Relatiile de credit intre BNR si bancile comerciale

Relatiile de credit intre BNR si bancile comerciale

Relatiile de credit intre BNR, ca Banca Centrala, si celelalte banci imbraca potrivit legislatiei curente ( Regulament nr. 1 din 30 martie 2000 - publicat in MO nr. 142 din 6 aprilie 2000 ) urmatoarele forme:

facilitati permanente;

operatiuni la piata monetara prin licitatie;

proceduri bilaterale.

Participantii la piata monetara sunt bancile, persoane juridice romance, care indeplinesc drept conditii de eligibilitate:

constituirea de rezerve minime obligatorii;

incadrarea in prevederile BNR privind indicatorii de solvabilitate.

La piata monetara pot participa si sucursalele din Romania ale bancilor persoane juridice straine care indeplinesc conditiile de:

a constitui rezerve minime obigatorii;

a prezenta anual certificarea din partea autoritatii de supraveghere bancara din tara de origine a incadrarii in prevederile reglementarilor de prudenta bancara in vigoare in tara respectiva.

Relatiile dintre BNR si bancile din sistem se pot derula in cele trei forme fie alternativ, fie simultan, functie de necesitatile fiecarei banci, de conditiile pietei si de disponibilitatea BNR in conformitate cu obiectivele de politica monetara pe care aceasta le are.

Creditele care decurg din operatiunile la piata monetara au o durata maxima de 90 de zile. Scadentele efective sunt foarte scurte, de o zi ( overnight ) sau de cateva zile.

Facilitatile permanente

Facilitatile permanente reprezinta relatiile de credit firesti intre Banca Centrala si bancile comerciale decurgand din functionalitatea sistemului bancar national si a sistemului national de plati si compensari.

Facilitatile pot fi accesate de banci din proprie initiativa.

Facilitatile permanente implica pentru Banca Centrala doua tipuri de operatiuni:

- de creditare;

- de depozit.

Facilitatea de creditare implica acordarea de credite colateralizate cu active eligibile pentru garantare. Prin aceasta procedura bancile isi pastreaza proprietatea activelor eligibile aduse in garantie, de unde si denumirea de credit LOMBARD.

Utilizarea acestui credit are urmatoarele caracteristici:

1. Se acorda la cererea axpresa si detaliata a bancilor in care se prevad elemente semnificative;

2. Deciziile BNR de creditare se anuntain cursul zilei prin notificare;

3. Perioada de acordare este o zi ( overnight );

4. Dobanda se plateste odata cu rambursarea creditului;

5. Rata dobanzii este anuntata in avans si se calculeaza ca rata a dobanzii simple(conventional: numar de zile/360).

Facilitatea de depozit este deschisa bancilor de catre BNR pentru a asigura pentru acestea valorificarea excesului de lichiditate.

Operatiunea de depozit implica urmatoarele caracteristici:

se accepta depozitele la cererea expresa si detaliata a bancilor;

decizia BNR de acceptare se comunica in cursul zilei respective;

perioada de acceptare a depozitelor este o zi( overnight);

dobanda se bonifica la scadenta depozitului;

rata dobanzii este anuntata in avans si se calculeaza ca rata a dobanzii simple (conventional: numar de zile/360).

Operatiunile de piata monetara prin licitatii

Licitatia este o forma superioara a democratiei economice, deoarece asigura participarea pe baze multilaterale, competitive, a partenerilor la operatiunile la piata monetara.  

Sfera de cuprindere

Operatiunile pe piata monetara ale Bancii Nationale se efectueaza prin licitatii pe baza urmatoarelor tipuri de operatiuni:

cumparari/vanzari reversibile ( repo/reverse repo ) de active eligibile pentru tranzactionare. Sub denumirea de cumparari/vanzari reversibile de active eligibile pentru tranzictionare s-au implementat in normele metodologice denumiri specifice pentru operatiunile cunoscute si sub denumirea de pensiune sau vanzare cu rascumparare. Denumirile noi provin dintr-o preluare mai directa din limba engleza, unde operatiunile au denumirea originara de repurchase agreement, de unde R.P. si REPO.

acordari de credite colateralizate cu active eligibile pentru garantare;

swap valutar;

atragere de depozite.

In cadrul primelor operatiuni acestea se fundamenteaza pe Activele Eligibile. Activele eligibile pentru tranzactionare si garantare sunt titlurile de stat. Activele eligibile trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii, in mod cumulativ, dupa caz:

sa fie in proprietatea bancii prezentatoare;

sa nu fie gajate sau sechestrate;

sa aiba o scadenta ulterioara scadentei operatiunii efectuate;

sa aiba cupoane scadente ulterior operatiunii efectuate;

sa nu fie emise de banca prezentatoare.

Pe tot timpul operatiunii activele eligibile vor fi evaluate zilnic la valoarea de piata din ziua anterioara datei de evaluare. Pe perioada tranzactiei proprietatea asupra respectivelor active este transferata creditorilor.

Pretul de rascumparare a activelor eligibile pentru tranzactionare se compune din pretul de vanzare si dobanda datorata la scadenta, aferenta valorii respectivelor active vandute. Rata dobanzii este exprimata ca rata a dobanzii simple cu conventia: numar de zile/360.

Certificatele de depozit emise de Banca Nationala se emit sub forma dematerializata (scriptica) si sunt negociabile. Ele sunt emise cu discount si sunt rascumparate la scadenta la valoarea nominala.

Intre tipurile de tranzactii ce sunt derulate prin licitatii este inclusa si atragerea de depozite. In aceasta situatie depozitele se remunereaza cu dobanda simpla, iar dobanda se plateste la scadenta depozitului. Acest instrument a fost introdus de catre Banca Nationala din necesitatea de a drena excesul de lichiditate a fondurilor catre piata valutara si, implicit, la presiuni asupra cursului de schimb. Rata dobanzii oferite de banca Nationala trebuie sa fie competitiva pentru a stimula bancile comerciale detinatoare de surplus de resurse sa aleaga acest procedeu de fructificare.

Tipuri de lichiditati

BNR poate desfasura licitatii la rata fixa sau la rata variabila. Aceste doua modalitati dirijand felul in care BNR poate sa intervina pe piata si respectiv, modul in care bancile isi manifesta optiunile si se incadreaza in piata.

In licitatia la rata fixa BNR stabileste in avans rata de referinta, iar bancile participante ofera sumele pe care vor sa le tranzactioneze la aceasta rata. Astfel, bancile isi formuleaza optiunile in functie de gradul de convenabilitate a ratei stabilite in licitatie.

BNR  impune pietei o linie cu privire la un anumit nivel al ratei, in functie de care bancile se angajeaza mai mult sau mai putin in operatii si nivelul mediu al ratei pe piata evolueaza in sensul dorit de BNR.

In licitatiile cu rata variabila, BNR stabileste in avans zona de minim-maxim acceptat pentru rata de referinta, iar bancile participante fac oferte asupra sumelor si ratelor la care doresc sa tranzactioneze cu Banca Nationala a Romaniei. In cadrul acestei metode banca stabileste un camp de joc, in care, in fapt, locul efectiv de stabilire a liniei medii de derulare a operatiunii depinde mai mult de optiunile pe care le vor formula bancile participante.

Procedura licitatiei

Procedura licitatiei se desfasoara in patru etape operationale, (1) anuntarea licitatiei; (2) transmiterea de catre banci a ofertelor de participare la licitatie; (3) alocarea sumelor; (4) anuntarea rezultatelor licitatiei.

Anuntarea licitatiei se efectueaza in avans de catre BNR prin utilizarea mijloacelor de comunicare specifice precum: telex, fax, Reuters, Bridge, posta electronica. Anuntul are un caracter public si cuprinde toate elementele lamuritoare necesare specifice operatiunii respective.

Bancile formuleaza oferte de participare la licitatie pe care le transmit BNR prin modalitati considerate acceptabile: telex cifrat, SWIFT, posta electronica.

Pe de o parte, ofertele au un caracter particular si secret. Pe de alta parte, ofertele angajamente ferme din partea bancilor.

Pentru operatiunile specifice ofertele trebuie sa se fundamenteze pe activele eligibile necesare.

In oferte trebuie exprimate optiuni precise si uniforme de catre toti participantii. Astfel:

ratele dobanzii si randamentele vor fi exprimate in termeni actualizati si vor cuprinde doua zecimale;

punctele de swap se exprima cu patru cifre, iar

in cazul licitatiilor cu rate variabile, ofertele vor contine cel mult trei optiuni pentru sume si/sau rate ale dobanzii/ randamente/ puncte de swap diferite.

Metodele de alocare sunt diferite in functie de tipul de licitatie. Pentru licitatiile la o rata fixa, in situatia in care suma cumulata a ofertelor depaseste suma de alocat stabilita de BNR,onorarea se face prorata, pe baza raportului dintre suma de alocat si suma agregata a ofertelor.

Pentru licitatiile la rata variabila procedeele variaza in functie de sensul operatiunii.

In cazul injectarii de lichiditate, respectiv in cazurile in care BNR procedeaza la cumparari reversibile(  REPO ) de active eligibile, acordarea de credite garantate cu active eligibile si swap valutar, onorarea operatiunilor se face Descrescator, incepand cu optiunea care are rata dobanzii cea mai mare.

