Managementul riscului de credit

Managementul riscului de credit

Dupa cum s-a vazut in capitolul anterior, bancile si celelalte institutii financiare trebuie sa acorde imprumuturi de succes, care sunt rambursate complet, expunand institutia la un risc de crdit mic, in scopul de a obtine profituri inalte. Intelegerea principiilor pe care institutiile financiare trebuie sa le urmeze pentru a reduce riscul de credit si pentru a realiza imprumuturi de succes presupune utilizarea conceptelor economice ale selectiei adverse si hazardului moral.

Selectia adversa pe pietele de imprumuturi are loc deoarece riscurile creditelor proaste, acelea cu cea mai mare probabilitate de pierdere din imprumuturi, se ataseaza in mod obisnuit imprumuturilor, altfel spus, imprumuturile care cel mai probabil vor produce o iesire adversa vor fi cel mai probabil selectate. Cei care se imprumuta pentru a finanta proiecte de investitii cu risc mare vor castiga daca proiectele lor sunt de succes, si astfel ei sunt nerabdatori sa obtina imprumutul, ei fiind insa solicitantii de credit cei mai putin dezirabili de catre banci, din cauza posibilitatilor mari de a fi incapabili sa ramburseze imprumuturile.

Hazardul moral exista pe pietele imprumuturilor deoarece imprumutatii pot fi inclinati sa se angajeze in activitati care sunt indezirabile din punctul de vedere al bancilor, situatie in care bancile vor fi supuse hazardului de faliment(pierdere). O data ce solicitantii au obtinut un imprumut, ei sunt tentanti sa-l investeasca in proiecte de investitii cu risc inalt, care aduc profituri mari daca au succes, riscul inalt facand mai putin probabila returnarea imprumutului.

Pentru a fi profitabila, institutia financiara trebuie sa depaseasca selectia adversa si hazardul moral, care fac mai probabile pierderile din imprumuturi, evidentierea incercarilor bancilor da a solutiona aceste probleme permitand explicarea unui numar de principii specifice managementului riscului de credit, precum: monitorizarea si acoperirea; stabilirea relatiilor pe termen lung cu clientii; garantarea imprumuturilor; colateralele; cerintele compensarii soldurilor; rationarea creditelor.

1. Alegerea si monitorizarea

Informatia asimetrica este prezenta pe pietele imprumuturilor, deoarece cei care acorda imprumuturi au informatie putina referitoare la oportunitatile si activitatile celor imprumutati, numai cat acestia doresc sa ofere. Aceasta situatie genereaza doua activitati bancare producatoare de informatii, si anume alegerea (cernerea) si monitorizarea, o parte din activitatea globala a bancii constand in tocmai in producerea de informatii.

a. Alegerea . Selectia adversa pe piata imprumuturilor impune ca bancile, cei care imprumuta, sa cearna riscurile creditelor proaste de cele bune astfel incat imprumuturile sa fie profitabile pentru ele. Pentru a realiza o cernere eficienta, adecvata, bancile trebuie sa colecteze informatia demna de incredere de la posibilii solicitanti de credit, cernerea adecvata si colectarea informatiei formand impreuna un principiu al managementului riscului de credit.

De exemplu, solicitarea unui imprumut de consum implica furnizarea unui set de informatii de catre solicitant, prin completarea unor formulare specifice, informatii referitoare la potentialul financiar al acestuia (salariu, conturi bancare, alte active financiare ), la imprumuturile restante, la averea reala, numarul de ani lucrati si locurile de munca, dar si informatii personale precum varsta, statutul civil, numar de copii etc. Bancile folosesc aceste informatii pentru a evalua riscul de credit al solicitantului, prin calcularea scorului creditului, un indicator statistic determinat pe baza informatiilor obtinute de catre banca prin completarea formularelor si prin interviu, indicator care prezice probabilitatea ca solicitantul sa prezinte probleme in rambursarea imprumutului. Evident, acest indicator nu permite adoptarea unei decizii certe asupra riscului de credit, banca trebuind, prin ofiterul de credit, sa utilizeze referinte suplimentare despre solicitant in judecarea oportunitatii acordarii creditului (chiar comportamentul, infatisarea si modul cum este imbracat solicitantul oferind informatii care pot hotari soarta creditului).

