Metode de gestiune a riscului de insolvabilitate

Metode de gestiune a riscului de insolvabilitate

Este necesara prezentarea proiectului Noului Acord de la Basel ca metoda de gestiune a riscului de insolvabilitate intrucat acesta isi propune sa limiteze acest risc prin cresterea sigurantei sistemului monetar international, prin acordarea unei importante sporite controlului intern si managementului propriu al bancilor, procesului de supraveghere si disciplinei de piata. In 1999, Comitetul Basel a demarat consultarile ce au condus la elaborarea unui Nou Acord pe probleme de capital, aparut ca urmare a faptului ca riscurile cu care se confrunta bancile ce activeaza pe plan international au devenit mai complexe, iar Acordul din 1988 nu oferea un mijloc eficient care sa asigure ca cerintele de capital corespund profilului de risc la bancii si aspectele referitoare la evaluarea riscului si la control necesitau imbunatatiri.

Principalul obiectiv al Noului Acord il constituie evaluarea si stabilirea capitalului minim al societatilor bancare in functie de elementele cheie ale riscului bancar si prevede acordarea de stimulente bancilor in vederea imbunatatirii tehnicilor de monitorizare si gestionare a riscurilor bancare. Prevederile Noului Acord se refera in principal la bancile cu activitate internationala, urmarind extinderea aplicarii principiilor si la celelalte banci.

Noul Acord ofera o structura flexibila, ce permite bancilor adoptarea abordarilor care se potrivesc cel mai bine nivelului lor de complexitate si risc, de la metodele simple la cele avansate de cuantificare a riscului de credit si operational, in scopul determinarii nivelului adecvat de capital. Pe langa pilonul existent in primul acord, referitor la cerintele privind capitalul minim, s-a propus ca noul cadru sa includa doi piloni suplimentari, si anume un proces sporit de analiza si supraveghere prudentiala si o utilizare eficienta a disciplinei de piata.

Cerintele privind capitalul minim sunt mentinute in Noul Acord la nivelul de 8% din expunerea la risc, iar metodele de evaluare a riscului sunt imbunatatite

unde:  APRC - active ponderate in functie de riscul de credit

APRP - active ponderate in functie de riscul de piata

PPRO - pierderi potentiale din riscul operational

Pentru evaluarea fiecarei categorii de risc, Noul Acord prevede mai multe variante:

• pentru riscul de credit: abordarea standardizata si abordarea IRB (bazata pe sistemul intern de rating al bancii);
• pentru riscul de piata: abordarea standardizata (pe baza unor standarde stabilite de autoritatea de supraveghere) si abordarea pe baza modelelor interne;
• pentru riscul operational: abordarea de baza, standardizata si cea determinata pe baza estimarilor interne ale bancilor; Comitetul de la Basel propune trei abordari cu grad de complexitate crescator, care au la baza determinarea unei anumite cote de capital pentru acoperirea riscului operational, cota ce se calculeaza astfel:
• in prima varianta se stabileste un indicator de baza la care se aplica un anumit procent reglementat de autoritatea de supraveghere;
• in a doua varianta activitatea bancii se divizeaza pe domenii de afaceri, pentru care se stabileste cate un indicator de baza la care se aplica anumite procente reglementate de autoritatea de supraveghere;
• in a treia varianta bancile pot utiliza sistemele interne de evaluare a riscurilor operationale, care necesita insa validarea din partea autoritatilor de supraveghere.

In ceea ce priveste riscul de credit calculul cerintei de adecvare a capitalului include o abordare standardizata si doua versiuni ale unui model bazat pe ratinguri interne (IRB): de baza sau fundamentala si avansata

Abordarea standardizata presupune ponderarea activelor bancare in functie de riscul de credit pe baza evaluarilor agentiilor de rating externe, criteriile de acceptare a evaluarilor creditelor cuprinzand aspecte legate de credibilitate, independenta, transparenta si recunoastere internationala. Coeficientii de risc de credit individual depind de categoria imprumutatului (state suverane, banci, companii) si sunt redefiniti in functie de ratingul acordat de o agentie specializata.

Ratingul intern (IRB)

Abordarea fundamentala estimeaza probabilitatea de nerambursare a fiecarui debitor si calculeaza pierderea probabila totala ca o cheltuiala de capital pe baza unei ponderi de risc.

Abordarea avansata pentru calcularea adecvarii capitalului considera ca o banca cu un proces de alocare a capitalului suficient de dezvoltat va putea oferi alte informatii necesare decat cele furnizate de autoritatea monetara pentru estimarea probabilitatii de nerambursare a debitorilor.

Atat abordarea fundamentala cat si cea avansata au la baza coeficienti de risc mult mai avansati decat cei din abordarea standard.

Procesul de analiza si supraveghere bancara prevede ca bancile sa dispuna de politici si de un proces intern de evaluare a adecvarii capitalului, care sa fie comensurate in functie de profilul de risc, strategia de afaceri a bancilor si de asemenea sa opereze la un nivel situat peste indicatorii minimi de adecvare a capitalului. Rolul supraveghetorilor este de a identifica si interveni in situatiile in care capitalul este in scadere, de a revizui evaluarile interne ale bancii cu privire la adecvarea capitalului si de a garanta ca pozitia bancii este consecventa cu profilul si strategia de risc.

Disciplina de piata intentioneaza sa ofere bancilor un stimulent destul de puternic pentru a-si conduce activitatile eficient prin informatii credibile si oportune, care sa permita participantilor pe piata sa realizeze evaluari ale riscurilor bine fundamentate, inclusiv evaluarea adecvarii capitalului detinut drept "tampon" impotriva pierderilor si a expunerilor la risc. Siguranta si soliditatea sistemului bancar pot fi apreciate numai prin implementarea tuturor pilonilor mentionati, Noul Acord putand fi considerat pe deplin implementat daca toti cei trei piloni sunt aplicati; autoritatile de supraveghere trebuie sa asigure implementarea minima a pilonului 1.

