OBIECTIVELE POLITICII FINANCIR - MONETARE IN ROMANIA DUPA 1 IANUARIE 2007

Politica monetara reprezinta unul din instrumentele politicii economice, prin intermediul careia se actioneaza asupra cererii si ofertei de moneda din economie. Importanta politicii monetare rezulta din obiectivul fundamental al acesteia, respectiv stabilitatea preturilor, la care se adauga limitarea inflatiei si mentinerea valorii interne si externe a monedei. Responsabilitatea indeplinirii acestor obiective revine bancii centrale, care detine monopolul in formularea si transpunerea in practica a obiectivelor politicii monetare.

Stabilitatea preturilor constituie obiectivul fundamental al politicii monetare dar, in acelasi timp, reprezinta un obiectiv central al politicii economice, alaturi de: cresterea economica

durabila, ocuparea deplina a fortei de munca, sustenabilitatea balantei de plati. Pentru atingerea acestor obiective, la nivelul fiecarei tari, sunt identificate instrumentele care sa conduca la cele mai bune rezultate, dintre care cele mai insemnate sunt: politica fiscala, politica veniturilor, politica monetara, politica valutara si politica comerciala.

Politica monetara contribuie la realizarea politicii economice si prin obiectivele specifice care constau in urmatoarele:

a) cresterea masei monetare pana la un nivel optim

b) mentinerea ratei dobanzii la un nivel corespunzator

c) practicarea unui nivel optim al ratei de schimb

d) alocarea optima a resurselor financiare (fonduri pentru creditare) in cadrul economiei

a) Acest obiectiv cantitativ se concretizeaza in determinarea de catre autoritatea monetara a unui nivel de crestere a masei monetare, cat mai apropiat de rata de crestere reala a economiei. Astfel, in anii '70, in tarile dezvoltate, obiectivele formulate au vizat dinamica agregatelor monetare, insa regulile au demonstrat ca este dificil si limitat un control al masei monetare, atunci cand economiile tarilor respective participa puternic la relatiile comerciale si financiare internationale.

b) Rata dobanzii si nivelul optim al acesteia a fost considerata ca obiectiv fundamental al politicii monetare pana in anii '70, situandu-se in centrul analizelor lui Keynes, care evidentiaza ca banca centrala poate echilibra piata monetara prin utilizarea unui nivel de echilibru al ratei de dobanda. In prezent, rata de dobanda prezinta un rol important in cadrul politicii monetare, prin aceea ca permite mentinerea unui anumit nivel al cursului de schimb si influenteaza investitiile agentilor economici.

c) Mentinerea unui anumit nivel al cursului de schimb constituie un obiectiv al politicii monetare, prin aceea ca antreneaza echilibre sau dezechilibre ale balantei de plati in functie de aprecierea sau deprecierea monedei nationale. Daca nivelul cursului este supraevaluat pentru moneda nationala, rezulta un consum de rezerve valutare, in timp ce un curs depreciat ar putea antrena cresterea exporturilor si majorarea disponibilitatilor in valuta .

d) Alocarea optima a resurselor financiare, la nivelul unei tari, consta in selectarea creditelor in functie de nivelul rentabilitatilor posibile de obtinut. Un asemenea obiectiv antreneaza efecte negative, precum si diminuarea concurentei intre agentii economici si diminuarea reactiei acestora la evolutia ratei de dobanda. Din acest motiv se remarca, in prezent, o limitare a utilizarii acestui obiectiv al politicii monetare.

Instrumentele politicii monetare

Pentru indeplinirea obiectivelor de politica monetara pot fi utilizate instrumente directe si indirecte intre care este posibila stabilirea urmatoarei distinctii :

-instrumentele indirecte sunt utilizate de catre banca centrala in relatiile cu celelalte banci si cu agentii nefinanciari. La modul traditional, aceasta categorie de instrumente include

instrumente care permit controlul asupra costului si asupra cantitatii de moneda centrala.

-instrumentele directe sunt reprezentate de masurile care afecteaza, in mod direct, utilizatorii si detinatorii de moneda, inclusiv institutiile financiare. Dintre acestea prezinta importanta: incadrarea creditului, fixarea administrativa a unor rate ale dobanzii si controlul asupra ratei de schimb.

