POLITICA DE FINANTARE A FIRMEI

POLITICA DE FINANTARE A FIRMEI

I.       Finantarea pe termen scurt

Obiectul deciziei de finantare pe termen scurt il constituie selectia si mobilizarea operativa a surselor de capitaluri circulante, la cel mai redus cost al procurarii acestora, in conditii de reducere a riscului.

Spre deosebire de finantarile pe termen lung, care vizeaza activele imobilizate, cu un anumit grad de independenta fata de fluctuatiile procesului economic specific, finantarile pe termen scurt vizeaza activele de exploatare al caror cuntum variaza prompt in functie de cresterea sau decresterea activitatii de la un an la altul, de la un trimestru la altul etc.

Mijloacele de procurare a capitalurilor circulante se impart in trei categorii: surse proprii, surse atrase (datorii de exploatare) si surse imprumutate.

Surse proprii

Acoperirea financiara a activelor circulante cu fonduri proprii, chiar daca implica participarea "investitorilor de capitaluri" la proprietate si la distributia profitului net, constituie, totusi, cea mai sigura sursa de finantare, determina autonomie financiara si elimina riscul retragerii fortuite a capitalurilor.

Surplusul de surse permanente, degajat din finantarea pe termen lung a nevoilor permanente, il constituie fondul de rulment. La o anumita data, fondul de rulment reprezinta excedentul activelor pe termen scurt asupra pasivelor pe termen scurt.

In marime absoluta, fondul de rulment se determina in doua variante: fie ca diferenta intre capitalurile proprii si datoriile financiare, pe de o parte, si activele imobilizate nete, pe de alta parte, fie ca diferenta intre active circulante si datorii pe termen scurt:

FR = Capital permanent - Active imobilizate = (Capitaluri proprii Datorii financiare) - Active

imobilizate

FR = Active circulante - Datorii pe termen scurt (Resurse de trezorerie)

Fondul de rulment reprezinta partea din capitalul permanent care poate fi utilizata pentru finantarea activelor circulante, adica excedentul de capital permanent fata de active imobilizate sau excedentul activelor circulante cu lichiditati pe termen mai mic de un an, fata de datoriile cu exigibilitate pe termen mai mic de un an.

Corelatii ale fondului de rulment

Intre activele circulante (Ac), resursele de trezorerie (Rt) si fondul de rulment (FR) exista posibilitatea unei triple corelatii din care sa rezulte fond de rulment pozitiv, neutru sau negativ, dupa cum urmeaza:

Ac = Rt → FR = 0

Ac > Rt → FR > 0

Ac < Rt → FR < 0

1. Daca FR este neutru, inseamna ca ne aflam intr-o situatie de echilibru fragil. Desi solvabilitatea pe termen scurt pare asigurata, riscul diferit al elementelor de activ sau pasiv face ca acest echilibru (Ac = Rt) sa fie fragil. Realizarea viitoare a lichiditatii elementelor de activ poate fi compromisa usor din cauze diverse: stocuri ce nu se pot vinde din cauza unei conjuncturi nefavorabile, din cauza supraevaluarii anticipate a cererii, din cauze fortuite, de forta majora etc. Aceleasi greutati pot aparea si in ceea ce priveste recuperarea unor creante clienti, producandu-se pierderi de lichiditati din cauza dificultatilor de trezorerie ale debitorilor.

Aspecte neavenite se pot produce si in ceea ce priveste datoriile pe termen scurt. Creditorii pot face interventii pentru accelerarea termenelor de plata in cazul unor greutati de echilibru financiar, nefiind de acord in nici un caz cu prelungirea unor scadente.

Orice dereglare care se produce in raport cu lichiditatea anticipata a activelor sau cu exigibilitatea anticipata a pasivelor poate afecta echilibrul fragil stabilit prin FR = 0.

Avand in vedere asimetria riscurilor ce decurg din estimarea anticipata a lichiditatii elementelor de activ si exigibilitatii elementelor de pasiv, este necesara formarea unor 'lichiditati suplimentare' care sa joace rolul de marja de siguranta si care sa apere echilibrul financiar al intreprinderii pentru cazuri de nerealizare a activelor circulante.

2. In cazul fondului de rulment pozitiv se constata un excedent potential de lichiditati pe termen scurt, fata de exigibilitatile potentiale pe termen scurt. Astfel de situatie poate fi rezultatul unei corelari favorabile in termeni de lichiditate, ceea ce inseamna ca intreprinderea este in masura sa faca fata tuturor scadentelor pe termen scurt si sa dispuna inca de un stoc tampon de lichiditati destinate sa anihileze eventuali factori nefavorabili privitor la vanzarea activelor in viitor sau la onorarea datoriilor pe termen scurt.

