Degradarea stratului de ozon: descriere, cauze, efecte, efecte in lant

Degradarea stratului de ozon: descriere, cauze, efecte, efecte in lant

In anul 1985, oamenii de stiinta ce efectuau studii asupra Antarcticii, au descoperit o "gaura" in stratul de ozon. Aceasta "gaura" reprezinta o zona in care concentratia de ozon este mai mica decat cea normala.

Ozonul este o molecula simpla, constituita din trei atomi de oxigen. Concentratia sa maxima este intalnita la aproximativ 30 km inaltime, in zona numita stratosfera, si poarta numele de "patura de ozon". Rolul acestei paturi este esential pentru mentinerea vietii pe Pamant, ea oprind razele ultraviolete (UV) venite de la Soare. Dintre acestea, cele mai periculoase pentru viata sunt ultravioletele B (UVB).

In 1974, doi oameni de stiinta americani au descoperit ca substantele chimice numite clorofluorocarboni (CFC), pot distruge molecula de ozon. Incepand cu acea data, specialistii au demonstrat ca CFC‑urile si alte substante chimice distrug stratul de ozon al Terrei, avand consecinte foarte grave asupra vietii.

CFC‑urile au fost produse pentru prima oara in jurul anilor 1930, fiind folosite pe scara industriala ca agenti de racire. Inaintand in timp, s‑au gasit aplicatii ale CFC‑urilor pentru spalarea materialelor plastice, a metalelor si a componentelor electronice, ca propulsori in spray‑uri, agenti de spumare pentru spume industriale si poliuretani. Avantajele lor sunt incontestabile: nu sunt toxice pentru oameni, sunt neinflamabile, usor solubile, au pret de productie scazut, ceea ce a facut ca productia lor sa ajunga la milioane de tone anual.

CFC‑urile sunt in general foarte stabile din punct de vedere chimic, dar in momentul in care patrund in stratosfera, sunt desfacute de catre radiatiile ultraviolete venite de la Soare. Radicalul clor (Cl) este foarte agresiv chimic si este responsabil pentru desfacerea moleculei de ozon. Ramane in atmosfera o perioada indelungata, timp in care distruge mai mult de 100.000 molecule de ozon. CFC‑urile nu sunt singurele substante ce distrug patura de ozon, dar asupra lor se indreapta cea mai mare atentie din cauza potentialului ridicat de distrugere al ozonului si a vietii lungi a moleculelor CFC.

Fluorocarboni (FC) - sunt similari CFC‑urilor, dar nu contin clor, si deci nu au un potential ridicat de distrugere a ozonului. Insa, ei au capacitatea de a inmagazina caldura, contribuind astfel foarte mult la accentuarea incalzirii globale.

Halonii - sunt substante chimice halogenate in intregime, avand o perioada de viata relativ lunga. Prin desfacerea lor in stratosfera se elibereaza atomi de brom, care sunt de 10-100 ori mai agresivi decat clorul in ceea ce priveste efectul distructiv al moleculei de ozon. In afara de haloni, care sunt folositi la sistemele de racire ale frigiderelor, o alta sursa de brom este bromura de metil, folosita ca pesticid.

Distrugerea ozonului este un proces extrem de complex. Substantele periculoase pentru stratul de ozon, ca de exemplu CFC-urile, scapa din sistemele de racire, din spray-urile care contin freon sau din procesele industriale in care se utilizeaza, urcand in straturile superioare ale atmosferei (un proces relativ indelungat care poate dura pana la 10 ani). Aici sunt atacate de catre razele ultraviolete solare, eliberand un atom de clor (sau brom). Clorul eliberat se ataseaza curand unei molecule de ozon, legandu‑se de unul din atomii de oxigen al acestuia - pe care il desface, lasand in urma lui o molecula obisnuita de oxigen. Monoxidul de clor este instabil chimic si se desface rapid. Atomul de oxigen liber se ataseaza unei alte molecule de oxigen. Atomul de clor ramane liber in atmosfera si se ataseaza altor molecule de ozon, continuand actiunea de distrugere pe o perioada mai mare de 100 ani. Clorul reactioneaza ca un catalizator - substanta ce provoaca reactii chimice fara a suporta el insusi nici o schimbare.

Gaura de ozon apare in momentul in care concentratia atomilor de clor depaseste 1,5-2 parti pe miliard.

CFC‑urile ajunse in atmosfera pot rezista sute de ani pana in momentul in care sunt distruse de catre razele ultraviolete solare, devenind astfel periculoase.

Cresterea nivelului radiatiilor UVB ar provoca consecinte dezastruoase oricarei forme de viata de pe planeta, inclusiv oamenilor:

w arsuri grave in zonele expuse la soare;

w scaderea activitatii si implicit a efectivitatii sistemului imunitar, care are ca rezultat o crestere semnificativa a procentului de infectii si cancer al pielii;

w cresterea procentului de cataracte si orbiri;

w scaderea efectivitatii programelor de vaccinare, in special la copii.

Cresterea concentratiei de raze UVB provoaca micsorarea dimensiunilor frunzelor la plante ca fasolea, varza, soia s.a. care devin astfel mai vulnerabile la daunatori si boli. Valoarea culturilor scade; reducerea productivitatii culturilor ar avea consecinte mult mai negative asupra cantitatii de hrana, mai ales in tarile in curs de dezvoltare.

Efectele asupra vietii marine se concentreaza mai ales asupra planctonului - o serie de plante si animale microscopice si macroscopice, dar cu dimensiuni extrem de mici, care traiesc in suspensie aproape de suprafata apei. Animalele care se hranesc cu plancton ar scadea ca numar datorita disparitiei surselor trofice. Rapitorii si‑ar reduce si ei numarul, din aceeasi cauza, iar cantitatea de peste comestibil ar scadea foarte mult.