Din distinctia prezentata, rezulta ca instrumentele indirecte corespund actiunilor asupra pietei, iar cele directe constituie masuri ale autoritatilor monetare. Prin fiecare tip de instrument pot fi urmarite anumite obiective, astfel incat exista posibilitatea clasificarii instrumentelor dupa urmatoarea structura:

a) instrumente prin care banca centrala furnizeaza si retrage moneda centrala;

b) instrumente care afecteaza direct activele sau pasivele bancilor;

c) instrumente care permit controlul operatiunii cu strainatatea.

a) In prima categorie a instrumentelor pot fi incluse urmatoarele tipuri de operatiuni si masuri adoptate de banca centrala:

-operatiunile de open-market si acordarea de credite cu rata variabila a dobanzii pe piata monetara sau financiara ;

-operatiunile de rescontare; plafonarea disponibilitatilor pentru rescontare si stabilirea costului rescontarii (rata de rescontare sau taxa speciala a scontului) ;

-avansurile acordate de catre banca centrala statului si celorlalte banci: determinarea plafonului si a costului (ratei de dobanda) pentru aceste avansuri;

-constituirea rezervelor obligatorii obisnuite si cele constituite asupra depozitelor si creditelor ;

b) In a doua categorie pot fi incadrate obiective cantitative globale si obiective selective,dintre care pot fi enumerate urmatoarele:

-incadrarea creditului bancar sau a finantarilor ;

-incadrarea sau limitarea depozitelor remunerate si gestionate de catre banci ;

-raporturile bilantului (raportul dintre credite si fonduri proprii) ;

-coeficientul de utilizare obligatoriu concretizat in portofoliul minim de obligatiuni, bonuri de tezaur sau alte utilizari ;

-controlul emisiunilor de titluri pe piata financiara ;

-stabilirea ratei de dobanda debitoare sau creditoare ;

c) Instrumentele care permit controlul operatiunilor cu strainatatea includ urmatoarele :

-controlul schimburilor (imprumuturi externe autorizate, piata devizelor, reglementarea pozitiei exterioare a bancilor, depozitele constituite la banca centrala din devizele

achizitionate de catre agentii nefinanciari) ;

-reglementarile aplicabile dobanzilor platite pentru depozitele nerezidentilor si nivelul ratelor de dobanda ;

-rezervele obligatorii constituite pentru depozitele nerezidentilor ;

-interventiile bancii centrale pe piata schimburilor valutare ;

In cadrul analizei noastre sunt abordate urmatoarele instrumente :

1) limitarea creditului

2) actiunile autoritatii monetare asupra cererii de moneda (rezervele obligatorii)

3) actiunile autoritatii montare asupra ofertei de moneda

4) actiunile bancii centrale asupra costului monedei centrale (rata dobanzii)

Limitarea creditului

Incadrarea creditului constituie un instrument al politicii monetare, practicat de majoritatea tarilor dezvoltate cu exceptia Germaniei (unde nu figureaza printre mijloacele de actiune ale Bundesbank-ului si numai o revizuire a statutului de functionare al bancii, ar permite aplicarea unei asemenea masuri). In SUA, s-a practicat limitarea creditului, cu succes, pana in anii '80. Italia, Elvetia si Marea Britanie au utilizat acest instrument in trecut, in deceniul '70, iar modalitatile

tehnice au prezentat o mare variabilitate. In prezent, practica asemenea masuri Japonia si Portugalia, iar Spania si Tarile de Jos au repus in aplicare limite ale cresterii creditului.

Incadrarea creditului se concretizeaza in controlul cantitativ direct, respectiv in fixarea unui plafon al cresterii volumului creditelor, in decursul unei anumite perioade. Fixarea normelor poate prezenta o multitudine de modalitati, fie prin referinta la nivelul creditelor care figureaza in activ, aceasta fiind regula generala, fie prin referinta la elementele de pasiv. Normele sunt formulate in procente sau in suma absoluta, prin raportare la o data de referinta unica sau la media unei perioade. Exprimarea poate fi realizata in valoare bruta (fara luarea in considerare a rambursarilor) sau in valoare neta. De asemenea, incadrarea creditului poate viza anumite categorii de credit sau de institutii bancare. Diversitatea modalitatilor concrete de exprimare a limitarii creditului poate fi analizata dupa cum urmeaza.

