Consideratii teoretico-metodologice

Consideratii teoretico-metodologice

In secolul XIX, cultura romaneasca a stat sub semnul modernitatii. Inscriindu-se in acest trend general, cercetarea istorica a cunoscut evolutii remarcabile, in deplina armonie cu transformarile, care defineau domeniul la nivelul Europei apusene. In noul context, istoriografia romaneasca moderna a fost pregatita sa inregistreze importante achizitii in plan stiintific. O etapa importanta a acestui proces deosebit de complex coincide, sub aspect cronologic, cu prima jumatate a veacului XIX. Fara a constitui inca o "breasla" propriu-zisa, din cauza numarului mic al celor care se ocupau de investigarea trecutului, "istoricii" perioadei au fost preocupati mai mult de editarea marturiilor privind istoria romanilor. Tot lor li se datora si publicarea primelor sinteze, care prezentau istoria romanilor ca un tot unitar si coerent, depasind abordarile limitate ale perioadei anterioare . Ei au fost martorii evenimentelor majore ale istoriei moderne romanesti, care au condus, treptat, spre constituirea statului national. Din perspectiva lor, demersul istoric trebuia asumat ca o misiune nobila, care contribuia decisiv la afirmarea idealului national. Nu de putine ori, discursul lor capata nuante patetice, in care tonul elegiac alterneaza cu interogatia retorica si apelul la divinitate, identificata drept salvatoare in situatii critice. Atunci cand se referea la momentele de maretie ale trecutului, discursul devenea mesianic, iar cel chemat sa scrie istoria dobandea atributul de invatator al natiei sale. Desi, sub aspect stiintific, aceste prime sinteze de istorie nu prezentau nicio metoda bine argumentata si nici nu se raportau la vreun sistem filosofic, totusi ele impresionau prin frumusetea discursului si prin inalta traire a autorului.

Mihail Kogalniceanu s-a afirmat drept cel mai important reprezentant al istoriografiei romanesti din prima jumatate a veacului XIX. Scurta perioada in care a studiat la Berlin (1835-1838) i-a deschis perspective generoase asupra cercetarilor istorice. Intalnirea cu profesorii berlinezi a contribuit decisiv la formarea lui ca istoric. Metoda critica in cercetarea materialului documentar a preluat-o de la Leopold Ranke, cel care, in cadrul unui seminar devenit celebru, isi initia discipolii in tainele examinarii si interpretarii izvoarelor de arhiva . Metoda critica si utilizarea ei in investigarea trecutului au reprezentat un prim pas spre profesionalizarea domeniului. Teoretizata, mai intai, de catre Barthold Niebuhr si aplicata cu consecventa de Leopold Ranke, noua metodologie oferea, pentru prima data, un model de organizare a cercetarii istorice . Desi nu oferea un element de noutate , totusi, celui din urma i se recunostea meritul de a fi creat o disciplina istorica independenta, utilizand tehnici stiintifice pentru reconstituirea vietii, care "pulsa" in sursele documentare. Dupa o atenta analiza a operei lui Ranke, au fost identificate patru principii, devenite adevarate canoane ale stiintei istorice moderne. Ele se axau pe obiectivitate adevarului istoric, primatul faptelor asupra conceptelor, unicitatea evenimentelor istorice si locul central ocupat de politica . Kogalniceanu a fost primul, dintr-o intreaga pleiada de istorici romani, care a aplicat in cercetarea trecutului principiile expuse de Ranke. El a acordat atentia cuvenita surselor documentare. Activitatea de editor al documenlor o demonstreaza cu prisosinta . Prezentarea impartiala a trecutului a devenit un scop in sine in opera lui Kogalniceanu. A preluat din discursul rankean conceptia potrivit careia misiunea istoricului era aceea de a prezenta adevarul si de a fi impartial in evocarea faptelor trecutului. Doar