DEZBATEREA ASUPRA VIITORULUI UNIUNII EUROPENE

DEZBATEREA ASUPRA VIITORULUI UNIUNII EUROPENE

1. Lansarea dezbaterii

La mai bine de o jumatate de secol de la lansarea sa, procesul de integrare europeana nu a atins inca forma sa finala. Geniul uneia dintre parintii sai fondatori, Jean Monnet, astepta ca timpul si institutiile create sa rezolve aceasta dilema: "Comunitatea pe care am creat-o nu reprezinta un scop in sine. Este un proces de schimbare. Este imposibil sa prevezi astazi deciziile care ar trebui luate intr-un nou context maine"[1].

Pe parcursul evolutiei sale, obiectivele si mijloacele integrarii europene au cunoscut modificari semnificative. Intre national si supranational, intre functional si federal s-au purtat de-a lungul vremii discutiile cu privire la organizarea continentului european, fara ca vreuna dintre solutii sa biruie. Diversele etape pe care le-a traversat constructia europeana au permis intarirea uneia sau alteia dintre aceste abordari fara ca cealalta sa dispara.

Negociatorii Tratatului de la Maastricht au avut ocazia de a da un contur precis viitorului Europei dar, prin refuzul de a accepta propunerile inscrierii unei vocatii federale a edificiului comunitar si de a-i acorda acestuia personalitate juridica, nu au facut decat sa sporeasca confuzia, creand o constructie hibrida sau, asa cum o descrie Jacques Delors, "un obiect politic neidentificat".

Elementul declansator al dezbaterilor asupra viitorului Europei l-a constituit perspectiva extinderii Uniunii spre statele Europei Centrale si Estice, spre Turcia, Cipru si Malta. S-a pus astfel problema ce viitor este oferit Europei largite: "o Europa federala visata de parintii fondatori, Europa natiunilor dorita de generalul de Gaulle (Europa de la Atlantic la Urali), Europa de tip confederal pe care presedintele Miterand a evocat-o uneori, sau exista o alta cale posibila in afara sistemelor de organizare politica deja cunoscute? "[2].

Mai multe propuneri vin din partea institutiilor comunitare dar si a unor grupuri independente pentru a cristaliza principalele directii ale acestei evolutii, o evolutie indreptata spre "constitutionalizarea" ideii europene.

O propunere interesanta vine din partea fostului presedinte al Comisiei Europene, Jacques Delors, care, favorabil respectarii identitatilor nationale si fara a se pronunta in favoarea unui text constitutional, propune crearea unei "federatii de state natiuni", prin inventarea unui federalism pluri-national, diferit de sistemele federale existente, in care statele isi prezervau identitatea nationala si participau la guvernarea acestei "federatii"[3]. Se evita astfel pierderea dimensiunii politice a Uniunii, care ar fi putut altfel sa se transforme intr-o simpla zona de liber schimb .

Viitorul UE

Varful de lance al initiativelor cu privire la conturarea viitorului Uniunii il reprezinta, fara indoiala, celebrul discurs tinut la Universitatea Humboldt din Berlin de catre ministrul de externe german Joshka Fisher in data de 12 mai 2000. Intitulat "Quo vadis Europa" sau "De la confederatie de federatie. Reflectii asupra finalitatii integrarii europene", discursul lui Fisher, pronuntat in nume personal, reprezinta o continuare a ideilor crestin-democratilor germani formulate inca din 1994. Pronuntandu-se in favoarea continuarii procesului de extindere spre Estul si Sudul Europei si, in acelasi timp, pentru aprofundarea integrarii politice, fara de care provocarea extinderii nu va putea fi asumata, ministrul de externe german invoca necesitatea unei "forte vizionare" si a unui "pragmatism" asemanatoare celor ale lui Jean Monnet si Robert Schuman, pentru a putea face fata numeroaselor probleme care vor aparea in Europa largita. Pentru aceasta, el propune o Europa de tip federal, fondata pe un tratat constitutional, in care statele care o compun isi pastreaza individualitatea si in care, printr-o partajare precisa a competentelor intre statele membre si federatie, aceasta din urma s-ar ocupa de domeniile de suveranitate esentiale si problemele care se cer a fi rezolvate in mod imperativ la nivel european, in timp de restul ar reveni statelor membre. Conducerea federatiei va fi asigurata de un guvern european (format fie prin restructurarea Consiliului, fie prin debirocratizarea Comisiei), alaturi de un parlament bicameral, in care o camera reprezenta statele membre si o alta cetatenii acesteia. Federatia urmeaza sa se realizeze in etape, la inceput prin dezvoltarea cooperarii intarite intre un numar de state care sunt pregatite (insa deschisa tuturor), care sa constituie avangarda acesteia, si trebuie sa fie fondata pe un nou tratat, care sa constituie "nucleul unei constitutii a federatiei"[5]. Fisher considera ca o federatie deja exista (prin infiintarea Euro si a Bancii Centrale Europene statele pierzand suveranitatea monetara), ea trebuind insa perfectionata.

Discursul lui Joshka Fischer, apropiat de ideea federatiei statelor natiuni a lui J. Delors, pare destul de ambiguu si cu un continut mai mult politic decat juridic, preocupat sa menajeze sensibilitatile politice ale adeptilor suveranitatii nationale. Aceasta ambiguitate ar reiesi, in acelasi timp, potrivit unei opinii exprimate in literatura de specialitate[6], si din faptul ca Germania, care sustine o Europa de tip federal, adica o entitate politica puternica, este in acelasi timp favorabila extinderii si construirii unei "Europe mari", prea eterogena pentru a avea sanse sa progreseze pe calea integrarii politice. Aceasta ar veni astfel in contradictie cu logica exprimata de fostul sef de stat francez Giscard d'Estaing, potrivit careia nu se poate realiza in acelasi timp "Europa puterii" si "Europa spatiului".

Bazata pe experienta landurilor germane, propunerea lui Fischer se adresa in primul rand Frantei, partenerul privilegiat al Germaniei in Europa. Ea avea in vedere intarirea puterii Germaniei (in jurul careia vor "roii" aliatii sai, in special viitoarele state membre din Est) si o distantare fata de Franta, in conditiile in care raporturile dintre cele doua tari erau cele mai incordate de la aparitia integrarii europene, iar viziunea lor asupra viitorului Europei era divergenta.

Reactiile la initiativa ministrului de externe german au fost dintre cele mai diverse. Daca in Belgia, Portugalia, Luxemburg, acestea au fost favorabile, Marea Britanie a exprimat, prin vocea primului ministru Tony Blair, o atitudine ferma impotriva ideii de federatie si de constitutie, intr-o declaratie facuta la Varsovia acesta declarand ca "Europa se face cu natiuni libere, independente si suverane"[7].

