METODE DE DECIZIE IN SECTORUL PUBLIC

METODE DE DECIZIE IN SECTORUL PUBLIC

1 Dezvoltarea sectorului public.Servicii publice

Nu existǎ nici o indoialǎ cǎ dezvoltarea foarte importantǎ a sectorului public a constituit unul din faptele cele mai remarcante ale istoriei economice a secolului al XX-lea.Aceasta evolutie are o semnificatie particularǎ pentru tǎrile cu economie de piatǎ, intrucat acestea se bazau pe initiativa privatǎ.Mǎsurata pe baza raportului dintre cheltuielile publice totale (excluzand intreprinderile publice) si produsul intern sau national brut, talia statului s-a mǎrit de trei sau de patru ori in unele tǎri, pentru a ajunge la sfarsirul anilor '80 intre 40-50% in marea majoritate a acestor tǎri.Este motivul pentru care, este preferabil sǎ vorbim de existenta in aceste tǎri a unei economii mixte.

Deci, cresterea absolutǎ a cheltuielilor publice este evidentǎ.Tinand cont de fenomenele inflationiste care au caracterizat acea perioadǎ, putem spune cǎ cea care este semnificativǎ este cresterea relativǎ.

Astfel, rolul puterii publice din diferite tǎri a atins practic toate domeniile economiilor nationale, in timp ce cu un secol in urma, el se limita in principiu la asigurarea securitǎtii, in sensul sǎu larg.

Dacǎ in cadrul cheltuielilor publice facem distinctie intre cheltuielile de consum si cheltuielile de investitii in capital fizic si cheltuieli de transfer, vom constata cǎ, de departe, acestea din urmǎ au progresat cel mai mult, urmate fiind de cheltuielile de consum.Astfel, principala sursǎ a expansiunii rapide a sectorului public a constituit-o, in principal preocuparea puterii publice de a modifica distributia venitului national in favoarea unor anumite categorii ale populatiei : agricultori, sǎraci, invalizi, someri, pensionari.In ceea ce priveste cresterea cheltuielilor de consum, acestea se datoreazǎ sporirii locurilor de muncǎ din sectorul public, care este direct legatǎ de cresterea populatiei si lǎrgirea rolului statului in domenii precum educatia, sǎnǎtatea si sectorul social in general.

Progresia masivǎ a cheltuielilor publice a fost, in mod natural insotitǎ de o crestere paralelǎ a nivelului fiscalitǎtii, definit ca raport procentual intre fluxul anual al

incasǎrilor fiscale si produsul intern brut.

La aceastǎ evolutie se adaugǎ faptul cǎ, neputand creste in mod suficient incasǎrile fiscale, statul a trebuit sǎ-si asigure o parte crescandǎ din finantarea sa prin intermediul imprumutului.

Serviciile publice

In statutul de lege privind statutul functionarilor publici prin serviciu public se intelege ansamblul activitǎtilor realizate in cadrul autoritǎtilor si institutiilor publice ale statului si ale unitǎtilor administrativ teritoriale, in scopul satisfacerii unor interese publice.

Activitatea consiliului local capatǎ dimensiune antreprenorialǎ de tip proiect prin care se administreazǎ un sistem de interese, de delegǎri, de responsabilitǎti (externalizarea serviciilor publice) precum si implementarea unor programe de formare-dezvoltare.

Ca orice intreprindere privatǎ, pentru a asigura succesul misiunilor sale, trebuie sǎ se schimbe conceptia traditionalǎ despre serviciul public, punandu-se accent pe calitate si diversificare.Trebuie sǎ se admitǎ cǎ cetǎteanul are maturitate civicǎ si nu mai acceptǎ noncalitatea si mediocritatea.Ca atare, si functionarii publici, agentii prestatori de servicii publice, trebuie sǎ adopte noi reguli de conduitǎ in relatiile cu cetǎteanul, inspirate din principiile moderne de gestiune ale sectorului privat.Si nu in ultimul rand, trebuie sǎ se manifeste exigenta si fatǎ de cetǎtenii care, in mod voluntar, nu respectǎ conditiile de regularitate bugetarǎ in achitarea taxelor si impozitelor fixate de edili.

Reusita misiunilor depinde si de modul cum se pun in valoare atuurile teritoriului respectiv : patrimoniul peisagistic si cultural, traditiile istorice, resursele locale etc.

