Reglementarile bancare - expresie a politicii promovate de banci

Reglementarile bancare - expresie a politicii promovate de banci

Reglementarile, ca forme de interventie directa a autoritatilor bancare in desfasurarea activitatii bancilor, isi au originea in consecintele crizei economice mondiale din anii 1929-1933, care dupa cum se stie, a sanctionat drastic lipsa de lichiditate a bancilor.

Reflectand concluziile acestei experiente, reglementarile bancare au stabilit principii ce s-au mentinut in vigoare timp de cateva decenii.

Potrivit acestor principii, concurenta interbancara este strict limitata prin reglementarea dobanzilor creditoare decurgand din depozite bancare sau cuvenite detinatorilor de tiluri financiare utilizate pentru plasarea economiilor.

Au fost cristalizate politicile care, prin norme cu actiune directa, au stabilit comportamente pentru banci privind volumul lichiditatilor sau o anume utilizare predeterminata a activelor bancare. Dintre acestea mai semnificative, pot fi mentionate:

a) plafonul efectelor publice, prin care se stabilea o destinatie obligatorie ce trebuia data resurselor rezultate din cresterea depozitelor. Prin acest instrument se asigura un plasament obligatoriu, in active bancare, a bonurilor de tezaur fapt ce usureaza plasarea acestor titluri si creditarea statului. Evident, se asigura pe aceasta cale si un anumit grad de lichiditate bancara ;

b) coeficientul de retinere, stabilea obligatia bancilor  de a pastra un portofoliu minim din efectele pe termen mijlociu, obligatie ce restrangea pentru banci posibilitatea de a le resconta si creea necesitatea de a le acoperi din alte resurse ;

c) incadrarea creditului, care reprezinta o restrictie automata a progresiei creditului distribuit de banci. In acest cadru, se stabilea pentru fiecare banca, respectiv pentru fiecare categorie de credit o limita, limita care se determina prin aplicarea unui procent asupra angajamentelor totale. Creditele supuse acestei reglementari au fost cele pe termen mijlociu. Incalcarea, respectiv depasirea cadrului stabilit, avea consecinte costisitoare pentru banci, deoarece le obliga sa constituie, intr-o proportie progresiva, rezerve neremunerate la banca de emisiune ;

d) un alt obiectiv al reglementarilor creditului, in sensul ingradirii sale, l-a constituit creditul de consum. In acest domeniu, potentialul de credit a fost instrumentul utilizat, acesta fiind stabilit ca un indice de ponderare a fondurilor proprii ;

e) unor reglementari de ingradire au fost supuse si creditele personale. Astfel, autoritatile monetare au incercat sa controleze aceste credite, fie prin limitarea duratei maxime, fie prin stabilirea unui plafon maxim global.

In timp, reglementarile bancare - actionand ca restrictii cantitative si deopotriva ca sanctiuni in termeni de costuri - au avut influente negative in urmatoarele directii:

- limitarii activitatii bancilor ;

- impiedicarii angajarii tuturor resurselor existente in depozite bancare, generand impulsul de migrare a capitalurilor ;

- avantajarii marilor intreprinderi, apreciate a fi generatoare de riscuri reduse.

Pe acest fundal, considerat de specialisti propice, s-au nascut dereglementarile financiare si bancare la sfarsitul deceniului 8 si inceputul deceniului 9. Ele nu s-au concretizat intr-o dezorganizare a activitatii bancare ci mai ales, in instaurarea unui cadru mai simplu, mai adaptat conditiilor contemporane. Cauzele esentiale care le-au generat pot fi sintetizate astfel:

- dinamismul care a caracterizat pietele financiare. Deficitul bugetar al S.U.A, dar si al altor state, a facut sa creasca cererea de capital pe toate pietele nationale si internationale;

- cresterea accentuata si mai ales, instabilitatea dobanzilor si cursurilor valutare, care au generat incertitudini pe pietele financiare;

- mutatiile tehnologice, care au contribuit la mondializarea pietelor de capital, permitand atat difuzarea informatiei cat si a transferului pe diferitele piete financiare.