istoria - considera Kogalniceanu - putea sa confirme sau, dimpotriva, sa infirme corectitudinea unor decizii, care au determinat ulterior un anumit curs al evenimentelor . La fel ca si Leopold Ranke, istoricul iesean a fost interesat, in primul rand, de istoria nationala, insa nu a neglijat nici contextul mai larg al istoriei universale . In conceptia lui, istoria romaneasca nu putea fi inteleasa decat ca parte a unui intreg, amintind de un concept (das Ganze) des intalnit in discursul rankean. Istoria, in acceptiunea celor doi carturari, era asociata cu ideea de carte, ce sugera nobila si antica ei calitate de magistra vitae. Ambii au incercat sa inteleaga "sufletul poporului", perceput in scrierile lui Kogalniceanu ca sursa a tuturor momentelor marete din istorie, sau a caracterului extraordinar al unor personaje istorice, in opera lui Ranke . Scrierile celor doi istorici au pregatit "terenul" pentru discursul etnopsihologic. Sub influenta ideilor romantismului, Leopold Ranke si Mihail Kogalniceanu au fost atasati de ideea de traditie si evolutie graduala. Ultimul nu a ezitat sa evidentieze si aspectele pozitive ale unor asemenea evenimente, care, mai presus de orice, promiteau "slobozenia" popoarelor . Intreaga activitate desfasurata de Kogalniceanu, de-a lungul intregii sale vieti, demonstreaza ca a aplicat intocmai principiul rankean ce afirma legatura stransa dintre istorie si politica. Nici Ranke insusi nu a reusit sa-l respecte intrutotul. El nu s-a implicat in viata politica, iar unii au pus aceasta pe seama lipsei spiritului polemic. Renumitul istoric de la Berlin, un veritabil intemeietor de scoala, i-a oferit tanarului Kogalniceanu cateva sugestii importante pentru viitor. Nu a fost singurul. Alaturi de Ranke, Eduard Gans si Karl Friedrich von Savigny au contribuit, in cazul viitorului istoric, la conturarea unei perspective proprii asupra discursului istoric. Conceptia lui Savigny, un reprezentant exponential al scolii istorice a dreptului, privind evolutiile din planul legislatiei s-a apropiat foarte mult de formatia lui Kogalniceanu. Savigny a folosit metoda critica in demersul sau istoric si a dus-o la perfectiune. De la romantici, el a preluat ideea dezvoltarii organice a sistemului legislativ in stransa legatura cu specificul national si cu spiritul poporului (Volkgeist). El considera ca legea nu trebuie perceputa ca un factor distinct, separat al evolutiei unui stat. Dimpotriva, ea era parte integranta a unui tot organic, in contextul caruia trebuia inteleasa. Alaturi de obiceiuri, limba vorbita, sau de traditie, legea reprezenta o determinanta a dezvoltarii organice a unui intreg . Aflat, intre anii 1835-1838, la Berlin, Kogalniceanu nu putea fi strain de monumentala carte a lui Georg Gottfried Gervinus, referitoare la principiile istoriei, publicata in 1837 , care propunea o meditatie asupra definirii istoriei ca arta sau ca stiinta . Fara a mai prelua controversa privind natura domeniului, Kogalniceanu considera ca istoria reprezinta o stiinta inalta . Din perspectiva lui, se putea discuta deja despre o stiinta a istoriei, care "niciodata n-a avut importanta si universalitatea de care se bucura astazi" . Spre deosebire de Gervinus, care isi exprima vizibil preferintele pentru aspectele lumii contemporane, Kogalniceanu s-a limitat doar la a constata ca o abordare obiectiva a istoriei contemporane ramanea destul de dificila . Sub influenta lui Johannes von Mller , el a incercat o reconsiderare a trecutului, care nu trebuia sa mai fie perceput drept unul rau si barbar , exemplele luminoase nelipsind din istoria romanilor. Ele erau chemate sa redea adevarata maretie unui trecut, care trebuia sa furnizeze contemporanilor modele de comportament.

