VENITURILE

VENITURILE

1 Natura si formele repartitiei

2. Salariul

3. Profitul

4. Dobanda

5. Renta

Valorizarea bunurilor prin intermediul pietei, oricare ar fi forma si obiectul acesteia, reprezinta in acelasi timp procesul fundamental prin care se formeaza si se repartizeaza veniturile. In economia de piata, repartitia veniturilor se realizeaza si prin alte operatiuni in care sunt practic, antrenati toti agentii economici.

Natura si formele repartitiei.

Repartitia reprezinta procesul prin  care valoarea adaguata nou creata in activitatea economica se imparte intre posesorii factorilor de productie si, in cele din urma intre toti indivizii.

Problemele repartitiei au preocupat omenirea intotdeauna si au format obiectul multor dispute delicate intrucat aceasta conditioneaza satisfacerea trebuintelor si stimuleaza sau franeaza activitatea economica.

Repartitia veniturilor se realizeaza prin doua procese care se interfereaza, dar care din punct de vedere logic pot fi relevate separat:

Repartitia functionala sau distributia primara presupune ca valoarea nou creata (adaugata) se distribuie posesorilor factorilor de productie pentru contributia lor la activitatea economica. In acest proces se formeaza veniturile primare sau functionale: salariul ce revine posesorilor factorului munca, dobanda pentru posesorii capitalului, profitul pentru intreprindere sau renta pentru posesorii pamantului atras in circuitul economic.

Formarea acestor venituri decurge direct din mecanismele pietelor. Munca, pamantul si capitalul sunt obiectul cererilor si ofertelor pe pietele corespunzatoare si au un pret. Prin pret o parte din venituri trec de la cumparator la vanzator.

Dupa sursa lor de formare, veniturile primare sunt considerate de posesorii factorilor de productie ca provenind din munca - cele mai multe fiind salariile sau din proprietati si alte surse care nu au caracter salarial - renta, chirii, venituri din plasamente, dobanzi, profit etc.

Repartitia secundara sau redistribuirea veniturilor completeaza procesul de repartitie prin noi forme de venituri ca urmare a interventiei administratiilor in special a celor publice. Veniturile astfel constituite se numesc venituri secundare sau derivate. In acest sens administratiile publice actioneaza prin:

prelevari - sume preluate din veniturile primare, in mod obligatoriu, in scopul redistribuirii lor in functie de nevoile din diferite domenii.Cea mai mare parte a acestora o reprezinta impozitele si taxele;

transferuri - plati din veniturile prelevate pe care le fac administratiile unor beneficiari fara ca acestia sa fi realizat vreo activitate. Se mai numesc venituri din transfer sau venituri de transfer.

Venitul unui individ se compune din :

a) remunerarea pe care acesta o obtine pentru serviciile prestate prin intermediul muncii, pamantului si capitatului sau.

b) veniturile alocate cu alt titlu decat remunerarea cum ar fi: alocatii pentru copii, pensii, alocatii de somaj, etc.

Salariul

Activitatile economice realizate in sistemul capitalist ii corespunde regimul salarial pentru ca acest sistem realizeaza pe scara larga o separatie juridica si economica intre munca si capital. Salariul este forma de venit cel mai des intalnita. De aceea, marimea si schimbarile care ar putea interveni cu privire la salariu genereaza probleme sociale de amploare si dobandesc foarte repede sau chiar de la inceput semnificatii politice majore.

Salariul reprezinta remunerarea posesorului muncii pentru activitatea depusa. Este parte din valoarea nou creata in decursul muncii.

Distingem:

a) salariul -cost - pentru ca este "pretul" factorului de productie munca si intra in costul total;

b) salariul -venit - pentru ca este un venit ce se cuvine celui ce a prestat munca.

Mai distingem:

a) salariul nominal (SN) suma incasata de salariat;

b) salariul real (SR) cantitatea de bunuri ce se pot procura cu salariul nominal sau salariul nominal corectat cu indicele preturilor (IP).