In functie de aceste cauze, dereglementarile au vizat mai multe obiective. In primul rand, conditiile de pret ale diferitelor servicii bancare au fost dereglementate. Astfel, in S.U.A. a fost liberalizata activitatea bancara privind nivelul dobanzilor atat la resurse cat si la creditele acordate, creandu-se conditia participarii neingradite la pietele de capital. In acelasi sens s-a actionat prin remunerarea depozitelor la vedere cu dobanzi de un nivel apropiat de nivelul pietei monetare.

In al doilea rand, s-au produs unele dereglementari care afecteaza bancile si modifica structura operatiilor bancare, fenomene care, ivite din necesitate, se pare ca s-au instalat, cu perspective, in viata economica si financiara actuala. Este vorba de dezvoltarea fara precedent a certificatelor de depozit emise de intreprinderi, banci si societati financiare. In acest context, piata resurselor se ingusteaza si se scumpeste pentru banci. Concomitent se diminueaza si piata creditorilor prin accentuarea fenomenului de titularizare a creantelor. Transformarea creantelor in titluri disperseaza riscurile si permite o mai facila circulatie si administrare a creantelor, dar, in acelasi timp, modifica structura activelor bancare, reducand posibilitatea de acordare pentru creditele curente.

In al treilea rand, sunt semnificative mutatiile in produsele financiare ale statului. Acesta isi diversifica instrumentele de credit si le majoreaza remunerarea, astfel ca ele devin atragatoare pentru banci.

Dereglementarile bancare, diferite ca intensitate si efect in diferitele tari, au generat odata cu inlaturarea unor contradictii, si o serie de premise ale sporirii riscurilor lor. A aparut necesitatea institutionalizarii unui nou cadru de reglementare bancara, atat in interiorul fiecarei tari cat si pe plan international. Au fost legiferate, in acest conext, noi norme prudentiale. Scopul lor principal este de a proteja pe deponenti si de a evita dezechilibrele bancare intre resurse si angajamente. De pilda, in Franta normele noi instituite se refera la:

Ø      coeficientul fondurilor proprii si resurselor permanente ;

Ø      coeficientul lichiditatii potentiale ;

Ø      norma Cooke.

Coeficientul fondurilor proprii si resurselor permanente stabileste un raport minim de 60% intre resursele bancare mobilizate pe termen lung si utilizarea lor. Scopul principal al acestor reglementari este limitarea creditarii pe termen lung la resursele cu acelasi caracter si evitarea creditarii pe termen lung pe seama creatiei monetare.

Coeficientul lichiditatii potentiale, ca modalitate de reglementare a lichiditatii, se determina prin raportul intre lichiditatea activelor si exigibilitatea pasivelor mai mari de o luna. Numaratorul cuprinde creditele cu o scadenta mai mare de o luna si alte active, mobilizate sau negociabile, ponderate dupa natura lor, in functie de gradul de lichiditate. Numitorul cuprinde pasivele la vedere sau exigibile pe termen scurt, ponderate dupa gradul de exigibilitate.

Norma Cooke, considerata ca o inovatie in domeniul reglementarii prudentiale, obliga bancile sa-si asigure un raport minimal intre fondurile proprii si riscurile ponderate, dupa natura lor, astfel :

Ø      pe de o parte, sa asigure un raport minim de 4% intre samburele dur al fondurilor proprii (capital + rezerve) si activul ponderat ;

Ø      pe de alta parte, sa asigure un raport minim de 8% intre fondurile proprii considerate in sens larg si activul ponderat.

Politica de creditare a bancilor este orientata, in lumina normelor analizate, cu luarea in considerare a riscurilor si rentabilitatii. Cu toate acestea, controlul clasic asupra dobanzii si creditului, prin politicile monetare si de credit, isi mentine rolul preponderent.