In situatia absorbtiei de lichiditate, respectiv in cazurile in care BNR procedeaza la vanzari reversibile( Reverse REPO), emiterea de certificate de depozit, atragerea de depozite si swap valutar, onorarea optiunilor se face Crescator, incepand cu optunea care are rata dobanzii cea mai mica.

Si la injectarea, si la absorbtia de lichiditate ofertele aflate la nivel marginal vor fi executate proportional.

Rezultatele se stabilesc sub doua forme:

prin metoda ratei multiple;

prin metoda ratei uniforme.

Metoda ratei multiple presupune onorarea fiecarei oferte declarate castigatoare la nivelul la care aceasta a fost exprimata de catre banca.

Metoda ratei uniforme implica onorarea tututror ofertelor declarate castigatoare la nivelul marginal la care suma alocata a fost epuizata, indiferent de nivelurile la care ofertele respective au fost exprimate de catre banci.

Dupa determinarea rezultatelor licitatiei BNR este obligata sa notifice bancilor in cauza ofertele acceptate, prin mijloace adecvate: telex, SWIFT, posta electronica si altele. Rezultatele operatiunii vor fi facute publice pe mijloace de comunicare specifica: Reuters/Bridge.

Operatiunile bilaterale

In situatii in care evolutia lichiditatii unei banci nu poate fi satisfacuta cu celelalte proceduri de interventie a Bancii Centrale se poate recurge la proceduri bilaterale, pe baze bilaterale.

In aceasta sfera intra urmatoarele tipuri de tranzactii( vazute din zona BNR):

cumparari/vanzari reversibile ( repo/reverse repo ) de active eligibile pentru tranzactionare;

cumparari/vanzari de active eligibile pentru tranzactionare;

emitere de certificare de depozit;

swap valutar;

atragere de depozite.

Gestiunea lichiditatii

In vederea conducerii eficiente a operatiunilor de asigurare a lichiditatii trebuiesc satisfacute urmatoarele cerinte:

de stabilire a obiectivelor politicii bancii;

de organizare a compartimentului de trezorerie;

de stabilire a metodelor de masurare si de interpretare a lichiditatii bancare;

de optimizare a functiilor lichiditatii.

Operatiunile bancilor comerciale cu clientela

Produsele bancare

Conceptul privind produsele bancare

In acceptiunea generala, rezultatele activitatii unei intreprinderi pot fi bunurile sau serviciile. Pentru banci, produsele reprezinta, de fapt, sericii.

Dupa natura lor, exista mai multe tipuri de servicii bancare:

Servicii pure obtinute exclusiv prin munca personalului, ce se refera la consultatii, inginerie financiara etc.

Servicii mixte ce imbina munca personalului si utilizarea bunurilor de echipament. Printre acestea se numara efectuarea platilor pentru clientii bancii.

Servicii ce au ca suport capitalul. In formele sale de baza, sunt pe de o parte depozitele constituite, iar, pe de alta parte, creditele acordate, aceasta situatie fiind reflectata in bilant.

Caracteristicile principale ale produselor bancare au consecinte imediate asupra desfasurarii operatiunilor si optimizarii gestiunii, necesitand o analiza a acestora:

produsele bancare sau imateriale. Ele nu fac obiectul unei uzuri fizice si morale, procesul de imbatranire fiind, in consecinta, mult mai lent.

produsele bancare nu pot fi protejate prin brevete, ele indeplinind si conditiile de uniformitate.

produsele bancare sunt conditionate de reglementarile bancare si fiscale. Introducerea unor noi produse bancare este efect al legii, astfel incat, daca nu exista o baza legala, ele nu pot fi promovate.

produsele bancare sunt propuse direct clientelei si nu exista posibilitatea unei redistribuiri, concesionari, revanzari etc. Fiecare produs se utilizeaza in relatie directa cu banca ce l-a lansat si il utilizeaza, ceea ce presupune din partea institutiei respective in mod curent detinerea unor unitati proprii in zona in care se aplica si nu folosirea de intermediari. Se determina in acest scop extinderea in teritoriu.

serviciile bancare implica angajarea clientelei in derularea operatiunilor. Este un tip de autoservire, dar si de colaborare pentru ca, in scopul utilizarii unor produse, beneficiarul trebuie sa intocmeasca o documentatie proprie.

Fiecare produs bancar are o serie de parametrii referitori la:

volumul angajarii;

cost si randament;

conditii de securitate ( necesitatea codificarii si siguranta ciclului informational );

probleme de fiscalitate si disponibilitati.

Inovarea de produse poate presupune stabilirea acestor parametri sau a unor modificari fata de cei anteriori. Inovarea se bazeaza pe reglementari bancare sau de regim fiscal. Astfel, unele produse au aparut pentru contracararea unor dispozitii legale, dezavantajoase pentru clientela.

Paralel apar si inovari de proces, ce rezulta prin modificari tehnologice.

Abandonarea produselor bancare se realizeaza de obicei o data cu modificarea reglementarilor in vigoare. Astfel, implementarea prin lege a leasingului a dus, in majoritatea tarilor dezvoltate, la scaderea abrupta a creditelor pe termen mijlociu.

Uneori, reglementarile exista, dar nu se practica operatii cu acest produs, bancile neinsistand in utilizarea lor, iar intreprinderile neexceland in folosire.

Dezvoltarea unor produse mai performante duce si ea la abandonarea altora.

O alta cauza a abandonarii produselor bancare o reprezinta diminuarea rentabilitatii lor.

Concurenta in cadrul sistemului bancar

Bancile evolueaza intr-un climat concurential propice obtinerii de venituri bancare. O caracteristica a acestora se refera la diferentierea pietei produselor bancare pe piata altor servicii, caracteristica ce va determina reglementarea stricta a ambientului bancar.

Procesul concurential presupune, conform interpretarii lui Porter, cinci forte participante:

rivalitatea intre firmele din sector;

amenintarea intrarii de noi concurenti pe piata;

amenintarea aparitiei de produse de substitutie;

pozitia de forta a clientilor;

pozitia de forta a furnizorilor.

1. rivalitatea intre firmele din sector se manifesta prin extinderea si diversificarea retelei de sucursale. Ea fiind limitata de imobilitatea retelei, orice banca avand posibilitatea sa creasca sau sa scada aria de cuprindere a clientilor.

2. in ceea ce priveste amenintarea intrarii de noi concurenti pe piata, s+au instituit reglementari specifice sectorului bancar, de care trebuie sa se tina cont. Una dintre aceste reglementari se refera la barierele de intrare in sistemul bancar, care influenteaza major concurenta in domeniu.

Conform acestei prevederi, pentru a functiona, orice institutie bancara are nevoie de o aprobare speciala din partea forurilor abilitate, in speta a Bancii Centrale.

Scopul principal al acestei bariere il reprezinta asigurarea perenitatii institutiilor de credit urmarindu-se ca, daca intervin modificari majore, bancile sa aiba conditii de a se mentine in functiune. Bariera creeaza si responsabilitati in ceea ce priveste administrarea activelor clientilor, cerintele fiind legate in acest sens de comportamentul moral al bancherilor.

Conditiile tipice ale aprobarii intrarii pe piata, reglementate la nivel european, se refera la:

dimensiunea minima a capitalului;

prezentarea unui proiect de afaceri prin care grupul de initiativa declara natura operatiunilor pe care le va realiza si tehnicile pe care urmeaza sa le utilizeze;

verificarea calitatii participantilor la subscrierea de capital. Participantii principali, conform reglementarilor, trebuie sa aiba suprafata financiara si experienta bancara. Daca aceasta conditie nu poate fi indeplinita, se poate apela la un garant, ce are rol de a avea o participare importanta la capitalul noii banci si de a se asocia in orientarea si supravegherea gestiunii institutiei respective.

onorabilitate si competenta din partea echipei de conducere. Pregatirea profesionala este foarte importanta in formarea unei noi echipe, a unui nou colectiv si trebuie dublata de inalta moralitate si spirit deontologic.

In ceea ce priveste participarea la capital, se impun cateva masuri suplimentare, adoptate in cadrul de reglementare european, dintre care:

nu sunt atitudini favorabile pentru un singur detinator al capitalului, adica, pentru aportul la capital al unei sigure persoane. Aceasta ar duce la evidentierea unui singur punct de vedere pe baza caruia se iau deciziile;

Nu se promoveaza situatii in care exista doua persoane sau grupuri si care, ambele, detin 50% din aport. Aceasta situatie ar putea duce, in cazul unor interese divergente, la o criza de conducere;

nu se promoveaza situatii in care capitalul este foarte diluat, in acest caz, capacitatea de luare a deciziilor fiind dispersata;

daca grupurile ce se angajeaza in infiintarea unei banci sunt institutii nonbancare, se cere suplimentar o scrisoare de intentie, data de actionariatul majoritar, din care sa rezulte angajamentul acestora de a functiona durabil in domeniu si de a asigura functionarea si supravegherea noii institutii.

Experienta tarilor dezvoltate arata ca, in principal, aprobarile pentru noi institutii bancare sunt solicitate de societatile straine, intrucat reteaua interna este deja bine dezvoltata.

O situatie speciala o reprezinta integrarea europeana. Prin aplicarea normelor de integrare ale Uniunii Europene, aprobarea in cazul bancilor straine nu va mai fi necesara, rezultand o intensificare a concurentei.

