, efortul fiscal trebuie corectat cu aceste elemente:

η_f = (2.31)

unde:

% -reprezinta cota de impunere;

Ch.f- cheltuieli de administrare a impoziteloe si taxelor;

Ev.-evaziunea si frauda fiscala .

Randamentul fiscal este dificil de cuantificat, insa indirect se poate evidentia cu ajutorul evaziunii fiscale care-l influenteaza in cea mai mare masura- daca evaziunea fiscala este mare, randamentul este mic si invers.

Cum " % *Bi " reprezinta de fapt fiscalitatea potentiala si " %*Bi-Ch.f-Ev " fiscalitatea efectiva, caile sporirii randamentului fiscal tin de reducerea cheltuielilor cu fiscalitatea si asanarea evaziunii si fraudei fiscale in conditiile unei cote de impunere constante. De asemenea, se poate obtine spor de fiscalitate, nu de randament, si pe seama cresterii bazei impozabile, in aceleasi conditii de constanta a ratei fiscalitatii. O nuanta a randamentului fiscal este si indicele de realizare a fiscalitatii (i_f), care arata masura in care fiscalitatea potentiala se transforma in fiscalitate efectiva:

i_f = (2.32)

Cresterea si maximizarea randamentului fiscal se poate realiza prin:

-includerea la impozitare a intregii materii impozabile;

-reducerea fenomenului de evaziune si frauda fiscala;

-reducerea cheltuielilor de percepere, colectare, urmarire si gestionare a impozitelor;

-stabilirea riguroasa a prelevarilor si varsamintelor.

Randamentul fiscal reprezinta importanta si datorita faptului ca impreuna cu presiunea fiscala formeaza un alt indicator, numit indicele efortului fiscal, ce poate fi utilizat cu succes in comparatiile fiscale internationale.

I_ef = (2.33)

unde:

P_f - presiunea fiscala;

η _f - randamentul fiscal.

Eficacitatea sistemului fiscal in raport cu altul este evidentiata atunci cand presiunea fiscala este relativ scazuta iar efectele fiscale obtinute sunt mari. Astfel, sistemul fiscal al unei tari este cu atat mai bine apreciat cu cat valoarea indicatorului este mai mica.

3. Structura fiscala masoara care este ponderea fiecarei tip de prelevare fiscala in ansamblul prelevarilor, indicatorul folosit fiind greutatea specifica.

g _i = (2.34)

unde:

g_i -- greutatea specifica a prelevarii " i ";

f_i -- fiscalitatea prelevarii "i;

F -- fiscalitatea ansamblului de prelevari.

Utilitatile conferite de structura fiscala sunt legate de faptul ca:

serveste la elaborarea obiectivelor de politica fiscala, care trebuie sa tina seama de locul pe care fiecare tip de prelevare il are in totalul prelevarilor fiscale;

serveste la realizarea clasificatiei fiscale dupa un criteriu ales, acesta putand fi ales de catre autoritatea centrala, organismele locale sau cele internationale;

serveste la analiza fiscala, putandu-se stabili tendinte in evolutia diferitelor tipuri de impozite sau taxe.

Structura fiscala nu reprezinta o clasificatie fiscala care sa arate o ordonare a componentelor totalului de prelevari in functie de unele caracteristici, ci ilustreaza o pondere a acestor componente in amsamblul total de prelevari.

INDICATORII DE EFECT AI FISCALITATII

Acesta categorie de indicatori caracterizeaza efectele pe care le suporta fiscalitatea sub influenta a diversi factori, cat si consecintele generate astfel asupra altor marimi economice. Cei mai utilizati indicatori de efect sunt: indicele de variabilitate fiscala, elasticitate fiscala, flexibilitate fiscala si multiplicatorul fiscal.

A .Indicele de variabilitate fiscala masoara variatiile fiscalitatii atunci cand sursa de constituire a acesteia se modifica cu un procent.

I_f = (2.35)

unde:

I_f - indicele de variabilitate fiscala;

F₁ , F ₀- fiscalitatea in perioada curenta , repectiv in perioada de baza;

P.I.B.₁, P.I.B.₀ -P.I.B-ul in perioada curenta ,respectiv in perioada de baza.

Se observa ca majoritatea P.I.B-ului poate genera atat o crestere, cat si o scadere a fiscalitatii, iar o scadere a lui poate determina a influenta fie pozitiva, fie negativa a fiscalitatii.