In Franta, reactiile au fost, de asemenea, mai degraba rezervate. Daca unii oficiali adepti ai suveranitatii (ministrul de externe H. Vendrine si cel de interne Pierre Chevenement) l-au atacat public pe Fischer, acuzandu-l ca imagineaza pentru Europa o structura federala care corespunde modelului sau, presedintele Jaques Chirac are o pozitie mult mai nuantata, dar, in acelasi timp, destul de ambigua. Intr-un discurs tinut la Berlin, in fata Parlamentului Germaniei, la 27 iunie, el se declara favorabil extinderii (care trebuie sa aiba loc cat mai repede) si, de asemenea, dezvoltarii cooperarii intarite, considerand ca dezvoltarea Uniunii trebuie sa aiba la baza adancirea cooperarii franco-germane. In ceea ce priveste constitutia europeana, aceasta reprezinta, in opinia sa, o necesitate, tratatele trebuind reorganizate in interesul cetatenilor, insa aceasta nu se poate realiza decat dupa ce va avea loc reforma institutionala, necesara pentru intarirea eficacitatii si controlului democratic al Uniunii. Cat despre forma pe care o va avea Europa, Chirac declara ca "nu se intrevede un raspuns acum".

Desi nu o spune explicit, mesajul presedintelui Chirac este clar: Franta nu va accepta o redefinire a Uniunii prin renuntarea la Europa statelor nationale. Atitudinea presedintelui francez a fost calificata in doctrina ca "o regasire a marilor contradictii ale gaulismului: dorinta unei Europe puternice, dotate cu institutii slabe".

Efervescenta din aceasta perioada a discursurilor cu privire la viitorul Europei poate fi comparata cu etapa de inceput a constructiei europene. De altfel, opinia federalista moderata a lui Fischer, ca si federatia statelor natiuni a lui Delors nu contin elementele de noutate absoluta, inscriindu-se intr-o anumita continuitate, aceea a traditiei europeiste care a precedat crearea primei Comunitati Europene. Este ideea dezvoltata cu jumatate de secol in urma de Robert Schuman, potrivit caruia "supranationalul va fi fundamentat pe national". In conditiile acestei efervescente, cu atat mai dezamagitoare sunt rezultatele summitului de la Nisa.

Prin "Cartea alba asupra guvernarii europene", publicata in octombrie 2001, Comisia se angajeaza la o reformare a "metodei comunitare" in jurul a cinci principii: deschidere, participare, responsabilitate, eficacitate si coerenta. Schimbarile propuse vizau in principal cresterea participarii actorilor comunitari la demersul de a face functionarea Uniunii mai transparenta si mai accesibila cetateanului. O restructurare a politicilor si a institutiilor trebuia sa permita clarificarea rolurilor si identificarea obiectivelor pe termen lung. Principiul dominant este acela potrivit caruia pentru a contribui la guvernarea mondiala uniunea trebuie mai intai sa-si reformeze propria guvernare.

2. Conventia Europeana si Tratatul instituind o Constitutie pentru Europa

2.1. Conventia asupra viitorului Europei

Daca propunerile privind reforma fundamentala a proiectului european si dotarea acestuia cu o constitutie au fost numeroase si s-au intins pe mai multi ani, trebuie sa recunoastem ca nu multi erau conducatorii care se aratau optimisti cat priveste realizarea practica a acestui deziderat intr-un viitor apropiat. Fostul sef de stat francez Giscard d'Estaing vorbea, in mai 2000, cand Conferinta interguvernamentala pregatea tratatul de la Nisa, despre un "miracol": "Legea de baza a Uniunii Europene, care va ordona si ierarhiza diversele tratate diplomatice, incepand cu 1957, inca nu a fost scrisa. Ni-i putem oare imagina pe principalii lideri ai Europei sacrificand cateva zile, o saptamana sau chiar doua din timpul lor sa se intruneasca departe de privirile publicului si ale presei () pentru a dezbate si a schita (fara sa fie permise rutinele de birouri si lobby-urile), la fel ca pe vremuri la Roma si la Elysee, aceasta Carte a Uniunii Europene, pe care popoarele continentului nostru o asteapta cu atata nerabdare? Probabil veti spune ca va fi nevoie de un miracol pentru asa ceva. Dar tocmai asa sunt miracolele - intotdeauna improbabile, niciodata imposibile"[8]. Dupa cum vom vedea, miracolul se va putea realiza in cele din urma.

La cererea insistenta a Germaniei, sprijinita de Italia, cele cincisprezece state membre au cazut de acord la Nisa asupra calendarului unui nou "santier institutional" care va trebui sa fie gata in 2004. Astfel, liderii politici prezenti la Nisa au adoptat o "Declaratie asupra viitorului Uniunii", in care se facea apel la lansarea unei ample dezbateri pe teme viitorului constructiei europene, fiind insarcinate viitoarele presedintii ale UE - cea suedeza si cea belgiana, sa initieze dezbateri cu toate partile interesate, inclusiv cu societatea civila. Era prevazut ca in decembrie 2001, la summit-ul de la Laeken, sub presedintia belgiana, liderii europeni sa convina calendarul, dar si metoda de lucru.

Dupa cum am vazut anterior, numeroase propuneri circulau, iar solutiile care se conturau erau diferite, in raport de interesele diferitelor state - de la federalizarea progresiva la metode care urmaresc mentinerea unei importante componente interguvernamentale in cadrul Uniunii.

Consiliul European intrunit la Laeken in decembrie 2001 a reluat discutiile pe marginea acestui subiect, adoptand la randul lui o "Declaratie asupra viitorului Uniunii Europene" prin care se precizeaza obiectivul aducerii Uniunii Europene mai aproape de cetateni si, totodata, necesitatea definirii unei Uniuni mai suple, mai eficiente, mai democratice si transparente. In acelasi timp, era afirmata pentru prima data intentia de a se adopta o Constitutie europeana, in considerarea dorintei exprimate de popoarele europene.

Conventia Europeana

Transformarea Uniunii urma sa se produca tot pe calea unei revizuiri a tratatelor, insa nu dupa metoda clasica, in cadrul unei Conferinte interguvernamentale, cu participarea sefilor de stat si de guvern, ci cu angrenarea in acest proces si a cetatenilor europeni. Cea mai buna solutie pentru asigurarea transparentei asupra temelor care trebuiau dezbatute pe larg in randul societatilor, cu participarea deci a cetatenilor, a aparut astfel cea a Conventiei, experimentata deja in cazul adoptarii Cartei drepturilor fundamentale, in componenta careia sa se regaseasca principalele parti implicate in dezbaterea asupra viitorului Uniunii[9], care sa pregateasca drumul catre urmatoarea Conferinta Interguvernamentala de o maniera completa si transparenta.

