APARITIA INTEGRARII EUROPENE. CONSTITUIREA COMUNITATILOR EUROPENE

APARITIA INTEGRARII EUROPENE. CONSTITUIREA COMUNITATILOR EUROPENE

1. Premisele unificarii

In perioada ce a urmat sfarsitului celui de-Al Doilea Razboi Mondial, statele Europei Occidentale se vad in situatia de a-si pierde vechea suprematie in fata celor doua noi puteri geopolitice: SUA si URSS. Europa care "a facut lumea" asista astfel cu neputinta la pierderea rolul sau de putere mondiala. Sunt puse in discutie valorile, traditiile, ideologiile "vechii" Europe (cele care au permis de-a lungul timpului dezvoltarea ideilor si a proiectelor de unitate europeana.) si, mai ales, competitivitatea sa economica.

Pentru a face fata concurentei americane si sovietice intreprinderile europene isi propun obiective ce reclama accesul mai larg la resurse si o piata exterioara mai vasta, corespunzatoare potentialului lor. Solutionarea problemelor, provocarilor cu care se confrunta societatile occidentale presupunea intarirea colaborarii lor.

Comunitate Europeana

Cooperarea europeana, ale carei baze au fost puse dupa razboi, consta intr-o serie de organizatii internationale sectoriale, cu vocatii diferite, care nu aveau posibilitatea sa asigure concentrarea dezvoltarii economice a statelor din Europa de Vest.

Pe de alta parte, la nivel politic Europa se lansase deja, in urma Congresului de la Haga, intr-un efort comun de gasire a celor mai convenabile, si, in acelasi timp eficiente, metode de unificare politica. Chiar daca intre cele doua optiuni in jurul carora s-au purtat negocierile-metoda supranationala, sustinuta de francezi, si cea interguver-namentala, promovata de englezi, ultima a avut mai degraba castig de cauza, optiunea supranationala nu a incetat sa castige adepti.

Evenimentele care au loc in jurul anului 1950 (Blocada Berlinului, accesul Uniunii Sovietice la arma atomica, iminenta izbucnirii razboiului din Coreea) si absenta unei alternative reale la Razboiul Rece, determina intarirea constiintei interesului comun in randul statelor Europei Occidentale. Aceasta, si sub presiunea Statelor Unite, pentru care reinarmarea Germaniei devenea esentiala.

Fara indoiala, pentru europeni ranile razboiului erau inca destul de profunde. Obiectivul prioritar al politicii franceze, spre exemplu, era mentinerea majoritatii restrictiilor posibile pentru Germania, constientizand insa ca aceasta politica obstructionista nu putea dura la nesfarsit.

Nodul gordian al tensiunilor franco-germane il reprezenta industria de carbune si otel, care in acele timpuri, era absolut indispensabila pentru razboi. Regiunile miniere si siderurgice Ruhr si Saar au constituit de-a lungul timpului o sursa permanenta de conflict intre Franta si Germania. La sfarsitul celui de-Al Doilea Razboi Mondial, prin Acordurile de la Postdam, aliatii stabilisera un sistem de distributie a productiei din regiunea Ruhr, o regiune foarte bogata in carbune si otel, in scopul punerii in aplicare a sistemului general de reparatii pentru daunele provocate de razboi, prin aceasta avandu-se in vedere, de asemenea, limitarea si monitorizarea nivelului de productie al industriei germane . Propunerea americano-britanica din 1947, de transferare, in zonele controlate de aceste state, a administrarii sistemului catre autoritatile germane intampina opozitia Frantei si Benelux-ului. In 1949, puterile aliate decid "internationalizarea" zonei Ruhr-ului, in scopul "exploatarii si controlului comun al carbunelui si otelului" , fiind implicata si Germania, dar cu o cota inegala.

Intre timp, Germania de Vest se intareste putin cate putin, devenind membra a OECE in 1949 si membra asociata a Consiliului Europei in 1950. Cea mai mare dorinta a sa era de a obtine egalitate de drepturi prin inlaturarea multiplelor discriminari la care era supusa.

Era evident ca, sub presiunea SUA, care nu erau dispuse sa mai accepte pentru multa vreme restrictiile impuse Germaniei, mai devreme sau mai tarziu problema reinarmarii acesteia tot se va pune. Franta constientizeaza astfel ca singura solutie este integrarea Germaniei Occidentale intr-o organizatie europeana mai eficace decat OECE sau Consiliul Europei, pentru a o putea controla.

Cancelarul german Konrad Adenauer, cu intentia de a reglementa problema regiunilor Ruhr si Saar, inainteaza dupa 1949 o serie de propuneri cu privire la constituirea unei federatii europene sau a unei uniuni economice franco-germane. Atat siderurgistii, cat si industriasii, si chiar Miscarea Europeana, erau interesati de crearea unui pol industrial in zona, pentru a putea face fata concurentei americane si pentru a putea preveni aparitia unor eventuale crize in domeniile respective[2]. Totodata, reconcilierea franco-germana era puternic incurajata de SUA, care vedea in aceasta principala cale de consolidare a Europei Occidentale.

Cum nu era in masura sa respinga ferm propunerea americana, diplomatia franceza se va vedea nevoita sa gaseasca solutii pentru a concilia interesul national cu punctul de vedere american de reconstructie a Germaniei.

In primavara anului 1950, ministrul de externe al Frantei, Robert Schuman, este insarcinat de catre omologii sai american si britanic cu elaborarea unui plan de reintegrare a Germaniei de Vest in comunitatea statelor occidentale. Centrul de gravitatie in conceperea viitorului Europei se deplaseaza astfel dinspre axa Paris-Londra, care a stat la baza infiintarii Consiliului Europei, spre axa Paris-Bonn.