Examinarea sistemelor utilizate evidentiaza ca normele de limitare sunt fixate, cel mai adesea, procentual in raport cu nivelul creditelor distribuite la o anumita data. Numeroase tari

aplica un asemenea dispozitiv cu variante; bancile olandeze aleg intre doua date de referinta, in timp ce autoritatile italiene stabilesc nivelul creditelor prin raportare la volumul mediu dintr-un trimestru dat. In Japonia se aplica un sistem de "incadrare" a creditului identic cu cel practicat de Elvetia in anul 1962 si consta in exprimarea procentuala a cresterii creditelor inregistrate in anul precedent.

Ca baza de referinta in calculele pentru autorizarea creditului se pot folosi elementele de pasiv, si in mod particular evolutia depozitelor. Un asemenea sistem a fost utilizat in Austria si Finlanda. In Marea Britanie, in perioada 1973-1980, s-a practicat incadrarea creditului prin limitarea progresiei resurselor remunerate de banca (depozitele la termen ale populatiei, certificatele de depozit, depozitele interbancare). Tehnica respectiva a prezentat avantajul luarii in considerare a evolutiei contrapartidelor masei monetare si asigurarea, din punct de vedere teoretic, a unui mai bun control asupra lichiditatii monetare .

In majoritatea cazurilor, reglementarile se aplica asupra diferentei dintre creditele noi acordate si rambursarile efectuate in decursul unei perioade date. Acest tip de contabilizare ofera o mai mare suplete activitatii de gestiune pentru bancile care acorda, in principal, credite rambursabile pe termen scurt. Atunci cand se practica operatiunile pe termen lung cu rotatie lenta, o banca nu-si va putea dezvolta activitatea de imprumuturi in suma bruta, dincolo de

nivelul de crestere autorizat si va resimti constrangerile creditului .

Practica cea mai frecventa, deschiderea de linii de credit, ridica problema tratamentelor fractiunilor neutilizate ale acestuia. Cu privire la aspectul mentionat, prezinta importanta masura in care banca dispune sau nu de facultatea de a denunta contractul trecut cu clientul sau. In Italia, autoritatile monetare pot sa nu tina seama de imprumuturile potentiale si confera bancilor dreptul sa reduca liniile de credit intr-o masura cu plafoanele autorizate. In alte tari, Danemarca, Austria si Elvetia, responsabilii politicii monetare fixeaza plafoanele pe care le considera posibilitati maxime de tragere a unor noi linii de credit .

Incadrarea creditului are o sfera larga de aplicare in Japonia, unde sunt vizate toate institutiile financiare. Criteriul utilitatii economice face ca institutiile specializate in echipamente si finantarea constructiilor sa fie excluse din campul de aplicare al incadrarii creditului, cum este cazul Elvetiei. De aceeasi excludere se bucura si institutiile de credit destinate sustinerii exportului, din numeroase tari .

Eficacitatea politicii de "limitare a creditului" depinde, intr-o mare masura, de sanctiunile care sunt aplicate acelor institutii financiar-bancare, care depasesc limitele stabilite .

In acest sens, un sistem de penalitati a fost prezent in majoritatea tarilor, ceea ce afecteaza, in mod direct sau indirect, costul de exploatare bancara. In Elvetia, Danemarca, Italia si Norvegia, penalitatile sunt proportionale cu depasirea constatata. Alt tip de penalitati este cel practicat in Japonia si Belgia si care consta in reducerea posibilitatilor de refinantare a bancilor de la Banca Centrala, ceea ce semnifica o sporire considerabila a costului procurarii resurselor de pe piata monetara.

Succesul politicii de limitare a creditelor depinde si se campul de aplicare al acestor masuri, de timpul necesar pentru punerea in aplicare a reglementarilor respective si de gradul de

substituire a diferitelor forme de finantare. Referitor la acest ultim aspect, trebuie remarcat ca atat debitorul cat si creditorul nu suporta decat pana la un anumit nivel cresterea costurilor antrenate de trecerea de la un tip de finante la altul.

De asemenea, acele institutii care nu sunt supuse limitarii creditului, nu-si pot majora operatiunile lor, decat daca beneficiaza de o majorare a resurselor lor, respectiv daca publicul este pregatit sa accepte alte forme decat depozitele bancare traditionale. Astfel, se manifesta o inelasticitate a ofertei de finantare, in raport cu gradul de substituire, dar care se diminueaza in timp.

