| CATEGORII DOCUMENTE |
MANAGEMENTUL EFICIENTEI INVESTITIILOR
1. Conceptul de investitie
Investitia este:
efortul financiar actual facut pentru un viitor mai bun,
creat prin dezvoltare si modernizare,
avand ca sursa de finantare renuntarea la consumuri actuale sigure, dar mici si neperformante, in favoarea unor consumuri viitoare mai mari si intr-o structura moderna, mai aproape de optiunile utilizatorilor, dar probabile.
Din definitia formulata se degaja o serie de concluzii si consecinte in plan managerial, dintre care ne marginim la sublinierea unora pe care le consideram mai semnificative:
Investitia este un efort actual, care, ca orice efort, trebuie dimensionat, previzionat si argumentat pentru a fi sustinut de catre cei care trebuie sa-l faca .
Investitia vizeaza un viitor mai bun, care trebuie conturat stiintific si realist, prin studii complexe (nu numai de marketing), pertinente.
Sursa de finantare a investitiilor o reprezinta renuntarea la consumuri actuale posibile si sigure, in favoarea unor consumuri viitoare, mai mari, mai performante, dar probabile.
In sensul cel mai larg acceptabil al notiunii, prin investitie se intelege totalitatea resurselor financiare alocate pentru a obtine venituri (de regula profituri) viitoare mai mari.
In sens mai restrans (abordare contabila), prin investitie se inteleg resursele financiare utilizate pentru achizitionarea de noi active fixe sau pentru modernizarea celor existente.
In sens monetar, prin investitie se intelege blocarea, decizia de a imobiliza un capital si a-l utiliza pentru o rentabilitate mai buna in viitor. Privita din alt unghi, investitia reprezinta schimbarea unui capital disponibil in prezent, pe speranta de a obtine un avantaj un capital mai mare in viitor (de aici, se pare, notiunea de cheltuieli de capital).
In sens "psihologic", sensul vizandu-i pe toti actorii de pe scena organizatiei si, mai cu seama, pe actionari si salariati, prin investitie se intelege, ceea ce deja s-a aratat, o renuntare la consumuri actuale, sigure, dar mici, in favoarea unor venituri care sa asigure consumuri viitoare, probabile, dar mai mari.
Deci este vorba de venituri nete, reale, destinate obtinerii altor venituri nete.
Din alta perspectiva, investitiile mai pot fi definite, ca fiind:
un plasament pe termen lung pentru modernizare si dezvoltare;
o alocare de resurse, de capitaluri economisite, pentru modernizare si dezvoltare;
o majorare a patrimoniului organizatiei sau modernizarea acestuia prin activele fixe realizate prin investitii;
un proces economic complex, generator de alte procese, unele si mai complexe.
In esenta, avem doua mari categorii de investitii:
a. plasamentele, care reprezinta achizitia unor bunuri sau valori care exista in economie, schimbandu-se doar proprietarul;
b. investitiile destinate crearii de noi bunuri, sau refacerea si modernizarea celor existente, activele fixe la care ne referim nefiind un scop in sine, ci urmarindu-se ceea ce se obtine in viitor cu acestea.
Managementul eficientei investitiilor urmareste ca din managementul procesului investitional sa se abordeze, cu prioritate, implicatiile financiare ale acestuia. Se au in vedere, in mod special:
integrarea, la nivelul cerintelor, a procesului investitional in managementul financiar al organizatiei;
integrarea optiunii pentru investitii, in optiunea generala a obtinerii eficientei scontate (in conditiile satisfacerii cerintelor pietei);
integrarea in procesul de management financiar a documentatiei pentru investitii, ca instrument de concepere si promovare a eficientei economice;
definirea, metodologic si pragmatic, a zonelor de management in care se concepe, programeaza si realizeaza eficienta in investitii;
evaluarea si selectia proiectelor de investitii si actualizarea indicatorilor de eficienta in investitii, tinand seama de factorul timp.
Cunoasterea, gestiunea, managementul financiar al procesului investitional presupun o clasificare foarte laborioasa a investitiilor. Apar noi criterii de clasificare si noi grupe. Din ansamblul acestora, redam mai jos pe cele pe care le-am apreciat a fi mai uzuale si mai semnificative:
1. Dupa natura lor:
investitii corporale (in general, in active fixe);
investitii necorporale (in general, in fonduri de comert, licente);
investitii financiare (titluri financiare, imprumuturi pe termen lung etc.).
2. Dupa natura efectelor scontate:
investitii productive;
investitii neproductive
3. Dupa locul in care se fac:
interne;
externe (participare cu fonduri la formarea capitalurilor altor firme, pentru diversificarea activitatii
4. Dupa influentele pe care le au asupra patrimoniului:
investitii de mentinere;
investitii de expansiune
5. Dupa gradul de risc pe care il reprezinta:
investitii cu risc sporit - in general, cele mai riscante sunt investitiile de expansiune sau de diversificare;
investitii de risc scazut - in special, investitiile de mentinere si de ameliorare.
Din alt unghi de vedere, dupa gradul de risc, investitiile se mai clasifica astfel:
investitii cu risc minim, respectiv investitiile garantate de stat, de importanta nationala;
investitii cu risc mic cele cu amploare redusa, recuperabile in 2-3 ani;
investitii cu risc mediu, cele care antreneaza schimbari tehnologice in firme existente, sau noi capacitati de productie medii, recuperabile in 3-4 ani;
investitii cu risc ridicat, care vizeaza sporirea capacitatilor existente cu peste 50%, sau proiecte de mai mare anvergura, cu durata de viata economica de pana la 25 de ani;
investitii cu risc foarte ridicat, concretizate in tehnologii noi cu solutii din cercetare neverificate practic, sau in produse noi cu rezultate incerte.
6. Dupa resursele financiare utilizate:
investitii finantate din surse proprii;
investitii finantate din surse imprumutate;
investitii finantate din surse mixte.
7. Din punctul de vedere al relatiilor ce se stabilesc intre intreprinzator si sursa straina de resurse pentru investitiile straine se grupeaza in doua categorii:
investitii straine directe, cand agentul finantator strain capata si posibilitatea de a lua decizii si de control asupra proiectului pe lini manageriala, tehnologica, de marketing etc;
investitie straina de portofoliu, care este un plasament pur financiar, fara alte implicatii in viata proiectului.
8. Dupa scop:
investitii de inlocuire (de mentinere);
investitii de modernizare, dezvoltare, expansiune;
investitii strategice (pentru fuziuni, si altele).
9. Dupa rolul functional pe care il joaca in cadrul proiectului:
investitii directe - sunt acele cheltuieli legate functional de obiectivul care se edifica. Sunt acele consumuri de resurse care se materializeaza in obiectele de baza ale proiectului: sectii de productie, spatii de depozitare etc., care concura nemijlocit la realizarea scopurilor ce se realizeaza;
investitii colaterale - sunt cheltuielile de resurse legate functional de investitia directa . Destinatia lor este de a crea conditii normale de functionare a obiectivului, de a asigura infrastructura si utilitatile necesare 10 (energie, apa etc.);
investitii conexe - sunt acele cheltuieli ce se fac in ramuri sau domenii conexe celui in care se infaptuieste proiectul, fiind o consecinta a finalizarii proiectului respectiv.
. Dupa structura cheltuielilor:
cheltuieli pentru lucrari de constructii-montaj;
alte cheltuieli (utilaje si instalatii, proiectare, asistenta tehnica etc.).
11. Dupa structura tehnologica interna a investitiei:
investitii in mijloace fixe;
investitii in alte cheltuieli;
investitii in fond de rulment (capital de lucru).
12. Dupa stadiul in care se gasesc:
investitii in curs de executie;
investitii terminate.
13. Dupa forma de proprietate:
investitii private;
investitii private ale statului;
investitii publice.
14. Dupa modul de executie:
investitii executate in antrepriza;
investitii executate in regie proprie;
investitii executate mixt.
15. Dupa natura activelor create prin investitie:
investitii reale (proprietati, bunuri, echipamente etc.);
investitii financiare (titluri de valoare, plasamente bancare etc.)
16. Dupa cauzele care le genereaza:
investitii productive (de mentinere, de expansiune, de modernizare, de inovare);
investitii obligatorii (impuse de angajator, de reglementarile existente, etc.);
investitii strategice (ofensive sau defensive).
17. Dupa natura tehnologica:
investitii in active fixe (echipamente, montaj, teren, constructii si amenajari, alte active fixe);
cheltuieli preliminarii (proiectare, formare personal, licente, know-how, etc.);
fond de rulment (capital de lucru pentru seria 0).
18. Dupa cronologia intrarilor si iesirilor de trezorerie:
investitii cu o singura intrare - o singura iesire (point-imput, point-outut);
investitii cu intrari multiple - o singura iesire (continuous-imput, point imput);
investitii cu o singura intrare si iesiri multiple (point imput, continuous output);
investitii cu intrari multiple si iesiri multiple (continuous imput, continuous output).
19. Dupa modelul de constituire:
investitii nete (fonduri constituite in acest scop: din profit, din actiuni, etc.);
investitii brute (se adauga amortizarea pentru sporirea si modernizarea capitalului fix),etc.
Momentul in care se ia decizia de a se realiza o investitie, indiferent de natura si amploarea ei, este unul de mare importanta in viata organizatiei, este una dintre deciziile manageriale cele mai incarcate e raspundere. Pe langa faptul ca investitiile vizeaza:
toate interesele aratate,
vizeaza viitorul,
obiectivele strategice ale organizatiei,
interesele acesteia pe termen lung.
Ca urmare, astfel de decizii se iau la nivelul cel mai inalt al ierarhiei manageriale (Adunarea generala a actionarilor, Consiliul de administratie, etc. iar la investitiile publice este stabilit un regim foarte clar de ierarhizare a competentei de aprobare, in functie de valoarea si complexitatea investitiilor). Nivelul ierarhic managerial de competenta trebuie sa fie corelat cu sursa de finantare, cu dreptul celor care ofera fondurile pentru finantarea investitiei.
Se spune, cu deplin temei, ca nici un act de gestiune nu angajeaza responsabilitatea managerilor ca investitiile.
Investitiile le gasim exprimate, de regula, astfel:
I = 
in care:
I = volumul valoric al investitiei;
T = totalul valorii investitiei;
Diferenta intre T si (C + M) poarta denumirea de "Alte cheltuieli (AC)", care include partea cea mai activa a investitiei: proiectarea, licentele, utilajele si instalatiile, asistenta tehnica, rodajul etc., deci partea care participa direct la producerea efectelor scontate si mai ales a profitului si valoarea (de regula, zidurile nu produc profit, ci doar creeaza unele conditii pentru desfasurarea activitatii). Ca urmare, in literatura de specialitate si in practica se utilizeaza un indicator numit ponderea lucrarilor de constructii - montaj, care se calculeaza dupa formula:
PC + M =
. 100
Se spune ca ponderea respectiva ar trebui sa se situeze, in medie, in jurul temperaturii normale a corpului uman (37), cele care detin o pondere mai mare fiind considerate febrile, bolnave. Evident, aceasta este o medie si, ca orice medie, este doar orientativa.
Dificultatea formularii optiunii pentru investitii este data mai cu seama de faptul ca, de regula, o investitie are (sau ar trebui sa aiba) impact asupra tuturor elementelor sistemului organizatiei (sistemul organizatoric, sistemul informational, sistemul decizional, sistemul metodelor si procedeelor de management si asupra tuturor functiilor organizatorice etc.).
