Riscul in activitatea bancara

Riscul in activitatea bancara

Necesitatea cuantificarii riscurilor bancare. Tipologia riscurilor

Extinderea la nivel national si international a sistemelor traditionale de credit si pietele financiare tot mai fragile au determinat accentuarea gradului de incertitudine; toate acestea au drept suport multiplicarea riscurilor specifice sistemului financiar-bancar.

Experienta a dovedit ca o mare parte din problemele principale cu care se confrunta societatile bancare au drept cauza accentuarea riscurilor. Aceasta se explica prin faptul ca evolutia viitoare a valorii activelor, ca si cea a costului pasivelor, nu poate fi prevazuta cu acuratete, ea depinzand de factori precum: inflatia, politica monetara, schimbarile in structura produsului national brut.

O definitie simplificata a notiunii de risc bancar se refera la valoarea actuala a tuturor pierderilor sau cheltuielilor suplimentare pe care le suporta sau pe care le-ar putea suporta o institutie bancara.

In contextul managementului riscului, riscul este reprezintat de pierderile neasteptate. Simpla existenta a riscului nu reprezinta neaparat motiv de ingrijorare, atata timp cat riscurile asumate sunt bine administrate. In general, se considera ca riscurile sunt bine administrate cand acestea pot fi intelese, identificate, masurate (evaluate), monitorizate si controlate si cand banca are capacitatea de a rezista impactului negativ al acestora.

Masurarea riscurilor asociate participarii pe pietele financiare se afla in centrul studiilor efectuate de catre banci, corporatii, investitori si autoritati de supraveghere. De ce a crescut interesul monitorizarii si masurarii riscului? Raspunsul sta in schimbarile importante pe care le-au suferit pietele financiare in ultimii ani:

titluralizarea: schimbul intrumentelor financiare a inlocuit multe instrumente lipsite de lichiditate (ex. imprumuturi si ipoteci au fost securitizate pentru a permite dezintermedierea si schimbul). Pietele financiare s-au extins si, atat schimburile valutare cat si instrumentele financiare derivate over-the counter (la ghiseu) au castigat parti importante din piata. Aceasta dezvoltare, impreuna cu progresul inregistrat in prelucrarea datelor, s-a realizat concomitent cu schimbarile practicilor de management - o reorientare de la un management bazat pe inregistrarile contabile la un management indreptat catre marcarea pozitiei detinute. Lichiditatea in crestere si presiunea asupra pretului, impreuna cu sporirea schimburilor, au determinat necesitatea reevaluarii frecvente a pozitiei. Trecerea de la inregistrarea contabila la marcarea la piata determina modificari mari ale veniturilor raportate, si de aici, interesul managerilor asupra volatitatii pietelor mentionate.

eficienta/performanta: se depun eforturi importante in dezvoltarea de metode si sisteme in vederea masurarii performantelor financiare. Indecsii pe valute, instrumentele financiare cu venit fix, marfurile si actiunile sunt din ce in ce mai des utilizate in monitorizarea veniturilor pe clase de active, cat si pentru alocarea fondurilor. Evaluarea veniturilor nu indica si costurile in termeni de risc (volatilitatea veniturilor). Castiguri ridicate pot fi obtinute doar pe baza asumarii unor riscuri importante. Investitorii si managerii cauta standarde comune pentru masurarea riscului de piata si estimarea corecta a profilului de risc/venit pe fiecare activ sau pe clase de active. Institutiile financiare cauta, de asemenea, metode de cuantificare a riscului de piata, tinand cont de efectele negative pe care le poate determina masurarea eronata a riscului aferent veniturilor companiilor. Drept urmare, banciile, companiile de investitii si corporatiile integreaza conceptul de risc de piata in psihologia de management. Institutiile mentionate dezvolta si implementeaza sisteme de monitorizare a riscurilor care faciliteaza gestionarea acestora pe baza informatiilor in timp real asupra pozitiilor detinute si a pierderii potentiale estimate pe fiecare pozitie in parte.

In opinia unor specialisti, riscurile care se pot manifesta la nivelul unei banci pot fi:

Ø      riscul de credit, respectiv riscul ca una din parti sa nu-si respecte obligatiile asumate prin contractul de creditare (si nu numai);

Ø      riscul de piata, care presupune pierdere datorita variatiei generale si neasteptate a cursurilor pe piata sau ratei dobanzii;

Ø      riscul operational, pierdere datorata erorilor umane, actelor frauduloase sau absentei controalelor interne;

Ø      riscul juridic, respectiv riscul ce decurge din regimul juridic aplicabil unui contract;

Ø      riscul de lichiditate, riscul ca o anumita pozitie sa nu poata fi vanduta rapid si fara pierderi importante, din punct de vedere al pretului;

Ø      riscul de reglementare presupune expunerea la riscul de piata si de credit in cursul perioadei de plata;

Ø      riscul specific, scaderea valorii unei pozitii, scadere nelegata de tendinta generala a pietei.