Drumul deschis de Mihail Kogalniceanu a fost continuat cu succes si in a doua parte a veacului XIX, de catre tot mai multi tineri dornici de cunoastere. A. D. Xenopol era unul dintre acestia. Activitatea istoricul iesean a reprezentat o etapa determinanta in modernizarea scrisului istoric romanesc. Aflat inca sub influenta romantismului tarziu, Xenopol ramane un reper esential in istoriografia romaneasca. Situat la confluenta dintre spiritul romantic si primele manifestari criticiste ale sfarsitului secolului XIX, el a contribuit decisiv la "profesionalizarea" domeniului[24]. Xenopol nu numai ca a realizat una dintre cele mai complete sinteze de istorie romaneasca de pana atunci, care prezenta evolutiile fiecarei perioade istorice, din antichitate si pana la 1859 , ci a fost preocupat de probleme mai complexe, care priveau natura si metodele specifice stiintei istorice. Spre deosebire de Kogalniceanu, Xenopol nu a intalnit vreun profesor preferat, care sa-i influenteze in mod evident gandirea. El a asimilat si a valorificat, intr-o maniera specifica, toate sugestiile oferite de mediul stiintific german, in perioada studiilor efectuate la Universitatea din Berlin . Dintotdeauna, Xenopol a privit istoria ca pe o stiinta complexa, care presupunea abordari interdisciplinare . "Stiinta" interpretarii critice a izvoarelor scrise a dobandit-o de la Leopold Ranke, o autoritate recunoscuta in domeniu. Spiritul xenopolian, mereu dornic de cunoastere, a fost fascinat de multitudinea sugestiilor oferite de istoriografia germana in epoca. In primul rand, nu i-au fost straine teoretizarile lui Johann Gustav Droysen, referitoare la succesiunea evenimentelor istorice. Anticipand teoria cauzalitatii in succesiune de mai tarziu, Xenopol, in primele sale studii teoretice, considera ca "istoria prezinta un sir de fapte legate mai bine sau mai rau, care se desfasoara in tablouri succesive si cadre variate." . In viziunea lui Droysen exista o continuitate si o complementaritate intre diferitele evenimente ale istoriei sau, dupa cum afirma el, "es ist eine Kontinuitt, in der jedes Frhere sich erweitert und ergnz durch das Sptere"[29]. La fel de cunoscuta trebuie sa-i fi fost si conceptia istoricului german privind descoperirea si utilizarea corecta a materialului istoric. El stabilea etapele cercetarii istorice, incepand cu arta cautarii documentelor, urmata apoi de critica si interpretarea lor de catre istoric. Aceste etape distincte erau, in final, valorificate prin intermediul expunerii (care intra, in viziunea lui Droysen, in domeniul scrisului istoric)[30]. Tanarul Xenopol a fost definitiv castigat de discursul etnopsihologic, promovat in a doua jumatate a veacului XIX de M. Lazarus si H. Steinthal. A fost interesat de noua directie si a dorit sa familiarizeze publicul din tara cu noile teorii. In acest scop, el ii comunica lui Iacob Negruzzi despre intentia de a traduce cateva studii publicate de cei doi in prestigioasa "Zeitschrift fr Vlkerpsychologie", traducerile urmand sa apara ulterior in paginile "Convorbirilor literare" de la Iasi[31]. Initiativa nu s-a concretizat imediat, insa "spiritul poporului" a fost un element mereu prezent in opera xenopoliana, fara a nega nici rolul important jucat de elite in devenirea istorica . Xenopol nu a acceptat intocmai conceptia lui Wilhelm Wundt, conform careia accentul trebuia sa cada pe dezvoltarea si evolutia maselor, in opozitie cu "individualismul epocii moderne" . Cu acelasi spirit critic, el a abordat si teoriile expuse de Wilhelm Windelband sau Heinrich Rickert. Primul a observat ca adeptii pozitivismului reduceau filosofia la a fi "paznicul metodelor pozitiviste" din demersul stiintific. Analizand sistemul stiintelor, in raport cu teoriile adevarului psihologic si relativist (incluzand aici si noul istorism), a descoperit ca istoria, ca si filosofia, avea nevoie de o noua structura axiologica, ce i-ar fi permis atingerea adevarului absolut. Plecand de la abordarea kantiana a fenomenului, ca de altfel si Wilhelm Dilthey , a cautat in istoriografie categorii similare celor gandite de Kant si le-a gasit in notiunea de valoare. A reusit sa clarifice pozitia istoricului in raport cu stiinta. Astfel, a ajuns la concluzia ca realitatea confruntata cu fiinta umana a putut fi studiata in doua moduri: printr-o abordare nomotetica, vizand o intelegere generala, tipica pentru stiintele naturii (Naturwissenschaften) si prin abordarea ideografica, urmarind sa inteleaga unicitatea, cazul individual (tipica pentru asa-numitele stiinte ale spiritului, Geistwissenschaften). In viziunea istoricului german, abordarea ideografica presupunea totusi si o raportare la perspectiva nomotetica, dar ca un instrument auxiliar, fara