Toate aceste implicante nu pot fi identificate, cuantificate si avute in vedere, fara realizarea a doua activitati esentiale:
studii de piata adecvate;
analiza - diagnostic a activitatii firmei si mai cu seama a modului in care s-au utilizat (intensiv si extensiv) capacitati existente.
Aceste doua activitati (una care vizeaza perspectiva si alta starea actuala a organizatiei), trebuie sa se finalizeze in prognoze, strategii, politici, programe etc., iar optiunea pentru investitii, in programul de investitii al organizatiei.
In conditii normale, inainte de a se formula optiunea pentru investitii, este necesar sa se tina seama de urmatoarele cerinte firesti:
un activ fix existent nu se scoate din functiune decat atunci cand uzura fizica sau morala il face impropriu in tehnologia practicata;
in alte conditii, ca de pilda, in cazul restructurarii activitatii, un activ fix in stare fizica buna si cu uzura morala acceptabila, trebuie valorificat cat mai bine, pentru a obtine fondurile din care sa se achizitioneze cele pe care le impune noua configuratie a pietei si tehnologiei;
pentru a preveni uzura morala, activele fixe trebuie sa fie utilizate la randamentul maxim proiectat, apreciat cu indicatorii cu ajutorul carora se cuantifica eficienta utilizarii activelor fixe;
organizatia trebuie sa practice un sistem de amortizare performant, care sa-i asigure recuperarea fondurilor imobilizate, la timpul optim.
In constructia oricarei strategii investitionale trebuie sa se clarifice, in prealabil, o serie de probleme esentiale, dintre care enumeram doar urmatoarele:
De ce trebuie investitia?
Ce urmeaza sa se faca?
Care sunt modalitatile in care se va realiza?
Cum se va face evaluarea a ceea ce s-a propus sa se realizeze (inclusiv evaluarea riscului)?
Care este raportul intre eforturile ce se vor face si efectele obtenabile, mai ales pe termen lung?
De ce s-a ales varianta respectiva de investitie?
In functie de raspunsurile posibile la aceste intrebari, se va stabili gradul de realism si de eficienta economica a strategiei investitionale, a activitatii viitoare a organizatiei, gradul de risc in procesul investitional.
Investitiile reprezentand cheltuieli sigure pentru un viitor incert sunt supuse, in general, tuturor categoriilor riscurilor de firma.
CURS II.
Elementele definitorii ale conceptului de investitii sunt:
continutul concret material al efortului investitional, care considera investitia ca o structura individualizata de resurse diferite ca natura si volum ce sunt angrenate in realizarea unui proiect;
factorul timp - durata, care releva faptul ca orice proiect de investitii are o perioada de viata proprie caracterizata prin momente si etape bine definite si pe parcursul careia parametrii economici ai proiectului au o evolutie proprie descrisa, de regula, in tabloul de flux de numerar;
notiunea de eficienta, conform careia intreprinzatorul accepta schimbarea unor disponibilitati prezente de resurse pentru o serie de efecte (incasari) viitoare, care ca suma totala trebuie sa fie superioare cheltuielilor initiale;
notiunea de risc, care decurge din insasi esalonarea pe perioade viitoare a efectelor asteptate. Aceste efecte viitoare sunt, asa cum s-a aratat, sperante si nu certitudini.
Strategia investitionala, ca o multime ordonata de informatii cu caracter tehnic, economic, tehnico-economic:
stabileste pe baza unor studii, analize, simulari obiectivele principale ale organizatiei in domeniul investitional, actiuni ce urmeaza sa se desfasoare pentru atingerea obiectivelor, modalitatile de atingere a acestora, sursele de finantare si metodele de alocare a resurselor,
are un puternic caracter novator, deoarece prin investitii se asigura promovarea progresului tehnic si a rezultatelor cercetarii stiintifice, perfectionarea capitalului fix, a tehnologiilor, metodelor de organizare a productiei etc.,
este o strategie independenta, care trebuie sa fie interogatoare, sau mai bine zis sa integreze celelalte strategii, avand drept scop realizarea strategiei generale a organizatiei.
In cadrul strategiilor organizatiei, strategia investitionala detine un loc primordial, deoarece prin ea:
se directioneaza viitorul firmei,
se orienteaza efortul acesteia pentru atingerea unor obiective care sa-i permita valorificarea cu eficienta maxima a resurselor consumate.
Luarea deciziei de a investi, pentru dezvoltarea obiectivelor existente sau realizarea unora noi, trebuie sa ia in considerare incertitudinea si riscul implicate de proiect.
Incertitudinea se refera:
la indoiala pe care o creeaza aparitia unui eveniment viitor,
la starea de nesiguranta legata de rezultatele scontate a se obtine in urma unei actiuni economice.
Astfel, o actiune este considerata incerta atunci cand este posibila obtinerea mai multor rezultate, fara sa se cunoasca probabilitatea de aparitie a unuia sau a altuia dintre ele.
Spre deosebire de incertitudine, riscul se caracterizeaza prin posibilitatea descrierii unei legi de probabilitate pentru rezultatele scontate, indicand posibilitatea cunoasterii acestei legi de catre agentii economici. Riscul si incertitudinea se gasesc combinate in diferite proportii; in realitate, incertitudinea nu poate fi eliminata.
Incertitudinea devine o potentiala sursa de risc, atunci cand decurge dintr-o informare incompleta sau din apelarea la surse adesea incompatibile.
Riscurile care insotesc afacerile si, in genere, evolutia organizatiei se regasesc si in investitii.
Dupa factorii care-l genereaza se disting doua tipuri de risc: riscul in afaceri si riscul financiar.
a. Riscul in afaceri este generat de:
evolutia progresului tehnic in ritm rapid si consecintele sale greu de stapanit;
incertitudinile pietei referitoare la evolutia cererii, schimbarea gusturilor consumatorilor, modificarea preturilor, a politicii vanzarilor promovate la unele firme etc.;
instabilitatea economica si politica (situatii de criza economica, de inflatie, de somaj, greve etc.).
b. Riscul financiar pentru o firma decurge din proportia mare a imprumuturilor sale luate de la banci. Acest gene de risc consta in aceea ca, in cazul ivirii unei conjuncturi nefavorabile, profiturile se volatizeaza, cedand locul pierderilor. Adica, intreprinderea ajunge in situatia ca din rezultatele financiare sa nu poata achita nici dobanzile la imprumuturile contractate.
1. Dupa dimensiunile pierderilor pe care le presupune, riscul poate fi incadrat in cateva categorii reprezentative, legate de astfel de tipul investitiei, si anume:
a) riscul de nivel minim sau zero, la investitiile de plasament in obligatiuni, imprumuturi pe termen lung, a caror rata de dobanda se mentine;
b) riscul de grad redus, la investitiile de inlocuire, la care modificarile in procesul de productie sunt relativ reduse;
c) riscul de grad mijlociu, la investitiile de productivitate, care presupun modernizarea productiei, rationalizarea locurilor de munca;
d) riscul de grad ridicat, la investitiile de cercetare - dezvoltare, ale caror rezultate sunt deosebit de incerte.
2. Dupa gravitatea primejdiei si consecintele asupra situatiei firmei, riscul cunoaste mai multe feluri:
a) Riscul de ruina (de faliment) apare atunci cand intreprinderea ajunge intr-o situatie deosebit de grea, practic fiind condamnata la disparitie, urmand sa dea faliment, ceea ce inseamna ca salariatii isi pierd posturile, creditorii isi pierd creantele, actionarii isi pierd sumele de bani pe care le-au investit; acest tisc este cel mai temut.
b) Riscul de insolvabilitate survine atunci cand organizatia nu mai poate face fata platilor. Incapacitatea de a-si achita angajamentele poate conduce fie la lichidare, cand nu mai este nici o sansa de salvare, fie ca se solutioneaza printr-o interventie de conjunctura, pe baza unui credit suplimentar de la banca, sau organizatia respectiva se asociaza cu alta, susceptibila de a o ajuta. In acest ultim caz, este vorba de o pierdere a independentei care, in unele situatii, poate deveni definitiva. Un asemenea eveniment lasa inevitabil o impresie de fragilitate a organizatiei, care va constitui un handicap pentru viitor.
c) Riscul pierderii autonomiei se manifesta inainte de declansarea crizei de insolvabilitate; el se manifesta atunci cand organizatia observa ca, prin mijloacele proprii, nu mai are capacitatea de a-si conserva in viitor pozitia sa in productie sau sub aspect comercial. Altfel spus, resursele de autofinantare se dovedesc insuficiente in raport cu nevoile de dezvoltare. Pentru managerul proprietar apare dilema: sa ramana o organizatie mica sau mijlocie, mentinandu-se independent, ori sa-si mareasca dimensiunile capitalului prin afilierea la o alta, mai puternica.
d) Riscul scaderii rentabilitatii este un risc mai mult de natura financiara, care exprima faptul ca, la o crestere de capital, beneficiarul net nu creste in aceeasi proportie, semnalandu-se astfel fenomenul de diluare. Acesta este riscul care planeaza asupra noilor investitii sau legat de acestea; el trebuie sa fie calculat de catre conducerea organizatiei, atunci cand se elaboreaza strategia financiara.
Concentrat, domeniul riscului se rezuma la trei cuvinte:
Analiza: sa identificam riscurile existente si sa evaluam consecintele posibile directe si indirecte;
Reducere: sa le prevenim pentru a diminua sau pentru a le elimina;
Sa ne asiguram in raport cu aparitia noilor riscuri si sa atenuam efectele neprevazute prin actiunea mijloacelor de protectie prin intocmirea unor programe de protectie corespunzatoare;
Finantare: sa stapanim ansamblul costurilor si pierderile potentiale acceptate.
Managerii recunosc ca asumarea riscului este totodata o necesitate si o placere, in functie de conducere, constatand ca este mai mult o motivatie personala decat o masura incitativa luata de organizatie.
Managerii evita riscul, mai degraba decat sa-l accepte. Ei fac aceasta reactionand pe termen scurt, in loc de a anticipa evenimente viitoare. Ei evita riscul pe care-l reprezinta un mediu nesigur prin negocierea de contracte care amortizeaza nesiguranta. Or, in investitii este nevoie de alt comportament.
Riscul inerent investitiei are ca principal suport evolutia tehnologica, progresul tehnic care permite firmelor realizarea unor modernizari, inlocuiri de utilaje. Incertitudinea specifica investitiei afecteaza toate elementele fluxului de trezorerie generat de un proiect de investitii. Sunt influentate indeosebi valorile asteptate ale rezultatelor economice si financiare: profitul, cash-flow-ul, valoarea neta, care depind de costuri, de pretul de vanzare, de volumul vanzarilor.
Ca urmare, problematica riscului in investitii trebuie abordata in toata complexitatea ei. Cercetarea stiintifica este necesar sa defineasca:
modalitatile de proiectare a riscului potential in investitii,
modalitati de organizarea gestiunii riscului si procedurile de tinere sub control a riscurilor respective. Deci:
proiectarea (prognozarea) riscului potential;
organizarea gestiunii riscului;
tinerea sub control a riscului.