2. Infiintarea primei comunitati supranationale: Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului

2.1. Initiativa Monnet-Schuman

Unificarea Europei, crearea unei uniuni europene globale, devine, inca odata, obiectivul prioritar al unei Europe Occidentale in declin, insa ratiunile ce o determina sufera mutatii profunde. Unitatea nu mai este necesara doar pentru prevenirea conflictelor dintre statele europene, ci pentru apararea intereselor lor comune in fata marilor probleme cu care se confrunta omenirea.

Aceasta reclama abordarea unitatii europene de pe alte pozitii decat cea interguvernamentala, care a stat la baza Consiliului Europei, o abordare care sa permita viitoarei Europe unite sa faca fata marilor probleme mondiale.

Cel care intelege primul necesitatea crearii unui mecanism efectiv de coordonare economica si politica a statelor europene a fost Jean Monnet, geniul la care apeleaza Schuman pentru a gasi o solutie de iesire din criza.

Comisar general al Planului de Modernizare si Echipament din Franta, Jean Monnet are o vasta experienta internationala: angajat al Ministerului Comertului in timpul primului razboi mondial (a asigurat organizarea comuna a structurilor de aprovizionare pentru Fortele Aliate), prim secretar general al Societatii Natiunilor Unite dupa razboi, bancher pe Wal Street, dar si in China, consilier al presedintelui Roosevelt, arhitect al programului militar american si reprezentant al intereselor americane in Europa, initiator al unui plan de uniune franco-britanica, prezentat in 1940, dar respins de guvernul francez. Numit in 1946 de catre generalul De Gaulle, prim comisar al Planului de Modernizare si Echipament, Jean Monnet va pune in opera un mecanism complex si eficient de modernizare a industriei franceze.

Aceasta experienta acumulata in relatiile internationale il face pe Monnet sa inteleaga complexitatea situatiei si necesitatea de a se gasi o solutie care sa rezolve atat problemele economice (industria otelului, unul dintre sectoarele de baza ale economiei europene in plina reconstructie, se afla in pragul unei crize, determinate de supraproductia aparuta ca urmare a cresterii potentialului siderurgic al statelor europene), dar si cele politice, inlaturandu-se odata pentru totdeauna opozitia seculara dintre Franta si Germania si posibilitatea izbucnirii unui nou razboi intre cele doua state.

Inca de la infiintarea OECE, Jean Monnet semnalase limitele cooperarii clasice europene, intr-o scrisoare adresata lui Georges Bidault, presedintele Consiliului, aratand: "Eforturile diferitelor tari, in cadrele nationale actuale, nu vor fi, dupa parerea mea, suficiente. Ideea ca 16 tari suverane coopereaza efectiv este o iluzie. Eu cred ca doar crearea unei federatii la Vest, cuprinzand Anglia, ne va permite in timp rezolvarea problemelor si, in final, impiedicarea razboiului". Cum o veritabila "federatie a Vestului" era greu de conceput la acel moment, "solutia" gasita de Monnet si colaboratorii sai (Etienne Hirsh, adjunctul sau la conducerea Planului, economistul Pierre Uri si profesorul de drept international Paul Reuter) este aceea a unui "federalism sectorial si limitat la chestiuni tehnice" . Astfel, el considera ca unitatea Europei nu se poate realiza dintr-o data, ci in etape, ea trebuie cultivata, creandu-se in primul rand, o solidaritate de fapt a statelor europene.

Pornind de la trei imperative fundamentale: limitarea domeniilor colaborarii la sectoare specifice, introducerea unui mecanism de luare a deciziilor in comun si necesitatea unor transformari radicale ale diplomatiei traditionale, Jean Monnet lanseaza ideea punerii in comun a industriilor carbonifere si siderurgice ale Frantei si Germaniei si plasarea lor sub autoritatea unei singure organizatii puternice si independente in deciziile sale fata de statele membre. Inceputurile reconcilierii franco-germane urmau astfel sa se realizeze in domeniul concret al productiei economice, si aceasta trebuia sa constituie piatra de temelie a viitoarei constructii europene.

Planul Schuman

Propunerea lui Jean Monnet este prezentata ministrului de externe francez Robert Schuman, care o aproba din primul moment, aceeasi atitudine avand-o si secretarul de stat american Dean Acheson, caruia ii este prezentat proiectul la 8 mai la Paris, de catre Schuman si Monnet. In aceeasi zi (8 mai) un emisar pleaca la Bonn pentru a prezenta proiectul cancelarului german Konrad Adenauer. Pentru Germania de Vest, proiectul francez reprezenta oportunitatea de a iesi din starea de izolare si a participa, in conditii de egalitate si fara interventia directa a aliatilor, la initierea procesului de integrare europeana, asa ca el este primit cu entuziasm de cancelarul german. Acesta propusese inca de la 1 ianuarie 1949 inlocuirea controlului unilateral asupra Ruhr-ului, exercitat de catre invingatori, cu o "asociatie de drept international pe baze cooperatiste", la care sa participe Germania, Franta Luxemburg si Belgia.

In aceste conditii, la 9 mai 1950 (dupa ce in prealabil obtine aprobarea Consiliului de Ministri), in salonul orologiului din Quai d'Orsay , proiectul este facut public de catre Schuman, ramanand in istorie sub numele de "Declaratia Schuman" sau "Planul Schuman de integrare europeana".

Doua puncte importante fac ca propunerea de la 9 mai 1950 sa difere de toate cele ce au precedat-o[5]. Este vorba, in primul rand de faptul ca polul carbune-otel nu constituie decat prima etapa a unui proces de integrare mai larg, avandu-se in vedere ca, prin integrarea si a altor domenii, sa se ajunga la o comunitate economica generala, in final, chiar la o veritabila Federatie europeana (preconizata in chiar textul proiectului). Astfel, "punerea in comun a productiei" urma sa asigure "stabilirea imediata a bazelor comune de dezvoltare economica, prima etapa a Federatiei Europene si schimbarea destinului acestor regiuni mult timp dedicate fabricarii de arme, carora tot ele le cadeau apoi constant victime".