Un inconvenient major al politicii de incadrare a creditului il constituie absenta controlului asupra schimburilor, intrucat, in aceasta ipoteza, intreprinderile isi pot procura de pe piata externa fondurile estimate ca necesare. La acest inconvenient se adauga acela al inegalitatilor pe care le genereaza "incadrarea creditului" atat la nivelul bancilor, cat si la nivelul

intreprinderilor. Observatiile efectuate in tari, precum Franta, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, evidentiaza ca aceasta masura conduce la stabilizarea cresterii relative a institutiilor de credit si manifestarea puternica a tendintei de specializare si dezvoltare a operatiunilor de implantare a unor institutii financiar-bancare nesupuse incadrarii creditului.

In concluzie, analiza limitarii creditului evidentiaza ca acest instrument prezinta o serie de avantaje, astfel:

-timpul de raspuns al variabilelor monetare la utilizarea acestui instrument este relativ scurt. Spre deosebire de instrumentele traditionale ale politicii monetare, incadrarea creditului reactioneaza rapid si eficient chiar si in perioadele de inflatie puternica si de cerere sporita a creditului .

in conditiile in care bancile din sistemul bancar nu pot majora excesiv volumul creditelor, Banca Centrala poate diminua rata de dobanda pe piata monetara, chiar atunci cand situatia pietei valutare reclama acest aspect.

la modul general, statistica evidentiaza o diminuare a ratei de crestere a masei monetare in luna imediat urmatoare celei in care a fost pus in functiune dispozitivul de incadrare a creditului.

Actiunile autoritatii monetare asupra cererii de moneda (sistemul rezervelor obligatorii)

Mecanismul rezervelor obligatorii consta in obligativitatea bancilor de a-si constitui depozite la banca centrala, in functie de marimea resurselor atrase sub forma de depozite.

Scopul urmarit, printr-un astfel de mecanism este atat prudential cat si monetar. Este prudential, prin faptul ca se confera publicului siguranta ca bancile dispun oricand de suficiente lichiditati pentru a face fata solicitarilor de retragere a depunerilor. Scopul este monetar, datorita

faptului ca este limitata capacitatea bancilor de a multiplica credit pe baza depozitelor clientilor, situatie evidentiata si de formula multiplicatorului creditului, de unde rezulta o relatie invers proportionala intre nivelul acesteia si rata rezervei minime obligatorii .

In functie de modul de reglementare al bazei de calcul, al aplicarii procentuale si nivelului ratelor, pot fi analizate urmatoarele aspecte:

in decursul anilor '60-'70 bancile centrale au fundamentat un instrument care permitea o actiune directa asupra lichiditatii bancare si a costului lor de finantare, precum si o actiune

indirecta asupra comportamentului in materie de credite si asupra agregatelor monetare .

in perioada actuala, mai multe tari au renuntat la utilizarea rezervelor obligatorii, in timp ce o parte a procedat la revizuirea modului de utilizare.

Actiunile autoritatii monetare asupra ofertei de moneda centrala (politica de rescontare si politica de baza monetara)

Autoritatile monetare au posibilitatea realizarii controlului asupra masei monetare prin actiuni asupra ratei de dobanda si asupra bazei monetare.

Prin masurile care vizeaza rata de dobanda, banca centrala cauta un nivel al ratei pe care il poate obtine prin restrangerea ofertei de moneda centrala pe piata monetara, dar si prin majorarea nivelului acesteia pentru reducerea aportului de moneda centrala. Actiunile asupra bazei monetare constau in contingentarea furnizarilor de moneda centrala catre banci, prin lasarea ratei de dobanda sa fluctueze liber.

Politica interventiilor pe piata monetara (open-market) se concretizeaza in operatiunile efectuate de bancile centrale pe piata monetara, ceea ce antreneaza doua efecte: efectul cantitativ si efectul pret.

