DEBUTUL IDEII DE UNITATE EUROPEANA.- ROLUL MARILOR GANDITORI

DEBUTUL IDEII DE UNITATE EUROPEANA.- ROLUL MARILOR GANDITORI

1. Originile antice si medievale

Conceptul de unitate europeana, aflat astazi in atentia tuturor celor care analizeaza fenomenul comunitar, nu a aparut pentru prima data in contextul actualei organizari politice a spatiului european, ci el isi are originea in perioade foarte indepartate ale istoriei batranului continent.

Unitate europeana antichitate

Daca unii dintre cercetatorii acestui fenomen considera ca despre "civilizatia europeana' se poate vorbi abia incepand cu secolul al XII-lea[1], cei mai multi plaseaza debutul ideii unitatii europene in perioada antichitatii. Potrivit acestor cercetatori, Europa este mostenitoarea comuna a civilizatiei grecesti, romane si a bisericii crestine: "Daca vorbim de o unire a Europei, trebuie sa admitem ca aceasta a inceput in Italia, la Roma. Roma a fost aceea care pentru prima data a impus o unitate politica asupra Europei. De la Marea Neagra si pana in Anglia, din Carpati in Pirinei au marsaluit legiunile romane, iar in urma lor Roma a impus popoarelor imperiului unitate si ordine bazate pe aceleasi legi."

In antichitatea greco-romana Europa insemna "lumea civilizata" din zona mai mare a bazinului mediteranean, restul fiind "barbari" (straini), adica lumea exterioara[3].

Un prim exemplu de organizare politica in acest spatiu apare in perioada Greciei antice. Cetatile-state grecesti erau organizate in confederatii (amfictionii), uniuni cu caracter militar destinate indepartarii pericolului extern (in special persan) avand institutii religioase si politice comune. Una dintre aceste institutii, Consiliul amfictionilor, avea rolul de a solutiona, prin arbitraj, diferendele dintre cetati, prevazandu-se si un tribunal obligatoriu care ar fi intervenit in caz de incalcare a principiilor stabilite. Amfictioniile cetatilor grecesti au durat atata vreme cat au tinut pericolele, dupa care fiecare stat-cetate si-a continuat existenta separat.

O alta forma de organizare politica este cea a Romei antice, care de la o comunitate restransa la dimensiunile unui stat, s-a extins la intreaga peninsula, stabilind, incetul cu incetul, autoritatea romana in jurul intregii Mediterane si mai apoi pana la "marginile lumii", de la Atlantic la Marea Neagra si Marea Caspica . Pentru Roma antica, razboiul reprezenta calea de solutionare a diferendelor cu celelalte popoare, considerate "barbare". "Pax romana" (aspiratia Romei) avea in vedere unificarea intregii Europe sub dominatia romana, organizarea imperiului sub o autoritate unica, pe baza acelorasi legi pentru toti oamenii liberi din imperiu, deveniti cetateni romani, care aveau acelasi statut juridic, erau reprezentati de o administratie comuna, aparati de o armata comuna, aveau o moneda unica si chiar o limba comuna.

Inca din antichitate, in special prin actiunea Romei, s-au pus bazele si s-a transmis mai departe o civilizatie unitara . Veritabilul fundament al unitatii europene il constituie astfel "traditiile europene", a caror sursa este Antichitatea. "Umanismul" nascut in Grecia antica (dezvoltarea unei conceptii despre om si societate in care omul este "masura tuturor lucrurilor"), completat de Roma antica cu conceptele de justitie si cetatean (si raspandit apoi in intregul sau imperiu) si imbogatit in ultimele decenii ale acestuia de crestinism, care i-a dat o noua filosofie, sta la baza acestor traditii europene. Ele au permis ulterior, in timpul Evului Mediu, sa se contureze o comunitate de civilizatie europeana.

Contributia Imperiului Roman la ideea de unitate europeana ar trebui insa nuantata pentru ca, daca din punctul de vedere al structurii politice, ea poate fi sustinuta, nu acelasi lucru se poate spune in ceea ce priveste dimensiunea sa culturala, slabita prin extinderea Imperiului in afara Europei si prin intarirea, ca replica la stoicismul imperial, a unui ecumenism inspirat din religiile si filosofiile orientale.