Liberalizarea da posibilitatea ca o societate bancara sa se stabileasca pe orice piata din cadrul Uniunii Europene, fara alte aprobari suplimentare. Controlul se va exercita prin unitatea mama (centrala), societatile bancare straine aplicand normele bancare din tara de origine.

Exceptiile de la aplicarea normelor din tara de origine se refera la trei situatii deosebite:

in cadrul politicilor monetare, daca tara de domiciliere a bancii practica o restrangere a creditului in economie, societatea bancara straina trebuie sa se supuna obiectivelor propuse;

normele locale de reglementare in interesul clientilor, adica protectia consumatorilor, sunt valabile si pentru societatile bancare straine;

normele de functionare ale pietelor financiare locale sunt, de semenea, valabile si pentru societatile bancare straine.

Alte bariere legate de intrarea in sistemul bancar sunt reprezentate de:

Barierele tehnologice. Infiintarea unei noi societati bancare presupune alinierea la tehnologiile folosite de banci in tara respectiva. Acest aspect easte important in desfasurarea relatiilor cu celelalte banci, prin intermediul tehnologiilor existente, ce se refera la: plati, transferul mesajelor de plati realizate prin reteaua existenta in tara respectiva. Retelele tehnologice presupun investitii ridicate, cu recuperare pe termen lung.

Barierele de notorietate. Notorietatea se refera la rezonanta pe care societatea o are, sau nu, in domeniu.

Barierele de mobilitate. Mobilitatea se refera la capacitatea bancii de a patrunde in teritoriu si de a se apropia de clienti. Cu cat reteaua bancii este mai extinsa, cu atat clientii sunt multi si mai bine serviti. Extinderea retelei presupune costuri importante si durata de infaptuire, fapt ce reprezinta o bariera pentru societatile bancare nou infiintate.

Barierele strategice se refera la perspectivele dezvoltarii bancii in functie de conditiile pietei respective, de climatul general. Concurentii actioneaza, in special, asupra nou- venitilor, acomodarea presupunand din partea acestora suportarea unui razboi de conditii, cum ar fi cel al preturilor, cel al capacitatii de ramificare a retelei. Ca efect, apar fenomene ce afecteaza cheltuielile bancii:

o retea de agentii mai densa decat este necesar, la care se adauga costul automatelor bancare;

cheltuieli publicitare ridicate.

3. In ceea ce priveste aparitia de produse de substitutie, trebuie avuta in vedere dezintermedierea, ce capata dimensiuni din ce in ce mai mari in perioada actuala. Ea ofera noi posibilitati de fructificare pentru detinatorii de capital, prin intermediul actiunilor si obligatiunilor ce le permite o apropiere de sursa de profit, iesind in afara sferei bancare.

Clientela, subiect al marketingului bancar

Cererea de produse bancare si segmentarea clientelei

Veniturile bancii sunt obtinute de la clienti, iar in vederea cresterii lor, societatile bancare trebuie sa studieze clientela, in totalitate, dar mai ales pe segmente.

Cererea de produse bancare are anumite caracteristici ce trebuie sa stea la baza orientarii bancii cu privire la tratarea clientelei:

este eterogena. Fiecare client are preferinte, diferite, pentru produsele oferite, ceea ce determina necesitatea studierii lor pe segmente.

este dispersata. Fiecare client doreste a fi servit cat mai aproape de locul derularii operatiunilor sale. Cererea este dispersata intrucat clentii sunt prezenti peste tot, in teritoriu, banca trebuind sa dea o amplasare corespunzatoare unitatilor exterioare.

este stabila. Cerintele clientilor se caracterizeaza prin perenitate. Aceasta se reflecta prin necesitatea permanenta a constituirii de depozite bancare, a economisirii, a cererii pentru credite ipotecare.

este irationala. Toate produsele bancare se reporteaza la bani. Angajarea in procesul de economisire sau de creditare nu este intotdeauna rationala, existand clienti care actioneaza sub impulsul altor stimuli decat cei rationali.

Segmentarea clientelei este o tehnica ce permite regruparea elementelor caracteristice unei populatii in categorii omogene fata de un criteriu dat.

Criteriile utilizate in cazul persoanelor fizice pot fi:

socioeconomice: varsta, venit, categorie socio- profesionala, avere etc.

sociogeografice privind domiciliereea si provenienta clientului respectiv: rezident, nerezident.

criterii privind personalitatea clientului: hotarare, labilitate etc.

criterii tinand de comportamentul in utilizarea produselor bancare: rata sau gradul de utilizare, soldul mediu al contului.

Criteriile utilizate pentru persoanele juridice pot fi reprezentate de:

talie, pentru care se au in vedere: cifra de afaceri, profitul pe ultima perioada etc.

rezidenta: mationala, multinationala, regionala, locala.

personalitatea grupului de decizie al intreprinderii.

soldul mediu al contului.

Alte puncte de vedere evidentiaza drept criterii si:

stilul de viata al clientului. Se agreeaza clientii cu inclinatii spre economisire;

in ce categorie de referinta se incadreaza clientul, expresa concreta a stilului de viata.

Instrumente de lucru pentru cunoasterea clientelei

Pentru cunoasterea clientelei se folosesc o serie de instrumente de lucru dintre care au o mare raspandire fisierul si calculul rentabilitatii clientului.

A.    Fisierul clientelei. Fiecarui client i se intocmeste o fisa in care se colecteaza si se reprezinta date cu privire la evolutia afacerilor proprii. Aceste fise au un caracter pur comercial.

Indicatorii urmariti in cadrul fisierului clientelei se refera la:

soldul mediu al contului. Disponibilitatile din cont reprezinta resurse pentru banca in cazul soldului creditor;

numarul de operatiuni pe care le ordona, ce pun in evidenta dimensiunea serviciilor pe care banca le pune la dispozitia clientilor;

gradul de rentabilitate pe care il ofera.

O categorie aparte o reprezinta fisierul titularilor de carti de credit.

Problemele care se pun in ceea ce priveste fisierul clientelei privesc:

armonizarea informatiilor, ce se realizeaza prin reprezentarea lor la o anumita scara, rezultand o generalizare;

selectia informatiilor;

actualizarea fisierului cu date noi.

Rolul fisierului clientelei este important prin realizarea unui studiu in permanenta al pietei, putandu-se constitui pnele de clienti fata de care banca are o anumita politica de marketing.

B.     Calculul rentabilitatii, realizat pentru fiecare client sau grupa de clienti, se determina pe baza contului de exploatare si a bilantului, pentru fiecare reprezentare. Contul de exploatare al clientului, asa cum este reprezentat in evidenta bancara, este un cont de venituri si cheltuieli.

Depozitele bancare

Depozitele bancare- caracteristici

Constituirea si utilizarea depozitelor bancare reprezinta una dintre principalele functii ale bancilor, in general, si a celor de depozit, in special.

Depozitele bancare au un dublu caracter. Pe de o parte, depozitele bancare constituie obligatii ale unor banci fata de depunatori, rezultate din mobilizarea capitalurilor temporar disponibile, cai importante de constituire a resurselor de creditare ale bancii. Pe de alta parte, depozitele bancare reprezinta, pentru depunatori, creante creditoare fata de banca, mijloace de plata pe care acestia le pot utiliza in orice moment, cu precadere pentru efectuarea platilor de catre terti, prin operarea in cont.

Depozitele bancare reprezinta astfel o forma de existenta a bancilor, respectiv a banilor de cont sau scripturali.

Pe de alta parte, depozitele bancare reprezinta o forma principala de mobilizare a capitalurilor si economiilor temporar disponibile.

De natura si termenul acestor depozite depinde si modul in care banca va valorifiva aceste resurse de creditare.

Depozitele la vedere sunt caracterizate prin elasticitate, avand in vedere ca depunatorii pot dispune in orice moment utilizarea lor pentru platile in cont sau retrageri din cont, potrivit intereselor lor, ceea ce poate actiona spre eventuala lor diminuare abrupta.

Depozitele la vedere reprezinta cea mai stabila sursa a bancilor comerciale. Ele au mai multe forme de existenta.

Conturile de depozit sunt, prin natura lor, menite sa asigure fructificarea unor economii pe un termen mai indelungat.

Normele de operare in aceste conturi orienteaza spre o dinamica stabila, intrucat aceste tipuri de conturi asigura pentru bancile comerciale marea majoritate a resurselor dimensional, si cu un mare grad de stabilitate in timp.

Depozitele la termen. Potrivit conventiei intre deponent si banca privind termenele si celelalte conditii de depunere , creeaza o baza sigura de fructificare in procesul de creditare, pe termene corelate cu natura si durata acestor resurse.

Pentru bancile comerciale, forma principala de atragere o reprezinta conturile de depozit de investitii.

Bancile comerciale deschid clientilor conturi de economii simple sau in anumite sisteme care sa asigure regularitate in procesul de economisire.

In considerarea structurii pasivelor bacare si in orientarile cu privire la managementul acestora trebuie sa se tina seama de situatia de pe pietele nationale ale creditului reflectand evolutii si tendinte specifice.

Depozitele bancare curente si gestiunea lor

Contul curent reprezinta o conventie speciala privind raportul banca- client. Normele bancare specifice tarii noastre, definesc contul curent prin urmatoarele trasaturi care il individualizeaza:

contul curent al clientelei deschis la banci evidentiaza disponibilitatile clientului si operatiunile de incasari si plati dispuse de acesta;

disponibilitatile din conturile curente ale clientelei pot fi retrase de titularii de cont oricand, fara preaviz;

soldul creditor al contului curent evidentiaza disponibilitatile clientului;

soldul debitor al contului curent evidentiaza platile efectuate de client pe descoperit de cont, neautorizat.