Gestionarea serviciilor publice, spre deosebire de productia de bunuri, este mai complicatǎ datoritǎ specificului realizǎrii lor, si anume :

serviciile publice sunt intangibile, au expresie imateriala;

- serviciile publice nu sunt stocabile - existand deci simultaneitate intre momentul producerii si cel al consumului;

serviciile publice au caracter interactiv, fiind necesarǎ prezenta activǎ a

consumatorului in momentul producerii lor;

serviciile publice au coeficient de capitalizare scǎzut;

Desi imaginea clasicǎ a serviciilor publice prestate de oameni cu o dotare tehnicǎ restransǎ incepe sa fie tot mai rarǎ, totusi, in raport cu productia de bunuri materiale, in acest sector dotarea tehnicǎ este mai scazutǎ, deci avem o slabǎ intensitate a capitalizǎrii.Ca urmare, pentru acelasi nivel de rentabilitate aici ne vom confrunta cu o productivitate si o profitabilitate mai scazute.De aceea, in analizele economice desfǎsurate, acesti indicatori uneori nu au relevantǎ sporitǎ.

Consecintele practice ale acestor trǎsǎturi specifice constau in dificultǎtile ce se intampinǎ, greutǎti la definirea si/sau standardizarea serviciilor publice.De asemenea, se intampinǎ greutǎti la delimitarea costurilor pe baza criteriului de identificare pe unitate de activitate (cheltuieli fixe si variabile).

Cheltuielile in sfera serviciilor publice contin mai multe elemente necorporale, mai ales sub formǎ de investitii imateriale in fazele initiale.

Nu trebuie sǎ se neglijeze si impactul riscurilor specifice domeniului asupra proiectelor de servicii publice, multe dintre acestea constituind o adevaratǎ plagǎ socialǎ pentru comunitǎtile urbane.

La nivelul unei entitǎti teritoriale, actiunile umane formeazǎ douǎ portofolii : portofoliul activitǎtilor comerciale si portofoliul activitǎtilor de servicii.Forta economicǎ este datǎ de portofoliul de activitǎti comerciale, industriale, agricole etc. care formeazǎ fundamentul fiscal al veniturilor locale si, in consecintǎ, suportul fortei si dinamismului celui de-al doilea portofoliu, cel al serviciilor puse in slujba cetǎtenilor.

In viziunea traditionalǎ, serviciile publice sunt "ansamblul de activitǎti puse in slujba membrilor unei comunitǎti teritoriale".Fatǎ de activitǎtile cu caracter comercial, ele prezintǎ trei trǎsǎturi definitorii :

actorul principal este o entitate publicǎ sau un organism reprezentativ mandatat;

scopul final al serviciilor este de a satisface nevoi de interes general ale membrilor colectivitǎtii umane arondate;

reglementarea actiunilor se face prin norme specifice de drept administrativ;

In acest context, campul de aplicatie este foarte divers, cuprinzand:

activitǎti cu caracter economic, de tip industrial sau comercial : alimentare cu apǎ, distributie gaze, energie electricǎ, salubritate.Sunt activitǎti care pot functiona in regim de autonomie gestionarǎ, pe baza veniturilor pe care le realizeazǎ din tarifele percepute de la utilizatori (populatie);

activitǎti cu caracter noncomercial/noneconomic, care depind de alocatiile de la bugetul colectivitǎtii teritoriale, ca de exemplu : spatii verzi, curǎtenie strǎzi, servicii culturale (teatre, muzee etc.), refacerea infrastructurii, activitǎti cu caracter de protectie socialǎ;

Aceastǎ delimitare este necesarǎ in cadrul procesului de gestionare a serviciilor, de alegere a modului de executie a serviciilor care influenteazǎ procesul de fundamentare a proiectelor de investitii de dezvoltare sectorialǎ.

Din punct de vedere al domeniilor de activitate, datoritǎ preocupǎrilor edililor de a satisface cat mai complet nevoile cetǎtenilor electori in spiritul solidaritǎtii si echitǎtii sociale, campul de aplicatie cuprinde un evantai larg de activitǎti.In procesul de elaborare a strategiilor de activitate si de demarare a unor proiecte, fiecare domeniu trebuie sǎ fie supus unei analize detaliate pentru a releva subactivitǎti bine delimitate spatial si tehnologic.De exemplu: in orice localitate urbanǎ modernǎ serviciul "salubritate" trebuie sǎ continǎ subactivitǎti : colectarea deseurilor de la populatie, transportul lor, depozitarea in zone special amenajate si tratarea lor pentru a le face inofensive din punct de vedere ecologic.