3. In cazul fondului de rulment negativ, lichiditatile potentiale nu acopera exigibilitatile potentiale, ceea ce inseamna dificultati previzibile sub aspectul echilibrului financiar pe termen scurt.

Recapituland cele trei corelatii ale fondului de rulment putem aprecia ca:

=> un fond de rulment pozitiv reprezinta un semn favorabil privind solvabilitatea si echilibrul financiar al intreprinderii;

=> un fond de rulment neutru comporta o solvabilitate fragila care se poate dezechilibra oricand;

=> un fond de rulment negativ reprezinta dificultati financiare previzibile pe linia solvabilitatii, ceea ce impune o ameliorare substantiala de finantare.

Concluzie. Calcularea fondului de rulment nu permite aprecieri realiste, decat daca se ia in considerare gradul de lichiditate a activelor circulante si gradul de exigibilitate a datoriilor pe termen scurt. Exista intreprinderi cu fond de rulment negativ care manifesta o vitalitate reala si solvabilitate permanenta, dupa cum pot exista intreprinderi cu fond de rulment pozitiv care, practic, se dovedesc .fara capacitate de plata.

Surse atrase (pasive stabile)

Acestea reprezinta datorii ale intreprinderii fata de terti (furnizori, personal, stat etc.), atrase pe o anumita perioada de timp, ca urmare a reinnoirii continue a acestora.

Sursele atrase sunt, practic, niste imprumuturi pe termen scurt indirecte care se creaza prin decalajul de timp dintre momentul vanzarii sau prestarii serviciului si momentul in care beneficiarul il plateste. Acest tip de datorie este "gratuita", in sensul ca nu se plateste in mod explicit o dobanda pentru aceste surse atrase. Un serviciu de trezorerie activ va cauta sa angajeze intotdeauna datorii cu scadente relaxate (intinse in timp), in raport cu incasarile care se vor cauta sa se realizeze foarte repede.

Pasivele stabile si, in principal, creditul furnizor (acordat de furnizor) sunt o sursa spontana de finantare si acestea cresc o data cu tranzactiile curente ale firmei.

Creditul comercial, ca principal element al surselor atrase pentru firma beneficiara (client) este, in acelasi timp, o garantie pentru furnizor de a-si promova vanzarile. Desi acest tip de credit nu are un cost explicit (nu trebuie platita dobanda pentru utilizarea sa), el are totusi un cost implicit. Deoarece vanzarea pe credit are loc prin acordarea de catre furnizor a unui rabat pentru a urgenta plata vanzarilor din partea clientilor, in cazul in care clientii nu profita de acest discount (rabat) ei pierd sume de bani corespunzatoare rabatului si marimii vanzarilor. Rezulta, deci, ca pentru client creditul comercial (creditul furnizor) are un cost implicit determinat de pierderea rabatului acordat de furnizor, suma ce ar putea fi intrebuintata pentru efectuarea unor plati (rambursari de credit, achizitii de stocuri si active imobilizate etc.).

Costul determinat de renuntarea la rabatul acordat de furnizor clientului sau este, pentru acesta din urma, un cost direct care se masoara cu ajutorul ecuatiei:

K = (1 + procentul de rabat / (100 - procentul de rabat))^{365/(data platii - data rabatului)} - 1

Avantajele creditului comercial in cazul practicarii discountului pot fi sintetizate astfel: (a) este la indemana, practic, oricarei firme; (b) este 'gratuit' (in realitate rezultand un castig prin reducerea pretului de cumparare care compenseaza efortul platii la termenul cerut de furnizor); (c) este flexibil, el putand fi extins conform intelegerii dintre parti si (d) nu exista restrictii in legatura cu conditiile acordarii. Din aceste motive, firmele gestionate eficient apeleaza si beneficiaza de creditul comercial.

Surse imprumutate

In completarea surselor proprii si atrase, intreprinderea apeleaza la credite bancare de trezorerie sau de scont.

Creditele de trezorerie

Creditele de trezorerie, denumite si credite cu caracter general, sunt acelea deschise de banca in functie de situatia trezoreriei intreprinderii (deficit sau excedent) fara nici o legatura cu alte creante sau alte operatiuni. Astfel de credite pe termen scurt se acorda in cazul deficitului de trezorerie, fara alte garantii deosebite, in vederea acoperirii platilor curente. Singura preocupare a bancii, in afara cunoasterii bonitatii debitorului, este de a se convinge asupra solvabilitatii pe termen scurt a acestuia.