Scopul principal al functionarii contului curent il reprezinta prestarea de servicii bacare. Clientii bancii pot utiliza facilitatile puse la dispozitie de aceasta referitoare la derularea decontarilor. Prin aceste servicii se preiau anumite functionalitati ale intreprinderii.

Contul curent este un contract special intre banca si client, care pune in lumina potentialul economic si bonitatea clientului;

Depozitele constituite prin contul curent pot fi considerate tehnice. Prin acest concept se cauta sa se sublinieze automatismul acestor operatiuni, deoarece nici banca si nici clientul nu pot cunoaste operatiunile ce vor interveni ulterior si nici succesiunea lor de realizare. Soldul contului este o rezultanta care nu este previzibila.

depozitele de aceasta natura sunt neremunerate, in majoritatea tarilor lumii, fapt ce da nastere unor contradictii intre clientii cu solduri creditoare de dimensiuni mari si banci.

Clientii doresc o remunerare a obligatiei de a pastra disponibilitatile in cont, fapt care determina, de multe ori, sa se sustraga, incercand o fructificare sub alta forma.

Conturile curente permit clientelei sa beneficieze de mijloace de plata decontate si gestionate de banci. Mijloacele de plata se refera la toate instrumentele care permit oricarei persoane de a transfera fonduri, oricare ar fi suportul sau procedeul utilizat. 

Caracteristicile derularii operatiunilor de plati se sintetizeaza astfel:

Platile se pot derula intre banci: -fie pe suport hartie prin: virament, ordine de plata, cecuri, cambii; - fie prin mesaje electronice, bancile preluand de la clienti aceste mesaje.

Canalele care asigura derularea acestor fluxuri de plati sunt reprezentate de: - sistemul national de compensare, sub tuttela Bancii Centrale. Acesta este bazat in tara noastra pe sistem de hartie, tinzand in viitor spre o retea electronica. - sisteme particulare sau internationale existente in tarile dezvoltate. La acestea se adauga utilizarea sistemului bancilor corespondente.

Rezultatele operatiunilor de plati se vor reflecta, in concluzie, pe piata interbancara prin sistemele mentionate.

Garantarea depozitelor bancare

Premise conceptuale privind asigurarea depozitelor bancare

La inceputurile economiei moderne, bancile s-au confruntat frecvent cu problema protectiei depozitelor ca principala deficienta majora a relatiilor cu clientii si ca expresie a propriilor neajunsuri in asigurarea lichiditatii.

Pe fundalul unor asemenea evolutii negative economice si sociale apare fenomenul de panica, situatie in care, dand crezare zvonurilor sau antrenati de propriile lor sentimente si convingeri, clientii se prezinta, in masa, la banci pentru a-si ridica depozitele.

Uneori panica este localizata, avand drept obiectiv o banca despre care se apreciaza ca a actionat aventurist si este in preajma falimentului. Scopul retragerilor in acest caz este protejarea depozitelor prin transferul lor la alte banci.

Adesea insa panica bancara are o sfera larga de cuprindere, declansand un fenomen general de retragere a depozitelor.

Si intr-un caz, si in altul, bancile nu vor putea raspunde solicitarilor clientilor in conditiile in care, de fapt, resursele lor sunt angajate, in mare masura, in creditele acordate pe diverse termene.

Bancile au o motivatie specifica a dezechilibrului dintre resurse si active in conditiile in care ele isi propun adesea o sarcina dificila, transformarea scadentelor, folosirea resurselor obtinute, cu clauza pe termen scurt, pentru acordarea de credite pe termen lung.

In sistemul specific al bancilor sau caselor de economii un rol special in garantare revine statului, care-si asuma rolul de a raspunde pentru siguranta depozitelor.

Existenta creditorului de ultima instanta este o solutie de credibilitate atat pentru banci, cat si pentru clienti.

O alta alternativa de mare audienta este deschisa de asigurarea depozitelor.

Asigurarea depozitelor prin angajarea responsabilitatii restituirii depozitelor de catre alte banci sau de catre institutii specializate incumba o credibilitate ferma pentru deponenti, care au certitudinea ca depozitele lor vor fi recuperate in cazurile extreme de faliment al bancilor, chiar daca aceasta va surveni cu oarecare intarziere.

In practica bancara s-au dezvoltat de-a lungul vremii doua sisteme de asigurare a depozitelor:

sisteme mutuale;

sisteme organizate ( propriu- zise ).

Sistemul mutual presupune raspandirea solidara pentru toate bancile membre privind acoperirea cheltuielilor necesitate de satisfacerea obligatiilor bancilor declarate in stare de faliment.

Sistemul asigurarii organizate implica existenta unui asigurator care sa administreze fondul de asigurare constituit prin aportul bancilor asigurate. In sistemul asigurarii depozitelor bancare se pune problema alegerii intre solutia publica si cea privata.

Sustinatorii organizarii prin institutii publice de asigurare a depozitelor sunt preponderenti. Institutia publica asigura acoperirea integrala a bancilor in sistem si exercitarea unui sistem de supraveghere eficient.

Sistemul privat s-ar putea sa nu asigure cuprinderea integrala. Uneori se creeaza conditia de aparitie a fenomenului de exercitare a influentelor unei majoritati interesate spre agresivitate si cu deosebire spre risc, ceea ce ar putea sa primejduiasca integral sau o buna parte a sistemului bancar.

Teoretic si practic se promoveaza si sisteme de asigurare mixta prin reunirea:

unui asigurator public care sa raspunda, prin efectul legii, de o parte limitata a depozitelor, fapt care urmareste protectia micilor depunatori;

unui asigurator privat care actioneaza facultativ pentru sume negociabile.

Sistemul asigurarii organizate a depozitelor implica, optiunea intre obligatoriu si facultativ.

Sunt opinii care considera ca optiunea, respectiv gradul de angajare a bancilor in procesul de asigurare depinde de severitatea supravegherii bancare. Astfel:

daca reglementarile bancare sunt formale, ele vor determina, pentru multe banci, atitudini agresive in managementul bancar. Bancile echilibrate tin sa protejeze prin promovarea actiunilor de asigurare a depozitelor.

Daca normele de supraveghere bancara sunt mai severe, atunci bancile agresive sunt cele mai interesate in promovarea asigurarii. In aceste conditii, bancile echilibrate ar putea sa se sustraga includerii in sistem, considerand, in functie de nivelul participantilor, ca prezinta un grad de periculozitate pronuntat.

In intelegerea efectelor participarii optionale nu pot fi neglijate urmarile efective, determinate statistic, in tarile in care au functionat asemenaea sisteme. La modul general s-a constatat ca multe dintre bancile intrate in sistemul de asigurari si-au relaxat comportamentele de management, considerandu-se protejate.

Astfel, pe de o parte, s-au inregistrat grade de capitalizare din ce in ce mai reduse, restrangandu-se baza responsabilitatii personale a bancilor. Pe de alta parte, s-a dovedit ca in cursul unei perioade imediate, dupa intrarea bancilor in sistemul de asigurare, s-au majorat, treptat, tot mai mult, riscurile asumate in comparatie cu bancile din afara sistemului.

Sistemul de asigurare a depozitelor in Romania

Legea 88 din 1997 stabileste conditiile de functionare a Fondului de Garantare a Depozitelor Bancare.

Potrivit legii, resursele constituite la dispozitia fondului de garantare a depozitelor bancare provin din:

contributii initiale ale societatilor bancare;

contributii anuale ale societatilor bancare;

imprumuturi;

venituri din lichidarea creantelor;

venituri din investirea resurselor.

Surse principale:

lipsa continuitatii in existenta acestui fond a dus la necesitatea constituirii acestor contributii initiale care urmaresc realizarea uniu fond de baza. Aceste contributii se stabilesc in functie de nivelul depozitelor sale. Din punct de vedre fiscal, contributiile initiale constituie cheltuieli deductibile;

contributiile anuale ale bancii se detremina procentual, adica 0,3% aplicat asupra sumei depozitelor persoanelor fizice, existente in sold la data de 31 decembrie a anului precedent.

Contributia anuala poate fi suspendata de fond atunci cand fondul a acumulat un nivel de resurse ce depaseste 10% din totalul depozitelor persoanelor fizice supuse rambursarii.

Acelasi regim ca si depozitele il au si certificatele de depozit nominale emise de banci. Despagubirea asigurata de fond a fost stabilita initial la suma de 20 milioane lei pentru fiecare deponent, inclusiv dobanda aferenta.

Potrivit legii, cuantumul despagubirii se reevalueaza periodic in functie de rata inflatiei. Despagubirea este acordata in masura in care fondurile societatii bancare devin disponibile:

fie prin revocarea autorizatiei de functionare;

fie prin lichidarea judiciara a bancii.

Creditele bancare

Tipuri principale de credite acordate de banci

Operatiunea de creditare reprezinta actul prin care banca pune la dispozitia- sau se obliga sa puna la dispozitia clientilor- fondurile solicitante sau isi ia un angajament prin semnatura in favoarea acestora.