In prezent existǎ o tendintǎ tot mai evidentǎ de a se rentabiliza tot mai multe servicii publice, in ideea cǎ cetǎteanul este un client care cumparǎ servicii.Problema se pune in contextul a douǎ categorii de constrangeri; pe de o parte mijloacele si resursele consiliilor judetene sunt insuficiente in raport cu necesitǎtile cetǎtenilor, iar pe de altǎ parte trebuie sǎ se facǎ fatǎ unor exigente sporite privind calitatea serviciilor oferite.

Singura solutie viabilǎ si durabilǎ este parteneriatul cu sectorul privat.

In aceeasi directie a evoluat insusi cadrul conceptual reglementar.In viziune modernǎ, serviciile publice sunt definite astfel : "cadrul general de justitie distributivǎ, tolerabil si rezonabil pentru cetǎteni".

Aceastǎ scurtǎ prezentare a caracteristicilor campului de aplicatie al serviciilor

publice ne permite sǎ apreciem cǎ in evaluarea si gestiunea proiectelor de investitii din fiecare zona trebuie sǎ se tinǎ seama de specificitatea sa.Va preleva evaluarea economicǎ, respectiv studiul de impact socio-economic sau ecologic in fata criteriilor de rentabilitate.

Extinderea procesului de externalizare conduce insǎ la nevoia ca si aici sǎ se aplice principiile metodologice de evaluare a proiectelor de tip cost-avantaj.

2 Proiecte de investitii in sectorul public

Activitǎtile cuprinse sub titlul generic de proiecte de investitii sunt activitǎti de tip proiect-antreprenoriale, cu tinte bine conturate in timp si spatiu, care necesitǎ energii si mijloace de actiune specifice.Aceste activitǎti le putem structura astfel :

a)      macroproiecte - cu arie de aplicare nationalǎ si ca exemplu putem da : schimbarea cursului monedei nationale, intorducerea impozitului pe venitul global, modificarea accizelor si/sau taxelor vamale s.a.

b)      microproiecte - cu arie de aplicare strict localizatǎ la nivel de amplasament al obiectivului vizat : unitǎti de productie, de prestǎri servicii, elemente de infrastructurǎ (poduri, sosele,strǎzi), instituirea unor impozite locale s.a.

c)      mezoproiecte - desfǎsurate la nivel de colectivitate teritorialǎ : comunǎ, oras, aglomerare urbanǎ, fiind specifice procesului de dezvoltare economico-socialǎ in profil teritorial local.

Sunt proiecte intermediare in raport cu primele douǎ enuntate mai inainte ca marime, camp de aplicatie, obiective, mijloace de implementare.De asemenea ele prezintǎ si unele aspecte particulare ce au impact asupra evaluǎrii, si anume :

obiective cu grad ridicat de generalitate ceea ce creeazǎ dificultǎti in evaluarea lor;

de multe ori rǎspund unor nevoi subintelese - scopul lor rǎspunzand indirect unei cerinte a cetǎtenilor.De pildǎ, sistematizarea unei intersectii este impusǎ de gradul ridicat de risc in circulatia rutierǎ si/sau pietonalǎ si rǎspunde nevoii cetǎtenilor de a fi protejati;

un grad ridicat de pionerat - fiind proiecte cu caracter unicat.Chiar dacǎ se analizeazǎ douǎ proiecte cu acelasi obiectiv, dar pe amplasamente/localitǎti diferite, ele se vor

diferentia prin conditii topometrice, hidrometrice, de mediu sau ale traditiilor si ambitiilor locale ce pot sǎ difere semnificativ;

dihotomia intre obiective - pe termen lung si sanctiunile imediate deoarece :

sanctiunile au caracter politic si depind de ciclul alegerilor;

obiectivele proiectului au motivatie colectivǎ iar decizia este individualǎ;

efectele deciziei privind soarta unui mezoproiect sunt de douǎ feluri :

imediate - cu impact social (crearea de locuri de muncǎ);

de perspectivǎ cu impact socioeconomic si ecologic;

In cadrul mezoproiectului localitatea/zona trebuie privitǎ ca institutie, teritoriu socioeconomic, patrimoniu peisagistic.

