INSTRUMENTELE POLITICII MONETARE

1 Taxa scontului

Manevrarea taxei de scont constituie, in cadrul economiei de piata, unul dintre instrumentele principale ale politicii monetare si de credit. Avand in vedere pozitia deosebita pe care o ocupa banca de emisiune in cadrul aparatului bancar, taxa de rescont perceputa de ea constituie principala componenta a taxei de scont incasata de bancile comerciale si deci, principala parghie pentru ieftinirea sau scumpirea creditului si, prin extensie, pentru dilatarea sau contractarea masei monetare in circulatie. Cand banca de emisiune reduce taxa de rescont, bancile comerciale pot si ele sa reduca taxa de scont, fenomen ce conduce la ieftinirea creditului, la sporirea masei monetare in circulatie si, in principiu, la intensificarea activitatii economice. Invers, daca banca de emisiune majoreaza taxa de rescont, nivelul general al dobanzilor creste, masa monetara in circulatie se reduce, iar activitatea economica se restrange.

Implicit, manevrarea taxei de scont actioneaza si asupra balantei de plati externe. Astfel, scaderea taxei scontului conduce la emigrarea capitalurilor straine si lasa inviorarea economiei numai pe seama capitalurilor interne. Dimpotriva, majorarea taxei de scont concura la atragerea in tara a capitalurilor straine. Asemenea efecte ale manevrarii taxei de scont asupra afluxului si refluxului capitalurilor straine implica recurgerea la acest instrument in scopul echilibrarii balantei de plati externe.

Manevrarea taxei de scont continua sa fie utilizata si in zilele noastre ca mijloc de influentare a economiei, de combatere a inflatiei si de influentare a balantei de plati externe, insa eficacitatea sa nu mai este considerata certa, cum se aprecia in secolul trecut. In prezent, aparatul bancar dispune de suficiente fonduri, precum si de numeroase cai de a le procura, incat nu mai depinde in mod hotarator de refinantarea efectuata de banca de emisiune. Abundenta capitalurilor, caracteristica perioadei actuale, conduce la desprinderea marilor intreprinderi de piata propriu-zisa a creditului, acestea dispunand de capitaluri proprii suficiente sau fiind finantate de societati sau banci proprii, cointeresate, si in relatiile cu care nu are importanta variatia momentana a dobanzii. Totodata, infaptuirea investitiilor, implicand angrenarea capitalurilor pe termen lung, este orientata de alte criterii pe care le au in vedere investitorii, acestia fiind mai putin influentati de conjunctura momentana pe care taxa scontului o poate determina. Chiar pe piata capitalurilor aflate sub actiunea taxei scontului, efectele asteptate prin manevrarea acesteia se exercita adeseori cu intarziere, partenerii continuand sa practice nivelurile de dobanzi anterioare, indeosebi atunci cand au angajamente sau previziuni proprii asupra evolutiei conjuncturii.

2 Sistemul rezervelor minime obligatorii

Sistemul rezervelor minime obligatorii instituit din grija de a asigura o lichiditate minimala, consta din obligatia bancilor care constituie depozite sa consemneze in conturile lor deschise la banca de emisiune, o suma dimensionata, de regula, sub forma de cota procentuala.

O asemenea obligatie creeaza bancilor, asa cum reiese din modelul prezentat, o situatie deosebita.

Pe de o parte, prin constituirea unei rezerve minime, de pilda de 20% (cazul b), posibilitatea de acordare a creditelor se reduce in raport cu limita superioara posibila (cazul a), cu scaderea corespunzatoare a profitului realizat din dobanzi. Pe de alta parte, solicitarile depunatorilor, fie pentru a efectua plati in numerar, fie pentru dispunerea de plati in contul tertilor, prin intermediul altor banci, vor fi promt satisfacute pe seama depozitelor, pe care insasi banca respectiva le are la banca centrala. Astfel, fiecare banca are o lichiditate minima asigurata.