Se produce astfel o mutatie importanta in conceptia comunitara asupra legitimitatii democratice, prin stabilirea unui dialog formal cu societatea civila, in considerarea faptului ca pentru a fi legitima, o masura trebuie sa faca obiectul unei consultari prealabile cu entitatile carora li se va aplica

Activitatea Conventiei urma sa se desfasoare in trei etape: o etapa de dialog deschis cu societatea civila, o etapa de studiu si o etapa finala, de recomandari.

Conventia era insarcinata cu analizarea urmatoarelor aspecte: o delimitare mai exacta a puterii intre Uniunea Europeana si statele membre; statutul Cartei Drepturilor Fundamentale; simplificarea Tratatelor Uniunii; definirea rolului parlamentelor nationale in cadrul structurii europene; o mai buna definire si impartire a competentelor in interiorul Uniunii; apropierea Uniunii Europene de cetateni; simplificarea instrumentelor Uniunii; rezolvarea "deficitului democratic" al UE; definirea pozitiei Uniunii intr-o lume aflata in plin proces de globalizare; integrarea tratatelor intr-un singur text constitutional.

In fruntea Conventiei, compusa din 105 membrii si tot atatia supleanti, au fost numiti Valery Giscard d'Estaing, ca presedinte, si fostii prim-ministrii ai Italiei si Belgiei, Giuliano Amato, respectiv Jean Luc Dehaene, ca vicepresedinti.

Lucrarile acesteia au debutat la 28 februarie 2002, si a lucrat timp de 17 luni, prin intalniri bilunare care durau cate doua sau trei zile si cu dezbaterea, in paralel, pe grupuri de lucru, a unor probleme specifice si determinate. Rolul de conducere a lucrarilor si de impulsionare a acestora a revenit unui prezidiu format din 12 membrii, cuprinzand presedintele si vicepresedintii Conventiei, reprezentantii statelor care asigurau presedintia Consiliului in timpul lucrarilor Conventiei (Spania, Danemarca si Grecia), doi reprezentanti ai parlamentelor nationale, doi reprezentanti ai Parlamentului European, doi reprezentanti ai Comisiei si, cu rol consultativ, un reprezentant al statelor candidate.

Lucrarile Conventiei s-au desfasurat inca de la inceput, sub semnul transparentei si al deschiderii pentru acceptarea punctelor de vedere ale tuturor structurilor interesate si implicate in noua constructie europeana. Giscard d'Estaing a declarat cu ocazia deschiderii lucrarilor ca sarcina sa era aceea de a "cauta consensul" asupra unei singure propuneri, in timp ce Romano Prodi a spus delegatiilor prezente ca dorea o "democratie europeana bazata pe popoarele si statele Europei, nu doar pe legile celor cateva state membre mai puternice si mai vechi"[10].

Dupa mai mult de un an de la deschiderea Conventiei, Giscard d'Estaing a inmanat liderilor europeni prezenti la Consiliul european de la Salonic din iulie 2003 textul "Proiectului de Tratat instituind o Constitutie pentru Europa". Proiectul Conventiei simplifica tratatele existente, dadea valoare constitutionala Cartei drepturilor fundamentale, crestea recursul la codecizie si la majoritate calificata si modifica organizarea institutionala decisa la Nisa.

Considerand proiectul de tratat constitutional ca o buna baza de plecare, Consiliul European a luat decizia convocarii unei Conferinte interguvernamentale care sa aiba ca obiectiv modificarea tratatelor Uniunii pe baza textului prezentat de Conventie.

Conferinta interguvernamentala a fost lansata la 4 octombrie 2003, avand pe agenda discutarea problemelor delicate asupra carora s-a realizat cu greutate consensul in cadrul Conventiei. Discutiile au fost dificile, in principal in ceea ce priveste compozitia Comisiei si majoritatea calificata in Consiliu, subiecte asupra carora se manifestase deja o opozitie puternica la Nisa. S-a conturat de la inceput impartirea statelor membre in doua categorii, in raport de interesele specifice pe care doreau sa le promoveze in cadrul conferintei[11]: statele fondatoare ale Comunitatilor, care sustineau mentinerea integritatii proiectului de Tratat Constitutional propus de Conventie, si, pe de alta parte, statele in curs de aderare, impreuna cu Austria, Finlanda si Spania, care doreau rediscutarea unor subiecte considerate inchise de Conventie.

Reuniunea s-a incheiat cu adoptarea unei declaratii comune in care, luandu-se act de angajamentul statelor participante la Conferinta fata de consolidarea procesului de integrare europeana si de acceptul acestora de a incepe lucrarile Conferintei pe baza textului propus de Conventie, a fost lansat ca termen pentru finalizarea lucrarilor si adoptarea Tratatului Constitutional prima parte a anului 2004, inainte de alegerile pentru Parlamentul European, din luna iunie. Au urmat apoi doua reuniuni la nivelul ministrilor de externe, la 13 octombrie 2003, respectiv 27 octombrie 2003, prima desfasurata la Luxemburg, iar cea de-a doua la Bruxelles. Desi acestea au avut pe agenda chestiuni punctuale, nu s-au inregistrat progrese notabile. Cum nici dupa reuniunea ministeriala din 18 noiembrie 2003 nu s-a avansat prea mult, au inceput sa apara critici la adresa Presedintiei italiene, pentru lipsa de fermitate, metoda aleasa de aceasta, de a lasa fiecare tara sa-si expuna ideile, fara a se incerca vreo formula de compromis, nepermitand avansari concrete in problemele delicate.

Luand act de aceste critici, Presedintia italiana a inaintat o propunere globala, pe baza dezbaterilor purtate in cadrul Conferintei, ce a fost prezentata in cadrul Reuniunii ministeriale de la Napoli, din 28-29 noiembrie 2003, ocazie cu care s-au purtat si primele negocieri veritabile. Ultima reuniune ministeriala a avut loc la 8 decembrie 2003 si a fost dedicata dezbaterii chestiunilor legate de aparare si procedura bugetara.

La 12 decembrie 2003, Consiliul European s-a intrunit in cadrul Conferintei interguvernamentale pentru a adopta forma viitorului Tratat asupra Constitutiei Europene. Reuniunea, care s-a incheiat in data de 13 decembrie, a fost un esec, nereusindu-se obtinerea unui consens. Blocajul s-a produs in principal datorita neintelegerilor referitoare la functionarea Consiliului si a Comisiei Europene, a rezistentei manifestate de Spania si Polonia, care nu vroiau sa piarda o serie de avantaje obtinute prin Tratatul de la Nisa.

Luand act de imposibilitatea obtinerii consensului pentru adoptarea Tratatului Constitutional, Consiliul European a insarcinat Presedintia Irlandeza, care va incepe la 1 ianuarie 2004, sa faca o evaluare a perspectivelor de progres si sa pregateasca un raport pentru Consiliul European din martie 2004.