Spiritul ecumenic a supravietuit caderii Imperiului Roman insa se va clatina atunci cand expansiunea islamica va duce la fracturarea continentului, separand pe barbarii occidentali de centrele de civilizatie si punand in pericol elementele de cultura comuna mostenite de la Roma antica.

Francii sub Carol cel Mare au oprit acest declin. Se considera ca incercarile de refacere a granitelor fostului Imperiu Roman in perioada lui Carol cel Mare, care a realizat, pentru o scurta perioada, unitatea politica a unei mari parti a Europei, au avut, de asemenea, consecinte religioase, morale si intelectuale in spiritul ideii de unitate europeana , reinviind comunitatea religioasa, morala si intelectuala mostenita de la civilizatia antica.

Imperiul carolingian este astfel descris ca "nasterea primei Europe" sau "punctul de inceput al intregii dezvoltari a civilizatiei occidentale" , prin imprimarea aceluiasi tip de institutii unor teritorii diverse, prin crearea unor fundamente comune in gandire si atitudini intelectuale, prin impunerea crestinismului ca forta unificatoare.

Nu putem sa nu avem insa in vedere faptul ca Imperiul lui Carol cel Mare nu cuprindea intregul continent, ci doar ceea ce se va numi ulterior "occident". Pe de alta parte, identificand unitatea europeana cu unitatea crestina, crestinismul era redus la o unitate politica temporala, cu excluderea celorlalte. Identitatea europeana pe care urmarea sa o creeze se intemeia pe ostilitatea fata de Imperiul Bizantin, perpetuand astfel dihotomia politica (Imperiul Bizantin continuand sa existe, provocand schisma bisericii si promovand razboiul). Destramarea lui a permis manifestarea diversitatii societatii europene prin crearea natiunilor. Liantul, legatura intre aceste diverse natiuni a fost apoi biserica, constituita din ordine religioase transnationale.

Raspandirea crestinismului si intarirea autoritatii bisericii au facut ca, in spiritul religiei crestine, sa fie reluate propunerile de solutionare pasnica a diferendelor si de organizare a unor institutii care sa permita mentinerea pacii, incercandu-se consolidarea unei unitati crestine a Europei.. Papalitatea a devenit o institutie universala, iar papii, avand origini nationale diferite, au servit deseori de arbitrii intre diversi suverani, cel mai celebru caz de arbitraj fiind cel al Papei Alexandru al VI-lea, in arbitrajul dintre Spania si Portugalia (1494), in urma caruia acestea si-au impartit lumea noua. Odata cu pierderea autoritatii bisericii, ca urmare a divizarii ei, semnele de unitate europeana sunt din ce in ce mai putine, si consecintele acestui fapt sunt razboaiele distrugatoare care au macinat continentul.

Evul Mediu Comunitate de civilizatie

Ideea de Europa ca unitate distincta a aparut in Evul Mediu, ca urmare a prabusirii universalismului Imperiului Roman. Traditiile si valorile cristalizate in timpul acestuia nu vor disparea insa, ci vor supravietui peste generatii. Doua caractere constante ale civilizatiei europene descriu aceasta perioada: comunitatea de civilizatie si divizarea politica, cu doi actori: papalitatea si regatul (imparatul). Profundele divizari nu au impiedicat insa Europa sa ramana o comunitate de civilizatie, o comunitate care nu inseamna unitate sau monolism. Dimpotriva, diversitatea si varietatea caracterizeaza civilizatia comuna a Europei: "Comunitatea de civilizatie nu rezida in uniformitatea oamenilor Europei, ci in modul lor comun de a simti, de a gandi, de a asimila. Acestea sunt caracterele permanente care definesc istoria Europei si care stabilesc intre Evul Mediu si Renastere, timpurile moderne, o curioasa simetrie" .

Conturarea elementelor unei civilizatii comune in timpul Evului Mediu si formarea statelor nationale a determinat gandirea unitatii europene in alti termeni - aceia ai concertarii nationalitatilor, puterilor suverane, intr-un sistem general care sa previna tendintele hegemonice .

2. Ideea de unitate europeana la inceputurile epocii moderne. Aparitia proiectelor de organizare

Europa inceputurilor modernismului se caracterizeaza, la nivel politic, prin incercarea statelor puternice de a-si impune hegemonia si eforturile statelor mai mici de a stabili un echilibru de putere la nivel european, iar, la nivelul gandirii, printr-o revolutie intelectuala ale carei idei se vor difuza si vor fi asimilate in toata Europa, creand o comunitate spirituala care ii va uni pe europeni.

