Canalul Rhin - Main - Dunare

Canalul Rhin - Main - Dunare

Cerintele dezvoltarii industriale la inceputul sec. al XX-lea, relevau Camerei de Comert din Wrtzburg necesitatea de a dezvolta si eficientiza nivelul de navigatie si de integrare in reteaua europeana.

Dupa primul razboi mondial, aceasta strategie se concretizeaza printr-un acord (1921) intre Germania de atunci si statul liber Bavaria, care prevedea infiintarea Societarii Germane pentru Canal si Navigatie Rhin-Main-Dunare, societate pe actiuni, cu concesiune pana in anul 2050. Noul canal acceptat are un alt traseu: in bazinul Rhinului, se suprapune raului Main (de la varsarea in Rhin, la Mainz), pana la Bamberg, apoi pe un afluent al Mainului, Rednitz, pana la sud de Nrenberg. Sectorul dintre Main si Dunare (Bamberg si Kelheim) poarta numele de Canalul Main-Dunare[1] .

Dupa al doilea razboi mondial, proiectul, inceput in 1923 si realizat pe sectorul Mainz-Wrtzburg (21 de baraje cu ecluze si corectarea curbelor stranse), este continuat pana la Bamberg (1962).

Pana in 1980 s-a finalizat segmentul dintre Bamberg si Nrenberg si, mai tarziu, cel dintre Nrenberg si Kelheim. Lucrarile pentru intregul canal Rhin-Main-Dunare au fost incheiate in 1992.

Cateva dintre caracteristicile acestei artere navigabile europene o pot defini ca fiind o cale interioara de navigatie moderna si eficienta:

15 mil. tone/an capacitate, ceea ce corespunde clasei a IV -a;

distanta dintre Mainz (pe Rihn) si Kelheim (pe Dunare) se parcurge in aproximativ 10 zile.

Proiectate si executate initial ca doua lucrari distincte, Canalul Dunare-Marea Neagra, dat in functiune in anul 1984 si Canalul Rhin-Main-Dunare, dat in functiune in anul 1992, alcatuiesc un ansamblu interdependent al Arterei Navigabile a Dunarii.