O alta clasificare a riscurilor bancare este cea care are la baza, pe de-o parte gama de operatiuni bancare ce pot genera riscuri, iar pe de alta parte forma acestor riscuri. Din acest punct de vedere, se disting urmatoarele categorii:

Ø       riscuri financiare care sunt asumate in gestionarea bilantului;

Ø       riscuri de prestare, caracteristice serviciilor bancare;

Ø       riscuri ambientale care sunt generate de operarea bancii intr-un mediu concurential reglementat de autoritatea bancara si intr-un spatiu economic aflat intr-o continua dinamica.

Toate aceste categorii de risc interactioneaza in permanenta, astfel incat expunerea la un anumit tip de risc poate duce la aparitia in lant a tuturor celorlalte tipuri. De exemplu, expunerea excesiva la riscul de creditare poate genera risc de lichiditate, care la randul sau poate conduce la risc de faliment daca banca nu-si poate procura rapid resursele deficitare.

Problemele cu care se confrunta o anumita institutie bancara influenteaza in mod negativ bancile partenere. Nu de putine ori aceasta influenta a pus in pericol stabilitatea intregului sistem bancar, avand in vedere relatiile complexe existente intre componentele acestuia. In acest caz bancile trebuie sa faca fata unui risc sistemic, iar la nivel national gestionarea sa este asigurata de catre Banca Centrala.

O alta clasificare a riscurilor bancare ia in considerare alocarea lor in cadrul sistemului financiar-bancar. In acest sens se pot identifica doua categorii de risc:

Ø       riscuri diversificabile - sunt acele riscuri care ajung sa fie relativ nesemnificative prin combinarea a cat mai multor pozitii bilantiere. Astfel, se poate reduce expunere globala a unei banci la anumite tipuri de risc prin marirea numarului operatiilor si partenerilor susceptibili a genera acel risc.

Ø       riscurile nediversificabile - sunt acele riscuri care, chiar si dupa epuizarea tuturor posibilitatilor de diversificre, raman relativ semnificative. Riscurile nediversificabile cuprind un numar mic de factori determinanti: rate ale dobanzii, cursuri valutare, preturi ale materiilor prime, indicatori macroeconomici.

Un aspect particular care diferentiaza riscurile diversificabile de cele nediversificabile este modalitatea diferita de aparare a bancii impotriva efectelor fiecaruia din cele doua mari tipuri de risc. In timp ce riscurile diversificabile pot fi gestionate printr-un ansamblu de tehnici specifice, efectele riscurilor nediversificabile nu pot fi contracarate decat cu capitalul bancar.

Acordul Basel II

In vederea stabilirii cadrului general al identificarii si gestionarii riscurilor bancare autoritatile internationale au elebatorat un document prin care sunt definite cadrele generale ale reglementarii activitatii si supravegherii bancare si recomandari privind cele mai bune practici in domeniul financiar bancar (gestionarea riscurilor, gestionarea tranzactiilor, decontarilor etc.), Acordul Basel II.

Initial, a fost eleborat in 1998, de catre Comitetul de la Basel, Acordul Basel I cu scopul asigurarii protectiei bancilor si a altor institutii financiare ce desfasoara activitati de depozitare si finantare prin introducerea unor reguli in vederea corelarii nivelului capitalului propriu cu structura si nivelul activitatilor bilantiere si extrabilantiere. Necesitatea imbunatatirii capacitatii bancilor de a controla riscurile cu care acestea se confrunta, in special in contextul globalizarii relatiilor economice si financiare, a determinat modificarea cadrului gestionarii riscurilor, modificare care s-a concretizat in Acordul Basel II.

Acordul Basel II este sructurat pe trei piloni:

a)      cerinte minime de capital

b)      supravegherea adecvarii capitalului

c)      disciplina de piata.

a)      Reglementarea nivelului nimin al capitalului

Acordul Basel II impune doua limite de adecvare a capitalului:

Tier 1: , si

Tier 2:

Definirea elementelor care intra in componenta capitalurilor proprii, respectiv a fondurilor proprii, asa cum sunt idenficate prin acordul de capital cat si in legislatia nationala in vigoare, au fost prezentate in capitalul al II-lea.