Manifestarea ideii de unitate europeana in aceasta perioada a fost subordonata, in primul rand, necesitatii prevenirii conflictelor intre statele europene, prin asigurarea unui sistem de securitate colectiva. De fapt, atat nasterea ideii europene cat si evolutiile sale ulterioare au fost determinate de crizele profunde cu care s-a confruntat continentul european pe parcursul secolelor, iar necesitatea securitatii colective a statelor europene a ramas si astazi unul dintre principalele elemente ce da imbold integrarii europene. "In mod incontestabil, izvorul cel mai puternic al unei constiinte europene provine din sentimentul profund ca a construi Europa inseamna a asigura pacea in randul popoarelor care o compun. O mare linistita in mijlocul oceanelor agitate" .

Pe de alta parte, asa cum constata un reputat specialist in domeniu, profesorul Louis Cartou, unificarea Europei este o opera in primul rand politica, care are la baza indelungate traditii intelectuale, morale, spirituale. "Constructia Europei, sau reconstructia sa, a fost pregatita de istorie si de idei".

Asa cum am mai aratat anterior, identitatea europeana isi trage seva dintr-o civilizatie specifica, ale carei trasaturi au fost cladite in timp, si dintr-un patrimoniu cultural, "care se exprima prin intermediul unor referinte comune la Antichitatea clasica, greco-romana, la Crestinatatea medievala, sau, si mai mult, la Europa Luminilor, cu tot ce aceste referinte poarta in ele ca valori, indeosebi in termeni de drepturi civice" . Civilizatia si cultura europeana au facut obiectul "exportului", Europa proiectand, in lume, multe dintre modelele sale.

Redusa la un concept geografic ca urmare a cresterii nationalismului si inlocuirii ideii europene cu cea a primatului statului-natiune, Europa isi vede apoi amenintat locul sau unic in lume, devenind parte a unei mari ordini internationale pe care tot ea a initiat-o prin marile descoperiri geografice (ale teritoriilor de peste mari). Orientarea puterilor coloniale europene spre "lumea noua" va avea ca rezultat slabirea ideii de unitate a Europei. Pe masura ce statele europene vor fi tot mai implicate in politica coloniala, Europa unita va avea tot mai putine sanse sa fie infaptuita, iar adevarata scena politica a lumii se transfera in afara Europei, "peste mari"

Perioada contemporana Miscare de organizare a Europei

Ca o reactie la numeroasele razboaie care macinau continentul, a luat nastere o miscare de organizare a Europei. Impulsionata de nevoia acuta de instalare a pacii, ea a cuprins oameni politici si intelectuali deopotriva.

Marele poet si om politic italian Dante Alighieri, preconiza in "De monarhia" (1303) o solutie de tip federalist a Europei, o organizare politica si nu religioasa, in care conducerea era acordata unei autoritati unice - reprezentantul suprem al monarhilor Europei, caruia acestia i se subordonau.

Un alt deschizator de drum in acest sens poate fi considerat Pierre Dubois (1260-1321), autor al primului proiect internationalist de organizare a pacii, care in lucrarea "De recuperatione Terrae Sanctae" propune organizarea unei Republici crestine - o federatie europeana avand ca organism central un consiliu al suveranilor (format din oameni intelepti, priceputi, credinciosi si bogati), care va adopta hotarari de conciliere.

Aceasta idee este preluata in 1464 de regele Boemiei, Georges Podiebrad, care ii propune lui Ludovic al XII-lea crearea unui sistem politic european, sub forma unei ligi a reprezentantilor suveranilor avand ca scop, in principal, stavilirea pericolului otoman. In aceasta liga fiecare tara urma sa dispuna de cate un vot, se avea in vedere crearea unei armate comune, a unei instante de judecata si a unui buget administrat in comun.

Adept al arbitrajului ca mijloc de evitare a conflictelor armate si de asigurare a unei paci permanente, juristul si diplomatul olandez Hugo Grotius (1583-1645), autor al uni cod de drept international public, propunea in lucrarea sa de referinta "De jure beli ac pacis" infiintarea unor adunari care sa judece litigiile ce vor aparea intre state si din care sa nu faca parte statele direct interesate.