Se considera ca exista patru forme principale prin care se consimt creditele:

Cesiunea de creante materializate prin efecte care pot fi scontate, preluate in pensiune sau fac obiectul unor avansuri. In acest cadru unele cesiuni de creante pot fu utilizate ca garantii.

Punerea la dispozitie a fondurilor, in cadrul unui contract ce reprezinta particularitati multiple privind:

modul de acordare: - o singura transa; - esalonate;

modul de rambursare: - in bloc; -esalonat; -progresiv.;

garantiile: - reale si personale.

Creditul prin semnatura. In cadrul acestuia, angajamentele bancii privesc urmatoarele aspecte:

se obliga sa acorde un credit;

se angajeaza sa se substituie clientului in cazul in care acesta devine falit;

banca acorda garantie clientului, favorizandu-l astfel sa obtina credite de la alte institutii;

prin acordarea creditului prin semnatura clientul va evita imobilizarile disponibilitatilor proprii pentru constituirea unor depozite privind garantiile.

Soldul descoperit in cont, pentru a face fata unor nevoi de plati curente.

Categoriile de credite de care beneficiaza clientii bancii pot fi structurate astfel:

a)      creante comerciale, care cuprind, la randul lor, mai multe spete de credite:

scontul comercial reprezinta operatiunea prin care banca preia un efect de comert si in schimbul acestuia pune la dispozitia clientilor valoarea actuala , exprimata ca diferenta intre valoarea nominala si agio. Agio este, in acest context, compus atat scont sau dobanda aferenta perioadei respective, cat si din comision.

Comisionul poate imbraca mai multe forme:

Comisionul de gir. Prin aceasta operatie banca gireaza si aplica acest comision de gir care poate avea in componenta si un comision de risc.

Comisionul de incasare.

Comisionul de trimitere la acceptare.

Notiunea de AGIO poate fi exprimata si ca un ansamblu de cheltuieli care genereaza o operatiune bancara.

Operatiunile asimilate. Printre acestea mai importante sunt biletele la ordin de mobilizare a efectelor comerciale. Acestea sunt subscrise la ordinul bancii, semnate de clentii bancii si se emit pe baza altor cambii sau bilete la ordin de care beneficiaza clentii respectivi.

Operatiunile de factoring. Este operatiunea prin care clientul, numit aderent, transfera proprietatea creantelor bancii comerciale denumita factor. In cadrul acestei operatiuni trebuie avute in vedere mai multe aspecte: - Banca indeplineste functia de incasare a efectelor si, isi asuma riscul, in conditiile contractuale prevazute. - Prevederile contractuale se stabilesc pe baza unei experiente comune, banca tinand cont de gradul de risc, de posibilitatea aparitiei creantelor indoielnice. - In urma contractului, banca plateste aderentului diferenta dintre valoarea nominala si AGIO, imediat sau la scadenta.

b)      Creditele de trezorerie sunt credite acordate clientelei, pe termen scurt, pentru acoperirea necesarului de lichiditate privind acoperirea necesitatilor de exploatare curenta.

Bancile sunt interesante sa acorde credite in conditiile de siguranta crescuta. Din acest motiv bancile selecteaza din randul clientilor acele firme care au un potential deosebit, acordandu-le regimuri speciale de creditare.

Intre creditele de trezorerie se includ:

creditele privind vanzarea in rate;

creditele acordate persoanelor fizice;

creditele acordate prin facilitati- carte de plata;

creditele permanente;

creditele globale;

creditele de finantare a stocurilor;

avansurile temporare garantate cu certificate de depozit;

avansurile pentru importuri.

c)      Creditele de export.

Perioada actuala se caracterizeaza pe plan mondial printr-o impulsionare deosebita a exporturilor, atat la nivelul tarilor dezvoltate, amplificata de tendinta de expansiune economica a acestora, de acaparare de noi piete de desfacere, cat si la nivelul tarilor slab dezvoltate unde se aplica politici de promovare a exporturilor. Concluzie - toate tarile sprijina pe diverse cai exporturile.

Statul sprijina exporturile pe doua cai:

prin infiintarea institutiilor de garantare a creantelor din export;

prin subventionarea unei parti a dobanzilor. Reducerea dobanzilor constituie un avantaj considerabil, cu efecte concurentiale implicite.

Potentialul economic al statelor fiind diferit, se creeaza un mediu concurential acerb care poate determina, la randul lui, un climat de dumping.

In conditiile cresterii vertiginoase a comertului exterior si a multiplicarii sprijinului statelor, avand in vedere si preintampinarea exagerarilor din partea unor tari care, intensificand tendintele concurentiale, amenintau sa le prejudicieze grav interesele, principalele tari dezvoltate, mari exportatoare, au tatonat posibilitatile de concentrare a politicilor lor in domeniul conditiilor de creditare practicate in comertul exterior.

S-a incheiat astfel o conventie intre principalele tari dezvoltate, conventie purtand titulatura de CONSENSUS. Principalele elemente ale acestei conventii prevad:

- acordarea de credite pentru produsele contractate este conditionata de o plata imediata, efectiva, cel mai tarziu in momentul livrarii, de minimum 155.

duratele maxime si dobanzile minime pe categorii de tari sunt stabilite.

Aceste conditii obligatorii sunt explicitate pe trei categorii de tari:

tari relativ bogate, in partea superioara;

grupa intermediara;

tari relativ sarace, in partea inferioara.

Duratele erau mai mari pentru tarile relativ sarace, iar dobanzile erau mai mari pentru tarile relativ bogate.

Rambursarea si plata dobanzilor sa se efectueze in transe periodice, intervalul dintre rambursari urmand sa nu depaseasca un semestru. Rambursarile si plata dobanzilor trebuie sa inceapa cel mai tarziu la sase luni de la data de la care s-a considerat termenul de creditare.

Concentrarea si limitarea sprijinului numai pentru creditele propriu- zise si restrangerea creditelor de completare sau acoperire a cheltuielilor locale legate de realizarea proiectului respectiv, preintampinand interpretarile cumparatorului de a considera dobanzile aferente ca o dobanda data, proprie intregului credit care i se acorda, ceea ce duce la cresterea subventiilor. Acest credit mai poarta numele de credit de finantare sau financiar.

CONSENSUS-ul isi are limitele sale in sensul ca nu prevede mijloace coercitive de asigurare a aplicarii acordului. Incalcarea normelor acordului nu comporta nici o sanctiune.

In practica tarilor dezvoltate exista trei categorii de credite de export:

credite administrative - cu garantii si dobanzi subventionate, supuse controlului si sprijinului guvernamental;

credite cu garantie pura, practicandu-se dobanzile negociate, fara subventii;

credite libere, fara subventii si fara nici o interventie a puterii publice.

In practica tarilor dezvoltate, creditele de export sunt clasificate dupa cum urmeaza:

Creditele acordate prin cambii, care se refera la creditele pe perioade relativ scurte, promovate de banci prin avaluri;

Credite furnizor, acordate de exportator cumparatorului extern sub forma marfurilor care fac obiectul contractului de livrare internationala, fie pe termen mediu ( 2-5 ani ), fie pe termen lung ( 5-10 ani ). Furnizorul se comporta nu numai ca vanzator, ci si ca finantator, putand sa coreleze conditiile de livrare cu cele de finantare a proiectului.

Creditele de prefinantare sunt acordate de catre banci exportatorilor si sunt menite sa asigure mijloacele necesare acoperirii cheltuielilor de fabricatie sau achizitiei marfurilor destinate exportului.

Creditele de prefinantare revolving sunt acordate intreprinderilor comerciale si industriale in scopul achizitiei sau fabricarii si stocarii loturilor de produse in scopul de a satisface eventualele comenzi ulterioare de export. Aceste credite se acorda in functie de necesitatile justificate, pe termen de pana la un an, putand fi reinnoite in continuare. Prin acestea, creditul actioneaza ca un substitut al fondului de rulment care acopera stocurile constituite in vederea exportului.

Creditele acordate cumparatorului se pot acorda atat sub forma acreditivului, cat si a creditului cumparator. Creditul cumparator se acorda, pe termen lung cumparatorilor respectiv importatorilor de echipamente si utilaje sau bancilor acestora, aferent unor proiecte importante si de valori considerabile.

Banca solicitata de exportator sau de insusi cumparatorul in colaborare cu furnizorul, intr-o prima etapa , face o oferta ale carei prevederi sunt adaptate particularitatilor proiectului, respectiv conditiilor de livrare a echipamentului, venindu-se in intampinarea solicitarilor cumparatorilor privind asezarea termenelor de plata si dobanzii, garantia, suportarea si asigurarea riscurilor.

d)      Creditele de echipament sunt creditele care se acorda beneficiarilor interni pe termen mediu sau lung, pentru finantarea investitiilor productive efectuate de clienti. In aceasta categorie pot fi incluse si creditele acordate unitatilor agricole pentru investitii productive. Aceste credite pot beneficia de dobanzi subventionate.

e)      Credite acordate pentru achizitionarea de bunuri imobiliare care includ, la randul lor, doua categorii principale:

credite investitor, acordate investitorului, cel care face pentru scopul propriu achizitii si vanzari de achzitii, reparatii de bunuri imobiliare.