a i se acorda o pondere prea mare. Disputa nu s-a oprit doar la aceste teoretizari. Ea a continuat, dincolo de limitele cronologice ale veacului XIX, oferind mereu noi sugestii in abordarea discursului istoric . Demersul lui Heinrich Rickert s-a apropiat foarte mult de sistemul gandit de Windelband, insa a fost unul mult mai bine sistematizat. Rickert a observat ca unele diferente dintre stiintele naturale si cele ale spiritului sub forma deosebirilor dintre gandirea generalizatoare si cea a individualului sau gandirea bazata pe valoare, respectiv nonvaloare. Istoria devenea, in viziunea lui Rickert, o stiinta a individualului, care opera cu conceptul de valoare. Mai mult decat atat, Rickert considera ca realitatea insasi, vazuta ca intreg, nu este altceva decat istorie, iar stiintele naturii sunt o retea de generalizari si formule, alcatuite de intelectul uman, in ultima instanta, o constructie arbitrara, necorespunzand nici unei realitati. Ea fost interpretata ca un "contraatac final la adresa pozitivismului" . A. D. Xenopol a cunoscut teoriile celor doi ganditori germani, le-a aprofundat si le-a descoperit punctele nevralgice. O prima controversa pleca de la atribuirea rolului de element organizator conceptului de valoare pentru stiintele de succesiune, similar conceptului de lege, in stiintele de repetitie. Citandu-i pe Windelband si Rickert, istoricul iesean prezenta intregul mecanism care demonstra ca, bazandu-se pe conceptul de valoare, nu se putea concluziona decat ca "morala" devenea, in noul context, fundamentul stiintei istorice . Xenopol considera insa ca acest element al valorii, necesar organizarii stiintei istorice, era total impropriu pentru a indeplini acest rol, iar motivele care il determinau sa respinga aceasta teorie ne-au ramas si ele explicate pe larg. Notiunea de valoare, care trebuia sa serveasca la trierea faptelor, la alegerea celor demne de a fi cunoscute si inlaturarea celor care nu prezentau importanta, nu putea fi particulara istoriei. Ea era comuna tuturor stiintelor, deoarece stiintele naturale nu puteau nici ele sa-si extinda investigatiile asupra a tot ce cuprinde natura spiritului si o triere a faptelor demne de a fi cunoscute se impunea in zona lor, tot la fel ca si in sfera istoriei . Legea nu putea face astfel de selectii, ea nu putea decide importanta unor fapte in raport cu altele . Din aceste considerente, valoarea, folosita ca un criteriu pentru a clasifica importanta faptelor, nu putea fi conceputa ca o notiune morala si ca un element specific istoriei umane . Diferenta pe care istoricii germani mai sus amintiti o faceau intre stiintele individualului (istorice) si cele ale generalului (ale legilor), considera Xenopol, nu se impaca, sub nicio forma, cu imixtiunea notiunii de valoare in aceste discipline. Valoare era in mod incontestabil o notiune de care se cuvenea "sa te feresti" pentru a salva adevarul si, prin urmare, aceasta notiune nu mai era deloc caracteristica istoriei , deoarece ea era comuna tuturor stiintelor, care se raporteaza la faptele spiritului uman. Respingand notiunea de valoare, propusa de Rickert, Xenopol demonstra, argumentat, ca, in cazul istoriei, cea mai potrivita era notiunea de serie. Istoricul iesean a observat existenta unor cadre generale in care sa poata fi cuprinse faptele succesive de tot felul, inclusiv cele de istorie. Aceste cadre generale au fost denumite serii istorice, cele in care se inlantuie faptele individuale ale dezvoltarii. In viziunea xenopoliana, seria nu apartinea exclusiv dezvoltarii umane, la fel ca notiunea de valoare, ci ea se regasea in intregul domeniu al succesiunii . Plecand de la astfel de consideratii, Xenopol prezenta deosebirile dintre seria istorica si legea care guverna fenomenele de repetitie. Mai mult decat atat, el integra seria dezvoltarilor organice ale istoriei, ea regasindu-se in tot cursul evolutiei . El a adoptat o pozitie critica si in raport cu metoda propusa de Karl Lamprecht. Acesta considera ca principala greseala in cercetarea istorica de pana atunci consta in "cautarea directa" a singularului . Aceasta conducea la o intuitie in sens mistic, la crize de opinie si la licariri nesigure ale rezultatelor . Interesul istoricilor trebuia canalizat spre mase, care detineau rolul principal pe scena istoriei. Stiinta, opina el, spre deosebire de istorie, nu avea nevoie de semnatura individuala . Dificil de incadrat intr-un curent sau directie istoriografica, A. D. Xenopol a initiat un dialog fructuos pentru dezvoltarea stiintei istorice cu istorici renumiti din Europa si, mai ales, cu cei din spatiul german. Demersul lui a fost continuat de reprezentantii scolii critice, Nicolae Iorga, Ioan Bogdan si Dimitrie Onciul.