Aceste credite, generale, prezinta pentru banca un risc relativ important caci adesea ele sunt legate de activitatea curenta a intreprinzatorului si nu sunt garantate cu active certe. Ca urmare a riscului comercial inerent oricarui intreprinzator, spre exemplu, in caz de nevanzare a marfurilor, banca insasi trebuie sa analizeze, in momentul acordarii creditului, situatia economica a debitorului spre a se asigura de lichiditatea acestuia si deci de posibilitatile sale de rambursare a creditului.

Astfel de credite se acorda in contul curent, prin care se efectueaza, de regula, incasarile si platile societatilor comerciale si ale altor agenti economici.

Fata de perioada precedenta, soldul creditelor poate fi diminuat prin excedentul de trezorerie degajat in perioada respectiva sau poate fi majorat pentru acoperirea (prin credite noi) a deficitului de trezorerie rezultat la finele perioadei precedente. Majorarea soldului creditelor bancare poate fi facuta pana la o limita si anume cea a unui plafon stabilit de banca in relatiile sale de credit cu intreprinderea. Altfel, depasirea va fi insotita de dobanzi si comisioane penalizatoare. Micsorarea se poate face pana la rambursarea integrala a creditelor in sold. Dincolo de aceasta rambursare, excedentul de trezorerie poate fi rambursat in valori mobiliare cu scadenta apropiata.

Volumul creditelor de trezorerie se stabileste pe baza situatiei de trezorerie care se intocmeste de agentul economic la inceputul trimestrului, pe baza datelor contabile din trimestrul anterior, a programelor de activitate si de desfacere potrivit contractelor si comenzilor de aprovizionare si livrare, precum si a altor documente din care sa rezulte evolutia raportului intre totalul stocurilor si cheltuielilor, pe de o parte, si totalul resurselor si incasarilor, pe de alta parte, in perioada curenta.

Datele din situatia de trezorerie sunt analizate si verificate de banca creditoare, urmarindu-se realitatea acestora, existenta contractelor si comenzilor de aprovizionaredesfacere pe care se fundamenteaza volumul de incasari si cheltuieli stabilit. In finalul planului de trezorerie se determina deficitul sau excedentul de trezorerie.

Deficitul de trezorerie constituie nivelul noilor credite pe care intreprinderea le va solicita in trimestrul respectiv, peste cele aflate in sold in trimestrul anterior.

Excedentul de trezorerie constituie volumul creditelor care urmeaza a se rambursa in trimestrul urmator.

Creditul de scont

Scontul este operatiunea de credit prin care bancherul pune la dispozitia unui client o suma de bani, in schimbul unui efect comercial (trata, bilet la ordin) inainte ca acesta sa ajunga la scadenta, dupa deducerea unei dobanzi, a unor cheltuieli diverse si a unui comision.

Suma dobanzii se stabileste in functie de valoarea tratei, rata dobanzii si timpul ramas intre momentul scontarii pana la scadenta efectului.

Desfasurarea operatiunii de scontare are loc in felul urmator: intreprinderea depune la banca trata care reprezinta creanta pe care vrea s-o mobilizeze; a doua zi ea primeste un credit in cont, la nivelul valorii tratei minus agio (cheltuieli privind taxa scontului, comisioane de andosare, de miscare etc. ocazionate de incasarea efectului); banca incaseaza creanta cand ajunge la scadenta.

Creditul de scont are avantajul ca este mai putin scump, deoarece efectele scontate reprezinta o garantie suficienta pentru banca. Ca dezavantaj se retine faptul ca apelarea la acest credit de catre firma nu este intotdeauna posibila din cauza ca nevoile de lichiditati nu coincid intotdeauna cu portofoliul de efecte detinut de firma.

Pentru indeplinirea obiectivelor sale, decizia de finantare a ciclului de exploatare va face un arbitraj intre creditele de trezorerie si creditele de scont posibile de mobilizat de la banci, pentru acoperirea deficitului de trezorerie. Selectia unuia sau altuia dintre credite se va face pe baza analizei temeinice a costului real al acestora, asa dupa cum vom arata in continuare.

Costul creditelor

Pentru gestiunea ciclului de exploatare, costul creditelor reprezinta un criteriu important in procesul de selectare a tipului de credite pe termen scurt.