Program plurianual de investitii si finantare

Plan de formare

Proiecte de cartier (proiect urban )))))))))complex)

Proiecte de servicii

Audit cultural

Evaluarea asteptǎrilor cetǎtenilor

Proiectul primǎriei (proiect de intreprindere)

Proiectul aglomerǎrii (proiect comunal)

Plan strategic (ambitie socioeconomicǎ)

Proiectul urban (principii de amenajare)

Trecerea de la ideea de proiect la proiect ca aplicatie in administratia publicǎ parcurge urmǎtorul flux :

3 Finantarea investitiilor din sectorul public

Bugetele locale

Pentru a ordona cheltuielile necesare cu veniturile din care doresc sǎ asigure resursele financiare aferente, administratiile locale intocmesc bugete proprii de venituri si cheltuieli.In sensul tehnic al cuvantului, bugetul colectivitǎtii locale este actul prin care sunt prevǎzute si autorizate incasǎrile si cheltuielile anuale.Elaborarea si aprobarea acestor bugete ar trebui sǎ se desfǎsoare in spiritul autonomiei locale cu respectarea urmatoarelor principii :

principiul anualitǎtii;

principiul universalitǎtii;

principiul unitǎtii;

principiul echilibrului real;

Principiul anualitǎtii stabileste perioada la care se refera exercitiul bugetar - 1 ianuarie - 31 decembrie a fiecǎrui an.

Principiul universabilitǎtii impune cuprinderea in bugetul local a tuturor resurselor financiare ale colectivitǎtii, precum si toate cheltuielile aferente functionǎrii tuturor institutiilor specifice administratiei locale.

Principiul unitǎtii constǎ in faptul de a cere ca toate cheltuielile si incasǎrile dintr-un an bugetar sǎ fie descrise intr-un document unic.

Principiul echilibrului real este propriu colectivitǎtilor locale.Obligǎ autoritǎtile care elaboreazǎ si aprobǎ bugete proprii sǎ asigure o egalitate perfectǎ intre volumul veniturilor si cheltuielilor.

Activitatea de elaborare si aprobare a bugetelor locale cuprinde in mod obligatoriu urmǎtoarele etape :

pregǎtirea;

publicarea;

aprobarea (votarea) bugetului;

In anumite conditii speciale, organul care a aprobat, in timpul perioadei de exercitiu, poate modifica sau rectifica bugetul local.

La pregatirea bugetului trebuie avute in vedere urmǎtoarele :

caracterul de prevedere al bugetului care cere ca acesta sǎ fie gata inainte de 1 ianuarie al anului in curs.In realitate existǎ o serie de documente care pot da anumite indicatii extrem de utile in procesul de pregǎtire a bugetului local, inainte de publicarea bugetului de stat aprobat.Aceste documente sunt :

a)      bugetele anilor precedenti;

b)      statele personalului comunal;

c)      evaluarea ansamblului de incasǎri pe baza realizǎrilor din anii precedenti; cheltuieli care in mod obligatoriu trebuie cuprinse in buget (intretinerea primǎriilor, rambursarea imprumuturilor, costurile serviciilor publice);

bugetul local este supus regulilor de publicare;

procesul de aprobare implicǎ votarea bugetului de cǎtre consiliu pe articole si adoptarea bugetului in ansamblu cu majoritatea de douǎ treimi din numǎrul consilierilor alesi.

Modificarea sau rectificarea bugetului aprobat este posibilǎ oricand, pe parcursul exercitiului bugetar.

Resursele financiare ale colectivitǎtii locale

Resursele fiscale , in practica tǎrilor europene, reprezintǎ mai mult de trei pǎtrimi din incasǎrile autoritǎtilor locale.In Romania situatia este alta, cea mai mare pondere avand-o

subventiile transferate de la bugetul statului.Aceastǎ dependentǎ majorǎ fatǎ de cei care stabilesc valorile inscrise in bugetul de stat cu destinatie pentru bugetele locale desfiinteaza aproape in totalitate autonomia financiarǎ localǎ, posibilitatea organelor alese sǎ aibǎ drept de decizie asupra modului de folosire a resurselor financiare.

Impozite locale

1) Impozitele funciare - o problemǎ specificǎ care se pune este absenta datelor detaliate asupra valorii proprietǎtilor funciare, care ar trebui sǎ stea la baza stabilirii cuantumului impozitului funciar.Panǎ cand privatizarea terenurilor nu va fi realizatǎ in totalitate, vor fi dificil de apreciat valorile proprietǎtilor funciare cu o precizie satisfǎcǎtoare.Este cu atat

mai dificil intr-o perioadǎ de inflatie ridicatǎ.In Romania acest impozit s-a inlocuit, intr-un fel, cu asa-zisul impozit pe venitul agricol.