Procesul alegerii si colectarii informatiilor este similar si in cazul acordarii de credite firmelor, pentru afaceri, banca culegand informatii despre profiturile si pierderile firmei, despre activele si pasivele acesteia, despre piete si calitatea managementului, ofiterul de credit interesandu-se de cifra de afacerii, de perspectivele de dezvoltare ale firmei, de concurenta, de modul de utilizare a imprumutului, putand chiar vizita firma pentru a obtine direct informatii despre operatiile acesteia. In ultima instanta, conteaza mult experienta si flerul ofiterului de credite, implicarea si atasamentul acestuia fata de banca.

b. Specializarea crediteriala . O trasatura problematica a imprumuturilor bancare rezida in aceea ca o banca, adesea, se specializeaza in creditarea firmelor locale sau a anumitor tipuri de firme, precum cele furnizoare de energie, banca nediversificandu-si aparent portofoliul de imprumuturi, si expunandu-se astfel riscului de credit, si nu numai. Aceasta specializare ofera insa si avantaje, deoarece selectia adversa impune bancii sa evite riscurile creditelor proaste, specializarea oferind bancii tocmai posibilitatea sa cunoasca mai bine firmele care solicita credite, domeniul lor de activitate, pietele si concurenta etc, banca construindu-si o istorie informationala consistenta si relevanta asupra clientilor potentiali cu care lucreaza, putand prevedea capacitatea acestora de a rambursa creditele, riscurile cu care s-ar putea confrunta banca.

c. Monitorizarea si aplicarea clauzele restrictive.

Dupa obtinerea imprumutului, clientul este inclinat sa se angajeze in activitati riscante, care mareste probabilitatea rambursarii problematice a acestuia, ceea ce face ca institutia financiara sa impuna stipularea in contractul de credit a unor clauze restrictive, prin care cel imprumutat este constrans sa nu se angajeze in activitati riscante, reducandu-se astfel hazardul moral . In plus, prin monitorizarea activitatilor celor imprumutati, firma financiara, banca urmareste daca acestia respecta clauzele, asigurandu-se ca imprumutatii nu-si ataseaza riscuri mari la cheltuielile realizate din creditul obtinut. Acesta reprezinta un principiu al managementului riscului de credit, bancile cheltuind semnificativ pentru activitati de auditare si de culegere a informatiilor.

2. Relatiile permanente cu clientela

O cale suplimentara prin care firmele financiare obtin informatii despre clientii lor o constituie relatiile pe termen lung cu acestia, acesta reprezentand un alt principiu al managementului riscului de mcredit.

Daca un imprumutat are un cont sau mai multe, de orice natura, la banca, ofiterul de credit poate observa activitatea trecuta a conturilor si obtine astfel informatii despre imprumutat referitoare la potentialul financiar al acestuia si in ce perioada acesta a avut nevoie de numerar, la cazierul rambursarilor imprumuturilor trecute etc, reducindu-se astfel costurile culegerii informatiilor si ale monitorizarii clientilor permanenti, si usurandu-se eliminarea riscurilor creditelor proaste. De relatiile pe termen lung beneficiaza si clientii, care pot obtine mai operativ credite si la rate ale dobanzii mai joase, deoarece banca are nevoie de un timp mai mic sa determine daca viitorul imprumutat are un risc de credit bun si se expune la costuri mai mici cu monitorizarea imprumuturilor.