SR = (SN/IP) ^. 100

In economiile moderne, rolul salariului devine mai complex intrucat reprezinta:

sursa de venit direct si indirect pentru majoritatea covarsitoare a populatiei;

instrument incitativ individual si/sau colectiv;

instrument de pozitionare a indivizilor in ierarhia sociala si economica.

Salariul - venit realizeaza rolul sau economic intr-un context caracterizat prin:

a) Afirmarea din ce in ce mai ampla si mai evidenta a grupurilor salariale si patronale, a sindicatelor corespunzatoare celor doua grupuri.

b) Interventia statului in relatiile de munca salariale este in crestere, reglementarea muncii si legislatia sociala fiind trasatura cea mai importanta a legislatiei moderne.

c) Existenta unor mecanisme foarte diferite de stabilire a marimii salariilor, mecanisme care, uneori actioneaza concomitent.

d) Marimea salariilor se situeaza intr-o zona de indeterminare marcata prin doua limite:

superioara, impusa de productivitatea marginala a munci, asa cum o apreciaza managerul general al firmei, pentru ca el nu va accepta sa plateasca un salariat mai mult decat acesta poate produce;

inferioara, care este impusa fie in mod individual (prin salariul minim legal), fie in mod social, prin comparatie cu anumite firme si sub care oferta de munca s-ar diminua atat de mult incat ar periclita activitatea prevazuta de manager.

e) Existenta in mai multe tari, printre care si Romania, a unui salariu minim sau a unor acorduri intre organizatiile salariatilor si cele patronale pe ramura sau intreprindere, care prevad nivelul unui salariu minim.

f) Diferentierea salariilor intrucat:

munca nu este un factor productiv omogen;

exista diferente evidente intre costurile de pregatire a fortei de munca;

muncile au grade de dificultate diferite;

mobilitatea muncii este relativ scazuta si diferita de la o activitate la alta, pe regiuni si tari;

intervin factori sociali care nu permit realizarea in fapt a egalitatii sanselor;

se mai practica inca diferentierea dupa sex, care in unele tari este evidenta, intre femei casatorite si necasatorite, dupa varsta, rasa, nationalitate sau religie;

intervine larg rigiditatea salariilor la scadere si tendinta de a oscila numai in sus prin licentieri.

Profitul

Profitul este denumirea generica data, in mod curent diferentei pozitive dintre sumele obtinute de o intreprindere prin producerea si/sau vanzarea unui bun economic si cheltuielile ocazionate de fabricarea si/sau vanzarea sa Acesta este de fapt un venit de natura reziduala, ce ramane intreprinderii, ale carui nivel si evolutie depind, in mod esential, de venitul si evolutia celorlalte venituri primare.

Niciun termen economic n-a fost atat de controversat ca profitul. Definirea si explicarea sa continua sa fie foarte diferite. In esenta, acestea privesc raspunsurile la urmatoarele intrebari: Profitul este un venit autonom sau este reductibil la alte forme de venit? Cine primeste profitul? Care este subiectul economic ce trebuie considerat antreprenor? Cum trebuie determinat profitul?

Date fiind rolul si semnificatiile profitului, n-a scapat disputelor nici modul de calcul al acestuia.

Cel mai important mod de calcul al profitului este cel contabil pentru ca are caracter oficial - obligatoriu.   Pe baza acestuia, profitul a devenit cunoscut sub numele de beneficiu si se determina ca diferenta intre veniturile si cheltuielile determinate de activitatea comerciala a unui agent economic. Metodologia de calcul este cea oficiala in vigoare in fiecare tara, iar profitul determinat reprezinta o suma care poate fi formata din:

a) profit legitim sau legal - obtinut in contextul respectarii legislatiei existente;

b) profit nelegitim sau nelegal - obtinut prin incalcarea deliberata sau nu a legalitatii si care, din aceasta cauza, nu trebuie sa ramana celui care l-a obtinut.

Profitul contabil este impozitabil; poate fi folosit efectiv numai dupa plata impozitului. Profitul ramas dupa deducerea impozitului este profit net sau admis.