In afara cheltuielilor cu dobanzile, care reprezinta elementul principal al costului creditului, agentii economici creditati mai suporta si alte cheltuieli, sub forma diverselor comisioane percepute de banci, ceea ce face ca, in final, costul total alo creditului sa fie mai mare. Astfel, costul explicit (aplicabil) al creditului este determinat de doi factori:

a) rata dobanzii formata din:

al) rata dobanzii de referinta: rata de referinta a Bancii Nationale sau rata dobanzii la creditele interbancare (BIBOR = Bucharest Interbank Operating Rate);

a2) prima de risc privind tipul de credite, mai mare pentru creditele de trezorerie in comparatie cu creditele de scont (protejate suplimentar de dreptul cambial);

a3) prima de risc privind marimea intreprinderii, mai mare pentru intreprinderile mici in comparatie cu cele mijlocii, respectiv cele mari;

b) comisioanele aferente

bl) comisioanele de risc privind repercusiunea impozitului bancii pentru creditele acordate, imobilizarea resurselor bancii in credite acordate (fara depozite primite), cel mai mare sold debitor si pentru cea mai mare depasire de plafon prestabilit;

b2) comisioanele de cheltuieli administrative privind decontarea cecurilor, efectelor comerciale privind viramentele bancare, spezele si cheltuielile intocmire a documentelor bancare etc.

Determinarea sumei dobanzii

In general, cuantumul dobanzii de baza platite de beneficiarii de credite este direct proportional cu volumul creditului, durata de folosire si rata dobanzii:

D = C x r x T /100x360

in care:

D = suma dobanzii;

C = volumul creditelor;

r = rata dobanzii;

T = timpul de utilizare a creditului.

La creditele pe termen scurt se foloseste calculul dobanzii simple, ceea ce inseamna ca suma dobanzii nu se adauga la capital pentru a aduce ea insasi dobanda.

Pentru anumite contracte de credit pe termen scurt se aplica dobanda post-calculata, adica suma ei se varsa, impreuna cu rambursarea creditului, la sfarsitul anului sau sfarsitul contractului. Suma totala de varsat, respectiv principalul plus dobanda (Cf) se determina astfel:

Cf = C₀ C₀ x r x T /100x360 = C₀ (1 + r x T /100x360)

La numeroase categorii de credite pe termen scurt se aplica dobanda antecalculata, adica volumul sau se determina si se retine de banca la inceputul contractului de credit; retinerea ei, inca de la inceput, din volumul creditului aprobat face ca debitorul sa primeasca un credit efectiv (Ce) mai mic decat cel aprobat (C).

II.        FINANTAREA PE TERMEN LUNG

In ceea ce priveste finantarea pe termen lung a unei firme, aceasta are la dispozitie trei tipuri de surse de finantare:

surse proprii (atat interne, cat si externe);

surse imprumutate (prin emisiunea si vanzarea de obligatiuni sau prin contractarea de credite bancare pe termen mediu si lung);

surse inchiriate, cu posibilitatea cumpararii ulterioare, la un pret prestabilit, a active lor fixe (leasing).

1. Surse proprii de finantare

Intreprinderea, in cadrul surselor proprii, are de ales intre:

a.       autofinantare (capital intern)

b.      aporturi noi la capital (surse proprii externe)

a.      Autofinantarea

In cadrul finantarii globale pe termen lung, finantarea interna, autofinantarea, are un rol foarte important. Intreprinderea, in loc sa ceara un aport nou de la asociatii sai, sau sa isi faca datorii fata de terti, preleva o parte din mijloacele financiare din resursele pe care le procura din activitatea proprie. Autofinantarea reprezinta veniturile nete proprii destinate formarii capitalurilor.

Autofinantarea cunoaste mai multe modalitati de exprimare. Autofinantarea totala (globala sau bruta) semnifica diferenta dintre veniturile si cheltuielile societatii. Aceasta este alcatuita din autofinantare de mentinere si autofinantare de expansiune (sau neta).

Autofinantarea de mentinere (sau de supravietuire) include sursele din care urmeaza sa se realizeze in viitor cheltuieli pentru mentinerea potentialului productiv si pentru dezvoltarea acestuia. Este destinata doar unei reproductii simple, si se formeaza din amortizarea pentru inlocuire si din profitul destinat mentinerii nivelului de dezvoltare atins. Autofinantarea de expansiune (sau neta) finanteaza dezvoltarea firmei, permitand sa se largeasca productia si sa se dezvolte activitatea firmei si este formata din amortizarea si profitul care exced reproductia simpla si sunt destinate majorarii patrimoniului.