Impozitele pentru chirii, impozitul de capitatie si impozitul local asupra venitului - nu sunt practicate in Romania.

Impozitul asupra cifrei de afaceri - sunt percepute uneori pe cifra de afaceri a comertului cu amǎnuntul.Impozitul asupra vanzǎrilor prezintǎ avantajul de a permite fixarea taxei de impozitare locale proprii.Cumpǎrarea de bunuri de consum se face in mod normal in orasele care au functie centralǎ, astfel se asigurǎ un raport convenabil, in cadrul acestor localitǎti, intre astfel de impozite si cheltuieli publice.Cu toate avantajele pe care le prezintǎ, de asemenea nu este aplicat in Romania.

4) Sistemul de impozitare al sectorului de afaceri - introducerea acestuia are anumite inconveniente.Ar putea fi rezonobilǎ impozitarea intreprinderilor in functie de consumul lor efectiv de resurse publice, dupǎ numǎrul de angajati, mijloace de productie instalate si impactul acestora asupra mediului inconjurǎtor si suprafetei ocupate. In tara noastrǎ numai impozitul de afaceri al regiilor autonome de sub autoritatea localǎ este sursa bugetului local, avand o insemnǎtate infimǎ.

5) Impozite locale minore - sistemul de impozite locale din Romania cuprinde aproape in totalitate astfel de impozite, desi aceste contributii genereazǎ, de cele mai multe ori, incasǎri fiscale modeste si ocazioneazǎ costuri administrative importante.

6) Impozite atribuite - autoritǎtile locale beneficiazǎ de o parte din venitul statului central.In contextul autonomiei locale aceasta nu este o solutie idealǎ.Ea ar reprezenta o alternativǎ acceptabilǎ doar dacǎ partea pusǎ la dispozitia autoritǎtilor locale este fixatǎ, cu caracter normativ, de lege si nu poate fi modificatǎ de cǎtre autoritǎtile executive superioare.Un exmplu negativ este practicat la noi prin cuprinderea in bugetele locale a unei pǎrti din impozitul pe salariu, in formǎ de cifre absolute, fǎrǎ nici o legaturǎ intre impozitul pe salariu incasat de stat pe teritoriul organului local respectiv si suma absolutǎ repartizatǎ.Cu atat mai mult se poate considera defectuos sistemul de impozite atribuite, aplicat la noi, intrucat, dupǎ cum am arǎtat mai inainte, ponderea acestora in totalul veniturilor bugetelor locale este deosebit de mare.

Subventii sau transferuri de la bugetul de stat

Venitul impozitelor locale este sau ar trebui sǎ fie resursa principalǎ in cazul autoritǎtilor locale.Aceste impozite pot fi impozite locale proprii sau impozite aditionale impozitelor nationale.

Sunt insǎ situatii cand pentru echilibrarea bugetului local sunt necesare subventii sau transferuri financiare.Aceastǎ situatie este mult mai frecventǎ in regiunile rurale, care fiind slab populate suferǎ de douǎ inconveniente, cheltuieli ridicate pe cap de locuitor si incasǎri fiscale reduse.

Un alt factor care justificǎ subventiile este necesitatea de a realiza investitii care vor servi nu numai populatiei locale.

Este cateodatǎ dificil sǎ se facǎ distinctie intre impozitele atribuite si subventiile globale.Unul din criteriile principale de distinctie ar fi : dacǎ repartitia se face in functie de cheltuieli, este vorba de subventii.

Subventiile globale sunt subventii nonatribuite care pot fi utilizate liber ca si cum ar fi venituri din impozitele locale proprii.Ele pot fi utilizate pentru cheltuieli curente sau cheltuieli de capital sau pentru ambele.

Subventiile specifice se caracterizeazǎ prin destinarea lor unor anumite obiective.Un studiu efectuat de specialistii Consiliului Europei recomandǎ guvernelor "sǎ fie mai prudente in utilizarea acestui tip de subventionare si in special la recurgerea de subventii specifice discretionare a cǎror alocare nu este bazatǎ pe criterii obiective".

Criteriile de cheltuieli, ca si numǎrul de subventii specifice, trebuie sǎ fie limitate la un numar rezonabil.Cazurile cele mai simple sunt legate de subventionarea cheltuielilor proportionale acordate pentru programe specifice.