Autori de prestigiu (P. Hayne, R. Wonnacot si P. Wonnacot, L. Atkinson) sustin ca acesta este diferenta dintre venitul obtinut de firma din activitatea economica si costul sau total, de optiune sau de oportunitate.

Profitul rezultat ca diferenta dintre venitul total si costul de productie (total, de optiune sau de oportunitate) este denumit profit economic si este de regula mai mic decat profitul legal obtinut.

Atat profitul contabil, cat si cel economic, in optica agentului economic care le obtine, pot fi clasificate in:

profit normal - considerat suficient pentru ca el sa continue activitatea;

supraprofit - excedentul de profit peste cel normal, considerat mai remunerativ, mai stimulativ pentru agentul economic.

Marimea profitului poate fi relevata atat ca suma absoluta sau masa a profitului, cum mai este denumit, cat si ca rata, ca raport intre suma sa si un indicator de referinta pentru rezultatele obtinute sau eforturile facute.

In mod obisnuit se folosesc:

rata comerciala a profitului, adica profitul ^x 100% / cifra de afaceri (in expresie procentuala);

rata economica a profitului, adica profitul ^x 100% / activele totale ale firmei (proprii si imprumutate), in expresie procentuala;

rata financiara adica profitul ^x 100% / activele proprii in expresie procentuala;

rata rentabilitatii, adica profitul ^x100% / costul in expresie procentuala.

In unele tari dezvoltate se considera ca pentru rezultatele firmei poate fi relevant si raportul dintre profit si salarii - capitol de cheltuieli foarte sensibil la unele influente.

Profitul este considerat un indicator sintetic, cu grad maxim de generalitate, care colecteaza toate influentele asupra unui agent economic, pozitive sau negative, si care prezinta rezultatul de ansamblu. In acest context, profitul este influentat de tot ceea ce se intampla intr-o firma sau activitate economica. Dintre aceste influente, literatura si practica economica au retinut in mod deosebit factorii primari, directi.

Cel mai important factor este, desigur, masa profitului ca venit al intreprinderii. Intre rata si masa profitului relatia este direct proportionala.

Factorii de influenta

a) nivelul productivitatii sau randamentul factorilor care influenteaza volumul rezultatelor, fapt ce impune firmei sa se orienteze spre actiuni care conduc la o productivitate cat mai mare;

b) pretul de vanzare si costul, intrucat masa profitului este diferenta dintre aceste doua elemente, orice scadere a costurilor si crestere a preturilor de vanzare are efecte pozitive pe planul ratei profitului;

c) volumul, structura si calitatea productiei (activitatii), care actioneaza asupra masei profitului atat separat, cat si in unitatea lor. Daca celelalte elemente raman constante, masa profitului este direct proportionala cu volumul productiei. Ceea ce produce unitatea economica constituie structura productiei sale. La un volum dat al productiei si la o anumita calitate a fiecarei marfi, pentru a avea un profit cat mai mare, unitatea opteaza in favoarea marfurilor care se vand mai repede, sunt mai rentabile, au costuri mai mici, preturi de vanzare mai mari etc. Calitatea conditioneaza marimea masei profitului prin aceea ca produsele de calitate superioara au profit si pret de vanzare mai mari, se vand mai repede.

d) viteza de rotatie a capitalului Timpul necesar pentru parcurgerea unei miscari complete este timpul de rotatie. Cu cat acest timp, care este destinat aprovizionarii, activitatii economice si vanzarii marfurilor, este mai scurt cu atat mai repede intreprinderea obtine profitul. Evident, intreprinderea este interesata ca in decursul unui an sa realizeze un numar de rotatii cat mai mare. Volumul profitului este direct proportional cu viteza de rotatie. La un capital egal avansat, firmele care. in decursul unei perioade, realizeaza o viteza de rotatie mai mare obtin un profit mai mare. Asupra vitezei de rotatie influenteaza:

. structura capitalului, modul cum acesta se imparte pe destinatii - pentru capital fix si circulant, mijloace de munca, materii prime, materiale etc;

. economisirea componentelor din structura capitalului si indeosebi a mijloacelor de munca, folosirea de inlocuitori ieftini, mijloace de munca cu randament mai ridicat etc.

