Riscul bancar international

Riscul bancar international

Procesul de globalizare financiara necesita o viziune noua asupra procesului de supraveghere bancara internationala. Comitetul de la Basel³ asupra controlului bancar (denumit si Comitetul Cooke, dupa numele presedintelui din acei ani) a publicat, in acest sens, la 15 iulie 1988, raportul intitulat "convergenta internationala a normelor de dimensionare a fondurilor proprii". Scopul declarat al acestui raport este oprirea declinului proportiei fondurilor proprii necesare, in primul rand garantarii soliditatii sistemului bancar. In al doilea rand, s-a impus crearea unui climat concurential echitabil intre bancile apartinand tarilor cu practici legislative diferite, in unele situatii, definite ca "neloiale". Bancile japoneze au fost, adeseori, tinta unor critici de acest gen datorita

faptului ca opereaza in baza efectului de parghie asupra proportiei active/fonduri proprii, anormal de ridicate.

In acelasi timp, Comitetul semnaleaza dezvoltarea fara precedent a operatiunilor inscrise in afara bilantului, cat si riscurile aferente acestor activitati.

Principiile Noului Acord Basel II - noi teme de strategie bancara.

Principiile Noului Acord privesc:

abordarea standardizata a riscurilor sub forma sistemelor de rating;

asumarea de catre banci a gestiunii eficiente a riscurilor mai mari, atit in nume propriu cit si in numele clientilor;

structurare strategica pe trei piloni:

o criterii de determinare a nivelului capitalului minim,

o activitatea de supraveghere a evaluarii adecvarii capitalului

Cele 25 de principii fundamentale pentru un control bancar eficace Comitetul de la Basel aprilie 1997

o disciplina pietei.

In noul context specialistii considera in unanimitate ca Basel II este mai mult business decit tehnologie si impune cautarea unor solutii care sa reduca timpul si costurile.

Basel II devine pentru bancile romanesti o oportunitate pentru o noua abordare strategica. Reusita in piata va depinde foarte mult de modul in care fiecare banca va stii sa constituie, sa foloseasca datele.

Incepand cu 1993, bancile cu activitate internationala trebuie sa respecte o proportie de solvabilitate, denumita "ratio Cooke" de 8%.

Prin "ratio Cooke" se urmareste, de fapt, supravegherea activitatii bancare pe baza unor criterii obiective ce nu pot fi asimilate restrictiilor sau interdictiilor. Un asemenea rationament determina bancile sa adopte strategii de evaluare a riscurilor si randamentului, aceasta in dauna cresterii activelor cu orice pret. O serie de banci au procedat deja la o restrangere a activitatii interbancare mari consumatoare de fonduri proprii si putin rentabile. Inca din 1992, primele 3 banci universale germane, primele 4 banci franceze si britanice indeplineau aceste cerinte. Bancile japoneze au fost nevoite sa-si restructureze activitatile pentru a se incadra in aceste norme.

Diferitele probleme care au stat la originea falimentelor bancare au ridicat problema unei mai bune evaluari a riscurilor. Cautarile bancilor, in directia gasirii unor metode eficiente de evaluare, au condus la dezvoltarea metodologiei RAROC (Risk Ajusted Return On Capital) produs de Bankers Trust, si a celei denumite VAR (Value At Risk), propusa de J.P. Morgan .

Evaluarea riscului prin metode RAROC presupune luarea in considerare a costului mediu al riscului si determinarea randamentului asupra fondurilor proprii, dupa relatia urmatoare: 

RAROC ₌ VENIT BRUT DIN EXPLOATARE - PRIMA DE RISC

CAPITAL TOTAL

Principala limita a acestei metode este luarea in considerare numai a fondurilor proprii reglementate, pentru masurarea soliditatii unei banci.

Metoda VAR este utilizata in prezent, de toate marile banci pentru evaluarea riscului de piata, care poate avea mai multe cauze din care: modificarea ratei de dobanda ca urmare a interventiilor bancilor centrale in activitatea celorlalte banci. Metoda VAR permite determinarea nivelului pierderilor pe o perioada data si face posibila evaluarea capitalului, deci a fondurilor proprii necesare acoperirii riscului de pierderi potentiale.  Generalizarea acestor doua metode de evaluare a riscului, dupa anul 1993, se explica prin dorinta bancilor de a impune o alternativa la modelul standard - norma Cooke, considerat inadecvat de o multime de banci comerciale.

Raportul de solvabilitate impus in 1998 a fost preluat in mod identic si de catre Comisia Europeana (1991) si Congresul American (FDIC - 1991) impunand bancilor ca nivelul fondurilor proprii ale bancii sa fie superior sau egal cu 8% din valuarea activelor totale si ale activitatilor extra bilantiere, ponderate cu coeficientii de risc individuali.