In managementul si gestiunea riscului, in proiectarea acestuia si utilizarea lui in selectia variantelor de proiect, trebuie asimilata in activitatea de proiectare metodologica definitiva teoretic, respectiv:
a) metode subiective:
metoda informala (intuitiva);
raportul VAN DR (durata de recuperare);
metodele bazate pe flexibilitatea tehnologica si financiara a proiectelor;
metoda ajustarii ratelor de actualizare;
metoda ratei de randament programata, etc.
b) metode obiective:
abaterea standard;
metoda simularii probabilistice;
metoda arborelui decizional, etc.).
In gestiunea si managementul riscului investitional sunt utilizate, actualmente, mai frecvent:
analiza riscului economic (de exploatare),
analiza riscului financiar,
analiza de sensibilitate,
metoda scenariilor,
arborele de decizie si altele.
e) Riscul economic reprezinta incapacitatea intreprinderii de a se adapta la timp si cu cel mai mic cost la variatiile mediului. Mai exact, el exprima volatilitatea rezultatului economic la conditiile de exploatare.
Model de gestiune a riscului
Riscul nu depinde numai de factorii generali (pret de vanzare, cost, cifra de afaceri), ci si:
de structura costurilor,
de comportamentul lor fata de volumul de activitate. In acest context, analiza cost - volum - rezultat, analiza pragului de rentabilitate, reprezinta una dintre modalitatile de evaluare a riscului.
Riscul financiar - potrivit autorului citat - caracterizeaza volatilitatea indicatorilor de rezultate sub incidenta structurii financiare a firmei.
Capitalul organizatiei este format din doua componente (capitalul propriu si imprumutat) ce se deosebesc fundamental prin costul pe care il genereaza. Indatorarea amplifica costul si riscul financiar.
CURS III.
Documentatia pentru investitii reprezinta o necesitate obiectiva, care deriva din faptul ca investitiile angajeaza fonduri mari, resurse mari si variate, pe perioade indelungate:
a) perioada de executie, de 1 - 3 ani, in care se realizeaza eforturile de investitii, respectiv fluxurile negative de numerar;
b) perioada de exploatare, de 10 - 20 de ani, iar la constructii de peste 50 de ani, in care se produc efectele investitiilor, adica fluxurile pozitive.
Investitiile sunt in general unicat. Chiar si cele care se aseamana, au foarte multe elemente specifice.
Prin documentatie:
se reflecta aceasta specificitate,
se demonstreaza necesitatea, dimensiunile, oportunitatea, eficienta,
conditiile de realizare,
tehnologiile care se vor utiliza,
posibilitatile de finantare, etc.
In esenta, documentatia pentru investitii are, deci, ca obiect, trei scopuri de baza:
sa previna riscul in procesul investitional;
sa documenteze pe cel care formuleaza optiunea pentru investitii asupra oportunitatii, legalitatii, posibilitatilor de realizare, eforturilor (financiare, materiale, umane etc.) pe care le presupune si asupra efectelor si eficientei investitiei respective;
sa convinga pe cei care trebuie sa finanteze investitia (actionarii, bancile etc.) sa isi plaseze fondurile in investitia respectiva.
Cei care opteaza pentru investitii se pot folosi de intreaga lor libertate pentru a elabora si promova documentatia tehnica-economica cum vor, pentru a-si putea atinge scopul.
In acest sens, Guvernul Romaniei a reglementat acest cadru pentru investitiile publice, reglementare completata cu Normele metodologiei ale MF si MLPAT. Aceste reglementari au fost recomandate si celorlalti investitori.
Prin aceste reglementari se sustine ca s-a avut in vedere
In esenta, prin reglementarile mentionate sunt recomandate urmatoarele documentatii tehnico-economice:
studiul de prefezabilitate;
studiul de fezabilitate;
proiectul tehnic.
La elaborarea documentatiilor pentru investitii se parcurg, de regula, urmatoarele etape:
Studiu de prefezabilitate
Este prima documentatie tehnico - economica prin care se formuleaza:
optiunea pentru investitia respectiva,
necesitatea,
oportunitatea,
eficienta,
conditiile de realizare etc.
Are scopul aratat: concretizarea convingerilor autorului optiunii si prezentarea elementelor necesare pentru a convinge investitorii.
Recapitulativ, studiul de prefezabilitate se realizeaza, pentru:
a) Conturarea optiunii pentru investitia respectiva;
b) Crearea conditiilor pentru selectia preliminara a variantelor;
c) Estimarea preliminara a oportunitatii, eforturilor si efectelor si conditiilor de realizare;
d) Ca etapa pregatitoare pentru elaborarea studiului de fezabilitate, care deschide calea efectuarii eforturilor principale de investitii.
Toate documentatiile tehnico - economice au in general doua parti: partea scrisa si partea desenata.
La partea scrisa a studiului de prefezabilitate, se prezinta date generale despre investitie:
denumire,
amplasament,
necesitatea,
oportunitatea investitiei,
evaluarea,
eventualele acorduri si avize necesare
posibilitatea obtinerii lor,
caracteristicile principalelor costuri: cladiri, utilaje, instalatii, procese tehnologice, utilitati, asigurare resurse (materii prime, forta de munca, fonduri etc.)).
La partea desenata, SFP cuprinde planul general de amplasare, cu unele detalii strict necesare.
Structura schematica a studiului de prefezabillitate
Studiul de fezabilitate
Pe langa utilitatea aratata la SPF, SF este necesar pentru
aprobarea investitiei,
includerea ei in buget,
asigurarea resurselor de finantare,
pregatirea elaborarii proiectului tehnic, etc.
Este o documentatie tehnico - economica de specialitate, mai elaborata, pe care o pot realiza numai specialisti consacrati (institute de proiectare, departamente de cercetare - proiectare etc.). Pentru elaborarea SF, in bugetul investitorului trebuie prevazute fondurile necesare pentru plata proiectantilor si a celorlalti participanti.
La partea scrisa, pe langa partea generala tratata la SPF, apare o descriere mai completa:
constructiva,
tehnologica,
functionala a investitiei.
Se dau:
date tehnice in plus (structura constructiva, solutii tehnice etc.),
date privind forta de munca (numar, structura, locuri de munca nou create etc.),
principalii indicatori tehnico - economici (valoarea, esalonarea in timp, duratele de proiectare, executie, atingerea parametrilor proiectati - capacitatii, CA, productie, desfacere, costuri, profit, cash-flow, conditii financiare, lista principalelor utilaje si instalatii,
principalele acorduri si avize etc.
La partea desenata, printre altele, se prezinta planse pe obiective.
In principiu, nu se fac alte cheltuieli, pana la aprobarea SF:
Cateva elemente de cuprins obligatorii
a) datele generale privind investitorul;
b) analiza - diagnostic a starii sale actuale;
c) perspectivele pe care le are;
d) variantele de dezvoltare (de investire) alese;
e) indicatorii de eficienta a variantelor studiate, cu fundamentarea lor riguroasa;
f) analiza incertitudinii, riscului si sensibilitatii variantei propuse;
g) elementele de baza ale fundamentarii deciziei de investitii
Dintre datele generale privind investitorul nu trebuie sa lipseasca:
un scurt istoric,
principalii indicatori de performanta realizati,
numarul si data inregistrarii la registrul comertului,
forma juridica,
capitalul social,
domeniile de activitate actuale si propuse,
piata potentiala,
situatia amplasamentului.
Analiza - diagnostic a starii sale actuale, este o analiza SWOT, din cuprinsul careia trebuie sa rezulte:
o prezentare generala,
productie,
dotari,
stare,
proprietate,
tehnologii,
personal,
piata,
mediu,
management,
indicatorii de performanta in evolutie,
evaluare patrimoniu,
situatia financiara,
structura de proprietate,
calitatea si colaborarea cu institutiile care o atesta politica de investitii,
posibilitatile de a finanta si realiza investitia,
cercetarea stiintifica proprie,
informatizarea.
O atentie deosebita trebuie sa se acorde analizei incertitudini, riscului si sensibilitatii variantei alese, in sensul reluarii intregii actiuni de fundamentare a investitiei, insa prin prisma aparitiei unor situatii nefavorabile (cresterea cheltuielilor salariale, a taxelor vamale, a preturilor la importuri, etc.). Daca influenta acestor factori nu modifica esential indicatorii calculati in studiul de fezabilitate, investitia poate fi promovata.
Proiectul tehnic
Pe langa alte scopuri, proiectul tehnic se elaboreaza:
pentru aprobarea executiei,
pentru executia propriu-zisa a investitiei (in executie intrand si operatiunile de licitatii pentru alegerea proiectantului, a constructorilor, a furnizorilor de utilaje si instalatii etc.).
Este cea mai elaborata documentatie pentru investitii. Scopurile principale pentru care se elaboreaza, deci, sunt:
a) Aprobarea inceperii executiei investitiei;
b) Organizarea si efectuarea licitatiilor
c) Executia investitiei;
d) Receptia lucrarilor de investitii.
La partea scrisa, in descrierea generala a lucrarii, proiectul tehnic trebuie sa ofere toate informatiile necesare celor care
avizeaza,
aproba,
liciteaza,
finanteaza
executa investitia,
inclusiv celor care fac receptia si vor inregistra investitia in patrimoniu.
Proiectul tehnic contine, ca elemente obligatorii:
caietele de sarcini,
graficele de executie.
Caietele de sarcini descriu lucrarile, performantele investitiei, breviarele de calcul.
Tipologia caietelor de sarcini:
a) dupa destinatie: pentru executia lucrarilor, pentru receptie, pentru probe, pentru teste, pentru proiectare, pentru furnizori, etc.
b) dupa domeniul la care se refera : caiete de sarcini generale (pentru toate) si speciale (pentru fiecare lucrare in parte).
breviarele de calcul pentru dimensionare;
nominalizarea planselor;
caracteristicile lucrarilor;
proprietatile;
dimensiunile;
ordinea tehnologica;
standarde, normative si alte prescriptii;
conditii de receptie, etc.
Caracterul complet si corect al caietelor de sarcini reprezinta:
premisa esentiala, determinanta pentru corectitudinea licitatiilor, pentru asigurarea unei concurente loiale, esenta economiei de piata
este premisa esentiala pentru realizarea investitiei la parametrii tehnico-economici proiectati si aprobati.
La partea desenata, printre piesele de importanta maxima figureaza:
planul general,
plansele pentru obiectivele principale,
aspectele privind arhitectura,
structura de rezistenta,
instalatiile,
utilajele si instalatiile tehnologice,
dotarile etc.
Detaliile de executie
Asa cum rezulta din titlu, sunt documentatii cuprinzand detaliile tehnice necesare executantilor (ingineri, maistri, muncitori, diriginti de santier etc.) pentru executia investitiei si controlul acesteia. In cuprinsul lor prepondereaza:
plansele,
cotele,
dimensiunile,
explicatiile tehnice si tehnologice necesare etc.
Devizul general
Dupa cum s-a aratat, devizul general este o piesa comuna tuturor documentatiilor tehnico-economice aratate, fiind un document de natura financiara, cel mai complet deviz general fiind cel inclus in SF si in PT.
Utilitatea DG deriva din faptul ca, cu ajutorul lui se evalueaza efortul financiar pe care il presupune realizarea investitiilor, precum si pentru controlul utilizarii fondurilor aprobate.
Are la baza documentatia tehnica pentru care se elaboreaza (SPF, SF, PT).