De regula, managerii si firmele actioneaza, in primul rand, asupra factorilor cu cea mai mare influenta in fiecare etapa, dar nu se neglijeaza nici aportul potential al celorlalti.

Dobanda

Este o forma de venit foarte raspandita in economiile moderne, strans legata de piata monetara si piata capitalului (financiara).

Dobanda reprezinta un venit insusit de proprietarul oricarui capital antrenat intr-o activitate economica sub forma de excedent, in raport cu capitalul (respectiv) avansat.

Dobanda revine oricarui proprietar pentru serviciul obisnuit adus de capitalul sau in conditii normale. In cazul ca utilizarea capitalului are loc in conditii de risc, acesta se acopera prin plati suplimentare care maresc suma incasata de proprietar. Privita ca surplus platit proprietarului, peste marimea capitalului folosit, dobanda conduce la concluzia ca ea reprezinta o forma de venit proprie numai activitatilor si actiunilor care se caracterizeaza prin eficienta si progres, in care se produce mai mult decat se cheltuie; altfel, dobanda isi pierde ratiunea de a fi.

Ratele dobanzilor si structura lor Marimea si dinamica dobanzii sunt relevate de doi indicatori fundamentali: masa sau suma absoluta a dobanzii (D); rata dobanzii sau venitul anual exprimat in procente (d).

Din punctul de vedere al modului de calcul, se pot distinge:

- rata dobanzii simple - serviciul relativ adus de un capital in conditiile in care dobanda nu se capitalizeaza:

d = D^.100/C, in care C = capitalul avansat;

- rata dobanzii compuse - serviciul relativ adus de un capital in conditiile capitalizarii dobanzii:

D = C(1+d)ⁿ-C , in care n = numarul de ani.

In practica economica exista numeroase rate ale dobanzilor, determinate, in principal, de specializarea pietelor pe care se formeaza, de scadentele de plata a lor si riscurile asumate. Dintre acestea se remarca mai intai ratele dobanzilor nominale, adica remunerarea efectiva in expresie monetara la pretul pietei calculata procentual fata de marimea capitalului respectiv. Se mai calculeaza si rate ale dobanzilor reale. Rata dobanzilor reale, denumita rata reala a dobanzii, este de fapt

rata dobanzii nominale "curatata" de influenta inflatiei. Se bazeaza pe calculul dobanzii reale, aplicata apoi potrivit formulei generale.

Punctul de pornire in calcul il reprezinta ecuatia lui Irving Fisher:

dn =dr + Π

in care:

i - rata dobanzii nominale sau rata de piata a dobanzii;

r - rata reala a dobanzii;

Π - rata inflatiei.

Se deduce ca dr = dn- Π.

Daca intr-o economie inflatia nu este prezenta, dn = dr.

Rata dobanzii nete reprezinta in esenta rata dobanzii nominale din care s-a eliminat impozitul platit. Se exprima astfel:

dr^* = dn^.λ,

in care:

r^* - rata dobanzii nete sau rata dobanzii nominale dupa plata impozitului;

λ - rata taxelor sau impozitelor, procentul de taxare sau impozitare.

In mod normal, ratele dobanzilor pe termen lung trebuie sa fie superioare celor pe termen scurt.

Rata dobanzii se modifica in timp in sus sau in jos. Este foarte volatila sau instabila. De asemenea, difera pe tari si, uneori, chiar pe zone economice din diferite tari.

Aceste modificari si deosebiri au implicatii ample asupra economiilor nationale si economiei mondiale - avantajeaza sau dezavantajeaza pe debitori sau creditori, amplifica sau restrang fluxurile de capital internationale, prilejuiesc operatii speculative etc.

Dobanda poate influenta, desigur, evolutia inflatiei, modul in care se incheie bugetul de stat, mai ales marimea deficitului sau evolutia masei monetare.