Emeric Cruce, contemporan cu Ludovic al XIII-lea, propune si el in lucrarea "Nouveau Cynee"(1623) un sistem de organizare a pacii internationale prin arbitraj, gestionat de o adunare permanenta alcatuita din reprezentantii tuturor popoarelor, inclusiv a unor tari necrestine precum Turcia si China. Pentru facilitarea schimburilor economice dintre tari se sugereaza, pentru prima data, adoptarea unei monede internationale unice.

Ducele de Sully, fost ministru al regelui Henric al IV-lea, dezvolta sub titlul "Marele proiect al lui Henric al IV-lea" o serie de idei proprii cu privire la construirea unei Europe formate din 15 state in care problemele de interes comun sunt tratate in cadrul unui consiliu ("Consiliu foarte crestin") format din delegatii tuturor statelor participante la uniune si care ar fi trebuit sa beneficieze si de o armata comuna.

Odata cu incheierea Razboiului de 30 de ani, prin Tratatul de la Westfalia, si crearea statelor natiuni, proiectele de federalizare la nivel european devin tot mai numeroase . Unul dintre cele mai avangardiste proiecte este cel al britanicului William Penn, intemeietorul statului Pennsylvania, care in "Eseu pentru pacea actuala si viitoare a Europei"(1693) propune o federatie europeana condusa de o Dieta formata din reprezentantii tuturor statelor in care deciziile se iau cu o majoritate de trei patrimi si care ar dispune de o forta armata. Iata vechimea propunerilor cu privire la crearea unei legaturi federale intre statele europene.

De la aceeasi premisa pleaca si Abatele de Saint-Pierre care, la inceputul secolului al XVIII-lea, in lucrarea "Proiect pentru a face pacea eterna in Europa"(1713), vorbeste despre infiintarea unui Senat european avand puteri legislative si judiciare, format prin alianta suveranilor, ale carui decizii sa fie respectate si care sa decida interventia colectiva impotriva statelor recalcitrante. O propunere similara este facuta si de filozoful si juristul englez Jeremy Bentham in al sau "Plan al unei paci universale si eterne" (1798), Dieta infiintata potrivit acestui plan urmand a avea insa numai competenta de a emite avize si opinii in problemele de interes comun, aplicarea acestora fiind asigurata cu ajutorul opiniei publice internationale, la presiunea acesteia.

Un alt "Proiect pentru pacea eterna" este cel al filosofului german Immanuel Kant, avansat in 1785, cu ocazia Tratatului de la Basel, in care acesta propune federalizarea statelor libere intr-un stat de natiuni, bazat pe principii democratice si capabil sa garanteze libertatea cetatenilor sai, condamna razboiul si amestecul in treburile interne ale altor state.

3. Europa "traita" si "gandita" in secolul XIX

3.1 Realitatile politice ale secolului XIX

Secolul XIX aduce cu el o divizare a Europei, divizare politica dar si economica, o perioada in care se afirma o serie de idei nationaliste care prevestesc evenimentele inceputului de secol XX. Chiar daca se constituie un sistem de aliante, acestea erau fondate pe interese contradictorii si se bazau pe un echilibru precar, modificat in functie de circumstante politice si de alta natura.

Secolul XIX Divizare politica Securitate colectiva internationala

Prima parte a secolului XIX apartine, fara indoiala, lui Napoleon, care, sub imperiul ideilor Revolutiei franceze, urmarea de fapt (prin cuceriri si anexiuni) unificarea Europei, construirea unei Europe politice si economice. Si chiar a reusit ca, in perioada sa maxima, Imperiul napoleonian sa cuprinda aproape intreaga Europa. Unitatea europeana a devenit, in acest context, o unitate impotriva sistemului napoleonian. Argumentandu-si campaniile, Napoleon marturisea: ,,Unul dintre marile mele ganduri a fost concentrarea popoarelor, aceleasi din punct de vedere geografic, faramitate de politica si de revolutii. Am vrut sa fac din ele un corp de natiuni. Ar fi fost inceputul, iar sfarsitul ar fi fost reuniunea acestor corpuri nationale intr-un corp universal, Asociatiunea Europeana In aceasta situatie s-ar fi gasit cele mai multe sanse de a introduce peste tot o unitate de coduri, de principii, de opinii, de sentimente, de vederi, de interese. Un cod european, o curte de casatie europeana, o moneda unica, aceleasi legi, toate raurile navigabile pentru toti, sfarsitul razboaielor, pacea lumii. Fiecare sa se simta pretutindeni ca la el acasa. Atunci, poate, ar fi fost permis sa visam la marea familie europeana."