Devizul general este structurat pe:
parti,
capitole,
obiecte de investitii,
categorii de lucrari.
Partea I: Cheltuieli pentru executia investitiei si darea ei in exploatare
Cap. 1: Cheltuieli pentru obtinerea si amenajarea terenului
In acest capitol se cuprind trei grupe de cheltuieli:
Cheltuieli pentru obtinerea terenului: pentru cumparare, concesionare, expropriere, despagubiri, schimbare de destinatie etc.
Cheltuieli pentru amenajare: demolari, demontari, evacuari, deviere de retele, sistematizare, nivelare, defrisare, stramutare constructii si alte amenajari;
Cheltuielile cu amenajarile pentru protectia mediului.
Cap. 2: Cheltuieli pentru realizarea infrastructurii.
Studiu de teren: topo, geo, hidro;
Cheltuieli pentru elaborarea documentatiilor tehnico-economice si engineering;
Cheltuieli pentru consultanta si asistenta tehnica, precum si cheltuieli de supraveghere a lucrarilor, etc
Cheltuieli pentru obtinerea avizelor, acordurilor si autorizatiilor: certificat de urbanism, autorizatie de constructie sau pentru demolari sau dezinfectari, modificari etc., autorizatie de foraje, escavari, racordari etc., acorduri etc.;
Cheltuieli cu organizarea licitatiilor: cumparare documentatii, multiplicare, onorarii experti si pentru membrii comisiilor, publicitate etc.
Cuprinde cheltuielile pentru constructia propriu-zisa a investitiei, inclusiv cu dotarile necesare, care cuprinde:
Cheltuielile de realizare pe fiecare obiect de investitii (hale, centrale termice etc.) si pe categorii de lucrari;
Cheltuielile pentru montajul utilajelor si instalatiilor;
Cheltuielile cu dotarile din tara si din import etc.;
Cheltuielile pentru cumpararea sau producerea utilajelor si instalatiilor tehnologice.
Cuprinde urmatoarele grupe de cheltuieli:
Cheltuielile pentru organizare de santier (care se stabilesc ca procent din valoarea lucrarii - de regula, sub 5%);
Cheltuieli diverse si neprevazute (in general la lucrarile de investitii, care sunt activitati complexe, nu se poate prevedea, cu exactitate, totul, in documentatie. Pentru aceste scapari, in devizul general se prevad sume la acest capitol, sume care se stabilesc tot in procente din valoarea lucrarii (si, de regula, nu depasesc 5%). Nu se pot efectua, din aceste prevederi, obiective noi, neprevazute in devizul general, cu numai completari la cele existente (de pilda, cosul de fum la o hala);
Cheltuieli cu comisioanele , care se stabilesc tot in procente din valoarea lucrarii (fiind de regula, sub 2%) precum si alte taxe si cote legale.
Sunt cuprinse cheltuielile de aceasta natura: pentru pregatirea personalului, pentru probe, incercari, rodaje, expertize, receptii etc. La probe, se trece pe cheltuieli numai diferenta dintre valoarea produselor bune si cheltuielile cu probele efectuate.
In aceasta parte a devizului general se cuprinde valoarea ramasa actualizata a constructiilor, utilajelor, echipamentelor etc., care au existat pe terenul pe care se realizeaza investitia si au fost incorporate, fara plata, in investitie. Ex.: o centrala termica, o cale ferata, un depozit etc.
Scopul prevederilor din aceasta parte a DG este sa asigure comparabilitatea investitiilor, mai cu seama la calculul indicatorilor de eficienta, de performanta. Aceasta prevedere din devizul general este deci numai pentru calcul, nu este o cheltuiala care trebuie sa fie finantata.
Reprezinta o cheltuiala care trebuie sa fie finantata. Ea trebuie sa acopere necesarul financiar pentru primul ciclu de activitate dupa intrarea investitiei in exploatare, dupa care productia urmeaza sa se finanteze din fondul de rulment creat prin vanzarea produselor si serviciilor.
Se spune ca eficienta este schimbul de resurse si de timp, cu avantajele previzionate.
Efectele pe care le pot produce investitiile insa nu sunt numai de natura economica, ci se manifesta pe un plan mai larg. Datorita varietatii acestor efecte, ele au fost clasificate astfel:
efecte economice;
efecte sociale;
efecte politice.
Deci, cand se abordeaza eficienta investitiilor, trebuie sa fie avut in vedere intreg spectrul acestor efecte.
Eficienta investitiilor poate fi analizata:
la nivelul investitiei respective,
la nivel micro,
la nivel de ramura,
la nivel macro etc.
Eficienta economica, care reprezinta parametrul de baza de analiza la cele mai multe obiective de investitii, poate evolua.
Intr-o perioada efectele pot sa creasca proportional cu eforturile sau intr-un ritm mai ridicat, ca apoi sa apara fenomenul de "saturare", dupa care efectele pot stagna sau pot sa scada.
Evaluarea eficientei investitiilor deci presupune adancirea analizei structurii si volumului eforturilor si efectelor investitiilor respective.
Elemente de structura ale eforturilor pentru investitii si principalele masuri pentru comprimarea si optimizarea volumului si structurii acestorasint;
Eforturile de investitii cu investitiile directe
Investitia directa reprezinta structura de baza a eforturilor investitionale. Ea se refera la:
partea procesului investitional care vizeaza scopul final al acelei investitii,
ratiunea realizarii obiectivului respectiv,
capacitatea lui de a satisface segmentul de piata, adica nevoia sociala care ii justifica realizarea. (Nevoia sociala este un complex, si, ca urmare, asupra elementelor sale esentiale vom reveni la studiul de oportunitate).
Ca valoare, acest efort de investitii este format, in esenta, din urmatoarele elemente:
a) lucrari de constructii, a caror valoare rezulta din insumarea devizelor pe obiecte ale tuturor obiectelor de investitii care urmeaza a se realiza.
Ca mod de evaluare, insumarea cuprinde toate obiectele mentionate, evaluate la preturi de deviz, pe categorii de lucrari si pe articole de deviz:
b) valoarea utilajelor si instalatiilor tehnologice.
Utilajele si instalatiile tehnologice, sunt cele din tehnologia proiectata si pot fi:
productiei de serie (fie la furnizorii respectivi, fie in productia beneficiarului de investitii). In acest caz, nu sunt probleme deosebite de evaluare, in sensul ca valoarea reprezinta pretul de livrare al acestora;
productie de unicate, situatie in care utilajele si instalatiile tehnologice in cauza trebuie sa fie in prealabil omologate legal, iar pretul de evaluare va fi cel stabilit dupa omologare;
din import, situatie in care preturile de evaluare sunt cele specifice pentru importuri, a caror formare este mai complicata si nu este locul pentru a fi prezentata aici, dar care, evident trebuie respectata riguros
c) Valoarea dotarilor independente. Dotarile sunt utilajele, instalatiile, mobilierul, etc., care nu au legatura directa cu tehnologiile de fabricatie, si sunt cele stabilite prin lista distincta, elaborata de proiectantul si beneficiarul de investitii si pot fi, ca si utilajele tehnologice, din productie de serie, nicate, sau din import, iar preturile se stabilesc ca atare.
Investitia directa reprezentand ponderea principala a efortului de investitii, determinarea efortului trebuie sa se faca cu toata rigoarea si atentia.
Dimensiunea acestui efort tine de modul in care s-a conceput capacitatea de productie a obiectivului respectiv de investitii, fiind o relatie directa de conditionare intre cele doua categorii economice. Este, deci, o problema de fond a investitiei in cauza.
Capacitatea de productie este un concept de complexitate deosebita. Prin ea se realizeaza efectele investitiei. Este determinata de factori multipli, intre care:
cererea pietei,
potentialul de finantare al beneficiarului.
Eforturile de investitii cu investitiile colaterale
Investitiile colaterale sunt acele lucrari care nu au caracter de investitie directa, dar sunt legate de aceasta, teritorial si functional. Prin ele, se asigura investitiilor directe conditiile necesare functionarii, respectiv utilitatile: apa, energie, canalizare, etc.
In investitiile colaterale se includ lucrarile de utilitati numai pana la reteaua publica, respectiv retelele magistrale, daca racordul trebuie facut acolo.
Dimensiunea efortului pentru astfel de investitii este determinata, hotarator, de amplasarea rationala a obiectivului de investitii in zona, care, la randul ei, depinde de colaborarea dintre beneficiarul investitiei, proiectant si organismele de avizarea si aprobarea investitiei.
Criterii de amplasare rationala sunt multiple, dar dintre ele nu trebuie sa lipseasca:
a) criteriul functional-tehnologic, respectiv punerea in valoare cat mai deplin a eforturilor incorporate in utilajele si instalatiile tehnologice, a cooperarilor, etc.;
b) criteriul natural-constructiv, adica o uzina care lucreaza cu multa apa, se amplaseaza cat mai aproape de sursa de apa, una cu volume mari de transport, langa calea ferata, etc.;
c) criteriul social-politic, cu cerintele care se deduc din aceste notiuni;
d) criteriile restrictive (de mediu, cele impuse de conservarea zonelor istorice sau turistice - multe putandu-se transforma din restrictii, in avantaje, etc.).
Aceasta grija trebuie sa se concretizeze, pana la definitivarea documentelor prin care se stabileste amplasamentul investitiei:
a) planul de urbanism general (PUG);
b) planul de urbanism zonal (PUZ)
c) planul de urbanism de detaliu (PUD).
Eforturile de investitii si investitiile conexe
Investitiile conexe sunt lucrari necesare in alte ramuri sau sectoare de activitate, ca urmare amplasarii investitiilor directe si colaterale si au rol crearea conditiilor pentru functionarea acestora din urma (ex: regularizari ale unor cursuri de apa, marirea capacitatii statiilor de cale ferata, de epurarea apei, constructia de locuinte, drumuri, alte dotari social culturale, etc).
De regula, in efortul de investitii conexe se include numai cota parte din aceste lucrari, corespunzator gradului de deservire a investitiilor de baza si colaterale, pe baza de deviz financiar.
Ca si efortul pentru investitiile colaterale si efortul pentru investitiile conexe depinde de rationalitatea cu care s-a ales amplasamentul investitiei de baza.
Investitia conexa inglobeaza efectul propagat al investitiei directe in ramurile si sectoarele respective, in amonte, in ramurile producatoare si prestatoare de servicii si in aval, in ramurile prelucratoare si social - culturale.
Eforturile de investitii pentru obtinerea si amenajarea terenului
In legatura cu terenul, dupa anul 1989 s-au produs mutatii radicale. Efortul de investitii nu mai inseamna numai costul exproprierii. Astazi terenul este un raport de drept civil. Pretul terenului care se cumpara se negociaza, iar cel din proprietatea beneficiarului se evalueaza in functie de alte variante de utilizare.
Pretul negociat se include in efortul de investitii, la care se adauga amenajarile necesare, stramutarile, etc.
Modul de rezolvare a acestor probleme este discutabil. S-au conturat o serie de opinii, dintre care mentionam:
a) daca terenul are destinatie agricola. Efortul de investitii ar trebui afectat cu venitul global agricol pe perioada functionarii investitiei;
b) daca terenul are destinatie agricola si se schimba cu altul, dar la care sunt necesare lucrari de imbunatatire funciare, efortul de investitii il reprezinta costul achizitiei, plus lucrarile de imbunatatire funciare, minus pretul obtinut la schimb;
c) daca terenul nu are utilitate, nu reprezinta efort de investitii (noi consideram ca este incorect si ca ar trebui sa se procedeze ca in cazul activelor fixe existente pe teren si preluate in investitie, aceasta pentru comparabilitatea eficientei investitiilor), etc.