Profitul unei societati comerciale pe actiuni are doua mari destinatii: distribuiri de dividende si reinvestire (autofinantare). Pe de o parte, daca se ia decizia de a se distribui dividende, atunci se va diminua suma destinata autofinantarii, insa aceasta decizie va avea efecte pozitive, din urmatoarele considerente: creste fidelitatea actionarilor fata de societate, acestia iti vor mentine actiunile timp indelungat, fara intentia de a le vinde, ceea ce va duce la cresterea cursului lor, deci a valorii de piata a intregii firme. Pe de alta parte, decizia de a reinvesti profitul majoreaza resursele de autofinantare, dar poate provoca nemultumirea unei parti a actionarilor, care vor avea tendinta de a vinde actiunile detinute, ceea ce poate duce la scaderea cursului actiunilor si a capitalizarii bursiere a firmei. Putem afirma ca procesul de repartizare a profitului este in ultima instanta o politica de lichiditate: daca se constituie fonduri proprii cresc lichiditatile firmei si deci posibilitatile de autofinantare; repartizari de dividende mai mari conduc la micsorarea lichiditatilor si deci se reduce capacitatea de autofinantare a firmei.

Dorinta de autonomie a unei firme actioneaza in sensul practicarii unei autofinantari mai pronuntate, insa evident ca distribuirea de dividende cu regularitate si in sume consistente reprezinta un semn favorabil asupra perspectivelor de dezvoltare ale unei firme. In anumite tari, legile in vigoare impun firmelor o autofinantare minimala, ceea ce restrange marimea dividendelor. Acelasi lucru se observa, dar cu caracter generalizat, in domeniul politicii bancilor de creditare a agentilor economici numai in masura in care prezinta capacitate de indatorare, adica dispun de fonduri proprii intr-un anumit cuantum.

In cazul in care capacitatea de autofinantare este insuficienta intreprinderea apeleaza la surse externe de capital: proprii, prin noi aporturi de capital sau prin subventii de la bugetul statului; imprumutate; inchiriate.

b.      Aporturi noi la capital

La infiintarea unei societati pe actiuni, capitalul este reprezentat de capitalul social si este egal ca marime cu produsul dintre numarul de actiuni in care este divizat si valoarea nominala a acestora.

Cresterile de capital reprezinta un mijloc de finantare prin fonduri proprii, ca si autofinantarea. Deosebirea consta in faptul ca in timp ce autofinantarea este, practic, o finantare interna, realizata prin efortul propriu al firmei, respectiv capitalizarea unei parti a beneficiului, cresterea de capital reprezinta o finantare externa, prin fonduri proprii aduse din afara societatii, de catre actionari.

Cresterea capitalului social poate avea ca surse:

noi aporturi in numerar sau in natura ale actionarilor (determina cresterea efectiva a capitalului social);

incorporarea rezervelor (reprezinta conversii ale posturilor de pasiv);

conversiunea datoriilor in contributii la capitalul social (reprezinta conversii ale posturilor de pasiv).

Pentru finantarea investitiilor intereseaza numai subscrierea de noi aporturi care determina cresterea efectiva a capitalului social, celelalte nefiind altceva decat conversii ale posturilor de pasiv, fara a determina cresterea surselor de finantare, deci fara ca firmele sa-si sporeasca lichiditatile. Cresterea de capital prin incorporarea rezervelor, a primelor de emisiune si a profiturilor nerepartizate, nu aduce un aport nou, ci da posibilitatea atribuirii gratuite de actiuni noi sau de crestere a valorii nominale a actiunilor vechi.

Cresterea de capital se poate face prin:

emisiune de actiuni noi;

majorarea valorii nominale a actiunilor vechi (aceasta modalitate este mai rar practicata).

Cresterea valorii nominale a vechilor actiuni presupune apelul la actionarii existenti si acordul lor de a suplini cu fonduri capitalul social. Acest procedeu este greu de realizat, atat datorita dispersiei actionarilor in teritoriu, cat si necesitatii convingerii lor sa aduca noi capitaluri. De aceea, cel mai des procedeu este emiterea de noi actiuni.

Actiunea este un titlu de valoare, un titlu financiar, reprezentand o parte din capitalul social al firmei, din patrimoniul firrnei, purtand astfel denumirea si de titlu de proprietate. Actiunea este un titlu de participatie care confera detinatorului calitatea de coproprietar, dandu-i dreptul la distribuirea beneficiilor sub forma de dividende. Actiunea este un titlu de coproprietate fara valoare garantata in sensul ca, in caz de lichidare, actionarii vor fi despagubiti din ceea ce ramane, dupa achitarea tuturor creditorilor, ceea ce nu inseamna ca nu pot primi si in plus fata de valoarea nominala a actiunilor detinute. Pentru actionar titlul dobandit reprezinta o investitie financiara a carei rentabilitate este determinata de dividendele ce vor fi distribuite, dar si de plusul (sau minusul) de valoare ce se va obtine la vanzarea titlului.