In al doilea rand, aspectul cel mai original si esential al proiectului consta in preconizarea crearii unei autoritati supranationale independente, dotate cu puteri reale in domeniile comunitare astfel create[6].

Planul are meritul de a fi abordat intr-o maniera revolutionara problema constructiei europene, impunand principiul supranationalismului, abandonand metoda clasica a cooperarii interguvernamentale, ce si-a dovedit ineficienta in primii ani de dupa razboi, si propunand o noua forma de cooperare - "integrarea", caracterizata prin transferul unor competente statale catre o entitate supranationala, constituita prin vointa suverana a statelor.

Asa cum pe buna dreptate se apreciaza in doctrina, "Originalitatea ideii lui Monnet consta in unirea oamenilor si a natiunilor prin propunerea unui obiectiv comun in care sa se (re)gaseasca si sa se vada interesele si sa fie uitate diferentele sau divergentele. Se declanseaza, astfel, un proces cu totul nou in materia relatiilor internationale si anume exercitarea in comun a suveranitatii (s.n.) in anumite domenii. Europa devine astfel continentul care a construit prima regiune economica a lumii - un edificiu ridicat treptat, a carui activitate a evoluat in timp"[7].

2.2. Tratatul de la Paris instituind Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (1951)

Organizatia care se prefigura in Declaratia Schuman nu se limita la Franta si Germania, ci era deschisa participarii si a altor state europene. Invitatiei franceze, devenita franco-germana, ii raspund afirmativ, cu diverse grade de entuziasm, patru alte state ale continentului: Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg.

Cea mai entuziasta reactie a fost cea a guvernului italian, prin ministrul afacerilor externe, contele Sforza, si a avut la baza in principal ratiuni politice, vazand in aceasta ocazia de a se reintegra in Concertul european, in diplomatia occidentala.

Pentru Luxemburg, unde industria siderurgica furniza 90% din exporturi, intrarea intr-o organizatie care avea sa-i deschida o piata comuna vasta, nu putea sa fie decat avantajoasa.

Belgia si Olanda, mai putin interesate de industria de carbune si otel si, de asemenea, mai putin favorabile abandonului de suveranitate, accepta sa subscrie la Declaratia Schuman, considerand ca in cadrul unei organizatii europene pot sa-si rezolve mai usor problemele (Belgia avand o industrie carbonifera destul de rudimentara), insa rezervandu-si dreptul de a se retrage de la negocieri daca organizatia ia o orientare prea supranationala .

Marea Britanie insa, principalul producator de carbune si otel la acel moment, refuza invitatia, declarandu-se deranjata de faptul ca nu a fost consultata anterior, si motivand "interesul sau pentru colonii"., In realitate insa, aceasta nu era pregatita sa accepte principiul renuntarii la unele prerogative ale suveranitatii, cu atat mai mult cu cat se afla in curs de nationalizare a sectoarelor de carbune si otel.

La 3 iunie 1950, guvernele celor sase state care accepta planul Schuman publica simultan cate un comunicat prin care confirma participarea la acesta.

La invitatia Frantei, la 20 iunie 1950 se deschide la Paris, sub presedintia lui Jean Monnet, o conferinta interguvernamentala reunind aceste sase state, pentru incheierea unui tratat care sa transpuna liniile Declaratiei Schuman. Inca de la inceputul discutiilor Jean Monnet avea sa precizeze: "Noi suntem aici pentru a indeplini o fapta comuna, nu pentru a negocia avantaje, ci pentru a ne cauta propriile avantaje intr-un avantaj comun. Se va intampla doar daca vom elimina din discursurile noastre toate sentimentele particulare pentru ca astfel sa se poata gasi o noua solutie. In masura in care noi, reuniti aici, ne vom schimba metodele, starea de spirit a europenilor se va schimba din aproape in aproape" .

Cu toate incercarile lui Monnet de a impulsiona dezbaterile, acestea se complica destul de mult, fiind ingreunate de dificultatea de a conveni reguli care sa convina tuturor celor sase state, avand in vedere diferentele existente intre pietele lor nationale. Izbucnirea, la 25 iunie, a razboiului din Coreea, ce are drept consecinta relansarea industriei de armament, deschide insa perspectiva rezolvarii crizei supraproductiei de otel.

CECO

Ultima parte a lucrarilor conferintei de la Paris se concentreaza asupra chestiunilor institutionale, problema centrala fiind legitimitatea Inaltei Autoritati. Amplele competente acordate acestei institutii supranationale, independente fata de guverne, intampina rezistenta belgienilor si olandezilor, care solicita stabilirea clara, in tratatul ce avea sa fie incheiat, a puterilor Inaltei Autoritati (pentru a evita eventualele excese de putere ale acesteia in detrimentul celor nationale) si crearea unui Consiliu de Ministri, format din reprezentanti a statelor membre, care sa-i restranga aceste puteri. O solutie intermediara este identificata, acceptandu-se infiintarea unui Consiliu de Ministri cu competente limitate la chestiuni de politica economica generala, Inalta Autoritate pastrand insa exclusiv competenta de decizie in domeniul producerii si gestiunii carbunelui si otelului.

Asupra majoritatii chestiunilor delicate cele sase state se vor pune de acord intr-o a doua parte a negocierilor in toamna anului 1950, cea mai mare provocare pentru Monnet fiind eliminarea sistemului de cartele germane pentru a crea conditiile unei concurente loiale. Germania accepta clauzele anticartel, obtinand in schimb desfiintarea regimului de internationalizare a bazinului Ruhr si promisiunea de rezolvare bilaterala a statutului regiunii Saar.