B. Elasticitatea fiscala reprezinta o dezvoltare a indicelui de variabilitate si ilustreaza modificarile fiscalitatii sub influenta modificarilor cu o unitate a cotelor de impunere sau a bazei de impozitare. Se pot constituii doua tipuri de indicatori de elasticitate fiscala: elasticitate fiscala in functie de cotele de impozitare si elasticitatea fiscala in functie de baza de impunere.

a.Elasticitatea fiscala dupa cotele de impozitare reflecta modificarea fiscalitatii atunci cand cotele de impunere se modifica cu o unitate.

Ef_c = (2.36)

unde:

Ef_B - elasticitatea fiscala dupa baza impozabila;

ΔF,ΔC -variatia fiscalitatii , respectiv variatia bazei de impozitare;

F_{0 ,}B₀ - fiscalitatea in perioada de baza, respectiv baza de impozitare in perioada de baza

b. Elasticitatea fiscala dupa baza impozabila refecta modificarea fiscalitatii atunci cand baza de impunere se modifica cu o unitate.

Ef_B = (2.37)

unde:

Ef_B - elasticitatea fiscala dupa baza impozabila;

ΔF,ΔB-variatia fiscalitatii, respectiv variatia bazei de impozitare;

F_0,B₀ -fiscalitatea in perioada de baza,respectiv baza de impozitae in perioada de baza.

Daca se cunoaste marimea initiala a bazei impozabile si a cotei de impunere, iar organele fiscale prevad modificari ale acestora, se poate ajunge la marirea modificarilor fiscalitatii:

ΔF_B= (2.38)

ΔF_C= (2.39)

(2.40 )

unde:

ΔF_B - valoarea modificarii fiscalitatii datorita variatiei bazei de impunere;

ΔF_C - valoarea modificarii fiscalitatii datorita variatiei cotei de impunere.

Daca elasticitatea este mai mare decat 1, atunci fiscalitatea este elastica in raport cu factorii de determinare, iar daca indicatorul are valori subunitare atunci ea este inelastica in raport cu aceeasi factori.

C. Flexibilitatea fiscala este un indicator care are mai mult valoare teoretica, avind o arie mai restransa de aplicabilitate. El reflecta modificarile la nivelul componentelor structurale care nu genereaza insa variatii permanente in marimea fiscalitatii de ansamblu.

Valoarea practica este pusa in evidenta mai ales in tari cu randament fiscal ridicat, unde stabilitatea fiscala este principala preocupare a autoritatalor fiscale si in care sistemele fiscale prezinta variabile de actiune care determina modificari de structura fara impact asupra marimii fiscalitatii generale. Totusi, aceste modificari ale structurii fiscale pot avea ulterior consecinte grave, mai ales in ceea ce priveste principiile de echitate fiscala.Pentru refacerea structurii fiscale, in limitele mentinerii marimii fiscalitatii globale, trebuie aduse ajustari la nivelul structurii fiscale, in sensul restabilirii echilibrului distrus. Actiunile de interventie vor viza elementele structurale deformate si trebuie sa genereze modificari de aceeasi amplitudine dar de sens contrar.

Datorita acestor aspecte, flexibilitatea fiscala este un indicator de efect care are mai multa semnificatie constatativa si poate ajuta la stabilirea/restabilirea echitatii fiscale.

D.Multiplicatorul fiscal reprezinta o adaptare la studiul efectelor fiscalitatii a multiplicatorului investitional keynesian. Daca multiplicatorul investitional arata modificarea veniturilor determinata de modificarea investitiilor (masoara cresterea venitului la o modificare cu o unitate a investitiilor), multiplicatorul fiscal masoara modificarile venitului la modificarea cu o unitate a fiscalitatii.

Pornind de la ecuatia de echilibru keynesiana,

Y=C+I (2.41)

unde:

Y - venitul;

C- consumul;

I- investitiile.

Putem scrie consumul in functie de venit si inclinatia spre consum, iar investitiile, daca sunt aferente sectorului public, le putem considera rezultatul cheltuielilor publice:

C= c * Y;

I=G; → Y= c *Y+ G (2.42)

Y=C+I;

unde:

c- inclinatia spre consum si G -cheltuieli publice .

De aici , Y= (2.43)

Cum respectivele cheltuieli publice isi au originea in venituri fiscale, reprezentate de impozite,taxe si contributii, se poate considera ca:

G=F, unde F-fiscalitate.

In aceste conditii, Y= iar daca surprindem relatia in dinamica ea devine :

( 2.44 )

unde:

∆Y -variatia venitului, in acest caz a P.I.B-ului;

c - inclinatia marginala spre consum;

∆F- variatia fiscalitatii.

Raportul reprezinta tocmai multiplicatorul fiscal, care masoara modificarile venitului la modificare cu o unitate a fiscalitatii.