Germania sub ocupatia puterilor aliate, 1945-1946

Prin Declaratia de la Berlin din 5 iunie 1945 puterile aliate se proclamau responsabile de guvernarea Germaniei incepind cu cea mai mica primarie si pina la nivelul primilor ministrii ai land-urilor si instantelor nationale ale fostului "Reich". Cea mai inalta autoritate de guvernare aliata era reprezentata de Guvernatorii Militari ai SUA, URSS, Marii Britanii si Frantei care exercitau puterea in zonele respective de ocupatie si impreuna formau Consiliul de Control Aliat (Alliierten Kontrollrat) cu sediul in Berlin, care avea caracterul unui guvern si functiona drept singura putere statala la nivel national. Unul dintre obiectivele minimale, dar fundamentale ale Consiliului era, in conformitate cu deciziile Conferintei de la Postdam din vara anului 1945, mentinerea integritatii economice a teritoriului german pina la o viitoare reorganizarea statala a acestuia.

La Conferinta de la Postdam au fost dezbatute si clarificate nu numai probleme de natura militara, teritoriala si politica care priveau Germania ocupata. Totodata s-au adoptat decizii de importanta economica, care vor afecta pentru multi ani potentialul productiv al Germaniei. Conform Planului Morgenthau (Henry Morgenthau era la acea data Ministru de Finante al SUA) intregul potential militar si productiv de inarmare al Germaniei urma sa fie lichidat de o asemenea maniera incat o noua agresiune de pe teritoriul german sa nu mai fie posibila in viitor. Intentia Planului Morgenthau a fost de transformare a Germaniei intr-o tara agrara, propunere care nu insemna altceva decat demontarea unei parti importante a industriei germane.

Prin demontajele de capacitati industriale, puterilor aliate li se oferea si posibilitatea de a satisface pretentiile reparatorii ale statelor care suferisera sub ocupatia germana si fusesera - mai mult sau mai putin - jefuite de ocupantii germani. In aceasta categorie se situa si URSS, care fusese atinsa in cel mai inalt grad de distrugerile provocate atit de ocupatia germana cat si de razboi. Pe baza deciziilor Conferintei de la Postdam, Consiliul de Control Aliat intocmeste "Planul de Reparatii si Stadiul Postbelic al Economiei Germane" care cuprindea prevederi referitoare la modul de prestare a despagubirilor catre tarile indreptatite si limitarea capacitatii industriale a Germaniei la 70-75% din nivelul atins in 1936. In ceea ce priveste despagubirile, planul prevedea realizarea acestora la nivelul zonei de ocupatie de catre respectiva putere de ocupatie. In cadrul acestei reglementari situatia URSS a fost tratata aparte, pe linga demontajele din zona ei de ocupatie, URSS urma sa-i revina 10% din bunurile industriale demontate din zonele de vest precum si 15% din bunurile industriale considerate ca nefiind absolut necesare pentru constructia viitoarei economii de pace germane (in special echipamentele si utilajele metaluturgice, chimice si pentru constructii de masini) in schimbul livrarii egal valorice de materii prime din zona sovietica. Pretentiile SUA, Angliei si Frantei, precum si celorlalte state trebuiau realizate din cele trei zone de ocupatie vestice si din conturile Reichbank din strainatate.

Desi la Conferinta de la Postdam se stabilise drept un principiu esential al politicii de ocupatie, pastrarea integritatii economice a Germaniei, prin promovarea unei politicii si crearea de instante de guvernare comune in domeniul industriei miniere, a productiei industriale, agriculturii si industriei forestiere, preturilor, salariilor, sistemului de administrare, comertului exterior, monedei, impozitului, sistemului vamal, reparatiilor si demontajelor precum si a transportului si telecomunicatiilor, la scurt timp de la incheierea Conferintei incapacitatea de cooperare a puterilor aliate in cadrul Consiliului de Control Aliat devine evidenta. Guvernul francez, care nu participase la Conferinta de la Postdam si ca atare nu considera obligatorii hotaririle acesteia, privea unitatea de orice fel a Germaniei prin prisma propriului interes national drept o primejdie la asigurarea pacii si securitatii in zona. Pe de alta parte, URSS ducea o politica ambivalenta, dominata de interese ideologice, care mai degraba isi doreau finalitatea in transformarea sistemica a zonei de ocupatie repartizate si nicidecum in mentinerea unitatii economice a Germaniei. Cum fiecare din Puterile Aliate detinea un drept de veto, Consiliul de Control Aliat s-a transformat rapid intr-un "Consiliu de Blocaj Aliat"; in aceste conditii o politica comuna nu mai era posibila. Drept urmare, cele patru zone de ocupatie se vor dezvolta aproape independent, cu institutii economice si administrative separate. In acest fel se ajunge rapid la o economie autarha, de penurie si subzistenta, limitata teritorial si a carei inceput se situeaza chiar in ultimele luni ale razboiului.

In timp ce Franta si URSS nu se simteau obligate fata de prevederile Conferintei de la Postdam si promovau in zonele lor de ocupatie o politica libera de influenta celorlalte puteri, Anglia si SUA isi unifica zonele lor de ocupatie la sfirsitul anului 1946 intr-o "Bizona" (Vereinigte Wirtschaftsgebiet, Teritoriul Economic Unit) sub administratie comuna. In cursul anului 1947, la Conferintele Ministrilor de Externe de la Moscova si Londra, devine din ce in ce mai clar ca puterile aliate nu se pot intelege asupra unei politici comune in Germania. Conferinta Interzonala a Primilor Ministri ai land-urilor germane din 5-7 iunie 1947 esueaza tragic pecetluind astfel ruptura Germaniei, nu numai la nivelul puterilor aliate ci si in interiorul Germaniei. Rezultatul acestor evenimente se reflecta in diferentele politice si economice masive de la zona la zona.

In zona de ocupatie sovietica, URSS a urmarit o strategie dubla: in primul rand, sa transporte - sub justificarea despagubirilor de razboi - cat mai multe bunuri cu caracter productiv in URSS, in conditiile in care o politica reparatorie comuna a Aliatilor nu mai era posibila si in al doilea rand, incepind cu 1946 demareaza transformarea ordinii sociale si economice in zona de est. Obiectivul ocupatiei sovietice a fost de stabilizare a situatiei precare de aprovizionare a populatiei pentru a evita tulburarile sociale si a asigura fluxul reparatiilor si intr-o etapa ulterioara impunerea unei economii central planificate dupa model sovietic. Pentru atingerea acestui obiectiv URSS s-a folosit din plin de structurile national-socialiste din economie.