In cazul unei relatii pe termen lung cu clientul, banca poate sa nu ia in considerare orice accident de credit cand inscrie in contract clauzele restrictive, caci intodeauna vor fi activitati riscante ale clientilor care nu vor fi normate, clauzate restrictiv. Totusi, daca un imprumutat vrea sa mentina o relatie pe termen lung cu banca, deoarece va fi mai usor sa obtina credite viitoare cu o dobanda favorabila, acesta va evita activitatile riscante, care nemultumesc banca, chiar daca acestea nu sunt stipulate in contractul de credit, banca avand mijloace sa descurajeze pe imprumutat de la angajarea in activitati riscante, relatiile pe termen lung oferind deci bancii posibilitatea sa se ocupe cu probleme de hazard moral neanticipate.

Avantajele stabilirii relatiilor pe termen lung intre banci si firmele productive, de orice natura, sugereaza ca legaturile stranse sunt benefice ambelor parti. O cale pentru a creea asemenea legaturi este, pentru banci, sa detina pachete de actiuni la firmele pe care le imprumuta sau sa aiba membrii in consiliul director al acestor firme, cale care insa nu este permisa prin legislatia bancara a unor tari (SUA), fiind agreata in altele (Germania, Japonia).

3. Aranjamente de imprumut

Bancile creaza, de asemenea, relatii pe termen lung si culege informatii prin emiterea de aranjamente de imprumut cu clientii, pentru o perioada viitoare, prin care banca se obliga sa furnizeze clientului imprumuturi de un volum dat, cu o rata a dobanzii legata de rata pietei, majoritatea creditelor de afaceri fiind acordate sub un asemenea aranjament. Avantajul pentru client este ca dispune de o sursa de credit atunci cand are nevoie, iar pentru banca este ca aranjamentul ofera posibilitati mai bune pentru culegerea informatiilor, firma trebuind sa ofere continuu informatii bancii referitoare la venituri, active si pasive, activitati etc, aranjamentul fiind o metoda buna pentru banca pentru reducerea costurilor bancii necesare culegerii informatiilor si eliminarii riscurilor creditelor proaste.

Cererile de colaterale pentru imprumuturi sunt instrumente importante ale managementului riscului de credit, colateralul fiind proprietatea promisa de catre client firmei financiare drept compensare daca imprumutatul are probleme, devine insolvabil, micsorand astfel consecintele selectiei adverse, deoarece diminuiaza pierderile creditului in cazul insolvabilitatii clientului, creditorul putand vinde in acest caz colateralul si utiliza procedurile pentru recuperarea pierderilor datorate imprumutului.

O forma particulara a colateralului, ceruta de catre banca, sunt soldurile de compensare, care reprezinta fonduri minime conservate de catre client in conturi operabile prin cec, deschise la banca, fonduri care pot fi folosite de catre banca pentru a recupera o parte din eventualele pierderi generate de insolvabilitatea clientului. Pe langa rolul de colateral, soldurile de compensare contribuie la cresterea probabilitatii ca un imprumut sa fie achitat, datorita monitorizarii imprumutului de catre banca, si deci reduce hazardului moral. In special, prin solicitarea ca debirorul sa utilizeze un cont operabil prin cec banca poate urmari practicile de plata a cecurilor de catre client, oferind informatii despre conditiile financiare ale imprumutatului. De exemplu, o scadere continua a soldului contului operabil prin cec poate semnala ca imprumutatul are probleme financiare sau modul de functionare a contului, putand sugera ca acesta este angajat in activitati riscante sau este angajat in noi linii de afaceri, orice schimbare semnificativa in procedurile de plata ale clientului semanaland bancii ca aceasta trebuie sa demareze analize ale firmei. Soldurile de compensare ofera deci bancii posibilitati de a monitoriza pe imprumutati mai eficient, fiind un instrument important al managementului riscului de credit.

O trasatura importanta a economiei japoneze o reprezinta grupurile industriale (keiretsu).

Fiecare grup este constituit dintr-un nucleu central, format din banci sau alte institutii financiare de intermediere, care sunt legate de un ansamblu de firme productive, ditre care unele au legaturi comerciale reciproce. Legaturile dintre bancii si firmele producatoare sunt consolidate prin faptul ca fiecare memru al grupului detine actiuni la ceilalti membrii, bancile avand calitatea de membru al comitetului de directie al firmelor si angajati ai bancilor fiind plasati in pozitii de varf in managementul acestora, bancile favorizand firmele din grup in acordarea creditelor, detinand totodata o mare parte din debitele acestora.