Acceptarea acestui compromis, a facut posibila semnarea de catre cele 6 state fondatoare (Franta, Republica Federala Germania, Belgia, Olanda si Luxemburg), la 18 aprilie 1951, dupa mai putin de un an de la prezentarea Planului Schuman de integrare europeana, a Tratatului instituind Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO).

Prin incheierea acestui tratat, chiar daca nu se pastreaza intru totul liniile directoare ale Declaratiei Schuman, se prezerva esentialul, si anume o Inalta Autoritate independenta, dotata cu puteri reale, contrabalansate de crearea altor trei institutii ce o incadreaza .

Astfel, interesele economice divergente si diferentele in pozitiile nationale au putut fi depasite de vointa si viziunea politica a lui Schuman, Monnet si Adenauer. Cei trei au inteles ca reabilitarea si integrarea Germaniei in concertul statelor occidentale necesita noi formule de cooperare supranationala si institutii capabile sa-si impuna vointa asupra suveranitatilor nationale[11].

Prin Tratatul instituind CECO ia nastere o piata comuna a carbunelui si otelului care presupune inlaturarea taxelor vamale si a restrictiilor cantitative de la libera circulatie a acestor produse, interdictia masurilor discriminatorii si a subventiilor sau ajutoarelor acordate de catre state, o piata dominata de principiul liberei concurente. CECO va controla procesul de aprovizionare si va fixa preturile.

Potrivit art. 3 din Tratat, obiectivele CECO erau: sa vegheze la regularizarea aprovizionarii; sa asigure egalitatea accesului la sursele de productie; sa vegheze la fixarea unor preturi la cel mai mic nivel posibil; sa imbunatateasca capacitatea si calitatea productiei si sa promoveze o politica de exploatare rationala a resurselor naturale, sa imbunatateasca conditiile de munca si de viata ale lucratorilor; sa stimuleze dezvoltarea schimburilor internationale reciproce.

Realizarea pietei unice se va face progresiv, pentru a permite adaptarea institutiilor nationale la noile conditii. Dupa o perioada pregatitoare, in cursul careia se organizeaza institutiile, si care se incheie la inceputul anului 1953, si una de tranzitie, la 10 februarie 1953 este deschisa piata comuna pentru carbune, minereu si fier vechi, iar pe 1 mai 1953 si pentru otel.

Caracterul supranational al Comunitatii este dat de structura sa institutionala. Organul dotat cu principalele puteri de decizie si gestiune este Inalta Autoritate, beneficiind de autonomie fata de guvernele statelor membre. Aceasta este compusa din noua membrii, persoane independente desemnate de comun acord de catre guvernele statelor membre in considerarea competentelor lor personale si exercitandu-si functia in totala independenta, in interesul general al comunitatii. Acestea nu trebuie sa solicite si nici sa accepte instructiuni de la vreun guvern sau organism. Inalta Autoritate emite, in domeniile sale de competenta, decizii care sunt obligatorii pentru statele membre, "direct aplicabile" pe teritoriul acestora. Independenta din punct de vedere financiar (in principal prin perceperea unei taxe de maxim 1% asupra cifrei de afaceri intreprinderilor din sectorul carbune-otel), aceasta avea propriul capital, putand sa ofere imprumuturi si garantii firmelor.

Alaturi de Inalta Autoritate, Tratatul creeaza alte trei institutii:

- Consiliul special de ministri, infiintat la initiativa Benelux-ului, organ interguvernamental compus dintr-un reprezentant la nivel ministerial al fiecarui stat membru (ministrul afacerilor externe, de finante, al economiei, al industriei), acesta are sarcina de a armoniza actiunea Inaltei Autoritati cu cea a celor sase guverne[12]. Pentru deciziile importante ale Inaltei Autoritati, el isi da avizul conform, hotarand cu unanimitate pentru chestiuni fundamentale si cu majoritate in celelalte cazuri.

- Adunarea comuna, reprezentand popoarele statelor membre, formata din parlamentari desemnati de catre parlamentele nationale[13]. Cu competente limitate la exercitarea unui control politic asupra Inaltei Autoritati, aceasta nu dispune de puteri legislative sau bugetare. Ea discuta raportul general anual supus de Inalta Autoritate si poate, in anumite conditii, sa adopte o motiune de cenzura obligand membrii Inaltei Autoritati sa demisioneze. Primul presedinte al Adunarii comune va fi numit belgianul Paul Henri Spaak.

- Curtea de justitie, organ jurisdictional format din sapte judecatori desemnati de comun acord de catre guverne, dar independenti in actiunea lor fata de acestea, avand sarcina de a veghea la interpretarea si aplicarea Tratatului si a reglementarilor si deciziilor adoptate de Inalta Autoritate. In exercitarea acestor atributii ea transeaza diferendele si poate anula o decizie.

Alaturi de aceste patru institutii se infiinteaza un Comitet consultativ, reprezentand producatorii, lucratorii, comerciantii si consumatorii, care nu beneficiaza insa de competente.

Principiile care stau la baza edificiului comunitar astfel construit, si care vor directiona intreaga evolutie a integrarii, sunt sintetizate in doctrina astfel :

- superioritatea institutiilor, prin aplicarea in relatiile internationale a principiilor de egalitate, arbitraj si de conciliere, principii fundamentale pentru orice sistem democratic;

- independenta institutiilor comunitare, care trebuiau sa dispuna de o autoritate proprie;

- cooperarea intre institutii, prin constituirea unui sistem in care institutiei supranationale i se adauga alte trei institutii, unde sa fie reprezentate si interesele statelor membre, raporturile dintre acestea bazandu-se pe principiul cooperarii si nu al subordonarii;

- egalitatea intre statele membre, care, potrivit lui J. Monnet, era singurul care putea duce la crearea unei noi mentalitati si pe baza caruia s-au stabilit relatiile dintre Franta si Germania (in ceea ce priveste voturile in Consiliu, in Adunare si in celelalte institutii).