In zonele vestice dezvoltarea politica si economica s-a realizat mult mai anevoie decat in zona sovietica. Si in aceste zone, Puterile Aliate au preluat, dupa terminarea razboiului, structurile national-socialiste de administrare, rationalizare si planificare, ordonantele care reglementau inghetarea preturilor si salariilor au ramas in vigoare, iar birocratia administrativa participa continuu si activ la distributia alimentelor si produselor cartelate. In acest fel s-a putut insa evita o inflatie de gravitatea celei din 1914-1923. Chiar dupa constituirea Bizonei reconstructia s-a ghidat dupa modelul national-socialist al planificarii centrale si partiale. Guvernul britanic a sprijinit din plin planurile de socializare a diferitelor industrii urmarind crearea unei economii planificate de tip socialist pe baze democratice. Guvernul american a considerat insa, ca sistemul de planificare preluat intact imediat la terminarea razboiului este limitat in timp si determinat de necesitatea depasirii penuriei existente. Pe termen lung, SUA a urmarit impunerea unei economii de piata bazata pe dreptul de propietate si libera initiativa, impiedicind sistematic orice intentie de socializare a economiei urmarita de partenerii britanici si chiar si de politicienii germani. Un sistem al pietelor libere in Europa era in interesul vital al SUA, obiectiv pe care americanii l-au realizat prin presiune politica sau prin mijloace financiare de tipul Planului Marshall. Politica SUA a reprezentat factorul determinant in orientarea Germaniei spre o economia de piata si a facilitat "minunea economica germana".

Un rol aparte in intentia de unificare economica a zonelor de vest, orientarea spre organizarea statala si renasterea economica l-a reprezentat politica Frantei. Obiectivul declarat al lui De Gaulles era impartirea definitiva a Germaniei, slabirea economiei si deturnarea unor resurse economice primare pentru reconstructia economiei franceze. Intentia guvernului francez de a crea in regiunea miniera a Rhein-ului un land independent si de a controla in acest fel un factor economic important, reprezentat in aceea perioada de resursele si exploatarile carbonifera a esuat datorita opozitiei celorlalte puteri aliate si in special vehementei britanicilor. In primii doi ani dupa razboi, Franta a demontat si confiscat mai multe masini si materii prime decat Anglia si SUA la un loc. In timp ce economia franceza a profitat din administrarea zonei de ocupatie, SUA si mai ales Marea Britanie se zbateau sa faca fata cheltuielilor provocate de regimul de ocupatie.

Mai multi factori au influentat dezvoltarea unor sisteme economice diferite in zonele de ocupatie vestice:

Distrugerile de razboi s-au dovedit a fi in realitate mult mai mici decat s-a presupus in timpul razboiului. Cele mai afectate de bombardamentele aliatilor au fost zonele rezidentiale, 1,86 mil. locuinte fiind complet distruse, iar alte 3,6 mil. avariate. Se apreciaza ca pierderile de active industriale s-au cifrat pina la terminarea razboiului la mai putin de 20% din activele brute ale anului 1936. Activele industriale au fost in 1945 cu ca. 20% mai mari comparativ cu 1936 datorita industrializarii accentuate din 1936-1944 anihilind astfel pierderile datorate razboiului si chiar pierderile din amortizare activelor. In zonele de vest distrugerile au fost mai mari decat in est, 18:12 la activele industriale si 24:14 la spatiul locuibil.

Reparatiile au afectat enorm zona de est pentru ca esecul politicii de unitate economica a Germaniei a impiedicat repartizarea proportionala intre zone. URSS, care suferise cele mai mari pierderi nu numai umane ci si economice, era interesata sa-si satisfaca pretentiile prin demontaje din zona de est. SUA, care nu avea nevoie de prestatii reparatorii, a blocat de la bun inceput politica demontajelor acoperind o mare parte din pretentiile aliatilor, in special ale Frantei, Marii Britanii si tarilor Benelux prin mijloace financiare din Planul Marshall; in mai 1946 generalul Clay, guvernatorul militar al zonei americane, decreteaza chiar oprirea demontajelor din zona americana. Demontajele s-au situat in zonele de vest la ca. 3-5% din activele industriale ale anului 1944, in timp ce in zona sovietica cota demontajelor s-a situat la 30-50%. Paralel cu aceasta "deindustrializare" prin demontaje a zonei de est are loc si transformarea multor intreprinderi industriale in SAG (Sovietische Aktiengesellschaft, Societati Sovietice pe Actiuni). Livrarile din productia curenta in contul reparatiilor a fost nesemnificativa in zonele de vest si extrema in zona sovietica. Din aceste cauze, obligatiile economice ale zonelor de ocupatie in favoarea aliatilor s-au situat la un raport de 1:3 in detrimentul zonei sovietice.

Ajutorul financiar acordat de SUA zonelor din vest nu a fost disponibil si pentru zona sovietica, URSS refuzind orice fel de ajutor financiar "capitalist".

Sistemul economiei sociale de piata introdus in zonele vestice s-a dovedit a fi cistigator in "competitia sistemelor", in timp ce economia socialista planificata din zona de est se va dovedi falimentara.

Integrarea economiei din zonele vestice in sistemul economic al Europei Occidentale, care va cuprinde mai toate economiile capitaliste europene performante. Zona de est va fi integrata intr-un bloc economic alcatuit din economii in curs de dezvoltare care se gaseau la inceputul constructiei socialismului.

Bizona

Oprirea demontajelor in zona de ocupatie americana decretata in mai 1946 a fost primul pas in directia unificarii celor trei zone de ocupatie vestice si crearea Republicii Federale Germania. In cadrul Conferintei anuale a Ministrilor de Externe din 1946, Ministrul de Externe al SUA, Byrnes, propune celorlalte trei puteri aliate unificarea economica a zonelor de ocupatie. Atit Franta cat si URSS resping propunerea SUA, dar Marea Britanie accepta unificarea zonelor americane si britanice intr-o "Bizona". In ciuda eforturilor anglo-americane de minimalizare in plan politic a importantei unificarii zonelor britanice si americane la sfirsitul lui 1946, semnificatia istorica a acestui pas este evidenta nu numai din punct de vedere economic, dar si politic, desi la acea data constituirea unui stat german in vest era mai mult decat speculativa. Conventia anglo-americana semnata la 2 decembrie 1946 mentioneaza caracterul provizoriu al unificarii celor doua zone de ocupatie si stipuleaza ca obiectiv principal necesitatea realizarii independentei economice a Bizonei. Conventia intra in vigoare la 1 ianuarie 1947 si constituie de la aceasta data cadrul juridic al Bizonei. Organizarea administrativa a Bizonei se baza pe un aparat administrativ german sub supraveghere aliata care a reprezentat subiectul a cinci conventii administrative separate. Au fost create cinci Administratii (Verwaltungen): economie, finante, alimentatie si agricultura, transport, posta si telecomunicatii. Institutia superioara a Administratiilor era un Consiliu Administrativ (Verwaltungsrat) alcatuit paritar din ministrii de resort ai land-urilor din zonele americane si britanice. Consiliul era condus de un Presedinte, care era in acelasi timp si seful respectivei Administratii. Cele cinci administratii de resort indeplineau de facto functia unor ministere de specialitate. Avind in vedere ca marile industrii si activitatea de comert exterior se aflau mai departe sub controlul fortelor de ocupatie in scopul decartelizarii economiei germane, activitatea Administratiilor se limita la organizarea si planificarea penuriei.