Desi nimic asemanator ca forma si extindere cu keiretsu nu exista in Germania, bancile germane au de asemenea legaturi foarte stranse cu firmele productive prin asa numitul sistem hausbanc. Clientii bancii mentin actiuni de capital in depozite la banci si mandateaza bancile sa voteze, conform actiunilor depozitate, in numele lor, bancile controland astfel voturile unei mari parti de capital din firmele germane, avind reprezentanti in comitetele directoare din majoritatea corporatiilor germane.

Aranjamentele bancare ofera bancilor germane si japoneze evidente avantaje in colectarea informatiilor si in monitorizarea activitatilor firmelor, bancile avand drepturi de proprietate in firmele pe care le imprumuta, ceea ce consolideaza relatiile pe termen lung cu clientii, contribuind la reducerea problemelor hazardului moral si ale selectiei adverse. In plus, deoarece bancile au un rol semnificativ in conducerea firmelor, au acces permanent la informatii si capacitatea de a influenta managementul acestora sa actioneze in interesul bancilor, prin neinvestirea in proiecte considerate riscante.

Aceste aranjamente confera avantaje sistemului financiar, in sensul posibilitatilor de a canaliza fondurile catre firme cu oportunitatile de investitii cele mai bune, insa totodata imping bancile in a orienta imprumuturile conform unor criterii insuficient justificate financiar, generand probleme serioase activitatii bancii, firmei imprumutate, sistemului financiar ( precum in anii recenti in Japonia).

Rationarea creditului

O alta cale prin care firmele financiare se preocupa de hazardul moral si selectia adversa este prin rationarea creditelor, prin care bancile refuza, total sau partial, sa acorde imprumuturi, rationarea sau limitarea creditului imbracand doua forme:

o       banca refuza sa acorde credit, indiferent de suma si de rata dobanzii ;

o       banca limiteaza valoarea imprumutului, sub aceea solicitata de catre client.

In cazul primei forme banca evita acordarea de credite tocmai clientilor care isi asuma riscuri investitionale mari si care sunt dispusi sa plateasca rate ale dobinzii inalte, cu speranta unui succes semnificativ, insa cu neluarea in considerare a posibilului esec falimentar. Acceptarea de catre client a unei rate inalte a dobanzii semnaleaza bancii o selectie adversa mai rea, crescand posibilitatea ca banca sa acorde un imprumut cu risc de credit mare. Firma bancara nu va acorda prin urmare nici un imprumut la o rata a dobanzii inalta, dubioasa, aplicand rationarea creditului si respingand asemenea imprumuturi.

Firmele financiare care se angajeaza in cea de a doua forma de rationare a creditului se protejeaza impotriva hazardului moral, ele acordand imprumuturi, insa nu atat de mari cat solicita clientii, rationarea fiind necesara deoarece cu cat mai mare este imprumutul cu atat mai mari vor fi beneficiile din hazardul moral. Daca o banca va da un imprumut de 1.000 euro, clientul va achizitiona probabil actiuni, care sa-i dea posibilitatea sa returneze imprumutul pentru a nu suporta rationarea creditului in viitor pentu o suma mica imprumutata, insa daca banca acorda un imprumut de 10.000 euro, clientul individual ar putea fi tentat sa-si petreca concediul intr-o statiune exotica costisitoare, problematizand rambursarea imprumutului. Cu cat mai mare este imprumutul primit, cu atat mai mari vor fi tentatiile angajarii clientului in activitati care vor diminua posibilitatile returnarii acestuia, si deoarece majoritatea clientilor returneaza imprumuturile daca suma ese mica, firmele bancare rationeaza creditul, prin oferirea de imprumuturi de valoare mai mica decat aceea solicitata.