Totodata, sistemul rezervelor minime obligatorii indeplineste o functie importanta in cadrul economiei contemporane ca instrument al politicii monetare si de credit. Asa cum s-a precizat, rezerva minima obligatorie, potrivit dimensiunilor sale, determina un anumit raport intre volumul depozitelor si volumul creditului ce se poate acorda, in baza acestora, ca resurse de creditare. Astfel, fata de situatia anterioara (cazul b), cresterea rezervei minime conduce la restrangerea posibilitatilor de acordare de credite de catre banci (cazul c), in timp ce reducerea rezervei minime are ca efect cresterea posibilitatii de creditare (cazul d).

Sistemul rezervelor minime constituie astfel una din masurile guvernamentale, care, in raport de interesele conjuncturale, pot fi utilizate, fie pentru cresterea volumului creditului acordat in economie, determinand astfel intensificarea activitatii, fie pentru scaderea volumului creditelor acordate economiei si atenuarea dezvoltarii activitatii.

Sistemul rezervelor minime are in perioada postbelica o larga aplicabilitate in majoritatea tarilor dezvoltate, constituind unul din cele mai utilizate si eficiente instrumente ale politicii monetare si de credit. O analiza aprofundata a asezarii si modului de actionare a acestuia ne orienteaza mai precis asupra posibilitatilor sale.

Astfel, practica cunoaste diferentieri cu privire la structura depozitelor cuprinse in calcul. In unele tari, ca de pilda in SUA si Canada, se cuprind in baza de calcul numai depozitele la vedere, respectiv agregatele monetare in sens restrans. In alte tari, ca de exemplu in Franta, Germania si Spania sunt luate in considerare agregatele monetare in sens larg, adica qvasitotalitatea exigibilitatilor.

De asemenea, exista diferentieri in ceea ce priveste modul de calcul. In unele tari, depozitele sunt considerate in suma efectiva, iar in altele se au in vedere numai variatiile de la un nivel la altul.

In ceea ce priveste cuantumul rezervei, acesta poate fi unic, ca de pilda in Spania, sau diferentiat dupa gradul de exigibilitate, ca in Franta, Germania, Japonia, Canada, unde ratele sunt esalonate in functie de scadenta depozitelor.

In legatura cu remunerarea rezervelor formate se utilizeaza procedee diferite. Foarte frecvent, in multe tari rezervele nu sunt remunerate. In alte tari, o parte a rezervelor este remunerata avandu-se in vedere obligatia bancilor centrale de a folosi aceste rezerve pentru creditarea statului. Solutiile adoptate tind sa egaleze efectele, asociind o anumita rata mai ridicata care se remunereaza cu o alta mai redusa care nu se remunereaza. In ansamblul sau, sistemul rezervei minime obligatorii influenteaza asupra costurilor bancare, actionand prin intermediul rezervelor mai putin remunerate, in sensul de a determina optimizarea activelor in functie de aceste conditii date.

Dincolo de obiectivul principal de a permite bancilor centrale de a actiona asupra creatiei monetare prin influentarea comportamentului in creditare al bancilor, sistemul rezervei minime este utilizat si in alte domenii. De pilda, prin modificarea coeficientilor de rezerva pentru depozitele bancilor straine se poate exercita controlul asupra miscarii capitalurilor flotante si respectiv, operatiunilor cu strainatatea si nivelului rezervei valutare.

Operatiile de open market

Operatiile de open market constau in cumpararea si vanzarea de titluri, indeosebi a celor emise de tezaurul public, pe piata monetara de catre banca de emisiune. In perioadele de stagnare economica, banca de emisiune cumpara titluri, punand, in acest fel, moneda in circulatie. Piata fiind alimentata cu fonduri, lichiditatea bancilor creste si, deci, se majoreaza volumul creditelor acordate. Invers, cand presiunile inflationiste sunt puternice si se pune problema franarii ritmului neadecvat al cresterii economice, banca de emisiune vinde titluri pe piata si astfel retrage din circulatie masa monetara care reprezinta contravaloarea lor. In acest mod, bancile inregistreaza o reducere a lichiditatii si, in consecinta, isi restrang activitatea de creditare.