Resursele de materii prime si industria primara din zona britanica se completau cu industria prelucratoare din zona americana care dispunea si de un potential mai ridicat de forta de munca. In toamna anului 1946 productia industriala a Bizonei se situa la ca. 40% din nivelul atins inainte de razboi. Agricultura era la fel de bine reprezentata in ambele zone. Ca. 39 mil. de locuitori (60,4% din intreaga populatie germana) traia in Bizona, dintre acestia 6 mil. erau refugiati.

Cu toate ca in plan economic cele doua zone se completau cu succes, in plan politic-administrativ diferentele erau mult mai vizibile. Land-urilor din zona americana li se acordase deja in toamna anului 1945 imputerniciri legislative, executive si juridice care erau exercitate de catre guverne regionale sub supravegherea administratiei militare americane, iar coordonarea activitatilor pe intreg teritoriul zonei americane se realiza in cadrul unei Conferinte Permanente (Lnderrat) alcatuite din primii-ministrii ai land-urilor respective. In zona britanica, land-urile s-au constituit abia la sfirsitul anului 1946, cu aceasta ocazie formindu-se guverne si parlamente regionale in mare parte numite si nu alese. Land-urile aflate sub ocupatie americana promulgasera deja constitutii regionale la ora la care instantele politice din zona britanica se aflau abia in proces de constituire.

Adevaratele piedici in calea functionarii spatiului economic bizonal le-au reprezentat in primul rand decentralizarea Administratiilor in teritoriu, existenta unor instante asemanatoare la nivel regional si mecanismul complicat de decizie. Fiecarui Consiliu Administrativ ii corespundea un "Bipartite Group" din partea fortelor de ocupatie, care era subordonat la nivel central unui "Bipartite Panel" in Berlin, cei doi guvernatori militari constituind instanta suprema. Fiecare decizie a Consiliilor Administrative germane trebuia verificata, acceptata sau modificata de instantele bizonale intr-un lung proces birocratic; dupa acordul instantelor bizonale, decizia se transforma in lege prin adoptarea ei de catre parlamentele regionale si in cele din urma se putea aplica. Functionarea Administratiei Economice a Bizonei a fost inca de la inceput foarte precara, fapt care se va reflecta si in criza alimentara si de energie din iarna lui 1947.

In primavara anului 1947 bilantul experimentului Bizonei era negativ; se impunea urgent o restructurare din temelii a organizarii bizonale, ceea ce se va si intimpla prin semnarea de catre britanici si americani, in mai/iunie 1947, a "Conventiei asupra Organizarii pe Baze Noi a Institutiilor Economice Bizonale". Cele doua guverne militare au hotarit infiintarea unui Consiliu Economic (Wirtschaftsrat), care indeplinea functia unui parlament, a unei Comisii Executive (Executivausschu), pe post de guvern si numirea de Directori (Direktoren) drept ministri a caror activitate se extindea la intreaga Bizona. Aceasta Conventie a fost in totalitate opera guvernelor militare, institutii sau personalitati germane nu au participant la elaborarea acestui document. Elementul revolutionar il constituia centralizarea intregului aparat administrativ bizonal in Frankfurt am Main unde, la 25 iunie 1947, se intilnesc cei 52 de membri ai Consiliului Economic la sedinta de deschidere a primului cvasi-parlament german de dupa razboi cu putere de decizie pe intreg teritoriul Bizonei. Activitatea Consiliului Economic era limitata in primul rand geografic la cele doua zone de ocupatie, in al doilea rand material la problemele de natura economica, financiara, de alimentatie si agricultura, de transport, posta si telecomunicatii si in ultimul rand procedural, fiecare decizie necesitind aprobarea guvernatorilor militari prin intermediul unui "Bipartite Control Office". In cele sapte sedinte ale Consiliului Economic intre iunie 1947 si ianuarie 1948 au fost adoptate 18 legi care reglementau probleme organizatorice sau de aprovizionare.

Realitatea administratiei bizonale s-a reflectat si in planurile anglo-americane referitoare la nivelul productiei industriale, demontaje si reparatii. Dupa esecul planului din 1946, care cuprindea toate zonele de ocupatie, guvernele britanic si american au cautat o solutie mai putin globala, astfel ca la 29 august 1947 fac public "Planul Industrial Revazut pentru Germania". Desi planul era valabil numai pentru Bizona, la intocmirea si dezbaterea lui au participat si francezii ceea ce a reprezentat totusi un anume progres spre unificarea celor trei zone de ocupatie. Importanta economica a acestui plan rezulta din noile prevederi referitoare la dezvoltarea industriei si productiei de otel. Capacitatea industriala a Germaniei (vestice) urma sa atinga nivelul din 1936, productia de otel fiind limitata la o cantitate de 10,7 mil. tone anual (fata de 5,8 mil. tone anual in vechiul plan valabil pentru toate cele patru zone de ocupatie). Prin aceste prevederi se spera acoperirea unei parti cat mai mari a importurilor alimentare si reducerea fondurilor americane GARIOA destinate in principal ajutoarelor alimentare prin export. Prevederile referitoare la demilitarizare si reparatii cuprindeau demontarea a 682 capacitati industriale (496 in zona britanica si 186 in ceea americana). Pentru zona franceza s-a intocmit o lista aparte cu 236 de fabrici. Pina in 1946 au fost demontate 100 de intreprinderi si uzine cu o valoare de 215 milioane RM, iar pina in 1949 valoarea intreprinderilor si uzinelor demontate a crescut la 714 milioane RM; prestatiile reparatorii au reprezentat in 1949 3-4% din investitiile anului. Initial valoarea intreprinderilor si uzinelor ce urmau a fi demontate fusese stabilita la circa 3 miliarde RM; demontarea de capacitati industriale a continuat pina in 1951.