Reprezentand prima generatie de istorici cu specializari stricte in domeniu, "triada critica" a valorificat din plin sugestiile oferite de scoala germana de istorie. Cu toate acestea, Dimitrie Onciul si Ioan Bogdan, mai atasati de valorile civilizatiei austriece , au fost influentati de teoriile prezentate de istoricii austrieci. Ei s-au regasit in sistemul expus de Ottokar Lorenz, care ordona discursul istoric dupa riguroase canoane cronologice. Si tot ei au considerat ca teoria generationista gandita de istoricul austriac era perfect aplicabila istoriei romanilor. Desi o asemenea impartire parea oarecum fortata, totusi nu poate fi omis faptul ca aceasta metoda a reprezentat un element de noutate pentru istoriografia romaneasca. Activitatea celor doi istorici s-a orientat, in special, spre cercetarea de arhiva. Pe baza documentelor descoperite in arhivele germane, austriece si rusesti, cei doi istorici au reusit sa clarifice unele momente controversate ale istoriei Evului Mediu timpuriu in spatiul romanesc.

Nicolae Iorga, desi a ramas reprezentantul exponential al scolii critice, s-a dovedit o personalitate distincta pentru istoriografia romaneasca din toate timpurile. A lasat o opera impresionanta , care, intre altele, tradeaza influenta exercitata de scoala germana de istorie. La sfarsitul veacului XIX, istoriografia germana se afla ea insasi intr-un moment de criza. Schimbul de generatii propunea noi perspective asupra cercetarii istorice. Marcata de "disputa pentru metoda" (Methodenstreit), perioada oferea o imagine de ansamblu asupra evolutiei istoriografiei germane. Universitatea din Berlin ramanea credincioasa spiritului marelui disparut, Leopold von Ranke, si metodei critice, in timp ce la Leipzig, Karl Lamprecht propunea o noua directie, care viza istoria totala. Iorga a avut sansa de a frecventa ambele centre universitare si de a cunoaste cele doua perspective asupra abordarii istorice. In spirit rankean, el insista asupra obiectivitatii istoricului, a carui munca presupunea prezentarea adevarului inainte de toate . Sub impactul "vechii directii" , el prelua si teoria evolutiei organice in istorie. Ea propunea dezvoltarea societatii asemenea unui organism viu si admitea dezvoltarea numai in sensul unui evolutionism gradual, in acord cu natura sa intima . Impunandu-se ca o constanta in cultura romana, viziunea organica este prezenta si in teoretizarile lui Iorga, care considera ca, in istorie, "toate lucrurile apar organic" . Curentele de factura organica presupuneau o valorificare permanenta a traditiei si a individualitatii "sufletului poporului". Un bun cunoscator al mediului istoriografic german, Iorga nu putea ramane insensibil la sugestiile etnopsihologiei. Ravnind la statutul de disciplina autonoma, ea deschidea largi orizonturi pentru intelegerea "curentelor celor mari de civilizatie" . Din perspectiva unor asemenea teoretizari, Iorga identifica momentele determinante ale evolutiei romanilor ca popor, a carui destin s-a modificat din cauza elementului alogen . Istoricul roman a folosit aceasta permanenta sondare a vietii poporului ca o metoda, care completa sau suplinea informatia oferita de documentul scris. Traditia populara era cea care pastra vii marturiile trecutului istoric . Iorga a fost adeptul istoriei integratoare, in sensul ca "orice istorie nationala este inconjurata si strabatuta de orice alta dezvoltare istorica" . Aceasta viziune se repeta si in cazul istoriei universale, care i se infatisa asemenea unui organism care traia prin el insusi, iar o simpla colectie de istorii nationale separate nu putea reprezenta in nici un caz istoria universala . In conceptia lui, istoria era un "tot", traducand intocmai formula lui Ranke, das Ganze. Pentru Iorga, istoria nationala nu se afirma izolat ci interfereaza cu alte deveniri istorice , iar cercetarea ei presupunea asemenea