Intermedierea si instrumentele de credit bancar

Intermedierea si instrumentele de credit bancar

Creditul reprezinta componenta activa a intermedierii financiare.

Intermedierea financiara, prezentata teoretic in capitolul anterior, este caracteristica fluxului de lichiditati atunci cand intre ultimul creditor si ultimul debitor ( beneficiar) se interpune o institutie financiara, banca realizand intermedierea intre deponentii bancari, detinatorii depozitelor, care sunt creditorii ultimi, si solicitantii de credit, cumparatorii de lichiditati, ca debitori bancari.

In esenta, toti internediarii financiari isi emit propriile pasive catre populatie, depozite, titluri pentru depuneri, polite etc, utilizand fondurile pentru a cumpara obligatuni, ipoteci, debite etc., insa dincolo de rolul de intermediere, intermediarii financiari ofera active diversificate depunatorilor, reducand riscul acestora prin realizarea unui portofoliu diversificat de active. Fiecare deponent, oricat de modest ar fi, achizitioneaza, prin intermediarii financiari, o gama diversificata de active de la debitorii ultimi ai intermediarilor financiari, ai bancilor, cumparand active mai sigure si mai lichide, si primind si un venit sub forma dobanzii.

Creditorii si debitorii finalii reprezina populatia, firmele, administratiile, care se afla conjunctural cand intr-o postura, cand in alta, de regula firmele si administratiile fiind debitori, iar populatia creditori. In schema din figura nr. 5 este reprezentata simplificat relatia de intermediere.

Figura nr. 5. Relatia de intermediere financiara

Dezintermedierea este procesul invers intermedierii, subiectii economici retragand fondurile din depozite si investindu-le direct in titluri emise de catre debitorii finali, precum firme, administratii, neapeland la depozite, la intermediari pentru a-si valorifica disponibilitatile, economisirea. Acest proces se declanseaza atunci cand achizitionarea directa, pe piete, a titlurilor generaza o rata a dobanzii mai mare decat aceea generata de catre depozite. In scopul de a stopa scurgerea de fonduri din depozite intermediarii financiari, bancile, au creat tiluri de depozit, precum certificatele de depozit negociabile, care pot fi operate pe piata financiara pe termen scurt sau mediu.

Atunci cand un imprumutant si un imprumutat tranzactioneaza voluntar ambii parteneri castiga, altfel tranzactia nu ar avea loc, desigur, in final, unul din ei va castiga mai mult. Un imprumut este o extensiune a creditului, si un instrument de credit este o evidenta scrisa a extensiei imprumutului. Instrumentele de credit sunt schimbate pe pietele de credit, pietele facilitand cresterea economica, variatia volumului intr-o economie putand afecta activitatea economica tot asa ca variatiile ofertei de moneda.

Expansiunea creditelor permite celui imprumutat sa efectueze mai repede cheltuieli, iar celui care imprumuta sa obtina dobanda, si sa achizitioneze mai multe bunuri in viitor, creditul realizand un transfer al puterii de cumparare. Posibilitatea schimbarii reciproce a instrumentelor de credit pe piata, face ca rata dobanzii a fiecarui instrument sa varieze in functie de conditiile pietei. Daca un debit mare, pe termen lung, cu riscuri ridicate al unei persoane, X, este cumparat, contra unui instument de credit, de catre persoana, Y, care la randul sau vinde instrumentul altei persoane, Z, s.a.m.d., ar avea ca rezultat faptul ca multe persoane si-ar extinde cuantumuri mai mici de credite catre persoana X, pentru perioade mai mici. Prin posibilitatea revinderii instrumentelor de credit se reduce riscul extensiei (expansiunii) creditului si sporeste lichiditatea instrumentului, ceea ce permite volume mai mari de credit, facilitati comerciale, reducerea ratelor dobanzii.

Instrumentele de credit contin, in principal, informatii referitoare la identitatea celui imprumutat, valoarea creditului, scadenta, rata dobanzii.

Toate instrumentele de credit permit transferul creditului, unele fiind negociabile si altele nenegociabile. Cele negociabile, precum certificate de depozit, polite, cambii, bonuri de tezaur, pot transfera, in mod liber, dreptul de proprietate catre terte persoane, existand o promisiune neconditionata de plata, pe cand cele nenegociabile nu dispun de aceasta posibilitate.

Titlurile de credit reprezinta un instrument scris si semnat prin care este specificata promisiunea de a achita o suma de bani la o data specificata, promisiunea putand imbraca forme: polita si ordin de plata.

Politele pot fi emise, ca insrument de credit, de catre sectorul privat si cel public (de stat)

Polite emise de catre stat sunt: certificatele de trezorerie, emise pe termen scurt; bonuri de trezorerie, putand fi emise pe o perioada de 1-10 ani ; obligatiuni de trezorerie, cu scadenta peste 10 ani.

Polite private sunt neagarantate, pe termen scurt, numite hartii comerciale sau bilete la ordin nenegociabile, pentru care nu se cere colaterale, sau garantate, de natura obligatiunilor, care pot fi converibile sau nu.

Ordinele de plata sunt reprezentate generic prin trate, care include, spre deosebire de politele private, o a treia persoana, beneficiarul platii. Tratele sunt bancare, trase asupra unei banci, si comerciale, trasa asupra oricarei alte persoane sau institutii.

Alegerea de catre banca a instrumentelor de credit cele mai adecvate subiectilor economici este influentata de urmatorii factori:

o       capacitatea firmei de a asigura serviciul datoriei, in conditii de profit acceptabil, evidentiata prin fluxul anticipat de lichiditati pe care l-ar putea genera;

o       sructura fluxului de lichiditati al firmei, pentru alegerea celui mai bun mix de facilitati;

o       costul relativ, ca un mix intre datorii si capital propriu, luand in considerarea diversitatea de titluri de credit din punct de vedere al costurilor;

o       structura maturitatilor, finantarea datoriei prin instrumente de credit reflectand capacitatea firmei de a genera lichiditati;

o       fiscalitatea, luandu-se in considerare diferentierea fiscalizarii titlurilor de creanta, si a activelor de capital;

o       expunerea valutara, sub cele trei forme: economica, de competitivitate; a tranzactiei, avand in vedere moneda de inregistrare a tranzactiei; de translatie, cand firma opereaza pe mai multe piate straine;

o       caracteristici financiare, exprimate prin indicatori specifici firmei;

o       expunerea la variatia ratei dobanzii

o       inclinatia catre risc, in functie de natura firmei si de destinatia finantarii prin credit.