La 7 ianuarie 1948 guvernatorii militari britanici si americani si-au anuntat intentia de reformare a administratiei bizonale prin marirea numarului de membri ai Consiliului Economic la 104 si transformarea Comisiei Executive intr-o camera parlamentara suplimentara formata din reprezentanti ai land-urilor (Lnderrat). Directorii Administratiilor se constituiau intr-un cabinet numit Comisie Economica (Verwaltungsrat) sub conducera unui Director General (Oberdirektor). In afara noutatilor organizatorice, instantele germane au primit si noi responsabilitati in domeniul impozitelor si taxelor vamale. Guvernatorul american, Generalul Clay, anunta si constituirea unei Tribunal Suprem (Oberste Gerichtshof) si a unei Banci Centrale (Zentralbank) sub control aliat. In martie 1948 a fost infiintata si Administratia pentru Munca. Instantele germane au fost invitate sa inainteze propuneri la planurilor anglo-americane. Datorita conflictelor politice interne intre federalisti si centralisti pe de-o parte si intre social-democrati si conservatori pe cealalta parte nu s-au inaintat propuneri semnificative de modificare a reformei bizonale, asa incat la 5 februarie 1948 se semneaza "Charta Frankfurt", cel mai important document in directia unitatii germane si recuperarii independentei si suveranitatii nationale. Chiar inainte de sedinta constitutiva social-democratii au trecut in opozitie, asa incat Presedintele Consiliului Economic, Directorul General si Directorii Administratiilor au fost alesi majoritar din randul conservatorilor (CDU/CSU) sau liberalilor (FDP). In fruntea Administratiei Economice a fost numit Ludwig Erhard.

Paralel cu noul statut bizonal se constituie in Kln, prin decizia guvernatorilor militari, Curtea Suprema Germana (Deutsche Obergericht) ca instanta centrala de drept. Curtea Suprema indeplinea simultan functia de Curte Suprema de Justitie (Staatsgerichtshof) si Curte Administrativa de Justitie (Verwaltungsgerichtshof). Tot prin decizie a guvernatorilor militari aliati se infiinteaza la 2 martie Banca Land-urilor Germane (Bank deutscher Lnder, BdL) cu sediu in Frankfurt am Main si cu atributii de banca centrala independenta (singurul organism comun care cuprindea toate cele trei zone vestice). In toamna lui 1948 se infiinteaza la Hamburg, Curtea de Conturi (Rechnungshof), iar in martie 1948 Oficiul Statistic (Statistische Amt) in Wiesbaden si Oficiul de Patente (Patentamt) in Mnchen.

Pina in vara anului 1949 Administratia de la Frankfurt evolueaza spre forme statale complete si complexe. Din cele 171 de legi promulgate de Parlamentul de la Frankfurt o mare majoritate si-au pastrat valabilitatea si in Republica Federala Germania; multe din legile economice si sociale au capatat un caracter constitutiv la proclamarea republicii vest-germane. Tendinta de restaurare a realizarilor Republicii de la Weimar, din domeniul social, au fost mai mult decat evidente, de ex.: abrogarea inghetarii salariilor, reinstaurarea libertatii tarifare, asigurarile sociale obligatorii, etc. Procedura legislativa intre Consiliul Economic si Consiliul Land-urilor functiona fara probleme. Guvernatorii militari, in calitate de ultima instanta in procedura legislativa, au respins numai 8 legi.

Blocada Berlinului

In Germania ocupata Berlinul se bucura de un statut aparte, desi se afla de facto in zona de ocupatie sovietica, orasul a fost impartit in patru sectoare de ocupatie: americana, britanica, franceza si sovietica. Intentia initiala a aliatilor fost mentinerea integritatii fostei capitale a Reich-ului si reluarea activitatilor economice. In 1939 Berlinul avea o populatie de 4,3 mil. locuitori, iar la terminarea razboiului inca 3,2 mil. locuitori. Industria berlineza fusese distrusa in proportie de 23% in razboi, alte 43% datorita demontajelor de dupa razboi. Caile de transport au fost afectate de razboi in proportie de 85-90%. Din punct de vedere administrativ, Berlinul era condus de un Magistrat german sub supravegherea si controlul unui organ aliat de decizie, "Comandatura Berlinului" (Kommandatura) format din cei patru comandanti militari ai orasului care decideau impreuna. Prezenta puterilor aliate occidentale in Berlin nu fusese reglementata oficial in timpul razboiului, drepturile de acces ale acestora rezultau de facto prin prezenta trupelor aliate in Berlin; singura reglementare oficiala se viza la traficul aerian.

La 28 ianuarie 1948 incepe lunga serie a defectelor si problemelor tehnice invocate de sovietici cu intentia vadita de intimidare a aliatilor vestici si care vor culmina cu Blocada Berlinului, sovieticii urmarind sa izoleze si sa infometeze trupele aliate determinind retragerea acestora. Stalin nu s-a putut impaca niciodata cu faptul ca a acceptat de buna-voie sa imparta controlul asupra capitalei fostului Reich German cu celalalte puteri aliate, desi Armata Rosie cucerise singura Berlinul. La 28 martie 1948, sovieticii parasesc Consiliul de Control Aliat, iar la 16 iunie se retrag si din "Comandatura" Berlinului. Chiar inainte de retragerea oficiala, sovieticii au adoptat decizii separate pentru sectorul de est. La 20 iunie, dupa intense negocieri cu sovieticii pentru realizarea unei reforme monetare unitare si care se soldeaza cu un esec, are loc reforma monetara in cele trei zone vestice. Patru zile mai tirziu se introduce in sectoarele de vest ale Berlinului noua moneda, Deutsche Mark. Deja la 23 iunie comandantul sovietic al Berlinului interzice folosirea noii monezi in sectorul estic al Berlinului, desi moneda estica era inca acceptata ca mijloc de plata pentru anumite bunuri si servicii in sectoarele vestice. In noaptea de 23/24 iunie, sovieticii intrerup livrarea cu energie electrica a sectoarele vestice, blocheaza caile rutiere, feroviare si fluviale; in dimineata zilei de 24 iunie se interzice livrarea de alimente din sectorul estic. Blocada Berlinului era incheiata, iar situatia locuitorilor din zonele de vest incepe sa devina dramatica.

Singura cale de acces a puterilor aliate occidentale in Berlin raminea traficul aerian. Odata cu Blocada sovietica incepe ceea mai mare operatie de transport din istoria aviatiei. Pe calea aerului se vor transporta nu numai alimente, medicamente, carbuni si alte bunuri de consum ci si utilaje si echipamente, materii prime, automobile si centrale termice precum si personal. Podul aerian spre Berlin a fost rezultatul reactiei disperate a anglo-americanilor si s-a transformat in scurt timp intr-o operatie de precizie si de mare eficienta la marginea imposibilului. Un singur exemplu poate da o impresie asupra proportiilor acestei actiuni unice: numai intr-o singura zi, la 15 aprile 1949, s-au efectuat 1.398 de zboruri, 24 de ore fara intrerupere, transportindu-se 12.940 tone alimente, carbuni si alte marfuri. Intre 28 iunie 1948 si 6 octombrie 1949 s-au realizat 279.114 zboruri si s-au transportat peste 2 mil. tone marfuri. Din punct de vedere economic podul aerian a reprezentat un fiasco total pentru americani, operatiunea fiind finantata in principal din fondurile GARIOA si de populatia din Bizona printr-o taxa speciala pe salarii si timbre. Ca raspuns la Blocada Berlinului aliati vestici au impus o Contrablocada a zonei de ocupatie sovietice prin interzicerea circulatiei marfurilor, serviciilor si persoanelor in si dinspre Bizona.