abordari exhaustive. Perspectiva devenea una foarte generoasa, tradandu-l pe Iorga drept un istoric al marilor cuprinderi . La fel ca Ioan Bogdan si Dimitrie Onciul, Iorga a fost un asiduu cercetator al arhivelor. A calatorit in aproape intreaga Europa in cautarea pretioaselor documente inedite, pe baza carora si-a elaborat opera istorica. A cautat in special acele izvoare care clarificau momentele controversate ale istoriei romanilor, insa nu le-a neglijat nici pe cele referitoare la istoria universala, care confereau temei viziunii integratoare asupra istoriei. Iorga nu a omis nici sugestiile oferite de "noua directie". Desi nu s-a considerat niciodata un lamprechtian , totusi a gasit unele puncte de convergenta cu fostul lui profesor de la Leipzig. Sistemul teoretizat de Lamprecht i se parea numai o conceptie valoroasa, care provoca vii dispute si deschidea noi directii de cercetare, insa ii critica severitatea dogmatica. In opinia lui Iorga, istoricul german reconstituia anumite faze de tipism in dezvoltarea omenirii, care mai degraba erau specifice psihologiei, in sensul cel mai vast, decat studiului istoric. El ramanea totusi unul dintre cei mai minunati povestitori si creatori de tipuri istorice de pana atunci . Lamprecht propunea o noua metoda de investigare a trecutului. Opera istoricului de la Leipzig a reprezentat un atac frontal asupra unor premise metodologice, care au ghidat consolidarea stiintei istorice din universitatile germane, in perioadele anterioare. Prima dintre ele considera statul, cu originile si organismele sale, sau cu propria dezvoltare, obiectul de studiu caracteristic istoriei. Cea de-a doua transforma arena actiunilor politice intr-un domeniu al moralei, unde oamenii se bucurau de libertatea de a alege. In final, a treia perspectiva ii permitea istoricului sa se bucure de posibilitatea cunoasterii acestui domeniu prin intermediul exercitiilor hermeneutice si a intuitiei simpatetice. Procesul care facea posibila intelegerea (Einverstehen) presupunea o implicare limitata in experienta actorilor diferitelor perioade istorice. Cele trei coordonate tradau o viziune care sugera posibile influente rankeene. Lamprecht a dorit sa propuna o alternativa la sistemul gandit de Ranke, care, dupa moarte, a devenit un simbol al profesionalizarii istoriei academice germane. Viziunea lamprechtiana aseza in centrul demersului istoric experienta umana, perspectiva din care istoria inceta sa mai fie una exclusiv etatista. Interesul era extins asupra istoriei artei, economiei, literaturii, anticipand discursul istoriografic din secolul al XX-lea, axat pe sondarea mentalului colectiv. Lamprecht a dorit sa transforme Kulturgeschichte intr-o Totalgeschichte, care sa prezinte stilul de viata, cu maniere, cu gusturile in materie de moda, perceptia asupra familiei, copiilor in diferitele epoci istorice . El considera ca istoria omenirii nu trebuie inteleasa prin prisma individualului, ci, mai degraba, in termenii unei mari entitati colective. Modelul clasic al individual-rationalului trebuia inlocuit cu unitatile colective definite in termenii culturii . Iorga s-a plasat pe o pozitie mult mai moderata. Conceptia lui a pastrat un delicat echilibru intre rolul maselor si al personalitatilor in devenirea istorica, care amintea mai degraba de teoretizarile lui Ranke. Istoricul roman considera ca pentru a exista si a progresa, orice natiune avea nevoie de eroii sai exceptionali, personalitatile care sa o calauzeasca . Desi nu i-a impartasit sistemul metodologic propus, Iorga a fost adeptul conceptului lamprechtian tradus prin Totalgeschichte. Intreaga opera a lui Iorga este o reflectare a acestui concept. El nu s-a limitat doar la prezentarea faptelor si intamplarilor, ci a urmarit sa prezinte viata umana sub toate aspectele ei. A abordat probleme de istorie culturala, economica, sociala, politica.