Tratatul CECO poate fi considerat un act de incredere intre Franta si Germania, o incercare de depasire a confruntarii si tensiunii din trecut si un act de credinta intr-un viitor comun[15].

2.3. Importanta crearii CECO. Reusite si esecuri.

Dupa ce Tratatul este ratificat de catre parlamentele nationale (nu fara dificultati, in Franta intampinand o rezistenta puternica, in special din partea comunistilor, bine reprezentat in Parlament dupa alegerile din iunie 1951), acesta intra in vigoare la 25 iulie 1952, fiind incheiat pentru o perioada de 50 de ani[16]. La 10 august 1952, Inalta Autoritate al carei prim presedinte a fost numit Jean Monnet, se instaleaza la Luxemburg, prima "capitala" europeana, stabilita, dupa indelungi negocieri, ca sediu provizoriu al CECO.

Prin infiintarea acestei organizatii europene care, desi cu caracter sectorial, reprezenta o forma noua de structura interstatala, s-a creat un precedent institutional de o deosebita importanta. Din punct de vedere politic, ea marcheaza debutul reconcilierii franco-germane si al constructiei comunitare. Prin infiintarea CECO s-a pus prima piatra la temelia constructiei europene, demarand un proces complex de unificare progresiva a statelor europene. Statele trebuiau sa se obisnuiasca sa colaboreze cu o autoritate supranationala, servita de administratori devotati ideii europene, pepiniera unde se va forma un autentic "spirit comunitar" cu metodele sale de lucru si noile sale comportamente[17].

Din punct de vedere economic, CECO i se poate atribui, in mare masura, enorma crestere a productiei de otel, care aproape s-a triplat[18], atenuarea penuriei de carbune, intensificarea schimburilor comerciale intre cele sase state membre, scaderea costurilor de productie si a materiilor prime ca urmare a modernizarii potentialului de productie.

De asemenea, nu sunt de neglijat nici importantele beneficii sociale aduse de infiintarea CECO: crearea de noi locuri de munca, cresterea securitatii muncii, acordarea de sprijin in caz de somaj, pentru reconversia profesionala, constructia de locuinte.

In ceea ce priveste relatiile externe, CECO, prin Inalta Autoritate obtine destul de repede, succese notabile: numeroase state europene, dar si SUA, Canada si Japonia infiinteaza delegatii la Luxemburg; sunt semnate acorduri bilaterale cu o serie de state, cele mai importante fiind acordurile vamale si feroviare cu Elvetia si Austria si acordul de asociere cu Marea Britanie; sunt negociate acorduri, in numele celor sase state membre, cu alte organizatii economice internationale precum GATT sau OECE. Ca urmare a imprumuturilor avantajoase, obtinute in special din partea SUA, ca si a investitiilor profitabile, CECO devine o adevarata forta financiara la inceputul anilor 60, banii fiind investiti in modernizarea sectorului de carbune si otel al celor sase state membre si in domeniul social.

Evolutia CECO nu va fi insa una continuu ascendenta. Incepand cu 1958, CECO incepe sa se confrunte cu grave dificultati determinate de criza carbonifera ce se manifesta prin cresterea brusca a stocurilor in Germania si in Belgia[19]. In ciuda interventiei Inaltei Autoritati care, transformandu-se in "gestionara a declinului" , intervine prompt subventionand constituirea de stocuri si solicitand statelor importatoare de carbune sa-i prefere pe partenerii lor din CECO, criza se adanceste in 1959, aceasta reclamand masuri mai directe si eficiente: fixarea costurilor de productie in interiorul CECO si reducerea importurilor din afara comunitatii.

Din pacate, CECO nu si-a putut atinge in totalitate obiectivele, pierzand doua mari batalii. In primul rand, cea cu cartelele, neputandu-se baza pe suportul statelor membre, care se dovedesc a nu fi inca pregatite sa acorde Inaltei Autoritati girul pentru a putea juca un rol major. In al doilea rand, batalia cu petrolul - pe fondul declinului puterii economice a carbunelui si otelului si avand in vedere competentele limitate, specializate ale Comunitatii, aceasta nu a putut interveni in domeniul petrolier, fiind astfel in imposibilitatea de a defini o politica comuna a energiei. Din aceasta batalie, cele mai castigate au iesit marile companii petroliere americane care au acaparat, incetul cu incetul, piata.

Cu toate reusitele si esecurile inregistrate in activitatea CECO, infiintarea acestei prime comunitati europene, prin care statele membre au cedat pentru prima oara anumite drepturi suverane unui organ supranational, reprezinta un act de o importanta istorica si cu consecinte fundamentale pentru evolutia ulterioara a procesului de integrare europeana.

3. Respingerea proiectelor Comunitatii Europene de Aparare si Comunitatii Politice Europene. Disocierea integrarii politice de cea economica

In contextul politic al anilor 50, marcat de izbucnirea razboiului din Coreea si de escaladarea tensiunilor intre Est si Vest, Europa isi pune din nou problema apararii sale, constienta fiind ca asocierea euro-atlantica, prin infiintarea NATO, nu o putea rezolva in totalitate. Prinse intre amenintarea sovietica si pericolul unei noi reinarmari a Germaniei, statele Europei Occidentale, prea putin capabile sa faca fata unei confruntari militare, incep sa se gandeasca la crearea unei armate europene din care insa nu putea fi exclusa Germania.