In ceea ce priveste cuantificarea riscului de credit al activelor bancare bilantiere si extrabilantiere acordul ofera doua variante de calcul:

Metoda standardizata (Standardised Approach - SA)

Exista doua variante de aplicare a metodei standardizate: o abordare simpla, care pastreaza in linii mari, reglementarile cuprinse in Acordul Basel I (ponderarea elemetelor de activ, nulantiere si extrabilantiere, in functie de risc cu coeficienti de 0%, 10%, 20%, 50% si, respectiv, 100%), dar va putea fi utilizata doar in primul an dupa intrarea in vigoare a Acordului, si una complexa, metoda care introduce ideea determinarii cerintei de capital aferente unui credit pe baza ratingurilor acordate debitorului de institutiile de rating externe recunoscute de catre autoritatea nationala de supraveghere, si nu pe baza garantiilor aferente creditului.

Metoda bazata pe ratingurile interne (Internal Rating Based Approach - IRB)

Aceasta metoda propune doua variante: o versiune de baza (IRB Foundation) si una avansata (IRB Advanced). Metoda ratingurilor interne se distinge de metoda standardizaaa prin aceea ca evaluarile interne ale principalilor factori de risc reprezinta principalele informatii ce stau la baza determinarii nivelului capitalului necesar.

Principalele deosebiri intre metoda de baza si metoda avansata constau in:

Tabel: Deosebiri intre metoda de baza si metoda avansata utilizata in cuantificarea riscului de credit

Sursa: International Convergence of Capital Measurement and Capital Standards

Noul Acord de Capital defineste riscul operational drept riscul inregistrarii de pierderi datorate proceselor si sistemelor interne, personalului sau evenimentelor externe. Este inclus aici riscul legal, dar sunt excluse riscul strategic si reputational.

Calcularea cerintei de capital pentru riscul operational se poate face cu una dintre cele trei metode:

Metoda indicatorului de baza (Basic Indicator Approach - BIA)

Conform acestei metode nivelul capitalului detinut de banca pentru acoperirea riscului operational este egal cu un procent fixat (notat cu ) din media ultimilor trei ani a venitului net anual.

Metoda standardizata (Standardised Approach - SA)

In cadrul acestei metode activitatea bancara este impartita in opt linii de afaceri: finante corporative, comert si vanzari, servicii bancare pentru persoane fizice, servicii bancare pentru persoane juridice, plati si decontari, servicii de agent, gestiunea activelor (asset management) si servicii de brokeraj. Nivelul capitalului necesar pe fiecare linie de afaceri este calculat prin inmultirea venitului net cu un factor (notat cu β) specific fiecarei linii. Beta reprezinta un indicator care surprinde legatura dintre pierderile inregistrate datorita riscului operational si nivelul venitului net pentru fiecare linie de afaceri in parte. 

Valoarea coeficientului beta pe linii de afaceri este redata in tabelul de mai jos:

Metoda masuratorilor avansate (Advanced Measurement Approach - AMA)

In cadrul acestei metode cerintele de capital vor fi egale cu nivelul riscului determinat de sistemul intern utilizat de banca pentru dimensionarea riscului operational in concordanta cu criteriile cantitative si calitative cerute de aceasta metoda.

Riscul de piata este definit ca fiind riscul aparitiei pierderilor din modificarile preturilor de piata a elementelor bilantiere si extra-bilantiere. Riscurile supuse acestor reglementari sunt:

Ø      Riscurile rezultate din detinerea de instrumente legate de rate ale dobanzii si de actiuni detinute in portofoliul pentru tranzactii.

Ø      Riscul de curs de schimb si de marfuri din cadrul bancii.

Riscul de piata se refera in acest context la riscul de rata a dobanzii, riscul de pozitie, riscul de curs de schimb si riscul de marfa ce afecteaza portofoliul bancii destinat tranzactionarii. Particularitatile riscului de piata sunt extinse prin intermediul Amendamentului privid riscul de piata. Astfel, Amendamentul propune doua metode de calcul a cerintei de capital aferente riscului de piata: o metoda standardizata si o metoda bazata pe modelele interne ale fiecarei banci avand la baza tehnica Value-at-Risk.

Metoda masuratorii standardizate

In cadrul acestei metode evaluarea fiecaruia din cele patru riscuri componente este prezentata individualizat.