La Consiliul European de la Bruxelles, din 25-26 martie 2004, Presedintia irlandeza a prezentat raportul asupra Conferintei interguvernamentale, apreciind ca exista perspective de a se ajunge la un consens pentru adoptarea tratatului constitutional. Consiliul European si-a reafirmat vointa de a ajunge la un acord cu privire la tratatul constitutional, care ar trebui sa permita Uniunii sa fie mai bine inarmata pentru a raspunde nevoilor cetatenilor sai si pentru a juca un rol cat mai important in ordinea mondiala. S-a convenit ca este important sa se mentina elanul imprimat prin Conventie si prin actele realizate pana la acel moment prin Conferinta interguvernamentala. Consiliul European a invitat presedintia sa-si continue consultarile si sa ia, in momentul in care circumstantele o vor permite, deciziile necesare pentru reluarea negocierilor formale in cadrul Conferintei interguvernamentale. El a decis ca un acord asupra tratatului constitutional ar trebui sa aiba loc cel mai tarziu cu ocazia Consiliului European din iunie 2004.

2.2. Adoptarea Tratatului Constitutional

Cu ocazia Consiliului European de la Bruxelles din 17-18 iunie 2004, primul Consiliu European al Europei extinse la 25 de membrii, si pe fondul unor schimbari politice ce au avut loc in principalele state care s-au opus adoptarii proiectului - Spania si Portugalia, se reuseste ajungerea la un acord asupra textului Constitutiei Europene. Textul adoptat nu este prea departe de cel prezentat de Conventie, fiind pastrat esentialul propunerii, compromisul intervenind numai in ceea ce priveste functionarea institutiilor. In noul text se reporteaza reducerea numarului membrilor Comisiei si introducerea sistemului de rotatie egalitara pentru 2014, aceasta reducere fiind mai putin importanta decat se prevazuse initial, numarul comisarilor urmand sa fie egal cu doua treimi din numarul statelor membre. In ceea ce priveste sistemul de vot in Consiliu, unanimitatea este pastrata in domeniul fiscal si in cel al securitatii sociale, insa Consiliul European poate decide cu unanimitate, fara a fi nevoie de revizuirea tratatelor, trecerea la majoritate si in aceste domenii. Este pastrata regula dublei majoritati dar aceasta este stabilita la 55% din state, reprezentand 65% din populatie, putand ajunge la 72% din state, reprezentand 65% din populatie atunci cand deciziile nu sunt luate pe baza unei propuneri a Comisiei sau a ministrului afacerilor externe. Pentru a evita hegemonia statelor mari, minoritatea de blocaj este fixata la patru state, numarul minim pentru a putea impiedica adoptarea unei decizii..

Tratat Constitutional

Ca o incununare a unei activitati laborioase, la 29 octombrie 2004, la Roma, in cladirea Campologlio, sala Degli Orazi e Curiazi, aceeasi sala in care cele 6 state fondatoare au semnat in 1957 Tratatul de instituire a CEE, este semnat de catre sefii de stat si de guvern si ministrii afacerilor externe ai statelor membre ale UE, Tratatul si Actul Final de instituire a unei Constitutii pentru Europa.

Aplicarea acestora va avea loc dupa ce statele membre vor ratifica, potrivit procedurilor interne, textul Constitutiei, unele legislatii interne prevazand doar ratificarea parlamentara, altele impunand si organizarea unui referendum in acest sens. Acest proces urmeaza sa se finalizeze in decursul urmatorilor doi ani. Intrarea efectiva in vigoare este prevazuta pentru 1 noiembrie 2006 sau, daca pana la aceasta data nu va fi ratificat de catre toate statele semnatare, in prima zi a celei de a doua luni dupa depunerea instrumentelor de ratificare de catre statul semnatar care a indeplinit ultimul aceasta formalitate.

2.3. Continutul Tratatului de instituire a unei Constitutii pentru Europa

Semnarea Tratatului de instituire a unei Constitutii pentru Europa a reprezentat un moment de cotitura in constructia Europei. El vine sa raspunda cerintelor de eficientizare a structurii institutionale a Uniunii Europene in conditiile extinderii Uniunii la 27 sau chiar 30 de state membre, eficientizare ceruta, in acelasi timp, si de necesitatea afirmarii organizatiei pe plan mondial; vine sa intareasca solidaritatea statelor membre si increderea intre acestea, sa apropie Uniunea de cetatenii sai, oferindu-le un mediu de viata aflat sub semnul democratiei, libertatii si transparentei.

Tratatul instituind o Constitutie pentru Europa[13] cuprinde un preambul, patru parti, cinci protocoale si trei declaratii anexe.

In Preambulul tratatului se face referire la "mostenirile culturale, religioase si umane ale Europei, ale carei valori, intotdeauna prezente in patrimoniul sau, au consacrat in viata societatii rolul central al fiintei umane". Este mentionata, de asemenea, deviza Europei "Unitate in diversitate", semnificand vointa popoarelor de a depasi vechile rivalitati si contradictii dintre ele si de a-si "fauri destinul comun" de o maniera "fara incetare mai intarita". Alaturi de aceasta, sunt consacrate ca simboluri ale Uniunii Europene steagul, imnul, moneda si ziua Europei, de mult timp recunoscute dar neinscrise inca intr-un tratat.

Din punctul de vedere al structurii sale, Constitutia este impartita in patru parti. Prima parte defineste Uniunea Europeana, valorile, obiectivele, prerogativele, procedurile si institutiile sale. A doua parte cuprinde Carta Drepturilor Fundamentale, a treia descrie politicile si modul de functionare a Uniunii Europene, iar a patra sectiune cuprinde prevederile finale, inclusiv procedurile de adoptare si revizuire a Constitutiei.

Principalele amendamente aduse constructiei comunitare prin tratatul Constitutional sunt, in esenta, urmatoarele:

Tratatul constitutional opereaza o fuziune a tratatelor existente, cu exceptia Tratatului Euratom, care ramane distinct. Pentru simplificarea si reorganizarea tratatelor comunitare, principalele tratate ale UE vor fi inlocuite cu un singur text unitar - cel al Tratatului Constitutional. Aceasta nu va inlocui insa constitutiile nationale ale statelor membre, ci se va aplica in paralel cu acestea. De asemenea, nu are in vedere inlocuirea structurilor nationale ale statelor membre cu structurile sale, fiecare functionand in continuare.

Proiectul de Constitutie prevede instituirea Uniunii europene, care va prelua si obiectivele si atributiile Comunitatilor Europene, care vor disparea, competentele lor fiind transferate catre Uniune[14].

Pentru realizarea obiectivelor ce i-au fost fixate, Uniunii ii sunt conferite o serie de competente si este dotata cu personalitate juridica.

amendamente

Valorile si obiectivele Uniunii

Uniunea este deschisa tuturor statelor europene care respecta valorile sale (respectarea demnitatii umane, libertatea, democratia, egalitatea, statul de drept, drepturile omului, pluralismul, toleranta, justitia, solidaritatea si nediscriminarea) si care se angajeaza sa le promoveze in comun cu celelalte state europene.