In general, efortul de investitii pentru obtinerea si amenajarea terenului, cuprinde:
pretul de achizitie,
cheltuielile pentru exproprieri,
cheltuielile pentru eliberarea amplasamentului (demolari, defrisari, desecari, cheltuieli de amenajare pentru a deveni utilizabil pentru investitie, cheltuielile de stramutare de active fixe etc.).
Dimensiunea acestui efort de investitii, ca si la investitiile colaterale si conexe, depinde de rationalitatea cu care s-a ales amplasamentul investitiei.
Volumul acestui efort se stabileste pe baza de devize financiare si de devizul pe obiect, pentru lucrarile propriu zise, daca executia lor o face acelasi constructor.
Eforturile de investitii pentru refacerea si protectia mediului
Viitorul va presa asupra eforturilor de investitii cu astfel de cheltuieli, datorita degradarilor care s-au produs pana in prezent si datorita preocuparilor mai atente pentru protectia si conservarea mediului. Ca urmare, la alegerea amplasamentelor trebuie sa se manifeste mai multa grija din acest punct de vedere.
Eforturile care trebuie sa se faca sunt impuse, de regula, prin acordul de mediu si poate avea trei componente distincte:
a) costuri pentru refacerea mediului afectat de investitia in cauza;
b) costuri pentru protectia mediului;
c) costuri pentru evitarea poluarii mediului.
Dimensiunea acestui efort tine de o serie de factori, cum sunt:
rationalitatea amplasamentului,
calitatea tehnologiilor alese,
gradul de degradare a mediului si al poluarii,
exigentele organelor de avizare, etc.
Efortul se include in volumul investitiei pe baza de deviz financiar, sau de deviz pe obiect, daca lucrarile sunt executate de catre acelasi constructor.
Efortul de investitii pentru organizarea de santier
Acest efort de investitii se face pentru a crea constructorului conditiile tehnico-organizatorice si materiale pentru executia obiectivului de investitii respectiv.
Dimensionarea acestui efort se face pe baza de documentatie separata - proiectul de organizare de santier.
Volumul acestor eforturi depinde de rationalitatea alegerii amplasamentului si de simtul gospodaresc al beneficiarului, constructorului si proiectantului.
Cheltuielile de organizare de santier se pot concretiza in obiecte definitive, sau provizorii. Obiecte definitive se realizeaza atunci cand dupa terminarea executiei investitiei obiectelor de organizare de santier li se poate asigura o utilitate justificata economic. Sunt preferabile astfel de obiecte, care asigura recuperarea, de regula, sau in cea mai mare parte, a costurilor cu realizarea lor. Obiectele provizorii se fac atunci cand nu li se mai poate asigura o utilitate economicoasa in continuare, dupa terminarea executiei obiectivului de investitii si urmeaza sa fie dezafectate si valorificate ca atare.
Oricum ar fi justificate, cheltuielile de organizare de santier trebuie sa fie comprimate la maximum
Proiectul de organizare de santier se elaboreaza de catre constructor, dupa castigarea licitatiei si contractarea lucrarilor cu beneficiarul.
Graficul de executie a lucrarilor de organizare de santier trebuie sa fie corelate strict cu cerintele rezultate din graficul de executie a obiectivului de investitii pentru care se realizeaza. In nici o situatie, intarzierea executiei lucrarilor de organizare de santier nu trebuie sa duca la intarzierea executiei lucrarilor de baza.
Efortul de investitii cu necesarul de fond de rulment
Este un element de efort de investitii fara echivoc, fiind parte componenta a devizului general (Partea a III-a).
Dimensiunea acestui efort tine:
de solutiile tehnologice adoptate,
de capacitatea de productie,
de tipul productiei,
de normele de stoc si de aprovizionare,
de viteza de rotatie a activelor circulante,
de preturile de aprovizionare,
de modul de pregatire a intrarii in exploatare a investitiei,
de durata rodajului si probelor,
de performantele proiectantului si beneficiarului,
de rationalitatea amplasamentului,
de alti factori.
Este efortul financiar pentru prima dotare la investitiile productive, pentru realizarea unui ciclu de productie (primul).
Metoda de calcul este cea generala:
FR = productia, la costuri complete/nr. de circuite = necesarul de active circulante pentru un circuit.
Efortul de investitii pentru activele fixe existente pe amplasament, care se preiau in investitie contra-cost si a celor care se dezafecteaza din cauza investitiei
Activele fixe care se gasesc pe amplasamentul investitiei se pot afla in urmatoarele ipostaze cu efecte asupra procesului investitional:
a) active fixe utilizabile, necesare in procesul investitional, apartinand beneficiarului de investitii, care se includ in valoarea investitiei (partea a II-a din devizul general) gratuit, doar pentru comparabilitatea investitiei, deci fara a fi un efort de investitii si fara a necesita resurse de finantare;
b) active fixe utilizabile, necesare procesului investitional, care se preiau in investitie, contra cost, si care reprezinta un efort de investitii, intrand in una dintre categoriile de eforturi prezentate pana aici, dupa caz, care trebuie sa se finanteze;
c) active fixe care nu apartin beneficiarului investitiei, care nu mai sunt necesare si urmeaza a se dezafecta, reprezentand, de asemenea un efort de investitii, intrand in aceleasi categorii, aratate, care trebuie sa se finanteze (asemenea situatii trebuie sa se evite, pe cat posibil, la alegerea amplasamentului, pentru ca ele reprezinta distrugeri).
Efortul de investitii generat de proiectarea investitiei
Elaborarea documentatiilor tehnico-economice, de regula nu se face gratuit, ci contra cost. Cand aceasta activitate se realizeaza cu forte ale beneficiarului, avem doua situatii:
a) cand personalul respectiv lucreaza in acord, costurile salariale, plus costul eventualelor colaborari, reprezinta eforturi investitionale si se cuprind in devizul general la capitolul proiectare si trebuie finantat;
b) cand personalul respectiv lucreaza in regie si cheltuielile salariale respective se suporta din costurile de productie, costurile respective se recupereaza din fondurile de investitii si devin profit.
De cele mai multe ori insa, se face de catre firme de specialitate, pe baza de contracte de proiectare, adjudecate prin licitatie, costurile respective devenind eforturi de investitii, care se finanteaza.
In ambele variante, perfectionarea muncii in proiectare, utilizarea de metode stiintifice de proiectare si de organizare a productiei si muncii in proiectare, duc la scaderea costurilor, la reducerea tarifelor de proiectare, la succes in concurenta si la reducerea eforturilor investitionale.
Efortul de investitii generat de executia investitiei
Asa cum s-a aratat la tipologia investitiilor, executia obiectivelor de investitii se poate face in regia beneficiarului, sau in antrepriza. In ambele situatii, executia se realizeaza pe baza proiectului de organizare de santier. Aceasta contine, ca piese de baza,
graficul general de executie a lucrarilor
planul general,
graficul de esalonare a lucrarilor
Aceste documente mai prevad:
a) tehnologia de executie adoptata, pe obiecte si categorii de lucrari, metodele si solutiile ce se vor folosi, ordinea de executie, mijloacele utilizate, etc.;
b) graficul asigurarii necesarului de forta de munca;
c) graficul asigurarii resurselor materiale;
d) graficul asigurarii utilajelor si mecanismelor de constructii;
e) solutiile de amplasare si realizare a obiectelor de organizare de santier;
f) necesitatile de utilitati si modul lor de asigurare;
g) masuri pentru scurtarea duratelor de executie si pentru predarea in devans capacitatilor de productie care au conditii de intrare in exploatare, etc.
Sunt, deci, premise pentru
organizarea stiintifica a productiei si muncii in constructii,
reducerea costurilor,
succes in competitie, toate, reflectandu-se, apoi, in reducerea eforturilor de investitii pentru executia obiectivelor de investitii.
CURS V.
Elementele de structura, generale, ale efectelor investitiilor si principalele masuri de amplificarea lor si de optimizare a structurii acestora
Ratiunea realizarii oricarei investitii o reprezinta nu eforturile, ci efectele pe care investitia respectiva le poate produce.
O investitie nu poate produce orice efecte, ci numai cele de natura sa satisfaca o necesitate sociala, respectiv un mesaj, o cerere a pietei interne sau externe.
Eforturile care se fac, deci, nu sunt un scop in sine, ci un mijloc prin care se obtin efectele scontate. Ca urmare, orice efort care nu are o relatie directa, nemijlocita, cu acest scop, nu trebuie facut, ci, dimpotriva, trebuie evitat pe toate caile si cu toata fermitatea.
In mod firesc, deci, inceputul procesului investitional trebuie sa il reprezinte efectele pe care le urmarim si, abia in faza urmatoare, se pun problemele dimensionarii eforturilor pe care obtinerea efectelor respective le antreneaza.
Studiile de oportunitate
Studiile de oportunitate, in generale, au ca scop
identificarea posibilitatilor de a investi eficient,
atragerea de investitori,
reactia mediului de afaceri la intentia de a investi,
efectuarea de estimari globale privind resursele si piata de desfacere, etc.
Ca tipologie, studiile de oportunitate se impart in trei categorii:
regionale,
sectoriale,
speciale.
Studiile de oportunitate regionale, de regula, cuprind:
posibilitatile de a investi intr-o zona administrativa cu un anumit specific si potential,
cererea,
excedentul de forta de munca,
posibilitatile de constructii, de aprovizionare si desfacere,
posibilitatile de afaceri in general,
interesele organelor administratiei locale, etc.
Structura generala a unui studiu de oportunitate regional cuprinde
a) caracteristicile generale ale zonei (populatia, exporturile, importurile, principalii factori de productie existenti);
b) structura existenta a ramurilor si strategiile de dezvoltare;
c) infrastructura;
d) estimari ale evolutiei cererii;
e) costurile estimate si posibilitatile de finantare;
f) principalele avantaje oferite pentru a investi.
Studiile de oportunitate sectoriale, cuprind, in esenta:
a) oportunitatile existente in sectorul investigat (constructii, transporturi, industrie alimentara, etc.);
b) importanta sectorului respectiv la nivel local si pe ansamblul economiei;
c) perspectivele sectorului si strategiile de dezvoltare existente;
d) avantajele globale si restrictii.
Studiile de oportunitate speciale vizeaza probleme si aspecte concrete care au tangenta cu investitia (resurse, pe categorii; cerere, pe beneficiari potentiali; etc.).
Calitatea studiilor de oportunitate se apreciaza printr-o serie de parametrii, dintre care exemplificam:
a) volumul si calitatea resurselor identificate;
b) volumul si structura cererii potentiale stabilite;
c) mutatiile favorabile previzibile cu implicatii pozitive asupra investitiei;
d) posibilitatile de integrare si cooperare din zona identificate;
e) conturarea unor perspective viabile;
f) incadrarea in tendintele macroeconomice;
g) eficienta si disponibilitatile factorilor de productie;
h) posibilitatile de export si de reducere a importurilor.