Dupa Iorga, doar Vasile Parvan a mai fost atat de puternic atasat de valorile scolii istorice germane. Apartinand sub aspect cronologic mai degraba secolului XX, Parvan s-a regasit in plan conceptual in teoretizarile istoricilor veacului anterior. Ca teoretician al istoriei, Parvan nu a lasat o opera ampla, dar studiile dovedesc cu temei ca in epoca el a fost la curent cu dialogul, nu de putine ori polemic, intre vechea si noua scoala istorica germana. Elemente apartinand celor doua curente istoriografice se regasesc si in teoretizarile lui Parvan. Era adeptul evolutiei organice, conform careia abordarea istorica trebuie sa urmareasca nu fragmentul devenirii, care este un fenomen izolat, ci devenirea insasi, din care fenomenul era perceput ca un singur tact al ritmului etern[65]. Concluzia la aceste cugetari era exprimata in cel mai limpede sens rankean "pentru istorie nu exista fapte izolate ci numai deveniri organice"[66]. Istoricul se ocupa cu devenirea vietii omenesti atat in aspectele ei individuale, cat si in cele colective. La fel ca si Iorga sau Xenopol, Parvan a intuit necesitatea echilibrului intre mase si elite. Ideile filosofice apartinand lui W. Windelband, H. Rickert sau W. Dilthey il vor fi influentat. In spiritul primilor doi, Parvan considera ritmul (precum seria istorica la Xenopol) un concept cheie pe care se sprijina ideea de evolutie . Pentru istorie nu exista fapte izolate, ci numai deveniri organice . Istoricul distinge un ritm imitativ si unul constructiv, un ritm al traditiei si unul al inovatiei. Tot Parvan are in vedere si calitatile istoricului, care are nevoie de spirit critic in stare de continua veghe, de discernamant in cercetarea izvoarelor si de o adanca intelegere a vietii umane . El propune chiar o interesanta clasificare a celor aplecati asupra domeniului, in colectionari de izvoare, istorici si filosofi, dezvoltand ideea "istoricului total" . Din aceasta perspectiva, el se apropia sensibil de conceptul Totalgeschichte, consacrat de Karl Lamprecht. Pentru Parvan, Leopold von Ranke a fost istoricul reprezentativ al timpurilor moderne, un istoric total. Tot in sfera teoretizarilor, Mommsen pare sa-l fi influentat si el. Discipol postum, Parvan a adoptat pozitia magistrului in studiul antichitatii. Asemeni lui Droysen si Ranke, nici Mommsen nu accepta ideea, vehiculata in traditia scolii berlineze, prin care studiul perioadei antice devenea o anexa a filologiei clasice . Perspectiva va fi abordata de Parvan in studiile privind istoria romanilor. El ramane cunoscut, astfel, si in calitate de teoretician al istoriei. Inainte de Marele Razboi, Parvan a fost ultimul dintre istoricii romani ilustri cu studii temeinice in spatiul de limba germana. Gandirea sa istorica semnifica legatura intre teoriile veacului XIX si istoricii secolului urmator.

Metodele de lucru propuse de istoricii germani au influentat si alti eruditi romani care au avut preocupari in domeniu, fara a se consacra insa ca istorici. Metoda critica utilizata de Niebuhr si Ranke si-a gasit numerosi adepti in cadrul societatii culturale Junimea, infiintata la Iasi, la jumatatea veacului XIX. Ei au readus aceasta metoda pe taram filologic de unde fusese preluata si de cei doi istorici germani. Junimistii au folosit-o initial in critica fenomenului literar, a problemelor cu care se confrunta limba si literatura romana, in incercarea lor de a promova noi reguli de ortografie, opozabile exagerarilor latiniste. Istoria si-a facut ceva mai tarziu loc in preocuparile junimistilor, in mare parte datorita studiilor lui Xenopol. Cu toate acestea, membrii societatii iesene nu au fost straini de evolutiile istoriografiei germane. Evolutia istoriografiei romanesti din a doua jumatate a veacului XIX s-a situat la influenta cu metodele scolii germane. Istoricii perioadei au gasit in teoretizarile omologilor germani sugestii viabile pentru propriul demers istoriografic. Nu intamplator, este perioada afirmarii unor nume sonore ale istoriografiei romanesti, recunoscute in plan european.