Obiectivele Uniunii sunt: a) promovarea pacii, a valorilor sale si bunastarea popoarelor; b) sa ofere cetatenilor sai un spatiu de libertate, securitate si de justitie, fara frontiere interioare, si o piata unica in care concurenta este libera si corecta; c) dezvoltarea durabila a Europei, bazata pe o crestere economica echilibrata, o economie sociala de piata competitiva, care urmareste ocuparea deplina a fortei de munca progresul social si un inalt nivel de protectie si de imbunatatire a calitatii mediului; d) promovarea progresului stiintific si tehnic; e) combaterea excluderii sociale si a discriminarii sociale, a egalitatii intre femei si barbati, solidaritatea intre generatii si protectia drepturilor copiilor; f) promovarea coeziuni economice, sociale si teritoriale si a solidaritatii intre statele membre; g) respectarea diversitatii culturale si lingvistice, pastrarea si dezvoltarea patrimoniului cultural european; h) promovarea valorilor si intereselor proprii in relatiile cu statele terte, contributia la realizarea pacii, securitatii, la dezvoltarea durabila a planetei, solidaritatea si respectul reciproc intre popoare, la realizarea unui comert liber si echitabil.

Uniunea respecta identitatea nationala a statelor membre, inclusiv autonomia regionala si locala si de asemenea, respecta functiile esentiale ale statului in special cele referitoare la asigurarea integritatii teritoriale, mentinerea ordinii publice si apararea securitatii interne.

Uniunea Europeana si statele membre, conform principiului cooperarii, se vor ajuta reciproc in indeplinirea sarcinilor care rezulta din Constitutie.

Constitutia contine de asemenea prevederi cu privire la cetatenia europeana (Titlul II), prevazand faptul ca cetatenia Uniunii este complementara cetateniei nationale si nu o inlocuieste. Drepturile care decurg din calitatea de cetatean al Uniunii constau in: dreptul la libera circulatie si dreptul la sejur, dreptul de exercitare a votului si de a fi ales in Parlamentul European, ca si dreptul de a participa la alegerile municipale, dreptul de protectie diplomatica si consulara, dreptul de petitie in fata Parlamentului European precum si dreptul de a se adresa mediatorului sau de a sesiza institutiile intr-una dintre limbile oficiale ale Uniunii si de a primi raspuns in aceeasi limba. Aceasta enumerare a drepturilor cetatenilor europeni nu este exhaustiva, alte drepturi ale cetatenilor fiind prevazute intr-un titlu special al Constitutiei, denumit "Viata democratica in Uniune" - dreptul de a participa la viata democratica si dreptul de acces la documente.

Uniunea recunoaste drepturile si libertatile enuntate in Cartea Drepturilor Fundamentale. Astfel, Cartea Drepturilor Fundamentale, care desi adoptata inca din 2000, la Nisa, nu avea caracter obligatoriu (nefiind incorporata in tratate comunitare), este inglobata in Constitutia europeana, care ii confera forta juridica obligatorie si ii dedica un capitol insemnat in ansamblul sau (partea a II-a a Tratatului).

Uniunea se angajeaza, totodata, sa adere la Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale[15], drepturile fundamentale garantate de aceasta facand parte din dreptul Uniunii ca principii generale.

Arhitectura institutionala.

In ceea ce priveste institutiile Uniunii Europene, Consiliul European dobandeste statutul de institutie a Uniunii, alaturi de Parlamentul European, Consiliul de Ministrii, Comisia Europeana si Curtea de Justitie[16].

Rolul Parlamentului European este din nou intarit acesta exercitand, impreuna cu Consiliul de Ministrii, functiile legislativa si bugetara, exercita functiile de control politic si consultativa si alege Presedintele Comisiei European.

Au crescut, de asemenea, domniile in care deciziile se iau cu aplicarea procedurii codeciziei, procedura ce este denumita in Proiect "Procedura legislativa".

Este plafonat la 736 numarul maxim de parlamentari europeni, stabilindu-se ca, pentru alegerile din 2009, daca va fi cazul, Consiliul European, la propunerea Parlamentului si cu unanimitate de voturi, sa poata decide o alta structura a Parlamentului. Incepand din 2009, numarul de scaune in Parlament va fi intre 6 si 96 pentru un stat. Pentru Romania si Bulgaria, printr-un protocol anexa la Constitutie, li s-a reconfirmat atribuirea unui numar de 33, respectiv 17 locuri in Parlamentul European, daca adera pana la alegerile din 2009.

Consiliul European, format din sefii de stat sau de guvern ai statelor membre, din Presedintele sau si Presedintele Comisiei, si in prezenta Ministrului afacerilor externe al Uniunii, care participa la lucrari, da Uniunii impulsurile necesare dezvoltarii acestuia si ii defineste orientarile si prioritatile de politica generala. Nu detine functii legislative. Presedintele Consiliului va fi ales cu majoritatea calificata a membrilor Consiliului European, pentru o perioada de doi ani si jumatate, mandatul sau putand fi reinnoit o singura data. Rolul sau este acela de a prezida si impulsiona lucrarile Consiliului European, de a asigura pregatirea si continuitatea lucrarilor, de a actiona pentru realizarea consensului in cadrul Consiliului European, de a prezenta Parlamentului un raport la sfarsitul fiecarei intruniri precum si de a reprezenta Uniunea in domeniul politicii externe si de securitate comuna, fara a aduce atingere competentelor Ministrului afacerilor externe al Uniunii.

"Consiliul de Ministri" este denumirea data actualului Consiliu al Uniunii Europene, fiind format, ca si acesta, din cate un reprezentant la nivel guvernamental al fiecarui stat membru. El exercita, impreuna cu Parlamentul, functiile legislativa si bugetara, precum si functii de definire a politicilor si de coordonare. Consiliul de Ministri se poate intalni in urmatoarele formatiuni: Consiliul legislativ (in cadrul caruia va asigura, impreuna cu Parlamentul, adoptarea legilor europene si a legilor-cadrul europene conform dispozitiilor Constitutiei), Consiliul afacerilor generale (cand asigura, impreuna cu Comisia, pregatirea si desfasurarea reuniunilor Consiliului European), Consiliul afacerilor externe (care va asigura elaborarea politici externe a Uniunii, conform liniilor strategice definite de catre Consiliul European, sub conducerea Ministrului de externe al UE), sau in alte formatiuni stabilite prin decizie a Consiliului European.