Emisiunea actiunilor se poate face pe piata primara sau secundara de capitaluri. Actiunile care se emit au o tipologie variata, din care mentionam cateva criterii de clasificare si tipuri de actiuni.

Dupa drepturile pe care le confera actionarilor, actiunile se grupeaza in ordinare (cu drepturi egale pentru toti) si preferentiale (sau privilegiate) (de ex. cu dividend fix).

Actiunile ordinare (comune) se caracterizeaza prin dreptul de vot, dreptul de a primi restuiri in caz de lichidare judiciara si dreptul de a primi restul de dividende cand toate celelalte privilegii de dividend au fost satisfacute.

Actiunile privilegiate sunt acelea fara dreptul de vot. Pentru ca o societate sa poata emite actiuni privilegiate este necesar sa fi realizat beneficii in ultimele exercitii financiare. Actiunile preferentiale au drepturi inaintea actiunilor comune, dar in urma tuturor obligatiunilor. Dividendul (in general) fix indica faptul ca actiunile preferentiale ar avea acelasi regim cu obligatiunile. Insa platile detinatorilor de actiuni preferentiale pot fi limitate ca suma daca dividendele  preferentiale  nu au fost realizate. In acest caz, actiunile preferentiale sunt similare actiunilor comune, neplata dividendului stipulat nefiind o nerespectare a unei obligatii de plata, asa cum este neplata dobanzii obligatiunilor.

Dupa apartenenta, dar si forma acestora, actiunile pot fi nominative sau la purtator. Primele au inscris numele proprietarului pe fata titlului si nu pot fi transmise decat cu reinscrierea lor in registrul actionarilor, existent la sediul societatii comerciale. Secundele nu mentioneaza nici un nume si pot fi transmise din mana in mana fara nici un fel de formalitate, la ele avand acces toti cei care doresc sa cumpere. In prezent, formele nominative si la purtator se pastreaza, insa ca urmare a dematerializarii titlurilor de valori mobiliare, ele fac doar obiectul unor inscrieri in conturile societatilor emitente sau ale proprietarilor lor.

Atunci cand are loc o suplimentare a capitalului social prin emiterea de actiuni noi si prin punerea lor in vanzare, se realizeaza un aport de noi capitaluri pentru firma. Capitalul va trebui suplimentat la numarul de actiuni emise inmultit cu pretul de emisiune. Pretul de emisiune va trebui sa fie mai mic decat cursul vechilor actiuni pentru a se asigura succesul operatiunii de subscriere (daca pretul de emisiune ar fi mai mare decat cursul actiunilor vechi, nimeni nu ar cumpara noile actiuni, intrucat ar putea procura de pe piata actiuni la un pret mai scazut). Pretul de emisiune, fiind pretul la care se vand noile actiuni, trebuie stabilit intre valoarea nominala si cursul vechi :

Cursul vechi > P > VN,

unde :

P = pretul de emisiune ;

VN = valoarea nominala.

Diferenta dintre pretul de emisiune si valoarea nominala se concretizeaza in prima de emisiune. Aceasta este folosita pentru acoperirea cheltuielilor ocazionate de emisiunea si vanzarea actiunilor noi. Se inscrie ca o rezerva in pasivul bilantului, iar ulterior, se incorporeaza in capitalul social printr-o noua crestere de capital.

Valoarea de piata (VP) a actiunilor dupa cresterea de capital se calculeaza in functie de:

valoarea de piata a actiunilor vechi (C)

valoarea de emisiune a actiunilor noi (P).

VP = (NC + nP) / (N+n)

unde: N = numarul actiunilor vechi;

n = numarul actiunilor noi.

2. Surse externe imprumutate pe termen mediu si lung

Imprumuturile obligatare

Imprumuturile din emisiuni de obligatiuni denumite si credite obligatare reprezinta datorii pe termen lung, create prin vanzarea de titluri de credit, negociate catre public. Firma care emite astfel de titluri se angajeaza sa ramburseze la termen sau esalonat ratele scadente si sa plateasca o dobanda sub forma cupoanelor atasate titlurilor de credit.

Valoarea cuponului = Val. nominala * Rata cuponului / 100

Obligatiunile sunt titluri de valoare, negociabile, reprezentand un drept de creanta asupra capitalurilor imprumutate unei societati. De obicei, aceste imprumuturi au un cost de procurare mai mic decat subscrierile la capitalul social si nu afecteaza dreptul de proprietate al actionarilor. Obligatiunile dau doar dreptul la rascumparare si la remunerare, deci detinatorii nu pot interveni in managementul unitatii emitente. Decizia privind emisiunea de obligatiuni apartine Adunarii Generale a Actionarilor si se realizeaza prin institutii care actioneaza ca intermediar (societatile de valori mobiliare), in nume propriu sau ca garant al emisiunii. In momentul emisiunii, societatea emitenta poate furniza garantii (ipoteci, cautiuni, amanetarea fondului de comert etc), care trebuie sa fie publicate intr-un act special inaintea subscriptiei. Punerea in circulatie a obligatiunilor se face prin cele doua variante de emisiune: emisiune publica si emisiune inchisa.