Credite promotor, acordate celui care dezvolta activitati de achizitii si vanzari de terenuri, demararea lucrarilor, constructii, amenajari de bunuri imobiliare si care este organizat sub forma de antrepriza.

f)       Operatiunile de pensiune reprezinta o forma de acordare a creditului care au loc pe baza considerarii si depunerii la banca a titlurilor, in primul rand a valorilor mobiliare sau a titlurilor de creanta negociabile.

g)      Creditele consortiale isi bazeaza denumirea pe tehnica utilizata si nu pe natura creditului. Se recurge la acest procedeu de asociere a bancilor atunci cand dimensiunea creditului este foarte mare si deci impune divizarea riscurilor prin participarea mai multor banci.

Participarea consortiala este prezenta in cazul:

creditelor promotoare;

creditelor de export;

creditelor internationale" roll over ", credite care sunt angajate pentru o perioada lunga, dar pentru care ratele dobanzilor se pot modifica periodic in functie de un parametru determinat.

In asemenea situatie, prin conventie, se stabilesc conditiile de participare si rolul pe care si-l asuma fiecare banca in calitate de responsabil, participant sau subparticipant.

Se stabilesc de asemenea:

cotele de participare la trezorerie;

cotele de participare la risc.

Regimul creditelor neperformante

Unitatile bancare realizeaza o evaluare a clientilor, in functie de care deruleaza relatiile viitoare cu acestia.

Calitatea portofoliului de credite al bancii va depinde de:

nivelul de performanta a activitatii debitorului;

diferentierea creditelor functie de utilizarile lor.

Procedee asimilate in practica bancilor romanesti.

A.    Stabilirea performantelor financiare ale imprumutatului

Determinarea calitatii debitorului se apreciaza de banci prin incadrarea intr-una din categoriile A E prevazute si are la baza un sistem de clasificare a agentilor economici in cinci categorii:

Categoria A. Imprumutati cu o activitate economico- financiara rentabila, avand asigurate toate conditiile de aprovizionare- desfacere, tehnologice, organizatorice si de personal ce determina rambursarea la termen atat a ratelor scadente aferente creditelor contractate, cat si a dobanzilor bancare.

Categoria B. Buna situatie economico- financiara in prezent, isi realizeaza indicatorii de bonitate la un nivel superior, dar pentru perioada urmatoare nu sunt perspective privind mentinerea performantelor financiare la acelasi nivel, existand fie probleme de natura organizatorica, tehnologica, de personal, fie legate de obiectul si natura activitatii.

Categoria C. In prezent, situatia financiara si economica satisfacatoare, existand tendinta de inrautatire a indicatorilor de productie, eficienta a activitatii, organizatorice si de personal.

Categoria D. Situatie economico- financiara caracterizata prin indicatori inferiori, osciland in perioadele relativ scurte de timp intre o activitate nesatisfacatoare si una satisfacatoare.

Categoria E. Activitate nerentabila, inregistrand pierderi ce implica incertitudinea privind capacitatea de a rambursa creditul si dobanzile.

Cuprinderea agentilor economici intr-o categorie sau alta din cele cinci trebuie facuta pe baza analizei performantelor economico- financiare potrivit unui set de criterii, si anume:

forma de organizare a agentilor economici;

sectorul in care-si desfasoara activitatea si pozitia unitatii in cadrul ramurii sau subramurii;

lichiditatea patrimoniala;

rata autonomiei financiare;

rotatia activelor circulante;

garantii asiguratorii;

sezonalitatea activitatii desfasurate;

dependenta pe pietele de aprovizionare si desfacere;

nivelul sprijinului guvernamental;

calitatea conducerii;

perspectiva economico- financiara a unitatii.

B.     Clasificari privind utilizarea creditului

Delimitarea creditelor acordate in functie de respectarea termenelor de rambursare stabilite prin contracte se face astfel:

(a)    imprumuturi curente, la care termenele stabilite prin contracte si dobanzile aferente nu au ajuns inca la scadenta sau ratele au fost achitate la termenele convenite in contracte;

(b)   imprumuturi cu scadenta intarziata, la care ratele scadente ale creditului sau dobanzile aferente nu au fost achitate la termenul contractual, fiind intarziate cu pana la 30 de zile;

(c)    imprumuturi restante, la care dobanzile si ratele scadente ale creditului au depasit cu mai mult de 30 de zile termenul stabilit.

Din analiza imprumuturilor conform metodologiei prezentate se potate determina calitatea portofoliului de credite astfel:

Credite performante( cu risc redus ) sunt acele plasamente ce nu implica deficiente si riscuri care ar putea periclita administrarea datoriei in maniera convenita prin contractul de credit si care se acorda clientilor solvabili pentru afaceri bune.

Credite in observatie au fost acordate clientilor cu rezultate economico- financiare foarte bune, dar care in perioade scurte de timp intampina greutati in rambursarea ratelor scadente si a dobanzilor aferente.

Credite sub standard: sunt acele plasamente ce prezinta deficiente si riscuri clare, care pericliteaza lichiditatea datoriei, fiind insuficient protejate de valoarea neta a capitalului si/ sau capacitatea de plata a beneficiarului de imprumut. Aceste credite se caracterizeaza prin posibilitatea reala a bancii de a prelua partial unele pierderi, daca deficientele creditului nu sunt corectate pe parcurs, ca urmare a imposibilitatii recuperarii integrale a imprumutului.

Credite incerte( cu risc major): sunt acelea pentru care rambursarea sau lichidarea lor pe baza conditiilor, valorilor si garantiilor existente este foarte discutabila, fiind practic neprotejate sau protejate intr-o mica masura de valoarea realizabila a garantiei lor.

Credite clasificate drept pierderi: nu pot fi restituite bancii.

C.     Efectele clasificarii in raporturile cu clientii

Clasificarea creditelor functie de calitatile si potentialul economico- financiar al debitorului are urmari semnificative in ceea ce priveste rwgimul dobanzilor si respectiv al provizioanelor care reprezinta costuri suplimentare pentu banci, cu un sistem specific de evidentiere si acoperire.

In functie de categoria de credite se poate aplica si un sistem de ierarhizare a dobanzii, astfel:

pentru credite performante: dobanda normala,

pentru credite in observatie: o dobanda cu n puncte peste cea normala,

pentru credite sub standard: o dobanda cu x procente peste cea normala,

pentru credite incerte: o dobanda cu y puncte peste dobanda normala,

Tot in functie de categoria de credit se stabileste si cuantumul provizionului constituit:

pentru creditele performante: 0%,

pentru creditele in observatie: 5%,

pentru creditele sub standard: 20%,

pentru creditele incerte: 50%,

pentru creditele cu pierderi: 100%.

Sumele constituite drept provizioane se considera drept costuri suplimentare pentru banca, se inregistreaza ca atare la constituire, reprezentand contabil resursele necesare care sa acopere, in momentul conturarii definitive a pierderilor, conditia de acoperire.

Banca isi creeaza, pe de o parte, conditii pentru eliminarea efectului riscului de credit prin obtinerea de venituri suplimentare rezultate din majorarea dobanzilor, functie de categoria de risc. Pe de alta parte, in momentul in care riscul devine certitudine, prin sistemul provozioanelor, pierderile aferente sunt inregistrate si acoperite in cadrul unui sistem de referinta rational, din punct de vedere contabil si economic.

Pozitia bancii in raporturile cu clientii

Banca- intermediar in circuitul capitalului

In economie actioneaza trei mari categorii de participanti pe care le apreciaza dupa rezultatul bugetului lor:

unitatile excedentare, care economisesc, aceste unitati fiind, de fapt, familiile;

unitatile deficitare ale caror cheltuieli de dezvoltare, in principal, sunt superioare propriilor lor acumulari sau economii, considerate, la modul general, prin denumirea de intreprinderi nonfinanciare;

unitati cu situatii alternative, respectiv uneori excedentare, alteori deficitare, situatii in care se afla administratia si exteriorul.

In aceasta acceptiune se porneste de la considerarea ecuatiei general acceptate economii = investitii, care exprima orientarea fluxului economic general si releva faptul esential ca in economie exista doi poli: imprumutatorul final si imprumutatul ultim, participanti preponderenti ai procesului de redistribuire a capitalului in economie, intre care se desfasoara multiple circuite.

Un prim circuit este reprezentat de datoria primara.

Pe de o parte, in cadrul acestui circuit intreprinderile nonfinanciare emit actiuni si obligatiuni, pe care le vand familiilor si-si atrag astfel capitalul suplimentar de care au nevoie. Intreprinderile nonfinanciare recurg la imprumuturi pe termen mijlociu si lung, prin efectele comerciale pe care le semneaza, urmarind acelasi scop.

Familiile se vadesc a fi tot mai interesate in achizitia unor asemena active financiare aducatoare de dobanzi si dividende. Ele isi procura aceste active fie prin subscriere, fie prin accesul la piata de capital, bursa de valori.

Familiile nu-si angajeaza integral economiile in aceasta etapa, acestea acordand un interes semnificativ pentru activele lichide. Aceasta finantare pe linie scurta, denumita si finantare directa, nu apeleaza la intermediari financiari. Intermediarii financiari au un rol deosebit in cadrul datoriei secundare.

In acceptiunea lui Gurley si Shaw, datoria secundara este compusa din ansamblul titlurilor de creanta pe termen scurt, mediu si lung, emise de intermediarii financiari in contrapartida titlurilor datoriei primare, pe care acestia le cumpara.

Principalii intermediari sunt intermediarii financiari monetari sau bancari. Intermediarii financiari bancari emit active secunadare, zise si indirecte, constituite esential prin diferitele forme de moneda in circulatie.