Participarea bancii de emisiune la negocierile de piata privind achizitia si vanzarea unor titluri ale imprumuturilor de stat este mult mai complexa, constituind in majoritatea tarilor dezvoltate una din modalitatile de infaptuire a politicii monetare si de credit. Pe de o parte, prin interventia bancii de emisiune pe piata libera se creeaza premisele pentru mentinerea unor cursuri stabile ale titlurilor de credit public. Data fiind amplitudinea emisiunii de hartii de valoare, statul este interesat in asigurarea unei piete stabile, sigure a titlurilor de credit, care sa impuna incredere celor care le detin. Pe de alta parte, participarea bancii de emisiune la operatiile ce au loc pe piata libera determina o redistribuire, diferita prin efectele sale, intre banca de emisiune si alte banci. In bilanturile centralizate ale bancilor, efectele generate de aceste operatii se reflecta astfel:

a) situatia initiala

b) cumparare de titluri de catre banca de emisiune

c) vanzarea de titluri de catre banca de emisiune

Cumpararea titlurilor de catre banca de emisiune (b) determina cresterea emisiunii si creeaza o eliberare egala a plasamentelor bancilor, fapt ce poate conduce la sporirea volumului creditelor acordate economiei. Dimpotriva, vanzarea titlurilor de catre banca de emisiune (c), implica retragerea din circulatie a banilor si determina restrangerea posibilitatilor celorlalte banci de a acorda credite economiei, datorita cresterii plasamentelor in titluri.

Decurgand din conceptele keynesiste si considerate si de monetaristi, indeosebi Milton Friedman, ca singura modalitate accesibila si eficienta, interventia bancii de emisiune pe piata libera se confrunta, in prezent, cu o serie de limite si contradictii. Dimensiunile considerabile ale datoriei publice, perpetuarea bugetelor deficitare, actionand in sensul unic al cresterii volumului pietei efectelor publice, sunt factori care diminueaza rolul regulator al operatiunilor de open-market asupra capacitatii de creditare a bancilor si a masei banesti in circulatie.

4 Reglementarile bancare

Reglementarile, ca forme de interventie directa a autoritatilor bancare in desfasurarea activitatii bancilor, isi au originea in consecintele crizei economice mondiale din anii 1929-1933, care dupa cum se stie, a sanctionat drastic lipsa de lichiditate a bancilor. Reflectand concluziile acestei experiente, reglementarile bancare au stabilit principii ce s-au mentinut in vigoare timp de cateva decenii. Potrivit acestor principii, concurenta interbancara este strict limitata prin reglementarea dobanzilor creditoare decurgand din depozite bancare sau cuvenite detinatorilor de titluri financiare utilizate pentru plasarea economiilor.

Demn de mentionat este ca asemenea principii de organizare bancara erau expresia aplicarii teoriei keynesiste a carei teza principala era rolul major al dobanzii in asigurarea echilibrului circulatiei monetare si a celui economic general. Intrucat, potrivit acestei teorii, general acceptate, dobanda, respectiv dirijarea ei, era cheia de bolta a politicii economice si celelalte componente ale politicii bancare erau concepute in cadrul unor stricte reglementari corelate de sustinere.