Esecul sistemului napoleonian a dus la crearea Directoratului european. Odata cu Congresul de la Viena (septembrie 1814-iunie 1815) incepe reconstructia politica a Europei, sub tutela celor patru mari puteri - Anglia, Austria, Prusia si Rusia, care au decis sa se puna de acord asupra unor modalitati de garantare a mentinerii pacii. Aceste patru mari puteri se vor reuni mai tarziu in Cvadrupla Alianta - instrument de aparare a suveranilor legitimi impotriva oricaror forme de "subversiune" .

Congresul de la Viena a dat expresie uneia dintre teoriile cele mai importante care au luat nastere in Europa - aceea a balantei sau echilibrului puterilor, care a permis, in anumite situatii, evitarea unor conflicte si care a contribuit la realizarea unei apropieri intre popoarele continentului, ducand in final, la desavarsirea procesului sau de integrare.

Echilibrul puterilor presupune ca nici un stat sau grup de state sa nu poata domina continentul, iar, cand un stat devine prea puternic, celelalte se coalizeaza pentru a bloca ambitiile de mare putere ale acelui stat.[17]

Fondata pe sentimentul solidaritatii dintre state si pe dorinta acestora de a actiona impreuna atunci cand un stat ar incerca sa-si impuna unilateral vointa sau sa incalce independenta unei alte tari, teoria echilibrului puterilor a functionat atat in situatie de razboi sau de iminenta a acestuia (impotriva tendintelor hegemonice ale Imperiului Habsburgic, ale lui Carol al V-lea, Filip al II-lea, Ludovic al XIV-lea si mai ales impotriva lui Napoleon I), cat si in scop preventiv, rolul ei fiind tocmai acela de a impiedica, de a preintampina incercarile unor state de tulburare a pacii.

Sistemul de aliante cunoscut sub numele de "Concertul european", reprezentand reuniuni ale statelor mari pentru rezolvarea unor crize internationale prin care acestea impun celorlalte respectarea unor dispozitii la care acestea din urma nu au colaborat sau au refuzat sa colaboreze, constituie si el o manifestare a echilibrului european. Convocate pentru a gasi solutii la marile probleme cu care se confrunta continentul, aceste reuniuni au reusit sa consacre o serie de reguli juridice in numeroase domenii de interes comun, punand bazele unui drept public international, pe care se vor intemeia in viitor relatiile dintre state.

Desi a contribuit la pastrarea ordinii internationale prin limitarea conflictelor, acest sistem nu a putut evita marile catastrofe ale secolului XX. Ideea "echilibrului" bine inteleasa, in sensul ca nici un stat sau putere nu poate sa aspire la hegemonism pe continent in dauna tuturor celorlalte, trebuie sa stea la baza constructiei europene si in viitor, insa ea trebuie sa fie dublata si de alte elemente care sa permita coagularea unitatii.

Divizarea politica a Europei secolului XIX a facut ca in aceasta perioada conceptia despre unitatea europeana sa se identifice cu aceea de securitate colectiva internationala.

3.2. Idei si proiecte de organizare europeana

Secolul XIX se caracterizeaza, in acelasi timp, printr-o comunitate de viata culturala, artistica, stiintifica, tehnica, stimulata de ideile Revolutiei franceze si favorizata de dezvoltarea mijloacelor de comunicare, informare si raspandire a cunostintelor.

La nivel doctrinar, mai multe idei cu privire la unitatea europeana se manifesta in aceasta perioada, majoritatea propuneri federaliste, care au ramas insa la stadiul ideatic.