La 4 mai 1949, se semneaza la New York un acord intre cele patru puteri aliate care prevedea ridicarea Blocadei Berlinului, reluarea legaturilor intre sectoarele de vest si cel de est precum si ridicarea Contrablocadei incepind cu 12 mai 1949. Cu toate acestea procesul de divizare a Germaniei nu mai putea fi oprit.

Ca urmare a Blocadei, productia industriala a Berlinului scade in timpul Blocadei cu inca 50%, reprezentind in iulie 1949 doar 17% din nivelul atins in 1936, numarul somerilor creste cu 140% si atinge cifra record de 113.000 la sfirsitul anului 1948.

Trizona

Odata cu Blocada Berlinului, intentiile sovietice de separare a zonei lor de ocupatie de restul Germaniei si de transformare a sistemului politic, economic si social intr-unul de tip socialist devin din ce in ce mai clare pentru anglo-americani. Politica acestora de mentinere a integritatii teritoriale si economice esueaza lamentabil in fata politicii duplicitare a lui Stalin care, pe de o parte, afirma declarativ ca integritatea Germaniei este un interes vital al URSS, dar practic intreprinde toate masurile posibile de divizare definitiva a acesteia. In aceasta situatie anglo-americanii, si in special guvernul SUA, se vad nevoiti sa procedeze la o reorientare a politicii fata de Germania ocupata. Obiectivul SUA de integrare a Europei in structuri politice, economice si sociale comune se putea realiza numai in conditiile in care reconstructia economiilor europene si in special a Germaniei era sustinuta de un masiv ajutor financiar american. In acest scop se lanseaza ideea Planului Marshall. Reconstructia Germaniei constituia o premisa vitala a succesului Planului Marshall, iar, in al doilea rand, reconstructia Germaniei nu se putea realiza decat in cadrul unei forme statale care sa garanteze unitatea teritoriala, politica, economica si sociala; crearea unui stat german in zonele de ocupatie vestice devine astfel prioritara pentru politica americana in Europa; realizarea acestui obiectiv necesita un aranjament cu Franta. Guvernul francez insa, nu considera necesara schimbarea politicii sale si nu avea intentia sa integreze zona sa de ocupatie intr-un stat vest-german inainte de a fi impus unele conditii celorlalti aliati vestici. Daca pina atunci SUA a ignorat prezenta franceza in Germania, politica americana depindea dintr-odata de toanele francezilor, care nu aveau sa scape ocazia inscenarii unui mic santaj.

In afara unor interese politice generale cum ar fi garantarea securitatii in zona, francezii erau interesati in mod pragmatic de asigurarea livrarilor de carbune german atit de necesar industriei franceze. Zona miniera a Ruhr-ului (80% din industria miniera germana) care se gasea in zona de ocupatie britanica era marul discordiei intre francezi si britanici. Carbunele a reprezentat in perioada de dupa terminarea razboiului un important factor economic (daca nu cumva cel mai important). Francezii doreau o garantie pentru livrarile de carbune german in ciuda ajutoarelor financiare acordate de americani din Planul Marshall. La sfirsitul lui februarie 1948 atit Bizona cat si Zona de Ocupatie Franceza devin separat membre in Organizatia de Cooperare Economica in Europa (OEEC). La inceputul lui iunie 1948, Consiliul Ministrilor de Externe al puterilor aliate stabileste cadrul de securitate si de supraveghere internationala a unui stat vest-german. Odata cu ratificarea (pe muchie de cutit) a acestei rezolutii de catre Adunarea Nationala Franceza, aliatii decid la 11 noiembrie 1948 elaborarea unei constitutii a viitorului stat, Republica Federala Germania. Desi zona franceza se gasea intr-o criza financiara acuta si depindea de ajutorul financiar american, Franta a hotarit abia in ianuarie 1949 integrarea zonei franceze in viitoarea RF Germania, dupa semnarea Acordului referitor la Statutul Ruhr-ului si crearea unei Autoritati Internationale de supraveghere a acestei regiuni din care faceau parte puterile aliate vestice si tarile Benelux. Odata cu decizia franceza se poate vorbi de Trizona ca un prim pas spre crearea statului vest-german.

Planul Marshall

Primul program de ajutor economic american pentru Germania se deruleaza incepind cu 1945 prin livrari GARIOA (Government Aid and Relief in Occupied Areas). In cadrul acestui program, destinat in principal ameliorarii foametei si epidemiilor, zona americana si apoi Bizona au primit pina in 1949/50 livrari in valoare de 1,62 miliarde $. Ajutoarele acordate din fonduri GARIOA erau vitale pentru zonele ocupate fiind chiar mai mari decat cele din fonduri Marshall.

In urma unificarii zonelor britanice si americane in asa-numita Bizona si esuarea Conferintei Ministrilor de Externe din aprilie 1947 de la Moscova guvernul american se vede nevoit sa adopte o noua linie politica, dincolo de imposibilitatea unui consens cu Moscova. Generalul Marshall, devenit Ministru de Externe al SUA, denumeste aceasta noua linie politica, Planul Marshall pentru Europa. La aceea data exista numai denumirea acestuia, planul ca atare lipsind cu desavirsire. Abia dupa anuntarea oficiala a intentiilor americane se incepe si elaborarea planului. Rezultatul va fi prezentat de Marshall in iunie 1947 sub forma unei oferte de ajutor financiar al SUA pentru tarile europene si in special cele vest-europene, cu conditia ca acestea sa foloseasca resursele financiare in scopul reconstructiei economiilor nationale si integrarii economice europene. Factorul decisiv al planului il reprezenta crearea unui stat vest-german si integrarea acestuia in sistemul economic vest-european. Definitia integrarii europene era perceputa de americani foarte flexibil, de la liberalizarea comertului exterior si pina la uniunea politica in Statele Unite ale Europei. In cadrul acestei conceptii de integrare un rol esential l-a jucat necesitatea acordarii de garantii de securitate in zona prin crearea unei aliante militare Europa-SUA (viitorul NATO) si integrarea Germaniei - mai intii pasiva - in aceasta alianta. In viziunea americana, reconstructia europeana nu era posibila fara reconstructia Germaniei. Luind in consideratie si rapida inrautatire a relatiilor cu URSS era necesar ca acest proces sa se desfasoare rapid si sa inceapa cat mai curand. Planul Marshall, desi se baza pe considerente economice si istorice (experienta primului razboi mondial), capata in contextul confruntarii Vest-Est o calitate prin excelenta politica. Pina la semnarea actului oficial, "Foreign Assistance Act of 1948", la 3 aprile 1948, Moscova interzice tarilor aflate sub ocupatie sovietica si in special Poloniei si Cehoslovaciei sa participe la Planul Marshall (zona de est a Germaniei a fost exclusa automat prin refuzul sovietic).