In aceasta lumina au fost cristalizate politicile care, prin norme cu actiune directa, au stabilit comportamente pentru banci privind volumul lichiditatilor sau o anume utilizare predeterminata a activelor bancare. Dintre acestea, mai semnificative, pot fi mentionate:

a) plafonul efectelor publice, prin care se stabilea o destinatie obligatorie ce trebuia data resurselor rezultate din cresterea depozitelor. Prin acest instrument se asigura un plasament obligatoriu, in active bancare, a bonurilor de tezaur, fapt ce usura plasarea acestor titluri si creditarea statului. Evident, se asigura pe aceasta cale si un anumit grad de lichiditate bancara;

b) coeficientul de retinere, stabilea obligatia bancilor de a pastra un portofoliu minim din efectele pe termen mijlociu, obligatie ce restrangea pentru banci posibilitatea de a le resconta si creea necesitatea de a le acoperi din alte resurse;

c) incadrarea creditului, care reprezinta o restrictie automata a progresiei creditului distribuit de banci. In acest cadru, se stabilea pentru fiecare banca, respectiv pentru fiecare categorie de credit o limita, limita care se determina prin aplicarea unui procent asupra angajamentelor totale. Creditele supuse acestei reglementari au fost cele pe termen mijlociu. Incalcarea, respectiv depasirea cadrului stabilit, avea consecinte costisitoare pentru banci, deoarece le obliga sa constituie, intr-o proportie progresiva, rezerve neremunerate la banca de emisiune;

d) un alt obiectiv al reglementarilor creditului, in sensul ingradirii sale, l-a costituit creditul de consum. In acest domeniu, potentialul de credit a fost instrumentul utilizat, acesta fiind stabilit ca un indice de ponderare a fondurilor proprii. De pilda, in Franta, potentialul de credit pentru creditele de consum era dat de produsul dintre fondurile proprii ale bancilor si cifra 9.

e) unor reglementari de ingradire au fost supuse si creditele personale. Astfel, autoritatile monetare au incercat sa controleze aceste credite, fie prin limitarea duratei maxime, fie prin stabilirea unui plafon maxim global.

In timp, reglementarile bancare - actionand ca restrictii cantitative si deopotriva ca sanctiuni in termeni de costuri - au avut influente negative in urmatoarele directii:

- limitarii activitatii bancilor;

- impiedicarii angajarii tuturor resurselor existente in depozite bancare, generand impulsul de migrare a capitalurilor;

- avantajarii marilor intreprinderi, apreciate a fi generatoare de riscuri reduse.

Pe acest fundal, considerat de specialisti propice, s-au nascut dereglementarile financiare si bancare la sfarsitul deceniului 8 si inceputul deceniului 9. Ele nu s-au concretizat intr-o dezorganizare a activitatii bancare ci, mai ales, in instaurarea unui cadru mai simplu, mai adaptat conditiilor contemporane. Cauzele esentiale care le-au generat pot fi sintetizate astfel :

a) dinamismul care a caracterizat pietele financiare. Deficitul bugetar al S.U.A.,dar si al altor state, a facut sa creasca cererea de capital pe toate pietele nationale si internationale;

b) cresterea accentuata si, mai ales, instabilitatea dobanzilor si cursurilor valutare, care au generat incertitudini pe pietele financiare;

c) mutatiile tehnologice, care au contribuit la mondializarea pietelor de capital, permitand atat difuzarea informatiei cat si a transferului pe diferitele piete financiare;

In functie de aceste cauze, dereglementarile au vizat mai multe obiective. In primul rand, conditiile de pret ale diferitelor servicii bancare au fost dereglementate. Astfel, in S.U.A. a fost liberalizata activitatea bancara privind nivelul dobanzilor atat la resurse cat si pentru creditele acordate, creandu-se conditia participarii neangradite la pietele de capital. In acelasi sens s-a actionat prin remunerarea depozitelor la vedere cu dobanzi de un nivel apropiat de nivelul pietei monetare.