O variantǎ mai recentǎ, consideratǎ mai evoluatǎ, permite fundamentarea acordǎrii de subventii prin evaluarea randamentului unui program si nu a costurilor sale.Exemplu sunt subventiile din domeniul transportului public local, care urmǎresc raportul real kilometrii-pasageri, sau in ceea ce priveste sǎnǎtatea, numǎrul tratamentelor medicale.

Din nefericire, in Romania foarte putine din principiile amintite, cu privire la acordarea de subventii, se aplicǎ in mod concret.Similar impozitului atribuit, subventiile

acordate consiliilor locale din bugetul de stat sunt in proportii de peste 90% subventii specifice, deci destinate unor anumite obiective predeterminate.

In concluzie, investitiile publice realizate de autoritǎtile locale pot fi finantate in proportii variabile, prin intermediul urmatoarelor trei surse :

rezerve de trezorerie ale unei autoritǎti, respectiv soldul pozitiv net al incasǎrilor fatǎ de cheltuieli care apare in contul curent..Aceastǎ variantǎ nu este recomandatǎ de legislatia romanǎ, autoritǎtile locale neavand drept de dispunere asupra soldului pozitiv net;

subventiile de investitii, astfel de subventii putand fi globale sau putand privi anumite proiecte conform criteriilor definite;

imprumutul, prin emiterea unui imprumut sau prin alte forme de credit;

Autoritǎtile locale sunt libere sǎ-si aleagǎ propriile surse de creditare.Existǎ douǎ motive principale pentru care cea mai mare parte a tǎrilor aplicǎ o reglementare strictǎ a imprumuturilor acordate autoritǎtilor locale :

pentru a limita cresterea cheltuielilor publice;

pentru a evita supraindatorarea autoritǎtilor locale;

Totusi, in mod formal, autoritǎtile locale au posibilitatea, dacǎ ele doresc, sǎ imprumute de la orice institutie.De asemenea, au dreptul de a emite in mod direct titluri de imprumut, totusi, se recurge rareori la aceastǎ metodǎ, datoritǎ competentelor extrem de sofisticate in domeniul finantelor pe care le implicǎ un astfel de exercitiu.

In domeniul imprumutului se recomandǎ :

sǎ nu se recurgǎ la imprumuturi decat pentru finantarea cheltuielilor de investitii;

sǎ se asigure cǎ rambursarea imprumutului si plata dobanzilor sǎ fie acoperite prin incasǎrile curente si sǎ vegheze ca perioada de amortizare a imprumutului sǎ nu fie mai lungǎ decat durata de viatǎ a investitiilor finantate prin aceste imprumuturi;

de a preciza clar conditiile unei eventuale asistente din partea statului, in cazul insolvabilitǎtii autoritǎtilor locale;

In concluzie este esential de a se pune pe picioare un bun sistem de fiscalitate .

4 Metode si tehnici de luare a deciziei de investitii

In functie de mediul in care se ia decizia problemele decizionale se impart in :

probleme de decizie in conditii de certitudine - o singurǎ stare a naturii;

probleme decizionale in conditii de risc - mai multe stǎri ale naturii si se cunosc probabilitǎtile de aparitie ale acestora;

probleme decizionale in conditii de incertitudine - mai multe stǎri ale naturii, dar nu putem sǎ determinǎm probabilitǎtile de aparitie ale acestora;

Metode de rezolvare a problemelor decizionale multicriteriale in conditii de certitudine, fǎrǎ utilitati:

metoda ELECTRE;

metoda permutǎrilor succesive (Bernard - Besson);

metoda momentelor (Deutch-Martin);

metoda ponderǎrii simple aditive;

metoda atribuirii liniare;

metoda Onicescu;

metoda conjunctivǎ;

metoda dominantei;

metoda lexicograficǎ;

metoda TOPSIS;

Din aceste metode de rezolvare a problemelor in conditii de certitudine voi prezenta :

METODA ELECTRE

Aceastǎ metodǎ se poate aplica atunci cand sunt cunoscute preferintele cardinale asupra criteriilor.

In cazul in care avem atat criterii cantitative cǎt si calitative primul pas este omogenizarea criteriilor.In cazul criteriilor calitative se realizeazǎ o scalare ordinarǎ sau

intr-un interval.Scalarea intr-un interval este mai dificil de realizat datoritǎ naturii imprecise a calificativelor.