Winston Churchill propune, la 11 august 1950, in Adunarea Consultativa a Consiliului Europei, crearea unei "armate europene unificate" plasate sub autoritatea unui ministru european al Apararii, armata la care sa participe si Germania. Franta nu este insa pregatita sa accepte, la doar cinci ani de la incheierea razboiului, aceasta reinarmare a Germaniei.

La presiunea americanilor insa, care doreau constituirea in Europa Occidentala a unui bloc puternic, susceptibil de a echilibra fortele sovietice, Franta vine cu propunerea infiintarii Comunitatii Europene de Aparare, un Plan Schuman extins la domeniul apararii. Astfel, la sugestia lui Jean Monnet, primul ministru francez Rene Pleven propune, la 24 octombrie 1950, crearea unei armate europene, formata din contingente furnizate de catre statele membre si plasata sub un comandament comun.

Proiectul francez, realizat de catre aceiasi experti care au elaborat si Planul Schuman, in frunte cu Jean Monnet, prevedea plasarea armatei europene sub autoritatea unui ministru european al apararii, asistat de un Consiliu de Ministri si responsabil in fata unui Parlament european. Din aceasta armata europeana comuna, dotata cu un buget militar comun si cu armament performant urma sa faca parte si armata germana reorganizata. Contingentele germane urmau sa fie insa dispersate la maximum prin integrarea unitatilor nationale la nivel de batalioane de 800 sau 1000 de oameni. Prin aceasta initiativa, Franta incerca sa evite reaparitia unei armate germane autonome, prin crearea uneia europene, ce urma sa absoarba in intregime armata germana .

Dupa ce, intr-o prima faza propunerea franceza este primita cu reticenta, considerandu-se ca integrarea militara este mult mai dificil de realizat decat cea economica, experimentata prin infiintarea CECO, patru state europene (RFG, Italia, Belgia si Luxemburg) raspund invitatiei Frantei de organizare a unei conferinte pentru negocierea tratatului de infiintare a comunitatii europene de aparare. Deschisa la Paris la 15 februarie 1951, in prezenta SUA, Marii Britanii, Danemarcei si Norvegiei, ca observatori, conferinta, la negocierile din cadrul careia se alatura ulterior si Olanda, se incheie dupa aproape un an, cu adoptarea la 1 februarie 1952, a Tratatului instituind Comunitatea Europeana de Aparare (CEA), tratat ce va fi semnat la Paris la 27 mai 1952 de catre cele sase state membre ale CECO.

Prin tratatul de la Paris se va crea o comunitate supranationala avand ca obiectiv asigurarea securitatii statelor membre (in cadrul Pactului Atlantic), comunitate dotata cu institutii comune , cu buget comun si forte armate comune . Statele membre nu puteau pastra la dispozitia lor decat forte armate limitate la cele de care acestea aveau nevoie in colonii si pentru misiuni internationale . Aceasta noua comunitate europeana se constituia insa pe un teren mult mai delicat decat prima, armata facand parte din ceea ce doctrina numeste "nucleul dur" al suveranitatii nationale, ultimul bastion in calea pierderii acesteia. Pe de alta parte, integrarea militara urma sa se realizeze fara a avea la baza o autoritate politica integrata, cu o politica externa comuna.

Incercand sa gaseasca o rezolvare acestei contradictii, dar si pentru a mai linisti polemicile ce iau nastere in Franta pe marginea proiectului CEA, primul ministru italian Alcide de Gasperi propune un pas inainte in integrarea europeana prin crearea unei Comunitati Politice Europene (CPE), o comunitate supranationala in care sa fie inserata apararea comuna.

In septembrie 1952, o Adunare ad-hoc formata din membrii ai Adunarii Comune a CECO si din delegati ai Adunarii Consultative a Consiliului Europei, se reunesc la Luxemburg pentru a redacta un proiect al Comunitatii Politice Europene. Destul de rapid, Adunarea ad-hoc prezidata de P.H. Spaak elaboreaza un proiect de tratat, de inspiratie clar federalista, care este remis reprezentantilor guvernelor la 10 martie 1953. Comunitatea politica europeana trebuia sa coordoneze politica externa, monetara si financiara si sa stabileasca o piata comuna. CECO si Comunitatea Europeana de Aparare urmau sa fie integrate in Comunitatea Politica Europeana in decurs de doi ani.

Aceasta noua tentativa, de a crea o comunitate cu competente largi intr-un domeniu atat de sensibil precum politica externa, nu a fost primita cu prea mult entuziasm, considerandu-se ca merge prea departe. Soarta proiectului era legata de cea a CEA si el nu putea fi luat in calcul decat in masura in care Tratatul CEA avea sa fie ratificat de toate cele sase state. Acest lucru nu se va realiza, Adunarea nationala a Frantei, stat initiator si semnatar al tratatului respingandu-l la 30 august 1954, fara a-l dezbate, apreciind ca prin ratificarea acestuia s-ar fi asumat obligatii "supranationale care lezau independenta nationala a Frantei si fiinta statului francez . lipsind statul francez de o armata proprie"[25].

Aceasta respingere vine pe fondul unor modificari semnificative ale situatiei politice din Franta fata de cea existenta la data propunerii Pleven: divizarea fortelor politice, numirea unui nou prim-ministru - Pierre Mendes France, ostil proiectului, si opozitia ferventa a Partidului Comunist si "gaullistilor" din Adunarea Poporului Francez. Urmare acestui refuz, Jean Monnet isi da demisia din functia de presedinte al Inaltei Autoritati a CECO.

Prin respingerea tratatului in Adunarea franceza, CEA esueaza si odata cu ea se renunta si la proiectul Comunitatii Politice Europene, fiind indepartata, pentru mult timp, perspectiva unei Europe politice. Relansarea unificarii va opera, in urmatorii ani, pe un teren strict economic. Integrarea politica, care, potrivit Planului Schuman, trebuia sa se adauge celei economice, este disociata astfel de aceasta.