Primele ajutoare din cadrul Planului Marshall sosesc in Germania in iunie 1948. Ajutoarele au fost acordate ca suplimentare a venitului national al celor trei zone vestice cu 3% in primul an, in anii urmatori aceasta suplimentare urmind sa fie redusa treptat. In primul an, ajutoarele Marshall au fost flancate de mijloace GARIOA aproape in aceeasi masura. In prim-planul intereselor americane de stabilizare economica se gaseau Franta, Marea Britanie si Italia; Germania de Vest fiind pe pozitia patru (si in ceea ce priveste volumul ajutorului financiar), Bizona primind pentru 1948/49 suma de 414 milioane $, iar zona franceza 100 milioane $. Pina la incheierea Planului Marshall in anii 1951/52, ajutorul financiar pentru Germania s-a cifrat la 1,56 miliarde $ din care cea mai mare parte, 725 milioane $ a fost folosita pentru procurarea de materii prime si 684 milioane $ pentru alimente, ingraseminte si seminte. Livrarile de masini si utilaje au reprezentat numai 36 milioane $ din totalul fondurilor alocate. Rolul fondurilor Marshall in domeniul investitiilor si al productiei a fost aproape nesemnificativ, evolutia economiei germane nu a fost esential influentata de aceste fonduri; succesul economiei germane a constat in recistigarea pozitiei de exportator de masini si utilaje, produse chimice si automobile, pozitie detinuta si inainte de razboi. Pe de alta parte, Germania revine pe piata mondiala in calitate de mare importator de materii prime si alimente.

Livrarile din cadrul Planului Marshall au reprezentat cel mult scinteia care a pus in functiune intregul mecanism economic. Un rol mult mai important in dezvoltarea economiei germane l-au jucat produse reziduale al Planului Marshall si anume crearea "mijloacelor de contravaloare" (Gegenwertmittel), amortizarea si dobinzile pentru credite acordate din "mijloacele de contravaloare". Aceste fonduri reprezentau contravaloarea livrarilor americane in DM si trebuiau achitate de importatorul german in Germania. Pentru administrarea "contravalorilor" rezultate in cadrul Programului European de Reconstructie (European Recovery Program, ERP) s-a infiintat in noiembrie 1948 "Kreditanstalt fr Wiederaufbau" (KfW), un institut de drept public care desfasoara activitati bancare. KfW avea rolul de a alimenta economia cu credite pe termen mijlociu si lung in conditii deosebit de avantajoase. Intre 1949 si 1952 se finanteaza in acest fel circa 8% din investitiile nete germane. La inceput, mijloacele financiare s-au constituit din "contravalori" rezultate din Planul Marshall sau GARIOA, mai tirziu din mijloace financiare ale statului sau Comunitatii Europene. Rolul KfW la dezvoltarea economiei germane este incontestabil, in primii 10 ani de existenta a RFG acest institut a acordat credite sau subventii pentru investitii in valoare de peste 12 miliarde DM, iar pina in 1975 de peste 35 miliarde DM.

Contributia Planul Marshall la "minunea economica germana" a fost modesta in ceea ce priveste volumul fondurilor puse la dispozitie si structura livrarilor de produse. Planul Marshall a declansat insa o serie de sinergii binefacatoare economiei germane. In primul rand, prin posibilitatea efectuarii de importuri de alimente si materii prime, in conditiile in care devizele lipseau cu desavirsire, s-a realizat o stabilizare si imbunatatire a starii de spirit a populatiei. In al doilea rand, in cadrul procesului de integrare europeana prin crearea OEEC (Organization for European Economic Cooperation) la 16 aprilie 1948 s-a inceput liberalizarea comertului exterior la nivel vest-european culminind in cele din urma prin infiintarea in 1950 in cadrul OEEC a Uniunii de Plati Europeane (European Payments Union, EPU). In cadrul acestui organism toate tarile membre OEEC se obligau sa accepte si sa schimbe, in scopul efectuarii de operatii de comert exterior, valutele celorlalte tari membre in limitele generoase ale unei acumulari de datorii reciproce. Odata cu terminarea razboiului si in cadrul procesului de reconstructie, in Europa de Vest s-a inregistrat cel mai mare boom investitional al secolului. In conditiile in care necesarul de masini, utilaje si mijloace de transport crestea necontenit, iar rezervele de dolari erau limitate, EPU a permis importatorilor vest-europeni achizitionarea de echipamente si utilaje germane prin acumularea de datorii in DM. Din 1951, Germania a inregistrat excedente comerciale majore cu toate statele vest-europene. Se poate afirma ca EPU a jucat in dezvoltarea economiei germane un rol mult mai mare decat Planul Marshall.

In ciuda procesului de integrare economica a Europei de Vest lipsea totusi o solutie politica de integrare. Autoritatea Internationala a Ruhr-ului era o organizatie labila cu responsabilitati limitate in care rolul Frantei era minimal. Desi economiile vest-europene colaborau din ce in ce mai strins la nivel economic, era greu de crezut ca acestea vor forma in viitorul apropiat o uniune politica. SUA se temea ca in lipsa unei integrarii politice noul stat german nu va putea fi controlat de o Europa unita si va merge pe un drum propriu. In acest moment, in care atit SUA cat si Franta esuasera cu intentiile lor de unitate politica si control, apare idea unei administratii comune a industriilor miniere, carbonifere si producatoare de otel germane si franceze la care sa se afilieze si tarile Benelux. Ideea a apartinut lui Jean Monnet, seful Comisiei de Planificare a Reconstructiei, si va fi promovata pe plan international de Ministrul de Externe francez Robert Schuman. Originalitatea propunerilor lui Monnet si Schuman consta in crearea unei organizatii supranationale independente si care, imputernicita cu mari competente, sa administreze aceste piate speciale. Aceasta organizatie reprezenta totodata si un prim pas spre o uniune politica a Europei de Vest, ceea ce nu reusise Planul Marshall si nici Autoritatea Internationala a Ruhr-ului. Importanta acestei propuneri se reflecta si in statutul de partener egal acordat Germaniei inca de la inceput. Infiintarea Comunitatii Europene pentru Carbune si Otel (European Community for Coal and Steel, ECCS) prin semnarea acordului de la Paris in 1951 a reprezentat pe bune dreptate actul de nastere al Uniunii Europene (European Union, UE) si totodata tratatul de pace cu Germania. In procesul dezvoltarii economiilor vest-europene se semneaza in 1957 tratatul de la Roma care prevedea constituirea unei piete comune si a unei uniuni monetare.