Marimea imprumutului obligatar se stabileste in functie de necesitatile de finantare, valoarea de emisiune a unei obligatiuni putand fi :

egala cu valoarea nominala (la paritate sau alpari);

mai mica decat valoarea nominala (subpari), ceea ce le face mai atractive ;

mai mare decat valoarea nominala (suprapari), mai rar.

Diferenta intre valoarea de emisiune si valoarea nominala este prima de emisiune, iar diferenta intre valoarea rambursata (mai mare) si valoarea nominala este prima de rambursare.

Rambursarea (amortizarea) unui imprumut obligatar se poate face in mai multe modalitati:

prin amortizari constante si anuitati variabile - rambursarea se face prin transe egale de imprumut;

prin anuitati constante si amortizari variabile - pentru a avea anuitati constante este necesar ca rambursarile imprumutului sa varieze crescator si compensator cu variatia descrescatoare a dobanzii;

integral la scadenta - este metoda cel mai des utilizata desi are costul cel mai ridicat, dobanda calculandu-se de fiecare data cand se plateste, la toata valoarea imprumutului. Pentru societatea imprumutata, prezinta avantajul dispunerii de capitalul imprumutat pe toata perioada de acordare a acestuia. Insa, compania capitalizeaza acumularea bruta realizata din exploatarea investitiei;

rascumparare prin bursa - este interesanta pentru societatea imprumutata atunci cand cursul bursier al obligatiunilor este inferior valorii de rambursat. Exista insa, in multe tari, limite legale privind numarul de obligatiuni rascumparate. O alta modalitate este conversia in actiuni, la scadenta emisiunii de obligatiuni.

Imprumuturile bancare pe termen mediu si lung

Creditul este conceput din punct de vedere al clientului ca sursa de finantare necesara desfasurarii, continuarii, dezvoltarii sau restructurarii activitatii acestuia, iar pentru banca, ca un plasament cu risc asumat in vederea obtinerii unui profit corespunzator. Debitorul are obligatia rambursarii sumei imprumutate si platii dobanzii catre creditor.

Procesul de acordare a creditului se bazeaza pe metoda analizei financiare complexe a celui ce contracteaza imprumuturi de la banca, care da posibilitatea interpretarii cat mai reale a datelor in evolutia lor, alaturi de metodele si tehnicile de analiza previzionala a prognozei fluxurilor de numerar, a capacitatii de rambursare a creditelor.

Cererea de credit este analizata de comisia de aprobare a creditelor care are in vedere urmatoarele:

1. situatia conjuncturala si a tendintelor acesteia: aspecte de instabilitate economica, evolutia procesului inflationist, situatia (stadiul) blocajului financiar;

2. situatia economico-finaciara a firmei, astfel cum rezulta din documentele contabile anexate la cererea de credit ;

3. planul de afaceri, din a carui analiza reies o serie de aspecte asupra carora comisia de aprobare a creditelor din banca urmeaza sa traga concluziile asupra :

obiectului de activitate si a modului de realizare a acestuia precum si a conditiilor de realizare a activitatii in viitor;

politicii in domeniul preturilor (actuala si in perioada urmatoare );

aspectelor privind organizarea si calitatea managementului;

indicatorilor de analiza financiara: gradul de lichiditate, de solvabilitate, rentabilitate, fluxurile de numerar, riscurile;

pozitiei firmei pe segmentul de piata respectiv, realizari si posibilitati;

concluzii, propuneri si strategia adoptata de conducerea firmei.

Toate aceste elemente contribuie la cunoasterea clientului solicitator de credit, la care se adauga informatiile culese de banca referitoare la bonitatea acestuia si care vor contribui in final la aprobarea sau neaprobarea creditului.

4. garantiile oferite de societate pentru acordarea creditului ;

5. daca scopul in care va fi utilizat creditul este realizabil.

Cea mai concludenta modalitate de studiere a activitatii agentilor economici este analiza situatiei financiare, care inseamna a pune un diagnostic general privind sanatatea unei firme. Culegerea datelor necesare elaborarii acestui tip de analiza se face din documentele de baza ale unei societati si se finalizeaza prin calcularea anumitor indicatori.