Astfel, contele de Saint-Simon, filosof si economist francez, in "Despre reorganizarea societatii europene sau despre necesitatea si mijloacele de a reuni popoarele Europei intr-un singur corp politic, pastrand fiecaruia independenta sa nationala" propune o structura a Europei care sa constea in existenta unui rege si a unui parlament compus din doua camere, investit in principal cu sarcini comune de natura economica (iata o prefigurare a fundamentelor Comunitatilor Europene). Saint - Simon, ale carui scrieri reformatoare nu fusesera inca publicate, a dezaprobat explicit politica expansionista a lui Napoleon, nefiind de acord cu mitul "imperiului universal" si respingand ideea unei Europe organizate sub hegemonia unei puteri. Noua Europa, constituita sub forma unei confederatii europene, urma sa fie fondata pe principiul parlamentarismului si sa aiba ca nucleu o uniune intre Franta si Anglia. Avantajul acestei uniuni va fi considerabil mai ales pentru Europa, deoarece "Daca Franta si Anglia continua sa fie rivale, rivalitatile lor vor naste cele mai mari conflicte pentru ele si pentru Europa; daca ele isi unesc interesele, cum ar fi principiile politice prin asemanarea guvernelor lor, ele vor fi linistite si multumite, si Europa va putea sa spere la pace" . Aceasta uniune urma sa fie deschisa participarii si a altor state europene, in primul rand Germaniei, care prin populatia pe care o are, prin pozitia centrala pe care o ocupa, este destinata sa joace un rol de prim rang in Europa. Participarea Germaniei este insa conditionata de realizarea unitatii acesteia si de adoptarea unui sistem parlamentar.

Proiectul lui Saint-Simon, destinat diplomatilor reuniti cu ocazia Congresului de la Viena, nu a exercitat nici o influenta asupra deciziilor Congresului. Marile puteri ale vremii au impus o alta viziune asupra Europei, fondata pe dorinta de a restabili autoritatea dinastiilor si pe principiul echilibrului intre marile puteri europene

In 1821, Joseph de Maestre, in lucrarea sa "Soirées de Sanct Petersburg", vorbeste despre infiintarea unei Societati a Natiunilor. El introduce catolicismul ca principiu pentru unitatea Europei, care sa inlocuiasca astfel echilibrul puterilor, considerand ca principala bogatie a Europei este comunitatea de credinta si ca pericolele externe, venite din afara Europei, precum democratia si iacobinismul amenintau unitatea acesteia. Unitatea crestina era insa, in primul rand, o unitate catolica si mai putin ortodoxa sau protestanta.

Pe de alta parte, miscarile revolutionare de la mijlocul secolului XIX sustineau si ele ideea unei federatii europene, formata ca o "tanara Europa" aparuta in urma prabusirii tronurilor, idee a carei paternitate ii este atribuita revolutionarului italian Mazzinii (considerat un "pionier al federatiei europene") si care a fost sustinuta si de catre fruntasii Revolutiei pasoptiste din Tarile Romane.

Plan de miscare europeana "Statele Unite ale Europei"

Infrangerea revolutiilor de la 1848 a facut ca aceste idei sa nu se poata concretiza. Ele nu dispar insa, ci sunt sustinute in continuare de numerosi scriitori, jurnalisti, filosofi si politicieni (Victor Hugo, Nietzsche, Hegel, Napoleon al II-lea, etc).

Spre mijlocul secolului XIX, ideea europeana, care a fost multa vreme apanajul unor ganditori izolati, prea putin numerosi si prea putin influenti, suscita un interes suficient de larg pentru a da nastere unui plan de miscare europeana.

Ideea europeana renaste spre sfarsitul anilor 1860, cu ocazia congreselor de pace organizate la Geneva, Berna si Lausane si se institutionalizeaza odata cu infiintarea Ligii pentru pace si libertate si cu crearea revistei Statele Unite ale Europei, ale carei baze au fost puse de Victor Hugo si Garibaldi, si care va fi editata, cu scurte intreruperi, intre 1867-1939. Pe baza ideilor sale, Congresul de Stiinte Politice care a avut loc la Paris in anul 1900 propune proiectul cu titlul "Statele Unite Europene".