Ø      Riscul de rata a dobanzii

Prin gestionarea riscului specific se incearca protejarea institutiei in cazul unei miscari adverse a pretului unei valori mobiliare apartinand unui anumit emitent, respectiv a evolusiei adverse a ratelor dobanzii pe piata.

Ø      Riscul de pozitie

Pozitiile de cumparare si de vanzare pentru acelasi emitent pot fi raportate la valoarea neta. Instrumentele ce genereaza acest risc pot fi actiuni ordinare sau alte titluri de valoare and trasaturi asemanatoare actiunilor, precum si angajamente de a cumpara sau vinde actiuni.

Ø      Riscul valutar

Riscul de curs de schimb este determinat de detinerea sau adoptarea unei pozitii pe valute, inclusiv aur. Pentru determinarea capitalului necesar acoperirii acestui risc este evaluata expunerea pe fiecare pozitie valutara in parte, iar apoi este calculat riscul cumulat al tuturor pozitiilor in devize.

Ø      Riscul tranzactiilor cu marfuri

Riscul asociat pretului marfurilor este de foarte multe ori mai complex si mai volatil decat cel asociat ratei dobanzii sau cursurilor valutare. De asemenea, bursele de marfuri sunt putin lichide si de aceea modificarile cererii si ofertei pot avea consecinte mai dramatice asupra pretului si volatilitatii.

Capitalul necesar acoperirii riscului de rata a dobanzii, de pozitie si de curs de schimb reprezinta 8% din pozitia neta detinuta, in timp ce pentru marfuri procentul se ridica la 15%.

Metoda modelelor interne

Utilizarea propriului model determinat de banca este supusa aprobarii directe a autoritatii nationale de supraveghere.

Evaluarea riscului de piata se realizeaza de obicei la nivelul portofoliului si nu la nivelul fiecarui instrument. Abordarea riscului la nivel de portofoliu urmareste mai putin evaluarea riscului fiecarui element component, concentrandu-se asupra caracteristicilor portofoliului in ansamblu.

Indiferent de tipul de risc pentru evaluarea caruia este utilizat, autoritatea de supraveghere va accepta un model intern dezvoltat de catre banca daca sunt indeplinite cel putin urmatoarele conditii:

sistemul de management al riscului utilizat de catre banca se bazeaza pe fundamente solide si este implementat cu integritate;

banca are personal suficient de calificat in utilizarea modelelor sofisticate, nu doar in domeniul tranzactionarii, dar si in controlul riscului, auditului, si, daca este necesar in departamentele back office;

modelul dezvoltat contine o modalitate rezonabila de masurare a riscului cu acuratete; modelele institutiei au un istoric care dovedeste acuratetea in cuantificarea riscului;

banca efectueaza periodic "stress tests", iar rezultatele testelor se reflecta in politicile si in limitele pe care managementul superior le stabileste. Testele in conditii de stres au drept scop identificarea si gestionarea situatiilor care pot determina inregistrarea de pierderi extraordinare. Acest lucru poate fi realizat prin analiza pe baza de scenarii, prin modele de stres, volatilitati si corelasii, si prin politica de raspunsuri.

Institutia financiara care implementeaza un model intern trebuie sa intruneasca o serie de cerinte calitative inainte de a primi acceptul autoritatii de supraveghere de a utiliza modelul:

banca trebuie sa aiba o directie de control al riscului independenta care sa fie responsabila pentru dezvoltarea si implemetarea sistemului de management al riscului. Unitatea trebuie sa realizeze si sa analizeze rapoartele zilnice efectuate pe baza modelului intern, inclusiv o masurare a relatiei dintre expunerea la risc ti limitele de tranzactionare. De asemenea, directia trebuie sa efectueze, in mod regulat, programe de back-testing (ex: comparatie, pentru fiecare zi lucratoare, intre nivelul valorii la risc pe o zi, obtinut in urma aplicarii modelului folosit de institutie pe baza pozitiilor portofoliului de la sfarsitul zilei, si nivelul variatiei pe o zi a valorii portofoliului, constatat la sfarsitul urmatoarei zile lucratoare);

directia de control al riscului din cadrul institutiei financiare trebuie sa conduca evaluarea permanenta a sistemul de control intern;

consiliul de administratie al institutiei si managementul superior al institutiei se implica activ in procesul de control al riscului;

modelul intern de cuantificare a riscului face parte integranta din procesul institutiei de management zilnic al riscului si serveste ca baza pentru raportarea catre managementul superior al institutiei a expunerilor la risc;

modelul de gestionare a riscului trebuie sa fie descris in procedurile interne ale organizatiei;

auditul intern al institutiei financiare trebuie sa asigure evaluarea pe baze periodice a sistemului de management al riscului (preferabil cel putin o data pe an);

a doua validare a modelului utilizat trebuie sa vina din partea auditorilor externi si/sau autoritatii nationale de supraveghere.