Republica Federala Germania

Esecul Conferintei de la Londra a Ministrilor de Externe din decembrie 1947 a accentuat dorinta SUA si Marii Britanii de creare unui stat vest-german. In urma Conferintei celor Sase Puteri (SUA, Marea Britanie, Franta, Belgia, Olanda si Luxemburg) de la Londra din primavara anului 1948 se elaboreaza in iunie 1948 asa numitele Recomandari de la Londra care contineau un minim de consens in chestiunea noului stat vest-german. Conform acestor recomandari constitutia statului vest-german trebuia sa permita germanilor posibilitatea unificarii teritoriale in cadrul unei forme de guvernare federala care sa apere drepturile land-urilor, sa inlesneasca in aceeasi masura o putere centrala functionala si sa apere drepturile si libertatile cetatenilor.

La 1 iulie 1948 cei trei Guvernatori Militari inmineaza Primilor Ministri ai land-urilor din zona de ocupatie vestica cele trei "Documente de la Frankfurt" care formeaza chintesenta Recomandarilor de la Londra. Generalul Clay, Guvernatorul Militar al Zonei Americane, a inminat primul document care cuprindea dispozitiile constitutionale si prevedea in preambul ca: "Adunarea Constituanta va elabora o constitutie democrata care sa acorde land-urilor participante un cadru de guvernare federal menit sa restaureze in cele din urma unitatea teritoriala a Germaniei, sa apere drepturile land-urilor, sa instaureze o putere centrala functionala si sa garanteze drepturile si libertatile individuale". Al doilea document cuprindea dorintele aliatilor de restructurare a land-urilor si a fost inminat de generalul Robertson, Guvernatorul Militar al Zonei Britanice. Guvernatorul Militar al Zonei Franceze, Generalul Koenig, a dat citire celui de-al treilea document referitor la principiile unui Statut de Ocupatie care evidentia clar ca limitele de actiune ale Germaniei in cadrul noii organizari statale erau foarte restrictiv definite. Guvernatorii Militari transferau unele imputerniciri in procesul legislativ, administrativ si jurisdic catre organele de guvernare ale noului stat, isi pastrau insa imputernicirile de reprezentare a statului vest-german in relatiile externe, controlul comertului exterior, al reparatiilor si supravegherea industriei, decartelizarii, dezarmarii, demilitarizarii si a anumitor domenii din cercetarea stiintifica. Aliatii prevedeau in cele trei documente o autoguvernare limitata si controlata a germanilor in cadrul unui stat vest-german de proba si sub curatoriu. In al treilea document, se specifica concret: "Guvernatorii Militari isi vor relua complet exercitiul puterii in cazul in care o stare exceptionala va ameninta securitatea, va fi necesara asigurarea respectarii constitutiei sau a Statutului de Ocupatie".

Partidele politice germane si Primii Ministri ai land-urilor au abordat o pozitie critica si contradictorie fata de planurile aliatilor, sustinind de principiu intentiile de creare a unui stat vest-german, dar negind de facto toate cele trei documente prezentate de aliati. Neintelegerea a pornit de la faptul ca reprezentantii germani au inteles invitatia de constituire a unui stat propriu si ca o invitatie la negocierea celor trei documente care nu aveau insa caracter negociabil. Pozitia germana pornea de la premiza intocmirii Statutului de Ocupatie inaintea elaborarii Constitutiei, nega necesitatea unui parlament si a unei constitutii atita vreme cat unitatea teritoriala germana nu se putea realiza complet prin lipsa de participare a land-urilor din zona de ocupatie sovietica si pina la acordarea unei suveranitati suficiente si, in ultima instanta, se opunea unui referendum asupra constitutiei. Dupa indelungi negocieri care au condus la iritarea masiva a aliatilor, partea germana a acceptat in mare parte prevederile documentelor de la Frankfurt, a propus insa schimbarea termenului de constitutie in "Grundgesetz" (Lege Fundamentala), elaborarea acesteia de catre o adunare parlamentara si ratificarea ei de catre Parlamentele land-urilor. Propunerile germane au fost in cele din urma acceptate.

La 10 august 1948 se intruneste pe insula Herrenchiemsee Comisia Expertilor pentru Probleme Constitutionale (Sachverstndigenausschu fr Verfassungsfragen) care va schita pina la 23 august 1948 proiectul legii fundamentale a noului stat vest-german; Adunarea Parlamentara (Parlamentarische Rat) ai carei membrii sunt alesi prin vot indirect la nivelul land-urilor se intruneste pe 1 septembrie 1948 pentru elaborarea "Grundgesetz". La 8 mai 1949, Adunarea Parlamentara voteaza proiectul final al legii fundamentale cu 53 de voturi contra 12, iar doua zile mai tirziu alege orasul Bonn drept capitala provizorie a statului vest-german. La 12 mai 1949, cei trei Guvernatori Militari aproba "legea fundamentala" sub reserva intrarii in vigoare a Statutului de Ocupatie odata cu constituirea primului parlament (Bundestag) german liber ales dupa razboi. Intre 18 si 21 mai "legea fundamentala" a fost ratificata si de catre parlamentele land-urilor cu exceptia Bavariei. Parlamentul bavarez a respins legea fundamentala si s-a multumit dupa indelungate negocieri sa declare oficial ca aceasta este recunoscuta de drept si valabila in Bavaria. Adunarea Parlamentara a constatat la 23 mai 1949 ca legea fundamentala a fost recunoscuta si acceptata de land-urile componente, aceasta intrand in vigoare la 24 mai 1949.

In locul Guvernatorilor Militari au fost numiti odata cu constituirea RFG trei Inalti Comisari care au preluat anumite drepturi de suveranitate (in anumite cazuri chiar toate) ale RFG printre care dezarmarea si demilitarizarea, controlul reparatiilor si restitutiilor, supravegherea decartelizarii economiei si reprezentarea RFG in relatiile externe.

O comisie a Adunarii Parlamentare incepe in septembrie 1948 elaborarea legii electorale de organizare a primelor alegeri libere pentru viitorul parlament al RF Germania printr-o combinatie intre votul proportional si cel majoritar. Dupa numeroase discutii, respingeri din partea aliatilor si compromise legea va fi validata la 15 iunie 1949 stabilind data alegerilor la 14 august 1949. In campania electorala, confruntarea majora s-a desfasurat intre SPD si CDU avind ca subiect viitoarea ordine economica a statului vest-german. In timp ce social-democratii favorizau o economie socializata si planificata, crestin-democratii favorizau economia sociala de piata propagata de Ludwig Erhard. La alegerile din 14 august 1949, CDU/CSU a obtinut 31% din voturi fata de 29,12% ale SPD si astfel dreptul de a forma guvernul. Se poate spune ca a fost si o victorie a economiei sociale de piata fara de care evolutia Germaniei Occidentale ar fi fost probabil alta.