Pe termen scurt, respingerea CEA a avut drept consecinta reinarmarea Germaniei prin forte proprii. Prin Acordul de la Paris, din 23 octombrie 1954, se extinde tratatul de la Bruxelles, creandu-se Uniunea Europei Occidentale, iar Germania si Italia sunt primite in organizatie. Se pune astfel capat regimului de ocupatie a Germaniei Federale, aceasta recapatandu-si suveranitatea. La 9 mai 1955, Republica Federala Germania devine membra a NATO, desi i se impun, in continuare, o serie de limitari si controale.

In replica, URSS inarmeaza Republica Democrata Germana si, la 10 mai 1955, infiinteaza Pactul de la Varsovia, replica militara a NATO.

4. Crearea Pietei Comune si a Euratom

4.1. De la Conferinta de la Messina, la semnarea Tratatelor de la Roma:relansarea constructiei europene.

Criza provocata in Europa comunitara de esecul Comunitatii Europene de Aparare a durat destul de putin. In primavara anului 1955, Europa primeste un nou impuls integrator, centrat insa pe domeniul economic, ideea unificarii politice si militare fiind abandonata pentru o lunga perioada de timp.

Noul context economic de la mijlocul anilor 50 a facut in acelasi timp mai usoara si mai necesara continuarea integrarii europene. Astfel, in conditiile unei cresteri economice importante, dezvoltarea fluxurilor comerciale este franata de taxele vamale si controalele la frontiere. In plan politic, situatia era destul de tensionata iar Franta, oricum discreditata prin votul negativ asupra CEA, isi indreapta intreaga atentie spre protectoratele sale din Africa, aflate in plin proces de decolonizare.

In aceste conditii, statele Benelux sunt cele care iau initiativa, incurajate de castigurile obtinute prin participarea la CECO. In spatele acestor initiative se afla insa, o data in plus, vizionarul Jean Monnet care, pe 9 noiembrie 1954, isi anunta intentia de a nu mai solicita reinnoirea mandatului sau de presedinte al Inaltei Autoritati pentru a se concentra asupra relansarii constructiei europene.

Dupa insuccesul CEA si de teama unui nou esec, Monnet nu se mai hazardeaza in a propune un proiect prea ambitios, limitandu-se la a sustine largirea competentelor CECO prin integrarea sectorului energiei, in special a energiei nucleare care devenise din ce in ce mai importanta[26]. Propunerea sa este impartasita de belgianul P.H. Spaak, care, la 2 aprilie 1955, propune formal membrilor CECO o astfel de extindere. Germania sustinea si ea integrarea "partiala", pe sectoare.

Considerand ca metoda sectoriala este incapabila sa asigure progresul economic si sa contribuie la intarirea unitatii europene, guvernul olandez propune insa, la 4 aprilie, prin vocea ministrului afacerilor externe Johan Willem Beyen, realizarea unei integrari economice generale fondata pe o uniune vamala. El este puternic sprijinit de Italia, favorabila ideii unei integrari europene generale[27].

Cu ocazia reuniunii ministrilor afacerilor externe ai Benelux, ce a avut loc la Haga, la 23 aprilie, se adopta "Memorandumul Benelux", prin care guvernele celor trei state propun, prin concilierea celor doua optiuni, un proiect hibrid, in care sa fie realizate ambele actiuni: atat integrarea sectoriala, cat si integrarea economica globala, considerandu-se ca prima dintre acestea are putine cauze de reusita fara initierea celei de-a doua. Discutiile pe marginea acestui proiect (si a memorandumurilor elaborate ca raspuns la el de catre celelalte state), sunt reluate cu ocazia Conferintei de la Messina, convocata la 1 iunie 1955, in principal pentru al desemna pe succesorul lui Jean Monnet la presedintia Inaltei Autoritati[28], dar si pentru a stabili un punct de vedere comun cu privire la relansarea integrarii europene.

Destul de prudenti in a imbratisa o solutie sau alta, insa fiind de acord cu ideea relansarii economice prin intermediul institutiilor comune, liderii reuniti la Messina adopta o rezolutie prin care insarcineaza un comitet de experti si de delegati ministeriali cu studiul acestei propuneri si formularea unui raport, cel mai tarziu pana la 11 octombrie 1955.

Prezidat de belgianul Paul-Henri Spaak, comitetul isi incepe lucrarile la 9 iulie 1955 la Bruxelles. In mai 1956 (depasindu-se astfel termenul fixat la Messina), este prezentat spre aprobare ministrilor afacerilor externe reuniti cu ocazia conferintei de la Venetia, textul continand concluziile comitetului, cunoscut ca "Raportul Spaak". Acest raport, care a constituit documentul de lucru al conferintei interguvernamentale insarcinate cu redactarea tratatelor, prevedea crearea unei piete comune care sa cuprinsa intreaga productie industriala si agricola, o uniune vamala cu un tarif extern comun, dar si o organizatie sectoriala in domeniul energiei atomice - Euratom. Raportul Spaak este aprobat fara dificultati de catre ministri reuniti la Venetia, punandu-se astfel capat indelungatelor si tensionatelor negocieri intre "cei sase".

Raportul Spaak va servi ca baza a negocierilor interguvernamentale ce vor fi deschise la 26 iunie 1956, in castelul Val Duchesse din Bruxelles[29] si care se vor finaliza, dupa dezbateri dificile, cu semnarea la Roma, la 25 martie 1957, a Tratatelor de Instituire a Comunitatii Economice Europene (CEE) si a Comunitatii Europene a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom). Dupa ce au fost ratificate in cursul anului 1957, cele doua tratate vor intra in vigoare la 1 ianuarie 1958, pentru o durata nelimitata.