Fara studii de oportunitate elaborate stiintific si luate in seama, urmate de studii de marketing pertinente, orice investitie devine un hazard. In toate aceste investigatii, in amonte trebuie sa se afle studiile privind nevoia sociala, un concept deosebit de complex, incluzand trebuintele individuale si generale.
Mecanismul formarii si manifestarii nevoii sociale este foarte complex si dinamic.
Nevoia sociala are doua mari componente:
a) nevoia sociala potentiala, semnificand ca sunt mai multe aspiratii, dar care nu sunt bine definite evaluate, dar sunt de luat in studiu;
b) nevoia sociala reala, care reprezinta nevoile potentiale conturate si evaluate.
Nevoia sociala reala genereaza la randul ei o cerere potentiala, care poate deveni reala (si, aceasta intereseaza pe investitor), numai daca poate fi sustinuta financiar.
Nevoia sociala este variata, concreta, sau compusa, iar din punct de vedere al frecventei, poate fi curenta, periodica sau sezoniera.
La analiza si operationalizarea nevoii sociale trebuie sa se tina seama de imbinarea cerintelor actuale cu cele de perspectiva.
Atat nevoia sociala, cat si investitiile necesare pentru satisfacerea ei, trebuie previzionate tinand seama de mutatiile care se pot produce in aceste domenii (specialistii spun ca nu este de prisos sa se tina seama si de programele formatiunilor politice).
La studierea nevoii sociale si la elaborarea studiilor de oportunitate trebuie sa-si aduca o contributie hotaratoare cercetarea stiintifica si organismele statale de prognoza si planificare.
Tipologia efectelor investitiilor
Tipologia efectelor pe care le pot genera procesele investitionale este variata. Redam, mai jos, cateva criterii uzuale de clasificare:
a) dupa structura:
efecte de volum (venituri, cifra de afaceri, productie, apartamente, etc.);
efecte calitative: valoare adaugata, nivel de trai, etc.;
efecte financiare: valoare, profit etc.;
b) dupa impact:
efecte directe (de regula se produc la beneficiar);
efecte indirecte, sau propagate (care se pot produce la beneficiar, dar si la altii, ex: cresterea gradului de civilizatie);
c) dupa periodicitate:
efecte anuale;
efecte totale;
efecte prezente;
efecte viitoare;
d) dupa finalitate:
efecte brute;
efecte nete;
e) dupa natura lor:
efecte fizice;
efecte valorice;
f) dupa impactul asupra vietii:
efecte tehnice;
efecte tehnio-economice;
efecte economice;
efecte sociale;
efecte politice;
Indiferent de natura lor, in programare si realizare, trebuie sa se respecte urmatoarele cerinte:
a) sa fie realizate la nivel maxim;
b) sa se obtina cat mai repede;
c) sa se prelungeasca la maxim durata de obtinere a eficientei nete.
Eficienta investitiilor provine din toate etapele de derulare a procesului investitional. Redam mai jos, principalele etape:
aparitia necesitatii investitiei;
fundamentarea necesitatii investitiei prin studiul de oportunitate;
adoptarea deciziei de a investi;
elaborarea temei de proiectare;
elaborarea studiului de amplasament;
elaborarea studiilor topografice si geotehnice;
elaborarea planurilor de urbanism;
obtinerea certificatului de urbanism;
elaborarea studiului de prefezabilitate;
obtinerea acordurilor si avizelor;
elaborarea studiului de fezabilitate si aprobarea lui;
includerea investitiei in buget;
elaborarea proiectului tehnic;
obtinerea autorizatiei de constructii;
aprobarea inceperii executiei investitiei;
elaborarea detaliilor de executie;
organizarea licitatiilor (ca timp, aceasta activitate se plaseaza inaintea angajarii oricarei cheltuieli la care legea prevede licitatie);
incheierea contractelor economice (care are loc, pe baza licitatiilor castigate, unde legea prevede acest lucru, inaintea derularii activitatilor ce se contracteaza);
executia investitiei;
receptia lucrarilor de investitii;
darea in exploatare a investitiei;
atingerea parametrilor proiectati;
functionarea investitiei la parametrii proiectati, sau in conditii economice;
dezinvestirea.
In fiecare etapa, factorii implicati au responsabilitati si isi pot aduce o mare contributie la cresterea eficientei investitiilor, dar pana la urma acest ciclu, are trei faze distincte:
a) proiectarea;
b) executia;
c) atingerea parametrilor tehnico-economici proiectati si exploatarea economicoasa a obiectivului respectiv de investitii o perioada cat mai mare de timp.
Fiecare dintre aceste faze are o durata, care cu cat este mai redusa, in cazul proiectarii, executiei si atingerii parametrilor tehnico-economici proiectati si mai indelungata, in cazul exploatarii eficiente, cu atat efectele asupra eficientei investitiei sunt mai mari.
Investitiile productive, care detin ponderea principala in cadrul celor care sunt promovate in cadrul firmelor, au ca parametru de baza de arbitrare eficienta economica.
Eficienta economica se contureaza inca din faza de formulare a optiunii pentru investitie si se defineste si masoara tot mai exact in fazele urmatoare ale procesului investitional, in proiectare, finantare, executie, in atingerea parametrilor tehnico-economici proiectati si in exploatare. La maximizarea eficientei economice isi pot aduce o contributie importanta si entitatile care au competente de a autoriza, aviza si aproba investitiile (avize pentru amplasament, pentru asigurarea agentului termic, pentru racorduri la retelele de utilitati etc.).
Dar, in esenta, solutionarea, in conditii de eficienta economica maxima, a problematicii investitiilor, ca localizare finala a raspunderii, cade in sarcina beneficiarului investitiei, proiectantului si executantului.
Beneficiarul investitilor
Beneficiarul, ca destinatar final al eficientei economice a investitiei, este acela care trebuie sa-si creeze conditiile pentru a impune eficienta pe tot itinerariul procesului investitional aratat. El este acela care hotaraste daca trebuie, cand si cum investitia, cu tot ce tine de ea (fundamentarea optiunii, efectuarea studiilor de piata, amplasarea si dimensionarea investitiei in concordanta cu concluziile acestor studii, selectarea, prin licitatii corect efectuate, a proiectantilor, executantilor si furnizorilor etc.).
Din cele prezentate, rezulta, fara echivoc, ca o greseala facuta in faza in care raspunderea revine beneficiarului (optiunea, alegerea amplasamentului, a proiectantului, a executantului etc.), are foarte putine sanse sa mai fie reparata, integral, in celelalte faze ale procesului investitional. Ca urmare, beneficiarul nu are argumente sa se supere, de regula, pe insuccesul investitiei sale, pe altcineva, fara sa-si vada, in prealabil, propria sa vina.
Optiunile (evident, bune, judicios conturate, ale beneficiarului de investitii) sunt concretizate (si eventual imbunatatite) de catre proiectant si constructor.
Beneficiarul este proprietarul investitiei si ca urmare, trebuie sa se comporte ca atare, sa-si asume acest rol si sa-si impuna vointa suverana. De pe aceasta pozitie:
a) el isi orienteaza investitiile pe ramuri, sau sectoare de activitate, in functie de concluziile desprinse din studiile de oportunitate si de marketing dispuse si realizate, asigurand concordanta dintre investitie si nevoia sociala, conditie vitala pentru succesul investitiei respective;
b) ca proprietar al fondurilor investite si ca "guvernator" al lucrarilor, el fixeaza coordonatele de baza ale eficientei investitiei si in calitate de factor de decizie unic, stabileste prioritatile de esalonare in timp a principalelor etape ale procesului investitional (in aceasta viziune, la inceputul asezarii responsabilitatilor, pentru orice insucces, asa cum am aratat, se afla persoana sa);
c) el este acela care hotaraste capacitatea de productie si complexitatea investitiei, de care depind, nemijlocit, toti ceilalti parametrii ai investitiei (este locul de atentionare ca o supra sau subestimare a capacitatii de productie antreneaza cele mai grave consecinte in procesul investitional, care, de regula, sunt iremediabile, iar pagubele irecuperabile);
d) el poate antrena irosirea de fonduri, prin megalomanie, structuri greoaie si inadaptabile, finisaje exagerate, disproportionalitate intre partea activa a investitiei si celelalte parti, necorelari, etc;
e) el decide, in ultima instanta, amplasamentul investitiei, decizie ireversibila, care isi pune amprenta, pozitiv sau negativ, asupra intregului proces investitional, incepand cu problemele de mediu, de utilitati, de aprovizionare si desfacere, etc.;
f) el aproba documentatiile tehnico-economice ale investitiilor;
g) prin acceptarea caietelor de sarcini, organizarea si adjudecarea licitatiilor, daca sunt necorespunzatoare, invita la nereguli si ineficienta toti factorii implicati in investitia respectiva, proiectanti, constructori, furnizori de utilaje, etc.;
h) el incheie contractele economice cu proiectantii, constructorii, furnizorii de utilaje si utilitati, etc. si aproba orice initiativa a acestora care iese din clauzele contractuale;
i) erorile beneficiarului au consecinte in lant si de mari proportii, de cele mai multe ori fiind iremediabile, etc.
Rezulta, fara echivoc, rolul fundamental, determinant, al beneficiarului de investitii in procesul investitional. Aceasta pozitie importanta impune beneficiarului investitiei o cultura investitionala minima.
Dar, investitiile, in ansamblul lor, reprezinta o specialitate si importanta si dificil de asimilat. Acest lucru impune ca beneficiarul de investitii sa-si asigure o consiliere de specialitate adecvata, insa pornind de la postulatul mentionat, si anume, pana la urma, decizia ii apartine. Este un paradox, beneficiarul nu participa efectiv la conceperea si realizarea investitiei, dar prezenta lui in procesul investitional este obligatorie.
Un auxiliar important al beneficiarului de investitii, in realizarea misiunii sale, inegalabile si nesubtituibile, il reprezinta asa numitul "diriginte de santier", care il reprezinta in toate etapele procesului investitional, avand ca sarcina unica, aceasta misiune "de a nu se misca nimic fara stirea sa si in limitele aprobarilor date de catre beneficiarul de investitii".
Proiectantul investitiei
Proiectantul, la randul sau, are posibilitati multiple de actiune, atat pentru maximizarea intereselor proprii, cat si a celor ale beneficiarului, cu conditia sa fie cointeresat sa faca acest lucru.
Eficienta muncii proiectantului ar trebui, in esenta, sa se concretizeze in urmatoarele performante:
a) scurtarea termenelor de proiectare (care, pornind de la implicatiile uzurii morale, avantajeaza pe toti cei angrenati in procesul investitional);
b) alegerea unor solutii tehnice si tehnologice bune, care ar trebui, in toate cazurile, sa amplifice efectele potentiale ale unei investitii;
c) aceste solutii ar trebui, firesc, sa conduca la reducerea costului investitiei si la amplificarea rezultatelor acesteia.