Cu ocazia Congresului pacifist de la Paris din 1849, Victor Hugo lanseaza pentru prima data expresia "Statele Unite ale Europei" in celebrul sau discurs indreptat impotriva razboiului: " Va veni o zi cand armele vor cadea din maini si bombele tunurilor vor fi inlocuite cu cuvantul si cu dreptul de vot universal al popoarelor . va veni o zi cand tunurile nu se vor mai vedea decat prin muzee, si lumea se va mira ca au fost vreodata cu putinta Si va veni ziua cand vom vedea doua grupari uriasi: Statele Unite ale Europei si Statele Unite ale Americii dandu-si mana prieteneasca peste ocean () Va veni o zi in care voi, francezi, rusi, italieni, englezi, germani, voi, toate natiunile continentului, fara sa va pierdeti calitatile distincte si glorioasa voastra individualitate, veti fonda impreuna o unitate superioara si veti constitui fraternitatea europeana .

In a doua jumatate a secolului XIX, ideea de unitate europeana nu mai este inconjurata de acelasi optimism ca inainte de 1948. Daca din punct de vedere politic aceasta perioada este marcata de realizarea aspiratiilor nationale ale statelor europene, din punct de vedere ideologic sunt tot mai multe voci care, aratand pericolul pe care il reprezinta statul national, preconizeaza o organizare federala pe noi baze.

Astfel, Joseph Proudhon, in lucrarea sa "Principiu federativ" (1863), pledeaza in favoarea inlocuirii statului centralizat si organizat ierarhic, cu entitati politice de mici dimensiuni, asociate pentru a-si asigura securitatea si progresul lor economic, prin intermediul contractelor liber stabilite. Principiul sau federalist porneste de la ideea eliminarii totale a interventiei statului in economie.

Ultimele decenii ale secolului se caracterizeaza prin relansarea dezbaterilor pe marginea proiectului european, in special in paginile revistelor de drept, polarizarea ideilor si proiectelor europene intre federatie (sustinuta, spre exemplu de juristul britanic J. Lorimer, profesor la Universitatea din Edimbourg) si confederatie (sustinuta, printre altii, de profesorul si juristul elvetian J. Caspar Bluntschli, care in lucrarea sa "Organizarea unei societati a statelor europene"(1878), vorbea despre crearea unei "comunitati europene cu o structura flexibila").

Cu toate ca ideea europeana incepe sa sensibilizeze tot mai multe cercuri politice, economice, sociale, in continuare proiectele concrete de organizare europeana sunt facute de catre personalitati solitare sau de catre grupuri restranse.

Cresterea nationalismului, spre sfarsitul secolului XIX, este ingrijoratoare si mediile intelectuale europene incearca sa gaseasca solutii pentru iesirea dintr-o criza din ce in ce mai previzibila. De la Friederich Nietzsche, care considera nationalismul o boala a spiritului european care intarzie unificarea europeana, la Ernest Renan, care respinge fundamentarea natiunii pe comunitatea de origine, rasa sau limba, la Paul de Constant, pentru care viitorul statelor europene nu poate exista decat in cadrul unitatii continentului, doar o Europa unita putand sa apere pacea si sa excluda razboiul ca mod de rezolvare a problemelor internationale, la Victor Hugo, toti au militat pentru pace si unitate europeana. Aceasta miscare a ramas insa cantonata la nivelul idealistilor, a oamenilor de cultura, nereusind sa influenteze decisiv nici politica guvernamentala a statelor europene si nici sa primeasca un larg sprijin popular.

In aceeasi perioada, un actor important i-si face loc pe scena europeana : Rusia. Aceasta, sub impactul reformelor si al industrializarii, se modernizeaza, inregistreaza o crestere considerabila a puterii sale militare si a rolului in relatiile internationale, fiind tot mai aproape de dezideratul pe care si-l fixase - acela de a juca un rol important in viitoarea Europa. Mai departe de hotarele Europei, ascensiunea Statelor Unite ale Americii, ridica si ea problema unirii fortelor europene intr-o structura federala capabila sa faca fata acestei concurente.

Din nefericire, sfarsitul secolului XIX si inceputul secolului XX se caracterizeaza, la nivel european, prin renuntarea la proiectele de tip federativ si intarirea centralismului, a nationalismului. Cresc rivalitatile intre statele europene pentru dobandirea unui rol cat mai important in arhitectura continentala si pentru extinderea dominatiei coloniale, si, in acest context, se declanseaza o adevarata cursa a inarmarilor si se constituie blocuri militare opuse, care, in loc sa uneasca Europa, o scindeaza, avand ca rezultat nefast stricarea echilibrului mentinut timp de un secol si declansarea primului razboi mondial, ale carui efecte au depasit si cele mai pesimiste previziuni.