La succesul acestui important si indraznet demers au contribuit mai multi factori. In primul rand, conjunctura internationala. Marcata, pe de o parte, de o detensionare a relatiilor internationale ca urmare a mortii lui Stalin (si, in acest context, de cresterea interesului pentru energia atomica - sector pe care europenii nu il acopereau inca), si apoi de o revenire la starea de tensiune, ca urmare a interventiei sovietice in Ungaria in noiembrie 1956, si, pe de alta parte, de criza Canalului de Suez, conjunctura externa a determinat inca o data Europa Occidentala sa-si stranga randurile.

In al doilea rand, campania facuta in favoarea ratificarii celor doua tratate de catre un mare vizionar - acelasi Jean Monnet, care in fruntea "Comitetului de actiune pentru Statele Unite ale Europei", infiintat in octombrie 1955, a creat un grup de presiune foarte influent ce a militat neincetat pentru crearea unei noi comunitati supranationale dupa modelul CECO in domeniul energiei atomice. Aceasta propunere a supus-o aprobarii parlamentare in cele sase state, obtinand astfel angajarea parlamentelor si guvernelor acestora[30].

Nu in ultimul rand, proiectul a beneficiat si de sustinerea Miscarii Europene, prezidata incepand cu 1956 de catre Robert Schuman.

4.2. Noile Comunitati Europene: Comunitatea Economica Europeana si Comunitatea Europeana a Energiei Atomice

4.2.1. Obiectivele Comunitatilor

A. Comunitatea Economica Europeana este cea mai importanta dintre cele trei comunitati, cea pe fundamentele careia se va construi in viitor edificiul european.

In preambulul Tratatului instituind CEE se reaminteste finalitatea istorica si politica a constructiei europene - apararea pacii si a libertatii, inscriindu-se hotararea de a pune bazele unei "uniuni fara incetare mai stranse intre popoarele europene" eliminandu-se barierele care divizeaza Europa.

Obiectivul fundamental al Comunitatii, asa cum este stabilit in art. 2 din Tratat[31], il constituie "promovarea unei dezvoltari armonioase a activitatilor economice in ansamblul comunitatii, o expansiune continua si echilibrata, o stabilitate sporita, o ridicare accelerata a nivelului de viata si relatii mai stranse intre statele pe care le reuneste". Pentru realizarea acestui obiectiv, se prevedea stabilirea unei piete comune si apropierea progresiva a politicilor economice.

Spre deosebire de celelalte comunitati cu caracter sectorial, CEE reprezinta un proiect de integrare economica globala ce are in vedere toti factorii de productie. Piata comuna implica doua aspecte esentiale:

- o uniune vamala in care taxele vamale si restrictiile cantitative in comertul dintre statele membre sunt eliminate, stabilindu-se un tarif vamal extern comun pentru produsele provenite din statele terte. Mai important insa, aceasta uniune se bazeaza nu numai pe libertatea de circulatie a marfurilor in regim de concurenta libera si loiala, ci se prevede, de asemenea libertatea de circulatie a persoanelor, a serviciilor si a capitalurilor;

- stabilirea unor politici comune pentru agricultura, transporturi si comert, politici coordonate in domeniile social sau fiscal si armonizarea politicilor economice interne.

Aceasta Piata Comuna trebuia sa se realizeze progresiv, in cursul unei perioade tranzitorii de doisprezece ani, divizata in trei etape de catre patru ani, pe parcursul careia competentele se deplaseaza de la nivel statal catre nivel comunitar[32].

In Tratatul CEE sunt inscrise, alaturi de obiectivele economice, o serie de preocupari sociale, pentru imbunatatirea conditiilor de viata si de munca. Se infiinteaza un Fond Social European (FSE) destinat reconversiei profesionale si cresterii nivelului de trai, si o Banca europeana de investitii (BEI), care poate acorda imprumuturi pentru a stimula dezvoltarea economica, in special a regiunilor sau sectoarelor defavorizate. Atat FSE cat si BEI depind de contributiile financiare ale statelor membre, nedispunand, pentru inceput, de resurse proprii.

B. Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (Euratom) a treia Comunitate europeana, are ca obiectiv crearea unei piete comune a energiei atomice, contribuind la crearea si dezvoltarea industriilor nucleare, la cresterea nivelului de viata in statele membre si la dezvoltarea schimburilor cu alte state[33]. Se urmarea prin infiintarea acestei Comunitati recuperarea decalajelor ce desparteau statele membre in domeniul industriei nucleare fata de alte state (SUA, URSS, Marea Britanie) si, in acelasi timp, evitarea ca industria germana de profil sa se dezvolte independent . Tratatul stabilea o piata comuna caracterizata de libera circulatie a materialelor nucleare de baza, a echipamentelor tehnice si a mainii de lucru, dezvoltarea in comun a cercetarilor (prin infiintarea unui Centru comun de cercetare), stabilirea unor norme uniforme de securitate, facilitarea si coordonarea investitiilor si garantarea utilizarii pasnice a materialelor nucleare.

4.2.2. Sistemul institutional al Tratatelor de la Roma

Pentru realizarea obiectivelor stabilite in Tratate, cele doua noi comunitati europene erau dotate cu un sistem institutional asemanator celui al CECO, fiecare dintre ele avand propriul set de institutii. Existau astfel:

- o Comisie (echivalenta) Inaltei Autoritati a CECO care reprezinta interesul general, comunitar si ai carei membrii, numiti de comun acord de catre statele membre, sunt independenti fata de guvernele lor[35]. Ea este dotata cu atributii atat in domeniul executiv, cat si in cel legislativ, dispunand, in primul rand, de un important rol de initiativa legislativa;

Piata Comuna

Euratom