In al doilea rand, s-au produs unele dereglementari care afecteaza bancile si modifica structura operatiilor bancare, fenomene care, ivite din necesitate, se pare ca s-au instalat, cu perspective, in viata economica si financiara actuala. Este vorba de dezvoltarea fara precedent a certificatelor de depozit emise de intreprinderi, banci si societati financiare. In acest context, piata resurselor se ingusteaza si se scumpeste pentru banci. Concomitent se diminueaza si piata creditorilor prin accentuarea fenomenului de titularizare a creantelor. Transformarea creantelor in titluri disperseaza riscurile si permite o mai facila circulatie si administrare a creantelor, dar, in acelasi timp, modifica structura activelor bancare, reducand posibilitatea de acordare pentru creditele curente.

In al treilea rand, sunt semnificative mutatiile in produsele financiare ale statului. Acesta isi diversifica instrumentele de credit si le majoreaza remunerarea, astfel ca ele devin atragatoare si pentru banci.

Dereglementarile bancare, diferite ca intensitate si efect in diferitele tari, au generat odata cu inlaturarea unor contradictii, si o serie de premise ale sporirii riscurilor lor. A aparut astfel necesitatea institutionalizarii unui nou cadru de reglementare bancara, atat in interiorul fiecarei tari cat si pe plan international. Au fost legiferate, in acest context, noi norme prudentiale. Scopul lor principal este de a proteja pe deponenti si a evita dezechilibrele bancare intre resurse si angajamente. De pilda, in Franta normele noi instituite se refera la:

- coeficientul fondurilor proprii si resurselor permanente;

- coeficientul lichiditatii potentiale;

- norma Cooke.

Coeficientul fondurilor proprii si resurselor permanente stabileste un raport minim de 60% intre resursele bancare mobilizate pe termen lung si utilizarea lor. Scopul principal al acestor reglementari este limitarea creditarii pe termen lung la resursele cu acelasi caracter si evitarea creditarii pe termen lung pe seama creatiei monetare.

Coeficientul lichiditatii potentiale, ca modalitate de reglementare a lichiditatii, se determina prin raportul intre lichiditatea activelor si exigibilitatea pasivelor mai mari de o luna. Numaratorul cuprinde creditele cu o scadenta mai mare de o luna si alte active, mobilizate sau negociabile, ponderate dupa natura lor, in functie de gradul de lichiditate. Numitorul cuprinde pasivele la vedere sau exigibile pe termen scurt, ponderate dupa gradul lor de exigibilitate.

Norma Cooke, considerata ca o inovatie in domeniul reglementarii prudentiale, obliga bancile sa-si asigure un raport minimal intre fondurile proprii si riscurile ponderate, dupa natura lor, astfel:

- pe de o parte, sa asigure un raport minim de 4% intre samburele dur al fondurilor proprii (capital+rezerve) si activul ponderat;

- pe de alta parte, sa asigure un raport minim de 8% intre fondurile proprii considerate in sens larg si activul ponderat.

Politica de creditare a bancilor este orientata, in lumina normelor analizate, cu luarea in considerare a riscurilor si rentabilitatii. Cu toate acestea, controlul clasic asupra dobanzii si creditului, prin politicile monetare si de credit, isi mentine rolul preponderent.

Teste grila

1. Sistemul rezervelor minime obligatorii consta in:

a)  fondurile de rezerva constituite la banca de emisiune in vederea acoperirii eventualelor pierderi;

b)  rezervele constituite de bancile specializate la banca de emisiune, dimensionate ca procent din capitalul social;

c)  rezervele constituite la nivelul bancilor comerciale din profitul realizat;

d)  obligatia bancilor care constituie depozite sa consemneze in conturile lor, deschise la banca de emisiune, o suma dimensionata, de regula, sub forma de cota procentula;

e)  sumele consemnate de casele de economii la banca de emisiune, dimensionate ca procent din plasamentele efectuate.