Pas 1 se normalizeazǎ matricea consecintelor;

Normalizarea poate fi de douǎ tipuri :

a)      normalizare vectorialǎ :

r_ij =

b)      normalizare prin transformǎri liniare :

dacǎ criteriul este de maxim

r_ij = , unde a_j^max = max a_ij i =1,m

dacǎ criteriul este de minim

r_ij = 1 -

Un alt procedeu de transformare liniarǎ :

dacǎ criteriul este de maxim

r_ij = , unde a_j^min = min a_ij cu i=1,m;

dacǎ criteriul este de minim

r_ij =

Pas 2 se determinǎ elementele matricei coeficientilor de concordantǎ.Pentru perechea de variante decizionale (V_k,V_l), coeficientul de concordantǎ se calculeazǎ dupǎ formula :

c(V_k,V_l) =

Pas 3 se calculeazǎ coeficientii de discordantǎ pentru fiecare pereche de variante

d(V_k,V_l) = 0 dacǎ r_kj ≥ r_lj , oricare j = 1,n

1/α max pentru

cu α = max r_ij - min r_ij

Pas 4 se introduce un criteriu de surclasare a variantelor decizionale conform cǎruia varianta V_k surclaseazǎ varianta V_l (V_k>V_l) dacǎ si numai dacǎ sunt indeplinite simultan conditiile :

c(V_k,V_l) ≥ p

d(V_k,V_l) ≥ q

unde p si q sunt douǎ valori prag din intervalul [0,1] astfel incat p+q=1.

Practic, se pleacǎ de la o valoare a lui p cat mai apropiatǎ de 1 si o valoare a lui q cat mai apropiatǎ de 0 si, diminuand progresiv valoarea lui p si crescand corespunzǎtor valoarea lui q, se incearcǎ obtinerea acelei variante decizionale care le dominǎ pe toate celelalte.

METODA MOMENTELOR (Deutch-Martin)

Este o metodǎ care se aplicǎ in problemele decizionale pentru care criteriile sunt echiimportante.

Pas 1 se normalizeazǎ matricea consecintelor;

Pas 2 pentru fiecere linie se calculeazǎ momentul linie dupǎ formula :

M_i^l = , oricare ar fi i=1,m;

Pas 3 se ordoneazǎ liniile matricei consecintelor normalizate in ordine crescǎtoare dupǎ valorile momentelor linie.

Pas 4 pentru fiecare coloanǎ a noii matrici se calculeazǎ momentul coloanǎ dupǎ formula :

M_j^c = , oricare ar fi j=1,n;

Pas 5 se ordoneazǎ liniile matricei consecintelor in ordine crescǎtoare a valorilor momentelor coloanǎ.

Pas 6 se reia algoritmul de la pasul 2 panǎ cand nu mai sunt posibile noi ordonǎri ale liniilor si/sau coloanelor matricei consecintelor normalizate.

Ultima ordonare a liniilor reprezintǎ clasamentul optim al variantelor decizionale.

Metode de rezolvare a problemelor decizionale in conditii de risc si incertitudine

Definirea riscului si incertitudinii; tipuri de risc

Intr-o conceptie generalǎ, riscul inseamnǎ hazard, primejdia unor eventuale pierderi, sau "posibilitatea de a te expune la pierderi".

Perceperea riscului, conturarea dimensiunilor sale, presupune o constientizare a pericolului unei actiuni, asumarea responsabilitǎtilor de cǎtre o persoanǎ, atunci cand se afirmǎ cǎ rezolvǎ o anumitǎ problemǎ sau a face un lucru "pe riscurile sale".

In abordarea incertitudinii riscului se au in vedere, de regulǎ, consecintele anticipate ale uneia sau alteia din variantele de actiune si doar uneori cauzele care determinǎ consecintele actiunilor.Incertitudinea are la bazǎ numǎrul redus al cunostintelor certe sau chiar lipsa acestora referitoare la consecintele unei actiuni, in timp ce riscul presupune un calcul bazat pe o experientǎ trecutǎ extrem de vastǎ sau pe date informationale, putandu-se face astfel estimǎri privind probabilitatea consecintelor unor actiuni sau a ivirii unui eveniment.

Dupǎ natura sigurǎ sau nesigurǎ a cunostintelor pe care le avem asupra unor fenomene ale pietei ca cerere, vanzǎri, preturi, etc. putem spune cǎ studiem intr-un viitor sigur sau intr-un viitor nesigur.Astfel, dacǎ este vorba de produse care se vand usor, cum sunt cele alimentare, cererea viitoare poate fi estimatǎ ca sigurǎ.Pentru alte produse care se vand relativ greu cererea este apreciatǎ ca nesigurǎ.

Incertitudinea si riscul in activitatea noastrǎ sunt generate de cauze obiective, constand in necunoasterea situatiilor sau insuficienta cunoastere a acestora.

Desi este foarte greu sǎ se facǎ o delimitare clarǎ intre incertitudine si risc, s-a ajuns totusi sǎ fie delimitate pentru nevoile practice astfel : incertitudinea ca o situatie cǎreia nu i se pot asocia probabilitǎti, iar riscul o situatie cǎreia i se pot asocia probabilitǎti intr-o anumitǎ distributie.

Agentii economici, actionarii, partenerii firmei (furnizori,clienti) percep riscul ca un rezultat nefavorabil, cu o probabilitate anume.Ceea ce se considerǎ pierdere probabilǎ se referǎ, bineinteles, la ceea ce se asteaptǎ in viitor, pe baza unor estimǎri previzionate.Riscul este gandit ca o probabilitate a pierderii atasatǎ unui castig.Investitorul va accepta riscul, o anumitǎ pierdere, prevǎzand cǎ va putea sǎ o compenseze cu un castig aditional, anticipat cu o anumitǎ probabilitate.Astfel mǎrimea riscului este o functie de variatia profitului.

Dupǎ dimensiunea pierderilor pe care le presupune, riscul poate fi incadrat in cateva categorii reprezentative, legate de altfel de tipul investitiei, si anume :

Riscul de nivel minim sau zero - la investitiile de plasament in obligatiuni, in imprumuturi pe termen lung, a cǎror ratǎ de mentinere a dobanzii se mentine.

Riscul de grad redus - la investitiile de inlocuire, la care modificǎrile in procesul de productie sunt relativ reduse.

Riscul de grad mijlociu - la investitiile de productivitate, care presupun modernizarea productiei, rationalizarea locurilor de muncǎ.

Riscul de grad ridicat, la investitiile de dezvoltare (expansiune), ce implicǎ incertitudinile pietei, legate de lansarea noilor produse, privind reactia concurentei, nivelul preturilor, volumul vanzǎrilor etc.

Riscul de grad foarte ridicat - la investitiile de cercetare-dezvoltare, ale cǎror rezultate sunt deosebit de incerte.

In cadrul activitǎtii firmei riscul are urmǎtoarele forme :

Riscul de ruinǎ (de faliment) - apare atunci cand intreprinderea ajunge intr-o situatie deosebit de grea, practic fiind condamnatǎ la disparitie, urmand sǎ dea faliment, ceea ce inseamnǎ cǎ salariatii isi pierd posturile, creditorii isi pierd creantele, actionarii isi pierd sumele de bani pe care le-au investit;

Riscul de insolvabilitate - survine atunci cand intreprinderea nu mai poate face fatǎ plǎtilor;

Riscul scǎderii rentabilitǎtii (riscul de diluare) - este un risc de natura mai mult

financiarǎ, care exprimǎ faptul cǎ la o crestere de capital, beneficiul net nu creste in aceleasi proportii, semnalandu-se astfel fenomenul de diluare.

Metodele de rezolvare a problemelor decizionale in conditii de risc si incertitudine sunt urmǎtoarele:

Metoda arborelui de decizie aplicatǎ unor procese investitionale secventiale;

Analiza Bayesianǎ pentru calculul probabilitǎtilor anterioare si posterioare asociate notiunii de investitie;

Criterii de decizie in conditii de incertitudine totalǎ, nestohasticǎ :

criteriul maxim sau pesimist al lui Wald - perechea stare-actiune sau beneficiu-asigurare (i₀,j₀)este cea mai bunǎ dacǎ :

Bi₀,j₀ = max min

^{1 ≤ i ≤ m 1 ≤ j ≤ n+1}

- criteriul maximax sau optimist al lui Hurvicz - perechea stare-actiune sau beneficiu-asigurare (i₀,j₀)este cea mai bunǎ dacǎ :

Bi₀,j₀ = max max

^{1 ≤ i ≤ m 1 ≤ j ≤ n+1}

criteriul regretului lui Savage :

Bi₀,j₀ = min max { max - B_ij}

^{1 ≤ i ≤ m 1 ≤ j ≤ n+1 1 ≤ j ≤ n+1}

criteriul verosimilitǎtii maxime :

Bi₀,j₀ = max }

criteriul profitului mediu sau al lui Bayes;

criteriul repartitiei uniforme sau al maximei nedeterminǎri al lui Laplace;