Daca nu se prevede altfel in Constitutie, regula este votul cu majoritate calificata in Consiliul de Ministrii. Majoritatea calificata este definita ca fiind 55% din statele membre (dar cel putin 15 la numar), reprezentand cel putin 65% din populatia Uniunii. O minoritate de blocare a deciziilor poate fi formata din patru state. In situatia in care Consiliul actioneaza din proprie initiativa, la initiativa unui stat membru sau la o recomandare a Comisiei sau a Bancii Centrale Europene ( mai ales in domeniile justitie si afaceri interne, politica externa si de securitate comuna, politica economica si monetara si in cazul suspendarii sau retragerii unui stat membru), votul cu majoritate calificata este definit ca fiind 72% din membrii Consiliului, reprezentand 65% din populatia Uniunii. Votul cu unanimitate continua sa se aplice unor domenii restranse, precum politica in domeniul impozitarii, unele aspecte legate de politica externa, de securitate si de aparare si pentru urmatoarele revizuiri constitutionale.

Presedintia Consiliului de Ministri, mai putin atunci cand se reuneste in Consiliul afacerilor externe, este asigurata prin rotatie de catre reprezentantii statelor membre, pe o perioada de cel putin un an, regulile acestei rotatii urmand a fi stabilite printr-o decizie a Consiliului European.

Comisia Europeana este insarcinata cu promovarea interesului general european, vegheaza la aplicarea dispozitiilor Constitutiei si a dispozitiilor emise de institutiile europene pe baza acesteia, supravegheaza aplicarea dreptului Uniunii sub controlul Curtii de Justitie, are atributii de reprezentare externa a Uniunii (cu exceptia domeniului politicii externe si de securitate comuna) si detine cvasimonopolul initiativei legislative, in afara cazurilor in care Constitutia dispune altfel, un act legislativ neputand fi adoptat fara initiativa ei.

Comisia ia decizii cu majoritate simpla si raspunde colectiv in fata Parlamentului European, care o poate demite prin adoptarea unei notiuni de cenzura.

In cadrul Comisiei se constituie un Colegiu, compus din Presedintele Comisiei, Ministrul afacerilor externe al Uniunii ca vicepresedinte, si treisprezece comisari europeni selectati pe baza unui sistem de rotatie egala intre statele membre.

Presedintele Comisiei, desemnat ca si pana acum, are ca atributii definirea orientarilor in cadrul carora Comisia isi exercita misiunea, decide organizarea interna si numeste, dintre membrii Colegiului, vicepresedintele, numeste comisarii fara drept de vot.

Statele membre vor detine pana in 2014 cate un singur membru in Comisie, dupa care numarul comisarilor va fi redus la 2/3 din numarul statelor membre (inclusiv Presedintele Comisiei si Ministrul UE pentru Afaceri Externe), numiti pe baza unui sistem de rotatie echitabil, dupa o ordine stabilita de Consiliul European cu unanimitate. Cu aceeasi unanimitate, Consiliul European poate decide modificarea numarului de comisari.

Curtea de Justitie va cuprinde actuala Curte Europeana de Justitie, Tribunalul si tribunalele specializate, fiind insarcinata cu asigurarea respectarii dreptului in interpretarea si aplicarea Constitutiei. Curtea este competenta sa judece litigiile dintre statele membre, dintre Uniune si statele membre, dintre institutiile Uniunii si dintre particulari si Uniune. Se va pronunta, de asemenea, cu titlu prejudicial, asupra interpretarii dreptului comunitar sau asupra validitatii actelor adoptate de catre institutii. Cetatenii vor putea sa introduca o actiune in fata Curtii impotriva unei reglementari comunitare chiar si atunci cand nu fac dovada existentei unui interes personal (art. III - 270(4))

Alaturi de aceste cinci institutii fundamentale, un rol important este atribuit:

- Banci Central Europene, in domeniul politicii economice si monetare a Uniunii;

- Curtii de Conturi, ca institutie de control financiar;

- Comitetului Economic si Social si Comitetului Regiunilor, ca organe consultative.

Ministrul de externe al Uniunii - este o functie nou creata, care inlocuieste functia de Inalt Reprezentant al Consiliului in domeniul politicii externe.

Ministrul de externe conduce politica externa si de securitate comuna a Uniunii, reprezentand in acest domeniu Uniunea pe plan international, in calitate de imputernicit al Consiliului. El este totodata si unul dintre vicepresedintii Comisiei Europene.

Ministrul de externe este numit cu majoritate calificata de catre Consiliul European, cu aprobarea Presedintelui Comisiei.

Actele Uniunii

Acestea sunt impartite, potrivit art. I-33 al Tratatului, in acte legislative si acte nelegislative.

Sunt astfel acte juridice legea europeana, care are caracter general, este obligatorie in toate elementele sale si se aplica direct in toate statele membre si legea cadru europeana, care leaga fiecare stat caruia i se adreseaza in ceea ce priveste rezultatul ce trebuie atins, lasand autoritatilor nationale competenta in alegerea formei si mijloacelor.

Acestea sunt adoptate, pe baza propunerii Comisiei, de catre Parlamentul European si Consiliul de Ministrii impreuna, potrivit procedurii legislative ordinare (codeciziei), in cele mai multe cazuri cu majoritate calificata. Este introdusa o noua formula a majoritatii calificate, aceasta reprezentand 232 voturi, adica jumatate plus unu din numarul statelor membre si in acelasi timp 60% din populatia Uniunii.

In anumite cazuri, Constitutia prevede adoptarea actelor legislative potrivit unei proceduri legislative speciale, care presupune adoptarea lor exclusiv de catre Consiliul de Ministri sau chiar exclusiv de catre Parlament.

In aceste cazuri, ca si in alte situatii in care este cerut votul cu unanimitate, Consiliul European poate, in anumite conditii, sa adopte o decizie prin care sa autorizeze adoptarea legilor prin procedura legislativa ordinara, in primul caz, respectiv prin vot cu majoritate calificata, in cel de-al doilea caz.

Actele nelegislative ale Uniunii sunt:

regulamentul european, care este un act fara caracter legislativ, dar cu aplicabilitate generala, care pune in aplicare acte legislative si anumite dispozitii specifice ale Constitutiei. Aceasta poate fi obligatoriu in toate elementele sale si direct aplicabil in fiecare stat membru sau poate doar sa lege fiecare stat membru destinatar in privinta rezultatelor ce trebuie obtinute, lasand autoritatilor nationale competenta de a alege forma si mijloacele de realizare;

decizia europeana, este un act fara caracter legislativ, obligatoriu in toate elementele sale. In situatia in care destinatarii sunt desemnati de aceasta, ea nu este obligatorie decat pentru ei;

recomandarile si avizele, sunt acte adoptate de institutiile comunitare si nu au caracter obligatoriu.

Obligatia de punere in aplicare a actelor comunitare revine statelor membre, care trebuie sa ia in acest scop toate masurile de drept intern necesare.

Actele de punere in aplicare ale Uniunii imbraca forma regulamentelor europene de punere in aplicare sau deciziilor europene de punere in aplicare.