2. Sistemul rezervelor minime obligatorii se individualizeaza, de la o tara la alta, prin urmatoarele trasaturi specifice:

a)  structura depozitelor cuprinse in baza de calcul;

b)  remunerarea rezervelor constituite;

c)  stimulentele acordate bancilor care isi constituie rezerve mai mari decat cele convenite prin normele legale;

d)  coeficientii de rezerva pentru depozitele bancilor straine;

e)  coeficientii de rezerva pentru depozitele constituite de cooperativele de credit.

3. Operatiile de open-market constau in:

a)  cumpararea si vanzarea de titluri, pe piata monetara, de agentii economici;

b)  cumpararea si vanzarea de titluri, pe piata monetara de nerezidenti;

c)  cumpararea si vanzarea de titluri, indeosebi a celor emise de tezaurul public pe piata monetara de catre banca de emisiune;

d)  vanzarea si cumpararea de titluri, pe piata monetara, de catre populatie.

e)  vanzarea si cumpararea de titluri, pe piata monetara, de trezoreria publica.

4. In perioadele de stagnare economica banca de emisiune intervine pe piata monetara prin una din urmatoarele operatii:

a)  vinde titluri emise de trezorerie;

b)  reduce taxa scontului;

c)  cumpara titluri emise de trezorerie;

d)  acorda noi credite agentilor economici;

e)  retrage creditele acordate anterior bancilor comerciale.

5. In situatiile cand presiunile inflationiste sunt puternice si se pune problema atenuarii ritmului neadecvat al cresterii economice, banca de emisiune intervine pe piata prin:

a)  cumpara titluri ale creditului public;

b)  vinde titluri ale creditului public;

c)  acorda noi credite trezoreriei;

d)  micsoreaza taxa scontului;

e)  acorda noi credite investitorilor mici.

6. Decurgand din conceptele keynesiste si considerata si de monetaristi ca singura modalitate accesibila si eficienta, interventia bancii centrale pe piata libera se confrunta cu o serie de limite si contradictii, printre care:

a)  accelerarea ritmului cresterii economice;

b)  dimensiunile considerabile ale datoriei publice;

c)  perpetuarea bugetelor deficitare;

d)  reducerea drastica a ratei somajului;

e)  scaparea de sub control a ratei inflatiei.

7. Reglementarile bancare, ca forme de interventie directa a autoritatilor monetare in desfasurarea activitatii bancilor, s-au concretizat intr-o serie de practici. Dintre cele enumerate va rugam sa le alegeti pe cele corecte:

a)  stimularea micilor intreprizatori;

b)  atenuarea ritmului cresterii economice;

c)  incadrarea creditului;

d)  protejarea intreprinderilor cu capital public;

e)  plafonul efectelor publice.

8. Potrivit reglementarilor bancare promovate in anii 30 ai secolului XX, ca o replica la efectele generate de marea criza interbelica, au fost ingradite posibilitatile de expansiune a urmatoarelor tipuri de credite:

a)  creditul public;

b)  creditul de trezorerie;

c)  creditul de consum;

d)  creditul personal;

e)  creditul comercial.

9. Reglementarile bancare - actionand ca restrictii cantitative si deopotriva ca sanctiuni in termeni de costuri - au generat influente negative in urmatoarele directii:

a)  avantajarii micilor intreprizatori;

b)  amplificarii activitatilor bursiere;

c)  cresterii ratei inflatiei;

d)  limitarii activitatii bancilor;

e)  impiedicarii angajarii tuturor resurselor existente in depozitele bancare.

10. Dereglementarile financiare si bancare, instituite la sfarsitul deceniului 8 si inceputul deceniului 9 ale secolului XX, au vizat o serie de obiective pe care va rugam sa le alegeti dintre urmatoarele:

a)  mondializarea pietelor de capital;

b)  liberalizarea activitatii bancare, in special in sfera dobanzilor;

c)  institutionalizarea unui nou cadru de reglementare bancara atat in interiorul fiecarei tari cat si pe plan international;

d)  legiferarea unor noi norme prudentiale;

e)  diversificarea produselor financiare ale statului.