O alta categorie de intermediari financiari, intermediarii financiari nonbancari, in principal organisme specializate in colectarea economiilor, nu au puterea sa creeze moneda. Acestea emit in principal cvasimoneda si uneori si active financiare specifice: valori mobiliare.

Un rol deosebit in creatia datoriei secundare si efectuarea finantarii indirecte il au intermediarii financiari bancari. Acestia actioneaza prin operarea unor transformari care sunt necesare sau dorite de clientii lor. Intermediarii financiari bancari transforma activele financiare in alte active lichide, promovand preferintele pentru lichiditati ale clientilor lor. Ei transforma economiile pe termen scurt in imprumuturi pe termen mediu si lung. Se rezolva astfel o contradictie fundamentala in fluxul economii- investitii. In timp ce familiile prefera in general sa formeze depozite pe termen scurt, fapt ce corespunde preferintelor lor pentru lichiditate, intreprinderile doresc sa beneficieze de imprumuturi pe termene medii si lungi, in masura sa asigure infaptuirea proiectelor lor de dezvoltare.

Astfel, aceasta "armonizare" a capacitatiolor de finantare , ale familiilor, cu nevoile de finantare, ale intreprinderilor, care constituie continutul finantarii indirecte, evita devenirea inutila ale unei parti din economii si creeaza implicit conditii pentru un inalt nivel al finantarii si al investitiilor si dezvoltarii economice.

Interpretarile moderne privind pozitia bancii fata de clienti pleaca de la rolul ei de intermediar financiar.

Banca se afirma ca atare, pe de o parte, ca instrument de transformare a scadentelor. Creditorul si debitorul, aflati fata in fata, pe piata de capital au adesea obiective opuse: creditorul prefera angajamentele pe termen scurt, in timp ce debitorul opteaza pentru creditele pe termen lung. Interventia bancii care colecteaza ofertele de capital cu diferite caracteristici poate asigura redistribuirea acestora in conditiile diferite, determinate.

Se realizeaza astfel, primordial, satisfacrea debitorului solicitator de credite pe termen lung prin mobilizarea accelerata a depozitelor pe termen scurt. Pentru satisfacerea unei singure solicitari a unui debitor pe termen lung, se ruleaza o serie de depozite succesive apartinand divesilor deponenti.

Intermedierea bancara asigura si o uniformizare a conditiilor de piata, asigura orientarea catre conditii medii de dobanda, de durata etc.

Actionand ca intermediar, banca preia asupra sa costurile de tranzactie degajand in mod corespunzator atat pe debitor, cat si pe creditor.

Daca s-ar fi angajat pe piata de capital, piata de titluri, partenerii in cauza, creditorul si debitorul, ar fi avut costuri specifice:

pentru creditor: culegerea de informatii asupra caracteristicilor si riscurilor titlurilor emise si cu privire la comportamentul economic si financiar al emitentului;

pentru debitor: promovarea de informatii pozitive pentru firma lui.

In calitate de intermediar, banca isi creeaza in timp, abilitati privind informatiile asupra tituror conditiilor de piata si, in special, asupra solvabilitatii debitorilor, asigurand un grad de informare major cu costuri mici.

In opozitie, agentul, banca intermediara, are o orientare mai extinsa si mai profunda asupra derularii operatiunilor, o maniera de operare bine precizata si bine consolidata, astfel ca este evidenta superioritatea sa si se justifica utilitatea recurgerii la agent.

Calitatea de agent este supusa unor incertitudini decurgand din raporturile cu clientii:

selectia adversa;

hazardul moral.

Alegerea partenerului implica un proces de selectie avand in vedere riscurile. Selectia efectuata pe diverse baze si criterii poate avea, in unele cazuri, ipostaze diferite cum ar fi selectia adversa, ceea ce inseamna posibilitatea clientului de a avea o atitudine de adversitate fata de agent, in primul rand prin faptul unei lipse de sinceritate, de transparenta si comunicare.

Hazardul moral reprezinta in relatiile de credit, efectele pagubitoare pe care le poate aduce o comportare amorala a clientilor in operatiunile in care sunt angajati. Hazardul moral este facilitat de comportamente uzuale in relatiile umane si se manifesta in aceea ca, odata contractul semnat, interesele partilor contractante devin divergente.

Fiind supusa riscului asimetriei informatiilor, banca poate sa combata efectele sale, in masura in care se preocupa pentru a-si extinde si consolida aria cunoasterii caracteristicilor pietei si a situatiei debitorului.

In consecinta, treptat, banca isi creeaza abilitatea ca noile contracte sa se intemeieze pe o baza informationala cat mai completa, astfel incat toate laturile riscante ale procesului de creditare sa poata fi preintampinate si prevenite. Banca isi formeaza si consolideaza abilitatea sa-si asume riscul de credit si il asigura bazandu-se pe procedee specifice de divizare a riscurilor.

Operatiunile cu titluri derulate de bancile comerciale

Tipuri de titluri in detinerea bancilor comerciale

Cele mai multe abordari includ in categoria titlurilor urmatoarele elemente:

valori mobiliare de tipul actiunilor, obligatiunilor sau instrumentelor financiare derivate;

titluri de stat( bilete de tezaur, bonuri de tezaur, obligatiuni de stat si obligatiuni municipale);

titluri de creanta negociabile( certificate de depozit, bilete de trezorerie );

alte creante negociabile pe piata si reprezentate printr-un titlu.

O mai buna intelegere a implicarii bancilor in operatiunile cu titluri presupune clasificarea acestor instrumente dupa anumite criterii, dintre care cel mai important se refera la intentia bancii cu privire la scopul si durata detinerii titlului respectiv.

Titlurile se grupeaza in: titluri de tranzactie, de plasament si de investitii.

Titlurile de tranzactie

Normele bancare delimiteza titlurile de tranzactie pe care le definesc ca titluri care sunt achizitionate sau vandute avand din start intentia de a le revinde sau a le rascumpara in cel mai scurt termen, inainte de scadenta, de regula, in mai putin de sase luni.

Detinerile de astfel de titluri au pentru banci utilitati functionale care le motiveaza.

a)      detinerile de titluri pentru tranzactie dau posibilitate bancilor sa se angajeze in operatiuni de speculatie, respectiv sa realizeze profit, functie de variatiile de curs pe termen scurt pe care le anticipeaza.

b)      Folosind tilurile in posesiune, bancile se pot angaja in operatiuni de arbitraj, in conditiile in care se opereaza pe doua piete diferite, realizand beneficii din diferentele de curs. Un rol deosebit au detinerile de titluri pentru bancile care-si asuma un rol activ in mentinerea cursurilor. In aceasta calitate, bancile isi propun sa asigure cotatia permanenta a cursurilor de cumparare si vanzare a unor titluri in limitele corespunzatoare uzantelor pietei.

c)      Alta functionalitate a titlurilor este reprezentata de folosirea lor in cadrul operatiunilor de acoperire. Dezvoltarea spectaculoasa a titlurilor, atat a celor cu venit fix, cat si a celor cu dobanzi variabile emise in moneda nationala sau denominate in alta moneda, a facut ca acestea sa poata fi utilizate de catre banci pentru a se acoperi impotriva evolutiilor adverse de pe piata monetara si valutara in conditiile pastrarii unei bune parti din profitabilitate.

Calitatea de titlu de tranzactie se aprecieaza functie de anumite caracteristici obligatorii: lichiditatea pietei, justificarea preturilor si durata detinerii.

a)      potrivit normelor bancare, titlurile de tranzactie pot fi negociabile daca lichiditatea pietei este asigurata prin existenta de institutii abilitate in mentinerea cursurilor, care sa le faca cotatii permanente ale cursurilor de vanzare si cumparare sau care sa le faca operatiuni de niveluri semnificative asupra unor titluri echivalente in sensibilitate si pe care piata le influenteaza similar celui de referinta. Lipsa conditiei de lichiditate afecteaza motivatia detinerii si conduce la clasificarea titlurilor respective in categoria celor de plasament.

b)      Justificarea preturilor ( cursurilor ) are drept substrat motivatia care permite inregistrarea judicioasa in contabilitatea partilor participante la tranzactie.in cazul in care pentru titlurile cu venituri fixe nu se fac cotatii, se recomanda ca evaluarea sa ia drept referinta titluri de aceeasi natura, avand scadente apropiate.

Evaluarea titlurilor se face diferit, functie de momentul in care este necesara, respectiv la achizitie sau in cursul detinerii. La vanzarea - cumpararea titlurilor ca procedeu de evaluare se utilizeaza, in principal, pretul de achizitie, dobanzile pentru perioada scursa si cheltuielile aferente.

Pentru titlurile aflate in portofoliul bancii, la fiecare incheiere contabila se face evaluarea la cursul din ziua cea mai apropiata. La fiecare incheiere, soldul global decurgand din variatia cursurilor urmeata sa fie trecut la conturile de venituri sau cheltuieli, dupa caz.

c)      in ceea ce priveste durata detinerii, normele bancare recomanda respectarea severa a termenelor maxime admise, titlurile de tranzactie neputand fi detinute pe o perioada mai mare de sase luni. Pentru titlurile a caror detinere a depasit aceasta perioada, devine obligatorie trecerea lor la categoria titlurilor de plasament sau de investitie.