Impactul Noului Acord de la Basel se concretizeaza in :

• evaluarea riscurilor pe baza ratingului tarii de origine a debitorului va penaliza economiile emergente;
• abordarea riscurilor presupune doua laturi: o abordare standard si o abordare interna bazate pe modele de evaluare proprii fiecarei banci; doar marile trusturi financiare care se pot adapta noilor reglementari si pot fi autorizate de organismele nationale de supraveghere pot suporta costul modelelor interne de gestiune a riscurilor;
• sistemele financiar-bancare pot obtine calificative bune si calificative slabe;
• noul cadrul presupune costuri majorate prin prisma adaptarii sistemelor informatice si instruirii personalului bancar;
• rolul pietelor financiare este in continua crestere;
• debitorii se confrunta cu cresterea costurilor ca urmare a riscului dependentei de ratingurile externe, in cazul in care nu pot suporta aceste costuri fiind nevoiti sa accepte categoria de risc de 100%;
• importanta sporita acordata notatiilor externe ale agentiilor de rating concomitent cu posibilitatea institutiilor financiare de a utiliza notatiile interne pentru evaluarea riscului de credit.

In ceea ce priveste influenta Noului Acord de la Basel (cunoscut si sub denumirea de Basel II) asupra sistemului bancar romanesc, autoritatea de supraveghere din Romania a prevazut implementarea prevederilor Noului Acord prin normele sale, care isi propun cresterea exigentei in identificarea si administrarea riscurilor cu impact semnificativ din activitatea bancilor.

Acoperirea riscurilor bancare prin asigurare

Riscurile din ce in ce mai complexe, alaturi de perspectiva integrarii Romaniei in Uniunea Europeana, care presupune alinierea la standardele europene de gestiune a riscului, reprezinta factori ce determina cresterea rolului asigurarilor in activitatea societatilor bancare, in ultima perioada discutandu-se tot mai mult despre necesitatea ca bancile sa apeleze la societatile de asigurari pentru acoperirea potentialelor riscuri.

Asigurarea riscurilor financiare a aparut ca urmare a intensificarii raporturilor de creditare si din necesitatea protejarii creditorilor impotriva eventualelor pierderi suferite prin neindeplinirea obligatiilor contractuale de catre debitori constituind una din cele mai convenabile modalitati de management al riscului prin prisma raportului efort-efect. Aceasta forma de asigurare este extrem de complexa, cu sfera de manifestare pe plan intern si international, si cuprinde in general, asigurarea de credite interne, externe, asigurarea ratelor de credite si a creditelor de investitii si asigurarea de cautiune si de fidelitate. Un loc aparte in cadrul asigurarii riscurilor financiare il detine asigurarea creditelor, specifica economiei de piata, care presupune existenta unui sistem dezvoltat de credite si al carei obiectiv il reprezinta protejarea bancilor impotriva daunelor financiare generate de insolvabilitatea clientilor. In perioada tranzitiei la economia de piata asistam la extinderea sferei asigurarilor de credit, practicate in Romania si inainte de anul 1989.

Pot fi incheiate polite de asigurare a creditelor interne pe tranzactii individuale sau pe intreaga cifra de afaceri a bancii, cele mai uzuale fiind asigurarile pe intreaga cifra de afaceri, intrucat prezinta pentru banca avantajul verificarii solvabilitatii si bonitatii clientilor si de catre expertii societatilor de asigurari, iar avantajul acestora din urma il constituie gestionarea cu costuri reduse. Deoarece prin intermediul despagubirii nu este acoperita integral paguba, se practica sistemul despagubirii limitate cu fransiza la care asiguratul este obligat sa suporte 20-25% din paguba.

O alta forma a asigurarii riscurilor financiare o reprezinta asigurarea creditelor de export, specific acestora fiind faptul ca clientul asiguratului isi desfasoara activitatea intr-o alta tara decat cea in care se afla asiguratul, pe langa riscul de neplata existand si posibilitatea aparitiei riscului de tara. Tinand cont de riscurile mari pe care le implica asigurarea creditelor de export, aceasta beneficiaza in aproape statele lumii de interventia statului care fie completeaza, fie inlocuieste asigurarea clasica, institutiile care actioneaza din imputernicirea si pentru contul statului putand imbraca diverse forme juridice: in Marea Britanie, Japonia, Tarile Scandinave, de asigurarea creditelor de export se ocupa departamente specializate din ministerele de resort; in SUA si Belgia autoritatea desemnata sa se ocupe cu acest tip de asigurare este o institutie publica.

In cazul tuturor asigurarilor de credite externe, contractul de asigurare trebuie sa indeplineasca, pe langa conditiile impuse de asigurator si pe cele impuse de acordurile cu Organizatiei de Cooperare si Dezvoltare Economica(OCDE) si de recomandarile Asociatiei Internationale a Asigurarilor de Credite si Investitii de la Berna.

Asigurarile de fidelitate sunt incheiate in vederea protejarii bancii impotriva pagubelor cauzate de increderea acordata personalului angajat: fraude, furturi in timpul transportului, inselaciune si valute false, fraude la sistemele informatice de prelucrare a datelor.

In prezent, in Romania, asigurarile sunt practicate la scara restransa atat la nivelul societatilor bancare cat si la nivelul institutiilor financiare si populatiei, multe banci limitandu-se la cumpararea politelor de asigurare clasice, in timp ce la nivel international institutiile similare se asigura pentru o gama complexa de riscuri, de la raspunderea profesionala, a echipamentelor electronice si a bazelor de date, pana la asigurari pentru operatiuni electronice.