Pentru sintetizarea acestor indicatori, bancile sunt cele mai avansate intre entitatile economice care utilizeaza metoda  scoring . Pe baza calculelor care se efectueaza si a grilelor bancii se acorda un punctaj in functie de care firma solicitatoare este catalogata in una din cele 5 categorii. Firmele de categoria A au prioritate in acordarea creditelor, deoarece sunt firme cu activitate economica rentabila, care isi pot rambursa creditele, iar cele din categoria B sunt cele cu activitate economica buna in prezent, dar in perspectiva pot aparea aspecte negative. Firmele din categoriile C, D, E, nu sunt admise la procesul de creditare, deoarece au o activitate slaba, ele neputand sa justifice rambursarea creditelor.

Surse inchiriate (finantarea prin leasing

In esenta, leasingul este o forma de inchiriere realizata de societati financiare specializate (societati de leasing) a unor bunuri de echipament catre firme (beneficiari) care nu dispun de fonduri proprii ori nu pot sau nu doresc sa recurga la credite bancare pentru cumpararea acestora de la producatori.

Leasing-ul este, asadar, o forma speciala de inchiriere a bunurilor mobile sau imobiliare, prin care beneficiarul (chiriasul, utilizatorul) detine toate drepturile ce reies din detinerea bunului, mai putin dreptul de proprietate. In schimbul acestor avantaje pe care le primeste, beneficiarul leasingului plateste o rata de leasing (redeventa sau chiria) care este formata din :

amortizarea bunului inchiriat;

costul de oportunitate (dobanzile) aferent fondurilor avansate de societatea de leasing (numita si locator);

marja de profit a societatii de leasing.

La sfarsitul perioadei de leasing, clientul poate opta pentru una din urmatoarele variante: cumpararea produsului, prelungirea contractului sau renuntarea la contract si inapoierea bunului.

Vanzare si leaseback este operatiunea prin care o intreprindere vinde unei societati de leasing sau altui investitor bunuri din proprietatea sa la valoarea lor de piata si, in acelasi timp, incheie un contract de inchiriere a respectivelor bunuri in conditiile specifice ale leasingului financiar.

Avantajul major pe care il ofera leasingul este acela de a asigura finantarea integrala a unei investitii din fonduri exterioare, intreprinderea nedispunand de fondurile proprii necesare. Sub acest aspect leasingul constituie un remediu pentru lipsa de fonduri proprii, de care se lovesc intreprinderile create recent sau aflate in expansiune rapida. Si nu numai atat, el permite si realizarea unei economii de fonduri proprii, ce pot fi utilizate in alte scopuri mai rentabile. Se adauga la aceasta faptul ca rambursarea creditului se poate face din beneficiile obtinute prin exploatarea bunului finantat prin leasing.

Dar acest avantaj trebuie pus in balanta cu costul relativ ridicat al operatiunii, daca se compara baremul de leasing cu procentul dobanzilor creditelor pe termen mediu si lung sau cheltuielile pe care le antreneaza cele doua moduri de finantare. Totusi, aceste comparatii ar trebui sa tina seama si de esalonarea in timp a cheltuielilor suportate de intreprindere. Astfel, in cazul leasingului, plata in avans sau plata unui avans nu sunt obligatorii, iar creditarea se poate face pe perioade indelungate pana la 10 ani si chiar mai mult in cazul leasingului imobiliar. Dezavantajul costului ridicat poate fi compensat, cel putin partial, prin transferarea de impozit: clientul inregistreaza ratele de leasing drept cheltuieli si diminueaza in acest fel nivelul venitului anual impozabil.

Decizia de a opta pentru leasing, in raport cu un imprumut bancar sau obligatar, se fundamenteaza pe compararea costurilor si avantajelor acestor tipuri de finantari.

Selectia surselor de finantare a investitiilor este complexa, intrucat pe langa criteriul principal privind costul procurarii capitalurilor actioneaza o serie de restrictii privind accesul la piata capitalurilor, legislatia greoaie, decizia institutiilor abilitate de a aproba utilizarea acestor surse de finantare, situatia financiara a intreprinderii. De exemplu, accesul la imprumuturile obligatare nu il are decat un numar redus de companii, respectiv cele care ofera o garantie suficienta pentru un astfel de angajament, in plus un astfel de imprumut este foarte complicat din punct de vedere al formalitatilor.

Cea mai mare parte a companiilor nu sunt cotate la bursa si, drept urmare, nu au posibilitatea vanzarii de titluri prin bursa. Deci, nu-i raman decat autofinantarea sau imprumutul bancar obisnuit, leasing-ul sau vanzarea de active.