Pentru a stabili cu corectitudine durata de detinere a titlurilor, este recomandat sa se foloseasca metoda FIFO ( First In, First Out ).

In categoria titlurilor de tranzactie se includ atat titlurile cu venit fix, cat si cele cu venit variabil, atat titlurile emise pe termen scurt, cat si cele cu maturitati de peste un an.

Bancile trebuie sa-si revizuiasca periodic portofoliul de titluri de tranzactie, si daca se constata ca pentru un titlu nu se indeplinesc concomitent cele trei conditii, se va proceda la reclasarea acestora in categoria titlurilor de plasament sau de investitii.

Titlurile de plasament

Normele bancare definesc titlurile de plasament ca fiind " cele ce sunt achizitionate cu intentia de a fi pastrate cel putin sase luni, dar fara ca aceasta detinere sa implice o conservare pana la scadenta lor".

Titlurile de plasament sunt inregistrate la data achizitiei la preturile de cumparare, mai putin cheltuielile. Atunci cand provin din transfer, ele sunt inregistrate la cursul zilei.

Pe parcursul detinerii titlurilor, la fiecare incheiere contabila acestea sunt evaluate prin referinta la ultimul curs cotat, procedandu-se astfel:

deiferentele negative pot fi acoperite prin intermediul unui provizion constituit ca atare.

Diferentele pozitive nu sunt considerate ca venituri si nici nu pot fi utilizate pentru a compensa diferentele negative aferente unor alte titluri.

La vanzarea titlurilor, inregistrarea se face la pretul de vanzare ( cesiune ), iar diferentele intre pretul de vanzare si pretul de inregistrare al titlurilor cedate se inregistreaza in conturile de venituri sau cheltuieli, dupa sensul implicit.

Din punct de vedere economic, titlurile de tranzactie sunt folosite in scopul acoperirii riscului generat de un alt element bilantier sau extrabilantier ce are maturitatea egala sau apropiata cu cea a titlului respectiv.

Titlurile de investitii

Titlurile de investitii cu venit fix sunt cumparate de banci cu intentia unei detineri de durata, in principiu, pana la scadenta.

Investitia de titluri este justificata atunci cand se urmareste obtinerea unor venituri regulate pentru o perioada indelungata. Investitorul in aceasta postura trebuie sa aiba conditii sa-si mentina aceasta detinere fara a fi influentat de necesitatea de a avea lichiditate sau de evolutia dobanzii, fapt care l-ar determina la o lichidare in pierdere.

Avand in vedere profilul special al bancilor, in unele tari, desfasurarea unei asemenea operatiuni trebuie, potrivit normelor bancare, sa fie motivata prin:

existenta unor resurse care sa fie afectate special acestor operatiuni;

acoperirea riscului dobanzii;

potrivit regulamentelor bancare, in unele tari se stipuleaza precis ca asigurarea fondurilor special afectate acestor operatiuni trebuie sa se faca cu " resurse sau prin acorduri de refinantare identificate ca atare si a caror durata sa fie cel putin egala cu cea a titlurilor detinute".

Chiar daca pentru aceste tipuri de titluri dispare riscul variatiei veniturilor, bancile trebuie sa-si acopere riscul de rata a dobanzii prin contracte de swap de dobanzi, pe pietele organizate sau pe pietele la invoiala cu un mare grad de lichidiate, aceste contracte fiind incheiate in mod necesar pentru intreaga perioada a detinerii titlurilor in cauza.

In eventualitatea lichidarii inainte de termen a investitiei respective, din lipsa de lichiditate sau din alte motive, contractele de acoperire vor fi la randul lor vandute.

Titlurile de investitii sunt evaluate si contabilizate potrivit urmatoarelor principii:

inregistrarea intrarilor se face la preturile de achizitie;

diferentele de curs, fie pozitive, fie negative, nu se iau in considerare de-a lungul detinerii titlurilor si nu influenteaza rezultatele.

Cesiunile de titluri

Cesiunile temporare de titluri

Cesiunile de titluri se desfasoara in doua momente succesive de timp:

schimbul de titluri contra disponibilitatii;

schimbul de disponibilitati pentru titluri, in fapt, inversul operatiunii anterioare.

Cele mai semnificative operatiuni de cesiuni temporare sunt pensiunile.

Potrivit normelor bancare, pensiunile sunt cesiunile de elemente de activ insotite de un acord prin care unitatea se angajeaza a relua si banca partenera de a retroceda, la un pret si la o data convenite, aceleasi elemente de activ.

Operatiunile de pensiune, in functie de livrarea sau nelivrarea efectiva a titlurilor, se grupeaza in:

pensiune simpla, in care operatiunea de credit este garantata prin transferul temporar de proprietate asupra titlurilor, fara ca respectivele titluri sa fie livrate efectiv; cesionarul poate, la randul sau, sa redea in pensiune titlurile primite in pensiune;

pensiunea livrata presupune atat transferul temporar al dreptului de proprietate asupra titlurilor, cat si livrarea efectiva a lor; aceste titluri pot fi redate in pensiune, vandute ferm sau date cu imprumut.

Multe operatiuni de pensiune efectuate de banci au durata de o zi si sunt folosite atat pentru eficientizarea raportului intre venituri si cheltuieli, cat si pentru cresterea de adecvare a capitalului prin imbunatatirea calitatii portofoliului de credite.

Imprumuturile de titluri

Dezvoltarea accelerata a operatiunilor cu titluri de catre banci, diversificarea titlurilor si mai ales posibilitatea utilizarii lor ca valori fungibile( posibile a fi inlocuite unele cu altele), au condus la oportunitatea desfasurarii intre banci a imprumuturilor " in titluri".

Considerata ca imprumut, operatiunea implica la acordare transferul titlurilor catre imprumutat, care dispune de ele fara retineri si limitari, urmand ca la scadenta sa asigure rambursarea in spetele si valorile in care imprumutul a fost acordat.

Operatiunea astfel caracterizata nu este o cesiune, procedeu care ar necesita un aport echivalent de disponibilitati.

Operatiunea de imprumut cu titluri are unele norme specifice de evaluare. Pe tot timpul imprumutului, la fiecare incheiere, fiecare din parti va face evaluarile aferente: creditorul pentru categoria titlurilor imprumutate, iar debitorul prin incadrarea acestor titluri la categoria titlurilor de tranzactie. Pe tot timpul imprumutului partile vor contabiliza, pro rata temporis, dobanzile platite de debitor si incasate de creditor, potrivit contractului.

Operatiunile valutare ale bancilor comerciale

Avand in vedere faptul ca tranzactiile derulate de societatile bancare pot fi exprimate deopotriva in moneda nationala si in valuta, operatiunile valutare acopera, intreg spectrul activitatilor acestora:

operatiuni de schimb la vedere si la termen;

operatiuni cu titluri;

operatiuni privind conturile curente, conturile de corespondent, conturile de depozite;

operatiuni vizand acordarea de credite si atragerea de imprumuturi.

Operatiunile in valuta introduc o noua dimensiune a riscului, si anume riscul valutar.El reprezinta posibilitatea de a nu realiza profitul scontat sau de a inregistra pierderi, ca urmare a evolutiei cursului de schimb in sensul contrar anticiparilor formulate in momentul angajarii operatiunilor. Nivelul expunerii la riscul valutar este influentat de volumul operatiunilor in valuta pe care le initiaza o banca comerciala, pe cont propriu sau in numele clientilor.

Operatiunile valutare reflectate in bilantul contabil, pe partea de activ si de pasiv si in extrabilantier, sunt exprimate in moneda nationala la un curs de schimb valabil la sfarsitul exercitiului financiar, astfel ca variatiile acestuia pot genera castiguri sau pierderi pentru banca.

Implicarea intr-o masura tot mai mare a bancilor in operatiuni valutare determina si cresterea potentialului de manifestare a riscului valutar, desi managementul corelat al activelor si pasivelor poate asigura mentinerea acestuia in limitele acceptabile.

Reglementari prudentiale privind controlul riscului valutar al bancilor comerciale

Avand in vedre riscurile generate de angajarea bancilor comerciale in operatiuni valutare, autoritatile de supraveghere pot stabili limite maxime pentru pozitia de schimb, prin intermediul normelor prudentiale emise. Fiecare banca poate stabili o serie de limite ale pozitiei de schimb, prin intermediul normelor proprii de desfasurare a activitatii. Acestea vizeaza pozitia de schimb maxima in cadrul aceleiasi zile sau de la o zi la alta.

Reglementarile in vigoare emise de Banca Nationala a Romaniei au rolul de a intari managementul prudent al operatiunilor bancare in general, inclusiv al celor valutare. Prevederile normei se refera la obligatia ce revine bancilor comerciale autorizate de a crea si utiliza sisteme proprii de supraveghere si gestiune a riscurilor valutare:

sisteme de evidenta pentru inregistrarea imediata a operatiunilor valutare si determinarea pozitiilor valutare individuale, respectiv a pozitiei valutare totale;

sisteme de supraveghere si gestiune a riscului valutar stabilite de conducerea fiecarei societati bancare;

sisteme de control permanent pentru respectarea normelor interne in materie de risc valutar.

Limita stabilita de autoritatea de reglementare si supraveghere este perceputa ca o vloare maxima acceptabila a expunerii unei banci la riscul valutar, astfel incat, in cazul producerii acestuia, pierderea sa poata fi acoperita, iar banca sa continue activitatea.