Toate actele europene obligatorii trebuie sa fie motivate, iar legile si legile-cadru europene, semnate de Presedintii Parlamentului si Consiliului de Ministri (sau numai de catre unul dintre acestia, pentru actele adoptate prin procedura legislativa speciala), se publica in Jurnalul Oficial al Uniunii Europene si intra in vigoare la 20 de zile de la publicare, daca nu este stabilita o alta data.

Regulamentele si deciziile europene cu caracter general urmeaza aceeasi procedura, in timp ce deciziile individuale sunt notificate destinatarilor si produc efecte de la data notificarii.

Constitutia consacra, pentru prima data intr-un tratat comunitar, prioritatea dreptului comunitar fata de dreptul intern al statelor membre. Conform art. 10 din Tratat, Constitutia si dreptul adoptat de catre institutiile Uniunii in exercitarea competentelor ce le-au fost conferite au prioritate fata de dreptul statelor membre.

Competentele Uniunii sunt cele care i-au fost atribuite prin Constitutie de catre statele membre pentru realizarea obiectivelor stabilite de aceasta (pe baza principiului atribuirii de competente), si vor fi exercitate in conformitate cu principiile subsidiaritatii si proportionalitatii asa cum sunt ele prevazute in Protocolul privind aplicarea principiilor Constitutiei.

Proiectul realizeaza si o clarificare a competentelor Uniunii in:

a) competente exclusive, in cadrul carora numai Uniunea poate legifera si adopta acte juridice obligatorii si care vizeaza urmatoarele domenii : regulile de concurenta necesare functionarii petii interne; politica monetara a statelor membre care au adoptat euro; politica comerciala comuna; uniunea vamala; conservarea resurselor biologice ale marii in cadrul politicii comune de pescuit; incheierea de acorduri internationale.

b) competente comune (partajate) ale Uniunii si statelor membre, care sunt exercitate de Uniune numai daca si, in masura in care actiunea sa este mai eficienta decat cea a statelor membre (conform principiului subsidiaritatii), in domenii precum: piata interna; spatiul de libertate, securitate si justitie; agricultura si pescuitul cu exceptia conservarii resurselor biologice ale marii; transportul si retelele transeuropene; energia; politica sociala; coeziunea economica, sociala si teritoriala; mediu; protectia consumatorilor; obiective comune de securitate in materie de sanatate publica.

c) competente rezervate, care tin in continuare de resortul statelor membre, Uniunea desfasurand doar actiuni de sprijin, de coordonare sau complementare, actele adoptate de Uniune in aceste domenii neimplicand armonizarea dispozitiilor legale de reglementare ale statelor membre. Intra in aceasta categorie urmatoarele domenii (art. 16): industria; protectia si imbunatatirea sanatatii umane; educatia, formarea profesionala, tineretul si sportul; cultura; protectia civila.

O actiune de coordonare realizeaza Uniunea si in alte domenii precum: ocuparea fortei de munca, politica economica sau politica sociala, fara a avea insa dreptul sa legifereze unitar, ci doar adoptand orientarile generale ale acestor politici.

Uniunea dobandeste competente si in materia politicii externe si de securitate comuna (PESC), ce are la baza solidaritatea reciproca a statelor membre, urmarindu-se identificarea problemelor de interes general si obtinerea unui convergente cat mai ridicate a actiunii statelor membre. Competenta Uniunii se intinde asupra tuturor domeniilor acesteia, precum si asupra tuturor problemelor referitoare la securitatea Uniunii, inclusiv definirea progresiva a liniei politicii de aparare comuna. In acest domeniu deciziile sunt luate de catre Consiliul European si Consiliul de Ministri cu unanimitate de voturi, pe baza propunerii Ministrului de externe al Uniunii sau a unui stat membru.

In cadrul politicii externe de securitate comuna este inclusa de catre Constitutie si politica europeana de securitate si aparare (PESA), al carei scop este definirea progresiva a unei politici de aparare comuna a Uniunii, cu respectarea insa a obligatiilor ce decurg din diferitele angajamente externe ale statelor membre, cum este cazul NATO. Politica europeana de securitate si aparare , care a fost initiata la Consiliul European de la Koln din 1999, este astfel introdusa in sfera de competenta a Uniunii. Deciziile in acest domeniu se iau de catre Consiliul European cu unanimitate, statele membre obligandu-se sa puna la dispozitia Uniunii Europene capacitatile lor civile si militare si, de asemenea, sa-si imbunatateasca progresiv capacitatile militare.

Pentru convergenta actiunilor statelor membre in domeniul capacitatilor si programelor militare, se infiinteaza Agentia Europeana pentru Armament, Cercetare si Capacitatii Militare.

Uniunea constituie un spatiu de libertate, securitate si justitie, deziderat realizabil prin instituirea unor mijloace mai eficiente de atingere a scopurilor propuse - adoptarea unor legi si legi-cadru europene care vizeaza apropierea legislatiilor nationale si favorizand in acelasi timp, increderea reciproca intre autoritatile competente ale statelor membre, in special pe baza recunoasterii reciproce a deciziei judiciare si extrajudiciare; o cooperare operationala mai stransa a serviciilor de politie, vama si alte servicii specializate in prevenirea si depistarea infractiunilor. Se prevede, de asemenea, dezvoltarea unei politici comune in domeniul azilului, imigratiei si controlului la frontierele externe.

Parlamentele nationale pot participa la mecanismele de evaluare a punerii in aplicare de catre statele membre a politicilor Uniunii in materia spatiului de libertate, securitate si justitie, fiind de asemenea asociate la controlul politic al Europol[19] si la evaluarea activitatilor Eurojus . Pentru intarirea cooperarii in materie penala se prevede si infiintarea unui post de Procuror Public European, in cadrul Eurojus, daca statele membre se vor pune de acord si dupa obtinerea avizului Parlamentului European.

I se recunoaste Uniunii si o competenta implicita, sub forma unei clauze de flexibilitate, in virtutea careia, daca o actiune a Uniunii este necesara in vederea realizarii obiectivelor stabilite de Tratatul Constitutional, fara ca acesta sa fi prevazut competentele necesare in acest scop, Consiliul de Ministrii, hotarand cu unanimitate pe baza propunerii Comisiei si dupa aprobarea Parlamentului, adopta dispozitiile necesare.

Este prevazuta si o clauza de solidaritate, in temeiul careia Uniunea si statele membre vor actiona impreuna, in spirit de solidaritate, in cazul cand unul dintre statele membre este victima unui atac terorist sau catastrofa naturala, prevazandu-se in acest scop acordarea de sprijin politic, inclusiv militar si financiar.