Proiectantul, deci, la randul sau, are mari responsabilitati in procesul investitional, dintre care enumeram:
a) el concepe obiectivele de investitii, defineste tehnologiile de fabricatie, stabileste utilajelor si instalatiilor tehnologice, etc.;
b) el alege solutiile de proiectare, creeaza cadrul pentru aplicarea unor metode moderne de organizarea productiei si a muncii in noul obiectiv de investitii, el esaloneaza proiectarea, executia, darea in exploatare a obiectivului respectiv, atingerea parametrilor tehnico-economici proiectati si modul de exploatare, etc.;
c) in ceea ce priveste tehnologiile de fabricatie, el alege si decide:
gradul de modernitate, in functie de cuceririle stiintei si tehnicii si de posibilitatile financiare ale beneficiarului de investitii;
parametrii utilajelor si instalatiilor;
siguranta in exploatare;
gabaritele, greutatea, consumurile, randamentele, etc;
d) el poate alege o structura constructiva, organizatorica si functionala performanta;
e) el defineste volumul si structura exporturilor si a importurilor posibile;
f) de el depinde optimizarea suprafetelor ocupate de obiectivul de investitii;
g) el calculeaza si sustine indicatorii de performanta ai investitiei respective, etc.
Rezulta, fara echivoc, si rolul proiectantului in procesul investitional. In fapt, dimensioneaza eforturile si efectele investitiei in cauza.
Reducerea duratei, a costului proiectarii, cresterea eficientei investitiei ar trebui sa fie o modalitate de lucru constanta in proiectare. De pe urma unei relatii normale intre beneficiar, proiectant si constructor, ar trebui sa castige toti.
Pentru scurtarea duratei de proiectare, trebuie sa se aplice toate masurile care tin de cresterea productivitatii muncii in acest domeniu (organizare, proiectare asistata de calculator, aplicarea metodelor de proiectare de mare productivitate etc.).
In ceea ce privesc metodele la care ne-am referit, ca orice metoda, fiecare are avantajele si dezavantajele ei, obiectivele scontate realizandu-se doar atunci cand li se valorifica avantajele si se comprima dezavantajele.
Sunt cunoscute trei astfel de metode generale:
d) Proiectarea pe baza de licente
Licenta este un rezultat omologat, proprietate privata, care poate fi comercializat.
Avantaje:
un grad ridicat de siguranta (fiind deja testata, omologata, utilizata);
scurteaza durata de proiectare si executie;
in general, daca furnizorul este o firma de prestigiu, o investitie proiectata si realizata dupa o astfel de licenta are o imagine comerciala buna din start etc.
Dezavantaje:
de regula, licentele se vand dupa o anumita perioada de exploatare, deci incorporeaza in ele o doza de uzura morala;
in general, sunt scumpe, costa mult;
daca se apeleaza prea mult la aceasta metoda, se inhiba fortele de cercetare si proiectare proprii etc.
e) Proiectarea pe baza metodelor de referinta
Modelul de referinta este un produs omologat, proprietate privata, care indeplineste conditiile legale pentru a fi comercializat. Proiectarea se face prin dezmembrarea produsului in partile sale componente si prin prelevarea, in acest mod, a informatiilor necesare reproducerii acelui produs (evident, cu acordul proprietarului).
Metoda are aproximativ aceleasi avantaje si dezavantaje ca si metoda licentelor.
f) Proiectarea prin forte proprii
Avantaje:
costa, de regula, mai putin;
formeaza in cadrul firmei atat specialistii necesari, cat si baza teoretico-metodologica de care au nevoie, tinand firma racordata la cuceririle stiintei si tehnicii.
Dezavantaje:
un grad redus de siguranta;
mareste durata de proiectare;
uneori se fac eforturi (de toate categoriile, mai cu seama umane si financiare) pentru a se "inventa" ceea ce s-a creat deja in alta parte (dezavantajul poate fi atenuat prin documentare).
Proiectarea are doua tronsoane, in general distincte, cu obiective specifice
proiectarea constructiva a investitiei;
proiectarea tehnologica.
Proiectarea constructiva vizeaza "camasa" investitiei, respectiv amenajarea amplasamentului si realizarea constructiilor viitoarei investitii, inclusiv racordurile la utilitati si amplasamentele si montajul utilajelor si instalatiilor.
Aceasta zona a proiectarii trebuie sa fie marcata de grija pentru suplete, pentru a se realiza numai strictul necesar, pornind de la sintagma ca "zidurile nu produc profit", ci doar creeaza "ambientul" pentru realizarea acestuia.
Reamintim, cu referire la aceste aspecte, indicatorul "ponderea lucrarilor de constructii-montaj" si cerintele reducerii nivelului acestuia, in functie de specificul investitiei, la minimum necesar (reducerea suprafetelor, a spatiilor neutilizate, a constructiilor neproductive, solutii tehnice de executie ieftine, utilizare materiale de constructii locale, mecanizare in constructii etc.).
Proiectarea tehnologica insa este mult mai pretentioasa si dificila. Ea vizeaza "sufletul investitiei", capacitatea acesteia de a produce profit (utilaje si instalatii moderne, procese tehnologice eficiente, de siguranta in exploatare) consumuri materiale si energetice reduse, importuri minime, progres tehnic (mecanizare, automatizare, robotizare etc., in functie de fonduri, de perspective si de specificul productiei) etc.
Implicarea interesata a proiectantului in proiectare eficientei este, de multe ori, determinanta, cel putin din urmatoarele motive
a) el concepe totul;
b) eficienta solutiilor lui vizeaza:
un cost mai mic in proiectare;
solutii de executie si tehnologii de exploatare eficienta;
c) in ceea ce priveste tehnologiile, solutiile proiectantului pot asigura:
un grad ridicat de modernitate;
parametrii inalti de eficienta generala;
siguranta in exploatare;
gabarite, greutate etc. reduse;
consumuri tehnologice reduse si cu o structura moderna;
reducerea importurilor si maximizarea exporturilor;
tehnologii flexibile pentru adaptare; reducerea suprafetelor construite si a terenului afectat;
in general, dimensionarea optima a investitiei;
optimizarea esalonarii tuturor fazelor procesului investitional.
Este recomandabil ca, inainte de a se incepe proiectarea, sa se faca o evaluare comparativa a solutiilor pornind de la cele trei metode.
Desigur, pentru realizarea cerintelor aratate sunt si alte metode, ca de pilda:
a) standardizarea;
b) tipizarea;
c) modularizarea;
d) ingineria valorii si altele.
Constructorul
Daca ne referim la durata de executie, iarasi trebuie sa aducem in atentie necesitatea de a se lua toate masurile recomandate de stiinta si tehnica pentru cresterea productivitatii muncii in constructii (mecanizare, automatizare, aplicarea metodei drumului critic si a altor masuri si metode de organizare a productiei si a muncii etc.).
Se stie ca s-au statornicit trei metode de executie a investitiilor, iarasi, fiecare cu avantajele si dezavantajele ei:
a) - antrepriza;
b) - in regie proprie (in executia beneficiarului investitiei);
c) - mixt.
a) In antrepriza
Avantaje:
un grad de tehnicitate si siguranta ridicat;
durata de executie redusa, ca urmare a nivelului ridicat al productivitatii muncii;
calitatea superioara etc.
Dezavantaje:
costa, de regula, mai mult (provenind din cheltuielile fixe si profitul antreprenorului);
b) In regie proprie
Avantaje:
cost mai redus;
creeaza firmei un anumit grad de independenta in realizarea unor asemenea lucrari.
Dezavantaje:
siguranta redusa;
calitatea indoielnica;
durata de executie mare;
c) Metoda mixta
Imbina pe cele doua, aratate, cu avantajele si dezavantajele lor. Mai concret, unele operatii sau lucrari (ori categorii de lucrari) se executa in antrepriza, iar altele in regie proprie.
Este recomandabil, si in aceasta etapa, ca inainte de a se trece la contractarea sau inceperea executiei investitiilor, sa se faca analiza aplicarii acestor metode, respectiv sa se valorifice, la maximum posibil, avantajele lor si sa se comprime dezavantajele.
Implicarea si in aceasta faza, interesat, a constructorului, poate genera eficienta nu numai pentru el, ci si pentru beneficiar, provenita in special din:
imbunatatirea solutiilor de executie (cu participarea proiectantului);
scurtarea duratelor de executie, printr-o mai buna corelare cu toti factorii implicati;
predarea esalonata a lucrarilor, astfel incat sa se asigure intrarea mai devreme in exploatarea a obiectivului de investitii si producerea in devans a efectelor acestuia.
Rolul statului in promovarea eficientei investitiilor
Investitiile fiind unul dintre factorii cresterii economice, ai introducerii rezultatelor stiintei si tehnicii in toate domeniile si sferele activitatii economice si sociale, statul este nu numai interesat ci si obligat sa creeze cadrul care sa stimuleze procesul de economisire, de eficienta si investire.
Este un lucru cunoscut ca pentru investitor, investitia este un efort, o cheltuiala, in timp ce pentru stat este o sursa de venituri suplimentare si ca urmare interesul statului in promovarea procesului investitional are si un temei material.
Redam, in cele ce urmeaza, cateva obligatii fundamentale ale statului, ale institutiilor sale, in domeniul investitiilor:
elaborarea de prognoze si strategii nationale, de ramura si de sector;
elaborarea de studii de conjunctura si de evolutii generale internationale;
asigurarea unei legislatii performante, stimulative si stabile;
dezvoltarea sectorului public, a infrastructurii, a invatamantului, culturii, etc.;
stimularea creativitatii oamenilor;
stimularea spiritului de economisire;
stimularea spiritului antreprenorial, de investire si dezvoltare durabila;
stimularea cercetarii stiintifice fundamentale si aplicative;
stimularea sectoarelor din amonte investitiilor:
furnizorii de utilaje si instalatii;
furnizorii materiilor prime, combustibil si energie;
formarea si perfectionarea generala a fortei de munca;
dezvoltarea sectorului bancar, etc;
stimularea consumului intern prin dezvoltare;
ridicarea rating-ului de tara pentru stimularea exporturilor si reducerea costurilor (dobanzi, preturi, etc.) la importuri;
asanarea birocratiei si coruptiei;
coordonarea si stimularea organelor de avizare si aprobarea investitiilor, etc.
Receptia investitiilor si implicatiile ei financiare
In toate etapele si fazele procesului investitional, in care de fapt se concepe si realizeaza eficienta investitiilor, rezultatele finale se consemneaza in documente specifice de receptie, care au un rol deosebit de important in nasterea si viata unei lucrari de investitii si, nu in ultimul rand, in decontarea financiara a realizarilor si in inregistrarile lor in patrimoniul firmei.
Corespunzator etapelor aratate, se intalnesc, de regula, urmatoarele categorii de receptii:
receptia lucrarilor de cercetare - proiectare;
receptia lucrarilor de constructii-montaj, cu doua faze:
receptia preliminara;
receptia finala;
receptia atingerii parametrilor proiectati sau, cum mai este denumita, receptia definitiva.
De regula, mai cu seama pe masura ce se consolideaza relatiile economiei de piata, in aceste domenii executantii, printre alte clauze contractuale, ofera si garantii, unele concretizate prin retinerea unui anumit cuantum din realizari, pana dupa receptia lucrarilor. Cu aceasta parghie financiara trebuie sa opereze cu discernamant atat beneficiarul, cat si executantul.
Receptia lucrarilor de cercetare - proiectare
Este o activitate de stricta specialitate. Ea trebuie realizata de catre o comisie adecvata, ale carei competente si finalitate trebuie sa fie precizate in contract.
Erorile in general noncalitatea in cercetare-proiectare pot proveni din doua surse: erori de contractare si erori de executie a contractului. Chiar daca primele au o geneza localizeaza in alta parte, fisurile in documentatiile supuse receptiei trebuie sa fie depistate si corectate, consecintele fiind mult diminuate in aceasta faza decat urmatoarele (executie, atingerea parametrilor proiectanti).