b)      Supravegherea adecvarii capitalului

Pilonul doi - Supravegherea activitatii bancare - este structurat pe patru principii privind activitatea de supraveghere:

Ø      Bancile ar trebui sa aiba un sistem de evaluare a nivelului minim al capitalului adecvat propriului profil de risc si o strategie de mentinere a acestui nivel.

Ø      Institutiile de supraveghere trebuie sa urmareasca si sa analizeze sistemele interne ale bancilor de stabilire a capitalului adecvat, precum si capacitatea acestora de a urmari si respecta normele de reglementare a capitalului. Institutiile de supraveghere trebuie sa actioneze imediat daca nu sunt multumite de rezultatele obtinute in urma acestor evaluari.

Ø      Supraveghetorii trebuie sa ceara bancilor si sa aiba capacitatea de a le impune mentinerea valorii capitalului peste nivelurile minime reglementate.

Ø      Institutiile de supraveghere trebuie sa incerce sa intervina in fazele incipiente pentru a preveni reducerea nivelului capitalului sub nivelul minim indicat de riscurile la care este supusa banca si sa ceara o interventie rapida pentru mentinerea sau reintregirea capitalului.

In ceea ce privette transparenta in domeniul financiar-bancar, criteriile folosite de supraveghetori pentru evaluarea sistemelor bancare de determinare a capitalului minim necesar trebuie sa fie facute publice.

c)      Disciplina de piata

Conform Pilonului al treilea - Disciplina de piatta - Comitetul de la Basel urmareste incurajarea disciplinei in piata prin dezvoltarea unui set de reglementari privind transparenta activitatii bancare ce va permite participantilor pe piata sa detina informatii esentiale despre nivelul capitalurilor, expunerile la risc, procedeele de evaluare a riscurilor, si, in final adecvarea capitalului bancar. Informatiile solicitate prin Pilonul Trei se refera la:

a)            Actionariat;

b)            Structura fondurilor proprii;

c)            Modul de calcul a cerintelor de capital (abordari, ratinguri, coeficienti);

d)            Structura activelor supuse cerintelor de capital;

e)            Distributia expunerilor in functie de zone geografice, tipuri de credit, sectorul economic, maturitate, precum si structura creditelor restante si provizionate;

f)      Structura garantiilor detinute;

g)            Valoarea si structura cerintei de capital privind riscul de credit;

h)            Cerinta de capital privind riscul operational;

i)      Strategiile si procesele, structura si organizarea functiilor de management a riscului;

j)      Scopul si natura rapoartelor privind riscul si/sau a sistemelor de evaluare;

k)            Politicile de acoperire/reducere a riscurilor;

l)      Strategiile si procesele de monitorizare a continuitatii efectelor garattiilor;

m)          Structura portofoliului de actiuni detinute, modul de evaluare, tratamentul contabil, intentia detinerii;

n)            Modul de evaluare a riscului de rata a dobanzii, principalele presupuneri, frecventa evaluarilor, cresterea (scaderea) veniturilor sau a capitalului economic in conditiile unor socuri ale ratei dobanzii, eventual pe fiecare valuta in parte.

Banca este cea care decide care sunt informatiile relevante pentru activitatea desfasurata. Banca trebuie sa dispuna de o politica formala de informare, aprobata de consiliul de administratie, privind abordarea bancii in ceea ce priveste informatiile ce urmeaza a fi raportate si privind controlul intern asupra procesului de raportare. In plus, banca va trebui sa implementeze un proces prin care sa evalueze adecvarea raportarilor, inclusiv a modului de validare si frecventei cu care sunt facute acestea.

Obiectivele Acordului Basel II consta in incurajarea bancilor sa isi dezvolte sisteme proprii de urmarire a riscurilor, incorporarea unor noi riscuri (riscul operational) in cerintele de capital impuse, sporirea transparentei si disciplinei pe piata. Toate aceste deziderate au urmarit reducerea riscului sistemic cu care s-ar putea confrunta sistemul financiar international in care interdependentele si legaturile intre institutiile interne si internatioanale sunt din ce in ce mai numeroase si complexe.