Efectul cantitativ este cunoscut si sub denumirea de politica de baza monetara, care se manifesta atunci cand banca centrala cumpara sau vinde efecte pe piata monetara. Astfel, daca institutia de emisiune monetara cumpara titluri ale pietei monetare, atunci mobilizeaza si majoreaza lichiditatea bancara, situatie care permite bancilor sa faca fata cererii de moneda centrala. In cazul invers, al vanzarii de efecte pe piata monetara, este antrenata reducerea lichiditatii bancare, ceea ce genereaza dificultati de trezorerie pentru banci.

Aceasta politica denumita politica de baza monetara se bazeaza pe ideea existentei unei relatii stabile intre baza monetara si agregatul monetar controlat, respectiv o dependenta stransa intre oferta de credit si cantitatea de moneda centrala disponibila.

Bancile trebuie sa dispuna de un portofoliu semnificativ de titluri, cu scopul vanzarii unei parti, atunci cand restrictiile de lichiditate le-ar impune. Vanzarea unei fractiuni din titlurile

detinute provoaca o desfiintare de moneda, o crestere a ratei de dobanda si o degradare a conturilor de exploatare bancara in cazul pierderilor de capital. Ca urmare, se va manifesta o

crestere a costului creditului sau o diminuare a ofertei de credit.

Efectul-pret se manifesta in cazul actiunilor bancii centrale asupra ratei de dobanda; acest efect este foarte important intrucat constituie fundamentul politicii de interventie la rate variabile ale dobanzii.

Banca centrala resconteaza efectele ce sunt prezentate de bancile comerciale mijlocind plata unui anumit pret, pe care il determina in mod unilateral. Acest pret este rata rescontului si exercita un rol director asupra tuturor ratelor de dobanda, fiind legata atat de rata dobanzii la creditele din economie, cat si de rata indatorarii publice (atunci cand Trezoreria plaseaza titluri in sectorul bancar, rata de randament a acestora trebuie sa fie egala cu rata rescontului).

Locul politicii de rescontare a fost luat in ultimele decenii de operatiunile pe piata monetara (operatiuni de open-market).

Principalele aspecte ale politicii de baza monetara sunt prezentate in continuare.

In SUA, controlul masei monetare prin actiuni asupra cantitatii de moneda centrala a fost realizat, in perioada 1979 - 1982, pornind de la existenta unei relatii stabilite intre baza monetara si masa monetara. Aceasta corelatie implica detinerea de catre banca a unor rezerve libere, care pot fi contingentate de catre Banca centrala pe baza mai multor instrumente.

Caracteristica acestor actiuni este aceea ca ele pot antrena puternice fluctuatii ale ratei de dobanda, in conformitate cu faptul ca, prin controlul asupra cantitatii, nu se poate efectua un control asupra pretului.

In SUA, Sistemul Federal de Rezerve utilizeaza in special operatiunile de open-market.

In primul rand, este evaluata evolutia factorilor autonomi ai lichiditatii bancare (bilete de Trezorerie, devize) si in functie de obiectivele sale mai mult sau mai putin restrictive, banca

centrala calculeaza cantitatea de moneda centrala care trebuie furnizata sau retrasa de pe piata. Daca economia este supraincalzita, iar cererea de moneda este mare dar neonorata, atunci rata de dobanda creste puternic. O asemenea politica nu este realizabila decat in masura in care bancile americane au posibilitatea sa modifice rapid nevoile lor de moneda centrala, orientandu-se catre piata eurodolarilor sau catre vanzarea de titluri pe piata financiara agentilor nefinanciari (care desfinteaza depozitele si diminueaza nevoile de moneda centrala destinata acoperirii rezervelor obligatorii).

Actiunile asupra bazei monetare, respectiv asupra disponibilitatilor de moneda centrala, inregistreaza succese numai atunci cand sunt indeplinite numeroase conditii care vizeaza comportamentul bancilor ca si mijloacele de actiune ale institutiei de emisiune.

Dupa ianuarie 2007 Romania are ca obiective monetare avand in vedere trecerea la moneda unica europeana: consolidarea inflatiei scazute (1,5 puncte procentuale peste cei mai performanti 3 membrii UE), formarea pietei interne de capitaluri pe termen lung (rata dobanzii pe termen lung cu 2 puncte procentuale peste cei mai performanti 3 membrii UE).

Daca in luna ianuarie 2007 rata dobanzii de politica monetara era de 8,75 %, cunoscand pana astazi fluctuatii in plus sau in minus la ora actuala aceasta rata este de 10,25%.