Diminuarea, ca si cresterea ratei dobanzii au efecte cumulative. Utilizarea ratei dobanzii ca parghie economica, pentru a obtine anumite efecte, are insa limite evidente.

Renta

Pamantul este un factor de productie care poate fi utilizat de catre proprietarul sau inchiriat (arendat) altei persoane. In activitatea economica pamantul asigura, prin combinarea cu munca si capitalul, bunuri foarte diferite. Valoarea ce corespunde contributiei aduse de pamant in acest sens reprezinta renta sau venitul pamantului

In procesul exploatarii pamantului apare insa un alt fenomen, denumit renta funciara, adica un venit peste ceea ce se plateste in mod normal pentru utilizarea pamantului sub forma de renta. Se porneste de la faptul ca pamanturile cultivabile dintr-o tara au randamente inegale, determinate fie de fertilitatea lor diferita, fie de diferenta de pozitie (indepartate sau apropiate) fata de pietele de aprovizionare si desfacere. Fundamentele explicatiei date pentru renta funciara sunt:

a) actiunea legii randamentelor descrescatoare, ceea ce inseamna ca, dincolo de anumite limite, prod mica decat cresterea cantitatilor de munca si capital folosite. Cresterea productiei va fi deci insotita de o crestere a costurilor;

b) existenta unei ordini istorice a cultivarii pamantului, ceea ce presupune ca in decursul timpului se cultiva terenuri din ce in ce mai putin fertile sau tot mai indepartate de piata. Rezulta si de aici o crestere a costurilor productiei agricole;

c) Unicitatea pretului de piata, ceea ce face ca, pe o piata anume, la un anumit moment, pentru un produs agricol dat sa existe un singur pret, care nu poate fi mai mic decat costul de productie al terenurilor celor mai putin fertile daca productia obtinuta pe aceste terenuri este absolut indispensabila pentru satisfacerea cererii.

Terenurile mai fertile sau mai apropiate de piata asigura deci productii la costuri mai mici, dar pentru ca toate produsele de acelasi fel se vor vinde la un singur pret, ele permit obtinerea unui venit mai mare decat cel adus de terenurile mai putin fertile si cu costuri mai mari. Acest spor de venit este renta funciar diferentiala, pentru ca-si are sursa in diferentierea terenurilor ca fertilitate si pozitie Terenul de pe care provine productia ce sta la baza pretului nu primeste renta diferentiala.

Renta diferentiala nu mareste pretul produselor agricole, nu intra in costul de productie si este primita de proprietarii terenurilor mai fertile si mai bine pozitionate ca un "venit necastigat", ca un dar al naturii.

S-a constat insa ca in anumite conditii si terenurile cu costurile cele mai ridicate pot aduce o renta denumita renta funciara absoluta. Si cauza acesteia este tot insuficienta ofertei de terenuri agricole in raport cu cererea sau, altfel spus, raritatea pamantului cultivabil.

Daca toate terenurile cultivabile sunt atrase in circuitul agricol si cererea de asemenea produse este mai mare decat oferta, preturile lor vor creste fara a putea determina o crestere a ofertei de pamant ca factor de productie. In aceasta situatie productia agricola nu poate acoperi cererea, iar pretul ridicat al produselor agricole permite insusirea rentei absolute de pe toate terenurile, inclusiv de pe cele mai putin fertile si dezavantajos situate Renta absoluta nu include pe cea diferentiala.

Fig. Rata diferentiala si absoluta

In timp, renta funciara are tendinta de a se mari datorita cresterii cererii

de produse agricole.

In economie exista si rente economice din momentul in care s-a inteles ca renta funciara este un venit platit pentru un factor de productie - pamantul - a carui oferta este imperfect elastica (sau inelastica) in raport cu pretul, aceasta inceteaza sa mai fie considerata un fenomen exclusiv al domeniului agricol si s-a extins la toti factorii de productie, in masura in care oferta lor corespunde caracteristicii respective. In acest sens se vorbeste de rente ecomonice.