Este reafirmata posibilitatea unei cooperari consolidate (prevazuta in tratatul de la Amsterdam), care poate interveni in domenii ce nu tin de competenta exclusiva a Uniunii, cu participarea a cel putin o treime din numarul statelor membre si cu conditia ca obiectivele vizate sa nu poata fi atinse intr-un termen rezonabil de ansamblul Uniunii. Se introduce astfel o "frana de urgenta", un mecanism care va permite unui stat membru sa faca apel la Consiliul European daca interesele sale nationale sunt lezate. Daca un grup de state doresc sa continue in actiunea lor, pot sa dezvolte o cooperare intarita in domeniu, celelalte state putand participa si ele in momentul in care doresc si sunt in masura sa o faca, la aceasta cooperare consolidata.

Actele adoptate in cadrul unei cooperari consolidate nu sunt obligatorii decat pentru statele participante si ele nu sunt considerate ca fiind aquis ce trebuie acceptat de catre statele candidate la aderare.

Apartenenta la Uniune

Uniunea este deschisa tuturor statelor europene care respecta valorile sale si se angajeaza sa le promoveze in comun. Aderarea la Uniune a unui stat este hotarata, cu unanimitate, de Consiliul de Ministri, dupa consultarea Comisiei si cu aprobarea Parlamentului. Consiliul de Ministri poate sa decida, cu majoritate calificata, suspendarea drepturilor statului membru in cadrul Uniunii in cazul in care acesta violeaza grav si persistent valorile Uniunii.

Retragerea voluntara a unui stat membru din Uniune se poate realiza prin adresarea unui cereri Consiliului European, dupa care Consiliul de Ministrii incheie cu statul respectiv un acord in care se stabilesc conditiile de retragere, acord ce este adoptat de Consiliu cu majoritate calificata, dupa aprobarea Parlamentului European.

2.4 Procesul de ratificare a Tratatului Constitutional

Semnarea Tratatului Constitutional, la 29 octombrie 2004, s-a produs intr-un moment de schimbari politice la nivelul institutiilor europene. Statele care au aderat la 1 mai 2004 si-au luat in primire prerogativele de membrii cu drepturi depline, alegerile din luna iunie aducand un nou Parlament European, format din 732 de membrii, si avandu-l ca presedinte pe Joseph Borrell Fontelles[21]. Primul ministru portughez,Jose Manuel Durao Barroso, este desemnat la Consiliul European extraordinar din 29 iunie 2004 ca presedinte al viitoarei Comisii Europene, aceasta desemnare fiind confirmata de Parlamentul European la 22 iulie. La 1 noiembrie 2004 intra in vigoare si noua ponderare a voturilor in Consiliu, prevazuta prin Tratatul de la Nisa, institutiile noii legislaturi sunt in functie si se asteapta viitoarea extindere si intrarea in vigoare a Tratatului Constitutional.

Ratificarea Constitutiei urma sa imbrace forme diferite in fiecare tara, in functie de traditiile constitutionale si procedurile politice ale tarii respective. Din cele 25 de state membre, 9 si-au manifestat intentia de a organiza un referendum pentru aprobarea Constitutiei Europene, in unele tari rezultatul urmand sa aiba caracter obligatoriu, iar in altele consultativ.

Pana in prezent, Tratatul Constitutional a fost ratificat de 15 state membre, in ordinea cronologica a ratificarilor: Lituania, Ungaria, Slovenia, Italia, Grecia, Slovacia, Spania, Austria, Germania, Cipru, Malta, Luxemburg, Belgia , Letonia si Estonia. Acestora li se adauga Romania si Bulgaria care au ratificat documentul odata cu aprobarea de catre parlamentele nationale a Tratatului de Aderare la Uniunea Europeana. In Finlanda, procedura de ratificare se afla in curs de desfasurare, asteptadu-se finalizarea ei pana la sfarsitul acestui an.
Franta si Olanda au respins Tratatul Constitutional prin referendum la 29 mai, respectiv 1 iunie 2005, declansand o criza de o amploare fara precedent in istoria constructiei europene. Votul negativ al cetatenilor francezi si olandezi a determinat o serie de incertitudini, framantari, interogatii cu privire la oportunitatea unei Constitutii si mai ales cu privire la continutul acesteia. Chiar daca motivele reale ale acestei respingeri tin mai degraba de factori de politica interna, decat de cei de politica europeana, situatia creata a deschis calea unor mari dezbateri cu privire la viitorul proiectului european.

Pentru a iesi din situatia dificila in care a fost pusa Uniunea ca urmare a referendumurilor negative din Franta si Olanda, sefii de stat si de guvern ai statelor membre, prezenti la Consiliul European din 16-17 iunie 2005, au adoptat o "Declaratie privind ratificarea Tratatului instituind o Constitutie pentru Europa", prin care invitau la o "perioada de reflectie" pe aceasta tema, in timpul careia fiecare tara urma sa declanseze dezbateri interne asupra Tratatului Constitutional si a viitorului constructiei europene. Era o incercare de apropiere de cetateni, prin implicarea lor mai directa si identificarea asteptarilor acestora legate de Europa comunitara, in scopul cresterii legitimitatii proiectului european . Intrucat anul care a urmat de la acest moment nu a adus clarificarile necesare, perioada a fost prelungita la Consiliul European din iunie 2006.

Pana acum, au contribuit la dezbatere state membre si institutii comunitare, ca si diferite ONG-uri sau personalitati europene. Cetatenii au fost consultati prin diverse modalitati: forumuri de discutii on-line, conferinte si seminarii pe tematica viitorului Europei.

In conditiile in care 85% din prevederile Tratatului Constitutional reprezinta reguli existente, inscrise deja in tratatele anterioare, doar 15% fiind elemente de noutate, se pune problema care sunt principalele nemultumiri in legatura cu Tratatul Constitutional. In principal, au fost identificate urmatoarele:

- intinderea si complexitatea textului, care cuprinde aproape 300 de pagini si numeroase referiri la alte articole, fara ca textul acestora din urma sa fie redat. Lipsa deci de lizibilitate a acestuia:

- repunerea in discutie a "modelului social european", a Europei sociale, a locurilor de munca (avand in vedere ca principala preocupare a cetatenilor europeni o reprezinta somajul), si inscrierea unor politici economice cu o orientare neoliberala, in care libera concurenta se intinde la domenii sensibile precum sanatatea, energia si transportul;

ratificare

- intarirea elementelor supranationale cu consecinta unei pierderi reale de suveranitate din partea statelor, prin adoptarea unor masuri precum: generalizarea votului cu majoritate calificata, inscrierea principiului prioritatii legii europene in fata celei nationale, introducerea in Constitutie a unor elemente care sunt legate in mod traditional de suveranitatea unui stat - steag, imn, deviza, si chiar folosirea termenului de "Constitutie", care poate duce cu gandul la un viitor statal al Uniunii Europene;

- perpetuarea deficitului democratic, prin acordarea unor puteri sporite institutiilor care nu sunt alese prin sufragiu popular si care beneficiaza deci de o slaba legitimitate politica.