Receptia lucrarilor de constructii-montaj
a) Receptia preliminara
Are loc in momentul in care constructorul declara ca a executat lucrarile contractate si solicita receptia. Comisia (constituie, la fel, adecvat, din specialisti) poate constata:
ca lucrarile s-au executat complet si corect caz in care se incheie actul de receptie;
ca unele lucrari nu s-au executat (sau executia lor este necorespunzatoare calitativ). In acest caz, lucrarile pot fi de doua categorii:
care afecteaza darea in exploatare a obiectivului de investitii, caz in care receptia se amana pana la executarea lor completa si corecta;
care nu afecteaza darea in exploatare, caz in care se receptioneaza lucrarile terminate si de calitate, iar pentru restul se fixeaza constructorului un nou termen de executie, sau de remediere.
b) Receptia finala
Are loc dupa expirarea perioadei de garantie, care, la constructii, de regula este mai mare de un an. Comisia, constituita, de asemenea, in mod adecvat, din specialisti, poate constata:
ca investitia s-a comportat in perioade de garantie fara probleme, caz in care se incheie actul de receptie finala;
ca in perioada de garantie au aparut probleme in comportamentul investitiei (lucrari), care, la randul lor, sunt de doua categorii:
care afecteaza continuitatea activitatii (siguranta investitiei), caz in care nu are loc receptia finala si se cere constructorului sa intre in legalitate, inclusiv sa repare daunele produse sau care se vor produce;
care nu afecteaza functionarea obiectivului, caz in care are loc receptia, iar pentru remedieri se da un nou termen constructorului, retinandu-l pana la remediere garantia nerestituita.
Receptia definitiva
Are loc la data fixata prin graficul aprobat o data u documentatia pentru investitii. Comisia pentru specialitate poate constata:
ca parametrii proiectati aprobati s-au realizat, caz in care se incheie actul de receptie definitiva;
ca unii parametri (productie, consumuri energetice, costuri etc.) nu s-au realizat in parte sau integral, caz in care receptia nu se realizeaza, se cere partilor implicate (care pot fi mai multe: proiectant, constructor, beneficiar etc.) sa intre in legalitate, inclusiv sa repare daunele provocate.
CURS VI.
Reprezinta problema centrala a procesului investitional. De regula, asa cum s-a aratat, se dezvolta mai multe proiecte de investitii decat se pot finanta, deci nu poate fi ocolit procesul de selectie, care, de regula, se realizeaza dupa doua criterii esentiale:
Oportunitate (optiunea pentru investitii);
Eficienta (selectia pe baza criteriilor si indicatorilor aratati).
In aceasta zona a managementului financiar intra probleme importante, cum sunt:
Asigurarea resurselor de finantare (oportun si la costuri acceptabile);
Finantarea neintrerupta a lcurarilor;
Recuperarea fondurilor avansate;
Rambursarea imprumuturilor contractate;
Asigurarea profitului scontat.
Sursele de finantare a investitiilor
Pentru finantarea investitiilor pot fi utilizate doua categorii de resurse sau combinarea lor:
Resurse proprii (profit, amortizare, vanzare active fixe etc.)
Resurse imprumutate (credite bancare, titluri financiare etc.)
Se spune ca, in esenta, capacitatea de finantare este data de:
Resursele proprii disponibile;
Capacitatea de imprumutare pe termen mediu si lung (creditele reprezentand un avans pentru veniturile viitoare).
In ultima analiza, deci, toate resursele financiare care concura la realizarea investitiilor trebuie sa fie acoperite din resursele proprii (existente la un moment dat sau realizabile pa parcursul termenului de recuperare a fondurilor imprumutate). Deci resursele imprumutate acopera doar decalajul intre perioada de formare a resurselor proprii si perioada de efectuare efectiva a cheltuielilor de investitii (inclusiv a platii dobanzilor la imprumuturile efectuate). A trata astfel lucrurile inseamna o amagire. De aceea profitabilitatea investitiilor reprezinta un parametru de baza in tabloul indicatorilor de eficienta.
Capitalul finantabil are doua componente:
capitalul amortizabil,
capitalul de lucru.
Pentru finantarea investitiilor se utilizeaza bugetul de venituri si cheltuieli elaborat special pentru aceasta activitate.
In spatele acestui instrument trebuie sa fie constituit un grafic de formare a veniturilor ( a resurselor de finantare) si a efectuarii cheltuielilor prin buget, prevazandu-se si finantarea temporara a decalajelor cu ajutorul imprumuturilor contractate de catre firma.
In bugetul procesului investitional apar si alti doi indicatori specifici:
a) Imobilizari (adica fonduri incorporate in lucrari neterminate si de alta natura) care , ca orice imobilizare, trebuie lichidate operativ;
b) Mobilizari, adica sume recuperabile in perioada de gestiune (creante de incasat si altele).
Imobilizarile majoreaza sarcina de finantare a perioadei de gestiune, iar mobilizarile o diminueaza.
Intre categoriile de resurse imprumutate la care se apeleaza frecvent in procesul investitional, creditele bancare detin, in economiile consolidate, o pondere ridicata.
Implicarea bancilor in acest proces, de importanta cardinala pentru firma, este benefica pe toate planurile si mai cu seama sub aspectul rigorii si ordinii financiare. Ca urmare, asa cum s-a aratat, documentatiile tehnico-economice pentru investitii trebuie aliniate la cerintele bancilor (mai cu seama la ale Bancii Mondiale, tinand seama de globalizarea problematicii finantelor).
Documentatia de credite trebuie sa reflecte fidel investitia, pornind de la premisa ca nu se poate sustine un credit catalogat performant, cu o investitie mai putin performanta, pentru ca o astfel de tratare, mai devreme sau mai tarziu, va avea implicatii. De regula, raporturile intre beneficiarul de investitii si banca (sau bancile) finantatoare, pe acest plan, trebuie sa fie cat mai aproape de corectitudine desavarsita.
Dintr-o asemenea documentatie, prezentata bancii, nu pot lipsi:
a) Un plan de afaceri corect, bine si realist fundamentat;
b) Garantii cerute si oferite cu discernamant si buna credinta;
c) Un grafic de rambursare realist si convenit;
d) O negociere rezonabila intre parteneri;
e) O analiza de sensibilitate (modificari probabile, previziuni realiste, implicatiile asupra ratei rentabilitatii etc.);
f) Un contract de credite cu clauze acoperitoare si avantajoase pentru ambele parti;
g) Un sistem de informare si verificare periodica (de regula, trimestriala).
In esenta, sursele pentru finantarea investitiilor sunt urmatoarele:
a) Sursele proprii (autofinantarea)
Ele se formeaza din profilul destinat dezvoltarii, din amortizare, din incasarile rezultate din vanzarea activelor fixe si din alte surse generatoare de cash-flow.
In legatura cu aceasta sursa, este necesar ca statul sa promoveze o politica constanta si eficace prin care sa se stimuleze reinvestirea profitului.
b) Sursele de pe pietele financiare
Pietele pe care se afla capitalurile care se pot atrage sunt piata monetara (bancile si institutiile financiare) si piata de capital (piata titlurilor financiare).
Pe aceste piete, intalnim:
bancile si institutiile financiare;
bursele de valori;
intermediarii.
Creditele pentru investitii sunt, in general:
creditele bancare;
creditele ipotecare;
creditele cash-flow (garantate doar cu planul de afaceri);
imprumuturi participative (ale statului, altor institutii publice, bancilor etc.).
c) Alocatii si subventii bugetare pentru investitii
Sunt deci sursele din bugetul public national.
d) Sursele externe
Creditele cu garantii guvernamentale, credite de la Banca Mondiala, de la FMI, investitiile directe etc.
Timpul si spatiul, spunea un reputat specialist, sunt elemente existentiale. Timpul calendaristic este infinit si ireversibil, este elementul integrator al elementelor in natura, in spatiu. Este o categorie economica generala, exprimand relatiile economice ce se stabilesc intre membrii societatiiin repartizarea si utilizarea timpului ca resursa. Timpul economic exprima caracterul dinamic al proceselor economice. Repartizarea lui poate fi spontana, sau programata. Este, astfel, un criteriu de optimizare si repartizarea a rezultatelor. Scurgerea timpului, reflecta pretul acestuia. Timpul este:
resursa economica, pentru ca desi este infinit, este ireversibil si pentru ca economisirea lui poate face posibile cresterea productiei si profitului, ca urmare trebuie sa i se aplice aceleiasi reguli, ca la orice resursa (materiala, umana, financiara, etc.);
factor economic, prin efectele pe care le genereaza;
progresul tehnic face ca timpul sa aiba efecte diferite in diferite etape.
Ca urmare, timpul, in orice activitate, este o componenta a eficientei. Cu cat o suma se obtine mai repede, cu atat este mai importanta, mai valoroasa, mai eficienta.
In investitii, timpul are conotatii mai profunde, fondurile se aloca pe perioade mai mari, executia obiectivelor dureaza, timp in care fondurile sunt imobilizate si nu aduc nici un avantaj investitorului, dupa intrarea in exploatare, obiectivul nu lucreaza la parametrii proiectati din prima zi, necesitand o perioada pana se realizeaza aceasta performanta, pentru recuperarea capitalurilor investite, dupa intrarea in exploatare, necesita iarasi o perioada importanta de timp, iar pentru obtinerea avantajelor nete, scontate, mai este necesara o alta perioada. El vizeaza, deci, intreg procesul investitional, intreg ciclul de viata al investitiei, de la idee, pana la scoaterea ei din exploatare. Este un proces care trebuie abordat unitar, tinand seama ca pe axa temporala, etapele si momentele procesului investitional au conotatii si importanta diferita in fundamentarea deciziilor care se iau.
Alte considerente care aduc timpul in planul importantei pentru toti cei implicati in procesul investitional:
a) pana la recuperarea capitalurilor, asa cum s-a aratat, acestea sunt imobilizate in constructii, utilaje si instalatii, in lucrari de utilitati, etc.;
b) in acest timp, uzura morala opereaza, asupra produselor, tehnologiilor, utilajelor si instalatiilor tehnologice, etc., se modifica, consumurile, costurile si preturile, se modifica, comportamentele oamenilor fata de produsele pentru care se realizeaza obiectivul de investitii;
c) investitiile si timpul, la utilaje si instalatii, precum si la produse, deci, sunt nedespartite, duratele de viata active ale acestora scazand in continuu, dramatic, ajungand la unele, la sub un an.
Din alt punct de vedere, timpul este un multiplicator al eforturilor si al efectelor, in investitii.
Concret:
a) timpul de executie (proiectare si executie propriu zisa), reprezentand eforturi, dureaza 1 - 3 ani;
b) timpul pentru obtinerea efectelor, respectiv profitul pentru recuperarea capitalurilor investite si profitul net, adica durata de exploatare activa se doreste a fi cat mai indelungata.
Se are, deci, in vedere atat influenta factorului timp ca dimensiune fizica, adica existenta lui calendaristica, dar mai ales dimensiunea lui economica. Timpul este un factor independent, caracteristica, pe care daca o cumulam cu celelalte aspecte prezentate, face ca luarea lui in considerare asupra eficientei investitiilor sa fie un principiu de baza in investitii.
|
Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare |
Vizualizari: 1819
Importanta: 
Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved
