DIMENSIUNEA SISTEMICA A INVELISULUI GEOGRAFIC

DIMENSIUNEA SISTEMICA A INVELISULUI GEOGRAFIC

1. Obiectivele unitatii de invatare nr.

Dupa studierea acestui capitol veti fi capabil sa intelegeti mai bine urmatoarele aspecte:

Faptul ca invelisul geografic poseda toate atributele sistemice esentiale: complexitate, integralitate, autoreglare, functionalitate, adaptabilitate;

procesele si fenomenele geografice care structureaza invelisul geografic pot fi studiate in calitate de sisteme;

bazele conceptuale si metodologice ale teoriei sistemice si implicatiile sale asupra cunoasterii stiintifice;

aplicatiile specifice ale teoriei sistemice in geografie si avantajele acestui mod de abordare a realitatii geografice;

_{2. Sistemul-forma universala de structurare a materiei}

"Intregul" sau "partile"?

Pentru explicarea ordinii universale, stiinta a pus accentul, succesiv si alternativ, cand pe descrierea "intreg-urilor" -holismul-(sau organicismul), cand pe cercetarea "partilor" -reductionismul-(sau structuralismul), pe considerentul ca raspunsul la intrebari se afla fie intr-o latura, fie in cealalta. Dar, intotdeauna, ceva a "scapat" acestor optiuni si, in primul rand, necesitatea de a explica, verosimil, evolutia, devenirea concomitenta, innoitoare si vizibil relationata a partilor si intreg-urilor.

Teoria interactiunii dintre "parte" si "intreg"

Sistemul- fenomen, concept si metoda

La jumatatea secolului XX, vechea notiune de "sistem", supusa unei innoiri radicale, a fost pusa la baza unei teorii cuprinzatoare menita sa explice structurarea, ordinea si devenirii lumii pe baza relatiilor de interactiune dintre intreg si parte. Aceasta s-a impus sub denumirea de Teoria generala a sistemelor (TGS, abreviat). Esenta TGS consta in faptul ca orice fenomen

structurat trebuie studiat, deopotriva, ca "intreg" si "parte" si numai cunoasterea relatiilor de interactiune ale acestor laturi permite intelegerea dimensionarii reale a categoriilor de fapte, a legaturilor dintre ele, a modului in care devin, unele prin altele si toate impreuna. La baza intelegerii ample si profunde a dualismului "parte-intreg", stau conceptul de "sistem" si proprietatile sale.

Sistemul este o forma universala de manifestare a materiei si implicit, un ansamblu teoretic menit sa faciliteze cunoasterea legitatilor ce guverneaza structurarea si devenirea. Prin urmare, sistemul geografic reprezinta un "intreg", de sine statator, o "parte" a sistemului cosmic si solar, interactioneaza cu alte tipuri de sisteme (fizico-chimice, geologice, biologice, sociale, economice, politice etc.) si este, concomitent, un ansamblu complex, structurat din nenumarate (sub)sisteme supuse aceleiasi dialectici "parte-intreg". De la o unitate de baza, oarecare (geotop) si pana la unitatea de integrare planetara (invelisul geografic), totul se structureaza, se organizeaza si evolueaza ca "sistem". Prin urmare, ele trebuie cercetate ca atare si pot fi denumite, in consecinta, geosisteme.

_{3.TGS si implicatiile sale in cunoasterea stiintifica}

Izomorfia sistemica

Sistemul in definitii de referinta

TGS a fost fundamentata la inceputul deceniul sase al sec. XX de catre biologul american L. Von Bertalanffy. El a intuit, pornind de la cercetarea modului de organizare al lumii vegetale, ca intre diverse lucruri (obiecte, procese si fenomene), la prima vedere substantial diferite, exista asemanari concrete si/sau formale, numite izomorfisme. Existenta lor duce la presupunerea ca trebuie sa existe o serie de principii si legi universale de organizare si functionare, valabile pentru toate nivelele de organizare ale lumii. Prin urmare, cunoasterea lor ar permite intelegerea realitatii pe baze unitare.

La baza TGS sta conceptul de "sistem" si proprietatile sale. Notiunea de sistem este veche in stiinta; se utilizeaza inca din antichitate (sistem ceresc, circulator, politic etc.) dar, in contextul noii teorii, a dobandit multiple semnificatii. Amintim cateva, incluse in definitii de referinta ale sistemului:

"complex de elemente aflate in interactiune" (L. von Bertalanffy,

1950);

"multimea obiectelor impreuna cu relatiile dintre obiecte si dintre atributele lor" (Hall si Fagen, 1956);

"o oarecare cantitate de elemente identice sau diferite, unite prin conexiuni intr-un intreg" (Amosov, 1965);

"orice sectiune a realitatii in care se identifica un ansamblu de obiecte, procese, fenomene, concepte, fiinte sau grupuri interconectate printr-o multime de relatii reciproce, precum si cu mediul inconjurator si care actioneaza in comun in vederea realizarii unor obiective bine definite" (M., Botez, Mariana, Celac,

1980);

"un obiect complex ale carui parti sau componente sunt relationate astfel incat sa se comporte in anumite privinte ca o unitate si nu ca un simplu ansamblu de elemente. Iar un sistem concret este un sistem ale carui componente sunt obiecte concrete sau lucruri" (M. Bunge, 1984).

Retine si noteaza!

Orice sistem este simultan "intreg" si "parte"

Definitiile de mai sus (si altele) au in comun faptul ca subliniaza urmatoarele aspecte: orice sistem consta dintr-o multime variabila de componenti; intre componenti si intre proprietatile lor exista relatii (de interactiune); relationarea are loc in cadrul unui intreg relativ stabil; sistemul exista in diferite ipostaze, concrete si abstracte, deopotriva (fig. 1).

Fig. 1. Elementele definitorii ale sistemului

(Botez, Celac,1980)

Intregul Univers reprezinta un esafodaj piramidal structurat din sisteme ordonate ierarhic pe baza principiului complicatiei structurale, a dimensiunii spatio-temporale si a gradului de entropie. In cadrul acestei ierarhii universale (numita si "holarhie") sistemele sunt grupate pe nivele diferite de complexitate (intre care si nivelul geografic) guvernate atat de legi universale, cat si de legi specifice. Din acest mod de organizare rezulta o trasatura esentiala a oricarui sistem ("holon"): caracterul dual, adica faptul ca poate fi studiat, concomitent, atat ca "intreg" in sine, cat si ca "parte" a unui sistem supraordonat ierarhic.

Implicatiile TGS in cunoasterea stiintifica

Retine si noteaza!

Un alt aspect fundamental al teoriei este faptul ca orice sistem poate fi studiat pe baza acelorasi proprietati universale (integralitate, functionalitate, adaptabilitate, echilibru dinamic, istoricitate, ierarhizare etc) si pe baza unei metodologii unitare: analiza de sistem. Aceste premise au implicatii majore in procesul cunoasterii stiintifice, precum:

- permit abordarea corelata a laturilor multiple ce definesc procesele si fenomenele: geneza, structura, relatiile, functiile, dinamica, finalitatea etc.;

- inlesnesc edificarea unui limbaj stiintific reciproc inteligibil, menit sa intinda "punti" de comunicare, intre disciplinele cu limbaje puternic "personalizate", ca urmare a specializarii si, pe aceasta cale, faciliteaza schimbul reciproc de informatii, permeabilizarea granitelor dintre stiinte s.a.;

- favorizeaza transferul facil al conceptelor si teoriilor de "varf" dintr- un domeniu intr-altul, asimilarea rapida a acestora si revizuirea critica a teoretizarilor preexistente.

In virtutea aspectelor de mai sus, TGS a avut un rol major in remodelarea cunoasterii stiintifice si, in scurt timp, a devenit o veritabila paradigma stiintifica, fiind adoptata in numeroase domenii: matematica, fizica, biologie, sociologie, economie, stiintele educatiei s.a., inclusiv in geografie.

_{4. Sistemica geografica si conceptul de geosistem}

Afirmarea TGS in Geografie

Spiritul sistemic este definitoriu pentru gandirea geografica, in general. Rationamente sistemice implicite se regasesc in lucrarile geografiei clasice moderne, la Humboldt, Ritter, de la Blache, Richthofen, Barrows, Mehedinti s.a., desigur in absenta unei teorii structurate. Teoria generala a sistemelor a patruns in geografie la inceputul deceniului sase, pe cale derivativa, indeosebi dinspre filosofie, fizica si biologie. Promotori, unanim recunoscuti, la inceput mai ales in disciplinele geografiei fizice, au fost A. Strahler, (1950), R. J. Chorley (1962), V. B. Soceava (1963), A. D. Howard (1965), G. Bertrand (1968), R. J. Chorley si Barbara Kennedy (1971), S. A. Schumm (1965, 1977), R.J. Hugget (1980) si altii. La scurt timp, dupa deschiderile lui Strahler si Chorley, se impun contributii semnificative si in geografia umana si regionala ale unor autori precum B. Berry (1964), P. Haggett (1965), D. Harvey (1967), A. G. Wilson (1970), B. Floyd si D. O'Brien (1976), R. Bennet (1981), R. Brunet (1968, 1990) s.a.

In geografia romaneasca notiunile de sistemica au inceput sa fie abordate din anul 1970 de catre V. Mihailescu si H. Grumazescu, dar contributiile cele mai substantiale si valoroase au fost aduse de catre I. Donisa (1977), A. Rosu (1977, 1983, 1986, 1987), Irina Ungureanu (1977, 1994, 2002), I. Ujvari (1979), I. Mac (1981, 1986, 1994, 2000), I. Ianos (1987, 1992, 1994, 2000), I. Ichim (1989), Maria Radoane si N. Radoane (1988, 1989, 1994, 2000), N. Josan (2002) s.a.

Geosistemul in definitii de referinta

Incertitudini si clarificari

Ipostaze geosistemice definitorii

In ceea ce priveste definirea geosistemului, formularile existente sunt apropiate de definitiile clasice existente in TGS. Dintre definitiile de referinta subliniem:

"ansamblu unic si nedisociabil, intr-o perpetua evolutie, un ansamblu dinamic format din structuri spatiale mobile in timp" (G. Bertrand, 1968):

"un sistem este o multime structurata de obiecte si/sau atributele lor. Aceste obiecte si atribute consta in componente sau variabile care etaleaza inter-relatii unele cu altele, si opereaza impreuna ca un intreg in acord cu structura" (R. J. Chorley si Barbara Kennedy,

1971);

"un sistem deschis, un intreg alcatuit din elemente corelate ale naturii, supus legilor naturii, actionand in invelisul geografic. El sufera din partea societatii omenesti influentele cele mai diverse, care transforma considerabil elementele sale si intregul sistem. Aceste influente afecteaza structura proceselor naturale si astfel confera sistemelor o calitate noua" (V. B. Soceava, 1975).

Remarcam, la fel ca si in definitiile generale, aceleasi elemente de referinta: componenti (si atributele lor), relatii (interactiuni), ideea de "intreg", nedisociabil.

Notiunea de geosistem a fost promovata, mai ales in perioada de afirmare, intr-o maniera inconsecventa, generatoare de confuzii si ambiguitati. Astfel, conceptul a fost utilizat cu sensuri restrictive precum: invelis fizico-geografic, complex teritorial natural, subunitate taxonomica de peisaj s.a. Aceste semnificatii particulare sunt depasite intrucat, termenul de geosistem, nu se refera la cazuri particulare din realitatea geografica ci, semnifica, "un fel de a fi" al tuturor structurilor geografice ce fuzioneaza, prin mijlocirea relatiilor, intr-un "intreg".

Prin urmare, conceptul poate desemna o imensa diversitate de ipostaze ale realitatii geografice: de la geosisteme "partiale" ("centrate" pe studiul unui geocomponent, reprezentativ si determinant pentru starea sistemului, sau a aspectelor relationale, energetice, informationale etc.) precum hidrosisteme, climatosisteme, geomorfosisteme, biosisteme, pedosisteme, sisteme geodemografice, sisteme industriale, de transport, sistemele de "flux si bilant energetic" etc., la geosisteme integrate si inalt integrate, cum sunt sistemele teritoriale de diferite ranguri: geotopuri, peisaje, regiuni, domenii, unitati de planificare si amenajare, sisteme rurale, sisteme urbane, sisteme socio-economice (industriale,servicii, transporturi), sisteme environmentale, geopolitice etc. pana la unitatea maxima de referinta, invelisul geografic, toate sunt geosisteme.

Retine si noteaza!

"Triada" sistemica: structura, relatii, functii

Desigur ca substituirea denumirilor clasice cu cea de "geosistem" nu inseamna ca unitatile desemnate si-au schimbat continutul ori semnificatia, ci doar sublinierea faptului ca studiul vizeaza, preponderent, intelegerea legaturilor dintre componenti, a aspectelor de dinamica si sinergie sistemica rezultate prin interactiunile lor in cadrul sistemului.

Cunoasterea (geo)sistemului presupune abordarea sa prin prisma a trei laturi esentiale aflate in interdependenta: structura, relatii, functionalitate. Interactiunea structura-relatii genereaza stari noi care, insumate spatio-temporal, edifica functii (autoreglare, crestere, selectie etc.). Manifestarea functionalitatii echivaleaza (si ea) cu aparitia de noi componenti (implicit proprietati) integrati in configuratia structurala a sistemului, concomitent cu instalarea de noi relatii survenite pe fondul complicarii structurii. Efectul asimilarii lor in sistem este amplificarea circuitelor si proceselor functionale. Deci, intre structura si relatiile sistemului, pe de o parte si functionalitatea sa, pe de alta, se instituie un mecanism proces-raspuns (feed-back). Interactiunile structura-relatii genereaza procese functionale iar acestea, odata instalate, multiplica si amplifica suporturile structural- relationale. Astfel, cele trei laturi se reunesc intr-un ansamblu dinamic si complex de interactiune, generator de sinergii, care redefineste permanent caracteristicile sistemului.

_{Structura geosistemelor}

Sensul sistemic de "structura"

Tipologie structurala Geocomponentala

Sensul traditional al termenului "structura" (de lat. struere-a construi) este sumativ (cantitativ) si presupune ca structura incorporeaza tot ceea ce se afla in interiorul unui spatiu delimitat (obiect, proces, fenomen). Sensul sistemic este, prin excelenta, (in)formativ (calitativ) si presupune ca structura include doar componentii reuniti prin relatii de ordine definitorii pentru existenta sistemului. Acceptia sistemica ia in considerare implicatiile

complexitatii: in orice sistem, potrivit nivelului propriu de complexitate, numarul componentilor este atat de mare incat, neputand fi cunoscuti in totalitate, se impune un proces de selectie asupra lor.

Geosistemele, in calitatea lor de sisteme macroscopice deschise, includ un numar imens de componenti cu proprietati si stari variate si variabile in spatiu si timp. Analiza structurii presupune, in primul rand, diferentierea tipologica a componentilor. Se poate opera sistematizarea in categorii, precum:

- componenti fizici (materiali) abiotici naturali (suport geologic, forme de relief, apa, aer etc.) si artificiali (cladiri, elemente de infrastructura, stocuri de masa sau energie, bunuri, valori etc.), biotici (plante, animale, sisteme biotice) antropici (structuri geodemografice, comunitati umane), implicit numeroasele tipuri de miscari asociate; prin analogie cu terminologia cibernetica ei constituie componenta "hardware" a sistemului (cu functii de sustinere, inmagazinare, transfer, conversie, diversificare etc.);

- componenti non-materiali (formali, subiectivi) constituiti din "informatie" divers agregata, cu functie de "programare structurala", ce instituie noi relatii de ordine intre componentii fizici: de ex. reglementari administrative, comerciale, politice etc, legislatie, regulamente de ordine interioara, coduri si norme de conduita morala s.a., sunt echivalenti componentei "software" dintr-un sistem informatic. Intr-un geosistem superior integrat (antropizat) actioneaza numerosi factori subiectivi: creativitate, imaginatie, atitudini, dorinte, aspiratii, traditii, mentalitati, sentimente si alte valente ce tin de gandirea si afectivitatea umana; aceste valori "discrete", ce pot avea implicatii insemnate in functionarea sistemului, ar putea fi numite, prin fortarea aceleiasi analogii componente "heartware" (heart-engl.-inima).

Elementele structurale de referinta

Structura implica si relatiile structurale: "intrari" si "iesiri"

Componentii au statut de"variabile"

Analiza structurii implica studiul componentilor si in functie de rolul si importanta detinute in sistem In acest sens, se impune precizarea conditiilor de limita (intrari, iesiri, caracteristicile "demarcatiei"), a canalelor principale de interactiune intre geocomponenti (cai, fluxuri, relatii), a "rezervoarelor" (cu functie de stocare si redistribuirea materiei in concordanta cu cerintele sistemului), a "operatorilor" (factorii activi ce pot interveni in sistem, constient sau instinctual, motivati de anumite necesitati sau obiective-de ex., schimbarile de faza, consumul, productia, preferinta, schimbarea deciziei etc.) s.a.

Limitele care precizeaza sistemul pot fi extrem de diverse (nete, transante, alteori, vagi, de tranzitie). Trebuie subliniat faptul ca, in acceptie sistemica, este esentiala nu atat precizarea spatiala riguroasa a limitelor cat, mai ales, determinarea relatiilor structurale pe care le poseda acestea, adica, intrarile si iesirile. Intrarile sunt relatiile structurale cu surse externe si efecte in interiorul sistemului; Iesirile sunt relatiile structurale cu sursele in sistem ale caror efecte se propaga in exteriorul sau. Geosistemele poseda numeroase intrari si iesiri; aportul fiecareia in parte, relatiile dintre ele, corelate cu functiile rezervoarelor si ale operatorilor, au un rol determinant asupra starii sistemului.

Un alt aspect esential in analiza structurii sistemice este luarea in considerare a faptului ca, inevitabil, proprietatile componentilor se schimba in spatiu si timp. De aceea, in limbaj sistemic, oricare component

sau proprietate aferenta poarta denumirea de variabila de stare.

Variabilele se pot diferentia dupa diferite criterii:

- dupa origine: variabile externe (extrinseci) si variabile interne

(intrinseci);

- dupa functia cauzala: variabile independente (ce isi asuma singure propria marime si detin rol de "cauza"), respectiv variabile dependente (a caror valoare este determinata de primele si apar ca efecte ale lor);

Tipuri de structuri geografice

Gama structurilor geografice este extrem de diversa. Se disting (I. Mac, 2000) urmatoarele tipuri definitorii:

- structuri genetice, rezultate in urma unui proces genetic complex si unitar (cratere, conuri vulcanice, vaile fluviale, glaciare, deltele etc.);

- structuri asociative, formate prin imbinarea unor elemente distincte (lacuri, mari, asezari omenesti, biocenoze);

- structuri de stocaj, cu rol de depozitare si regularizare a intrarilor de masa si energie (oceanele, depozitele de combustibili fosili, ghetarii s.a.);

- structuri dinamice, ce definesc manifestarea preponderent energetica a fenomenelor (rauri, curenti oceanici, eolieni, maree etc.);

- structuri spatiale, caracterizate prin extensiune spatiala considerabila ce se reflecta in manifestari functionale si efecte derivate (oceanele, ghetarii).

_{6. Relatiile geosistemice}

Geosistem

= "univers"

relational

Criterii de clasificare a relatiilor

Tipologia relatiilor geosistemice

Relatiile consta in legaturile existente intre obiecte, procese, fenomene si exprima potentialul de interactiune dintre componenti precum si conditiile integrarii ierarhice a sistemului. Geosistemele reprezinta veritabile "universuri" relationale datorita legaturilor multiple si diverse dintre geocomponenti.

Relatiile se pot diferentia dupa criterii precum: sursa relationala (relatii interne, relatii cu exteriorul); forma de interactiune (actiuni, reactiuni, interactiuni, corelatii, determinari, conexiuni); durata (permanente, temporare, intermitente); tipul de manifestare (statice, dinamice); motivatii (necesare, optionale, intamplatoare); efecte (structurale, de coordonare, autoreglare, integrare); modul de transmitere (in serie, in paralel, mixte, retroagente binare si complexe; D. Harvey, 1969).

Relatiile se pot clasifica si dupa natura componentilor interconectati (I. Mac, 2000):

- relatii intracomponentale-stabilite intre componentii aceluiasi set componental; se diferentiaza in: relatii intre componentii abiotici (scoarta-relief, relief-apa, apa-scoarta, apa-apa, aer-apa, scoarta- scoarta etc., de ex. meteorizatia, neotectonica, abraziunea, exaratia etc.); relatii intre componentii biotici (sol-vegetatie, sol- fauna, sol-sol, vegetatie-fauna, vegetatie-vegetatie etc., de ex. bioacumularea, simbioza, parazitismul, fitofagia, pradatoriamul etc.); relatii intre componentii antropici (relatii interpersonale, sociale, economice etc.);

- relatii intercomponentale, stabilite intre componenti apartinand unor seturi componentale diferite: relatii intre componentele abiotice si cele biotice (heliofilia, hidrofilia, xerofitismul, alterarea chimica a rocilor s.a); relatii intre componentele biotice si antropice

(exploatare, cultivare,

- valorificare, selectie, protectie, conservare etc); relatii intre componentele abiotice si cele antropice (adaptare, valorificare, amenajare etc.);

- relatiile geosistemului cu sistemele supraordonate (prin relatii directe sau prin conexiuni).

Relatiile de autoreglare

-relatii "cheie" in geosistem

O categorie aparte de relatii, esentiale pentru mentinerea stabilitatii si functionalitatii sistemelor, sunt relatiile de autoreglare. Ele se diferentiaza in urmatoarele tipuri (fig. 2):

- conexiuni directe-relatii care se transmit dinspre intrari spre iesiri;

influenteaza starea interna a sistemului si marimea iesirilor;

- conexiuni inverse-feed-back sau retroactiuni, relatii care se transmit dinspre iesiri spre intrari; ele modifica marimea intrarilor prin modularea iesirilor astfel incat, intre intrari si iesiri, sa se pastreze un echilibru susceptibil sa ajusteze starea sistemului in vederea mentinerii sale la un nivel cat mai apropiat de o stare medie de referinta (asimilabila cu "obiectivele sistemului").

_-

_{Fig.2. Schema conexiunillor in geosistem}

Diferentieri

feed-back

Dupa efectele generate, relatiile de feed-back sunt de doua tipuri:

- feed-back negativ, daca modificarea operata asupra marimii intrarilor este benefica pentru mentinerea stabilitatii sistemului; in sistemele antropizate o forma valoroasa de feed-back negativ este relatia de feed-back prospectiv (feed-before).

- feed-back pozitiv, daca semnificatiile iesirilor sunt de natura sa amplifice sau sa diminueze marimea intrarilor in sens contrar necesitatilor de echilibru intern al sistemului, relatie ce conduce la schimbari ireversibile.

_{7. Functionalitatea geosistemelor.}

Premisele functionalitatii sistemice

Functionalitatea

"blocul" reglator al sistemului

Retine si noteaza!

Functionalitatea geosistemului, decurge din integrarea spatio- temporala a starilor rezultate in urma interactiunilor dintre structura si relatiile sistemului. Functionalitatea geosistemului are drept premise fundamentale existenta eterogenitatilor structurale, a iregularitatilor sau contrastelor (diferente de potential energetic), disparitatea sau afinitatea relatiilor dintre geocomponentii ce alcatuiesc structura. Astfel, antagonisme precum

cald-rece, umed-uscat, solubil-insolubil, exces-deficit, inalt-coborat, cerere-oferta, dezvoltare-subdezvoltare etc., definesc stari contradictorii ce vor conduce, in mod necesar, la instalarea fenomenelor de transfer energetic in vederea nivelarii contrastelor (in conformitate cu principiile termodinamicii de echilibru). Acestea se realizeaza prin fluxuri de materie (curenti hidrici, atmosferici, fluxuri de sedimente, materii prime, forta de munca, produse finite destinate pietei, informatii si simboluri mediatice etc.), interne si interconectate (circuitul apei, tectonica placilor litosferice, fenomenele de globalizare s.a.) materializate prin diverse forme de dinamica specifica (valuri, maree, scurgere, denudatie, migratii, schimburi comerciale, schimbari economice si geopolitice etc.) ce modifica necontenit (datorita conversiilor energetice) parametrii informationali cu privire la starea sistemului. Astfel, se genereaza noi contraste si potentializari ce prefigureaza evolutiile viitoare.

Relativa stabilizare spatio-temporala a circuitelor materiale de transfer/conversie/schimb, antreneaza efecte, specifice si de durata, cu statut de functie reglatoare in geosistem (de ex. functia hidrica, functia climatica, functia edafica, functia economica, functia administrativa etc.). Integrarea unui set de functii specifice si complementare in spatiul referential al unui sistem determina aparitia functionalitatii ca proprietate intrinseca esentiala.

Functionalitatea implica pastrarea unui echilibru relativ in gestionarea fluxurilor materiale astfel incat sa fie mentinuta viabilitatea suporturilor structurale si relationale necesare functionarii geosistemului o perioada cat mai indelungata. Un rol esential in acest proces revine relatiilor de autoreglare. Functionalitatea este o caracteristica definitorie a geosistemului si prin prisma faptului ca sta la baza manifestarii altor proprietati (unitatea, identitatea, integralitatea s.a.).

_{8. Proprietatile generale ale geosistemelor}

Geosistemul poseda "intrari" si "iesiri"

Schimbarea este. pretutindeni (!)

2+2=5 (!)

Geosistemul,

"unicat",

.complex, probabilistic

Geo- sistemele sunt

(in buna parte) sisteme cibernetice

Literatura sistemica precizeaza un numar considerabil de proprietati generale ale sistemelor care, in marea lor majoritate sunt definitorii si in studiul geosistemelor. Se disting, printre cele mai semnificative, urmatoarele:

- caracterul deschis-geosistemele sunt in cvasitotalitate sisteme deschise care prin intermediul relatiilor structurale (intrari si iesiri) realizeaza schimburi de substanta, energie si informatie cu exteriorul. Ele stau la baza agregarii structurale, amplificarii relationale si a tuturor transformarilor functionale si evolutive ale sistemului;

- unitatea-elementele ce interactioneaza in cadrul unei structuri sistemice se afla intr-o stransa interdependenta. Orice modificare in ritmul sau intensitatea unuia se transmite celorlalti si chiar intregului sistem;

- integralitatea (emergenta), semnifica faptul ca (geo)sistemul este un sistem integrat si integrator, un "intreg" care reprezinta intotdeauna mai mult decat suma partilor sale componente. Explicatia sta in procesul emergent de aparitie a noi componenti si proprietati ca urmare a efectelor sinergetice (vezi subcap.2.2.2.);

- identitatea-semnifica faptul ca fiecare sistem are propria sa

"personalitate", este nerepetabil si nu poate fi confundat cu alt sistem;

- complexitatea-geosistemele sunt, in general, sisteme complexe ce includ un numar mare de variabile ce intretin relatii extrem de diverse, acest fapt amplifica dificultatile de analiza;

- incertitudinea, este o proprietate a sistemelor mari, derivata din complexitate. Aceasta face ca starea unui sistem si relatiile sale cu celelalte subsisteme ale sistemului complex sa poata fi determinate, simultan doar pana la un grad limitat de certitudine (Fl. Stanciulescu, 1989);

- autoreglarea este prezentata frecvent ca o proprietate distincta a geosistemului desi, in mod evident, autoreglarea este cea care da sens si durata functionalitatii. Disocierea lor este arbitrara intrucat, in absenta autoreglarii, circuitele de materie s-ar reduce la simple fenomene de acumulare cantitativa, sortite extinctiei rapide. Autoreglarea reprezinta capacitatea sistemului de a-si ajusta starea interna in raport cu fluctuatiile survenite la conditiile de limita ce exercita presiuni asupra intrarilor sale. Ajustarea starii se realizeaza fie prin procese adaptative induse de conexiunile directe, fie prin procese generate prin intermediul buclelor de conexiune inversa (feed-back) care, prin ajustarea marimii iesirilor, determina reducerea sau amplificarea marimii intrarilor, in

concordanta cu posibilitatile de gestionare interna a energiei (vezi si subcap. ). Geo(sistemele) susceptibile sa sintetizeze un raspuns adaptativ intre iesiri si intrari poarta denumirea de sisteme cibernetice.

_-

Geosistemul este relativ stabil dar,

"sensibil" "adaptabil" si ...

- sensibilitatea-proprietatea sistemului de a inregistra variatii ale marimii iesirilor ca efect al unor mici variatii in marimea intrarilor;

- stabilitatea-este proprietatea specifica sistemelor cu autoreglare de a reveni la starea de echilibru dinamic existenta anterior perturbarilor generate de fluctuatiile survenite in regimul de functionare al sistemului;

- adaptabilitatea-este expresia dobandirii unui nou tip de echilibru dinamic, ca urmare a gestionarii (asimilarii) de catre sistem a fluctuatiilor periculoase care il traverseaza;

"trecator", fara exceptii.

Nimic nu "scapa" Ierarhizarii (universale)

Contrastul realitate- model

-

- caracterul istoric-deriva din faptul ca orice (geo)sistem este determinat prin durata si mod de evolutie si de catre factorul timp. Drept urmare, analiza de sistem presupune evaluarea starilor definitorii, atat din punct de vedere sincronic (determinarea diferentierilor structurale si functionale dintr-un sistem complex in aceeasi secventa temporala), cat si diacronic (prin raportare la secvente temporale succesive). Ultimul tip de analiza are implicatii majore in determinarea statutului variabilelor in sistem, data fiind schimbarea raporturilor de cauzalitate dintre componentii unei structuri in functie de intervalul de timp la care se raporteaza dinamica sistemului.

- ierarhizarea-semnifica faptul ca orice (geo)sistem este alcatuit din subsisteme si, la randul sau, se integreaza in sisteme supraordonate. Prin urmare, geosistemul este integrat intr-o vasta ierarhie in cadrul careia "fiinteaza" atat in calitate de "intreg" (sistem), cat si in calitate de parte a respectivei ierarhii (subsistem). A. Koestler (1967) a numit sistemul definit prin acest comportament dual-holon, iar esafodajul

piramidal al Universului observabil, constituit prin ierarhizarea holonilor-holarhie. Modelul ierarhizarii este foarte util in intelegerea organizarii geosistemelor si a legaturilor organice ce exista intre sisteme si subsisteme. Nu intamplator, in geografie au fost elaborate numeroase modele holarhice (holarhia fluviala, a solului, a unitatilor de versant, holarhia urbana, a unitatilor teritoriale etc.);

- relativitatea-subliniaza faptul ca viziunea sistemica asupra realitatii contine, inevitabil, aspecte subiective rezultate din modul in care cercetatorul percepe si interpreteaza faptele concrete studiate.