La 7 septembrie 1949, s-a constituit primul parlament al RF Germania, la 12 septembrie Adunarea Nationala a ales primul presedinte al republicii in persoana lui Theodor Heuss, iar trei zile mai tirziu Konrad Adenauer devine primul cancelar al RFG in fruntea unui guvern conservativ.

La 7 octombrie 1949 este proclamata Republica Democrata Germana (Deutsche Demokratische Republik, DDR), pecetluindu-se in acest fel divizarea peste decenii a Germaniei. In aceeasi zi guvernul RFG declara ilegal actul constitutiv al RDG, iar la 21 octombrie Adenauer declara RFG ca unic reprezentant al poporului german. Pretentia de unica reprezentare va fi acceptata festiv de catre Ministri de Externe aliati in toamna anului 1950, iar in iarna lui 1955, dupa acordarea integrala a suveranitatii, va fi ridicata la politica de stat si fundamentata pe baza doctrinei Hallstein pina la sfirsitul anilor `60.

Interesele fundamentale ale primului guvern vest-german in domeniul politic au fost reglementarea problemei regiunii Saar (aflata in continuare sub ocupatie franceza), a statutului Ruhr-ului si recistigarea integrala a suveranitatii. Primul pas in aceasta directie l-a reprezentat Acordul de la Petersberg din 22 noiembrie 1949 care permitea RFG reluarea relatiilor consulare, iar in domeniul economic destinderea limitarilor in domeniul constructiilor navale si a programului de demontaje (incheiat oficial in 1951). RFG s-a obligat sa adere la Acordul asupra Controlului International al Ruhr-ului care va fi inlocuit trei ani mai tirziu prin Uniunea Montana (Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului) propusa de Franta. Odata cu intrarea in vigoare a acestui Acord, in iulie 1952, au fost ridicate toate controalele si limitarile industriei grele germane.

In martie 1951 are loc o revizuire a Statutului de Ocupatie; Inaltii Comisarii Aliati renunta la supravegherea legislatiei germane si la o parte din imputernicirile din domeniul comertului exterior si al devizelor si permit RFG transformarea relatiilor consulare in relatii diplomatice. In compensatie, RFG se obliga sa preia datoriile externe ale Reich-ului si Prusiei din perioada Republicii de la Weimar si a statului national-socialist. Aceste datorii sunt stabilite ulterior prin Acordul de la Londra din 27 februarie 1953 la suma de 13 miliarde DM din perioada premergatoare razboiului plus returnarea ajutorului economic din perioada de dupa razboi in valoare de 16 miliarde DM. Povara datoriilor a fost redusa in cele din urma la 15,28 miliarde DM, aceasta fiind complet achitata pina in 1979.

Totodata RFG s-a obligat sa plateasca despagubiri si compensatii victimelor regimului national-socialist din toata lumea. Prin Acordul de la Luxemburg, RFG urma sa platesca 3 miliarde DM statului Israel si 450 milioane DM organizatiei evreiesti Jewish Claims Conference. In afara acestor obligatii financiare, RFG a preluat si obligatia morala pentru crimele si nedreptatile provocate de regimul nazist, RDG refuzind preluarea oricaror obligatii morale sau financiare.

Uniunea Sovietica propune surprinzator puterilor aliate la 10 martie 1952 intr-o "Nota Germana" incheierea unui acord de pace cu Germania. URSS oferea astfel posibilitatea unificarii Germaniei, retragerea tuturor trupelor de ocupatie, crearea unei armate germane si autorizarea industriilor militare. In compensatie Germania urma sa isi declare neutralitatea. Puterile aliate in concordanta si cu guvernul vest-german resping planul Moscovei considerand-ul o masura propagandistica sovietica.

In toamna anului 1954 se elaboreaza la Paris Acordul asupra Germaniei care reglementeaza relatiile RFG cu cele trei puteri aliate inlocuind astfel Statutul de Ocupatie. Reprezentantii SUA, Marii Britanii si Frantei semneaza protocolul asupra incheierii oficiale a regimului de ocupatie al Germaniei Occidentale si reinnoiesc garantiile de securitate pentru Berlinul de Vest. In acelasi timp, RFG este invitata sa se alature NATO. RFG incheie totodata acorduri bilaterale cu Franta in problema Saar-ului care prevad un referendum asupra viitorului provinciei. Acordurile de la Paris intra in vigoare la 5 mai 1955, la 9 mai RFG devine membru in NATO, in octombrie aceluiasi an populatia provinciei Saar voteza reintegrarea in Germania care are loc la 1 ianuarie 1957, iar in aprilie 1957 se semneaza Acordul de Infiintare a Comunitatii Economice Europene (European Economic Community, EEC). In noiembrie 1955 incepe organizarea noii armate federale germane (Bundeswehr). Ca raspuns la aceasta politica a puterilor vestice, URSS recunoaste la 20 septembrie 1955 suveranitatea deplina a RDG.

Economia sociala de piata

Conceptul economiei sociale de piata se naste in cele mai intunecate ore ale Europei, intre 1938 si 1943, in Freiburg im Breisgau. Un grup de economisti si teologi germani aflati in opozitie cu national-socialismul lui Hitler formuleaza, cu riscul vietii si in secret, principiile unui sistem economic intr-o Germanie posthitlerista. Dupa terminarea razboiului si in pragul constituirii RFG profesorul Mller-Armack denumeste aceasta viziune economica drept economie sociala de piata, iar Ludwig Erhard in calitate de Ministru al Economiei noului stat reuseste sa impuna si sa asigure cadrul politic de aplicare in practica a principiilor economiei sociale de piata, in ciuda opozitiei marii majoritati a clasei politice a anilor `50.

In 1938 cind teroarea national-socialista se dezlantuie nu numai impotriva evreilor si a opozantilor regimului, dar si impotriva sistemului economic, in Freiburg im Breisgau se formeaza un grup de profesori universitari si teologi cu intentia de a analiza si clarifica problema supunerii individului si a societatii fata de puterea statului precum si pozitia crestinilor in conditiile zguduitoarelor evenimente provocate de nazisti fata de umanitate, popor si patrie. Discutiile din cadrul acestui grup se extind odata cu trecerea timpului la marile probleme ale vietii crestine intr-o perioada atit de neagra a istoriei. In 1942, se alatura grupului preotul berlinez Dietrich Bonhoeffer, trimis al bisericii evangelice confesionale (Bekennenden Kirche), care avea misiunea de a elabora o teza in care sa se trateze toate domeniile vietii publice din punctul de vedere al eticii sociale crestine. Aceasta teza avea menirea de a initia un dialog intre biserica evanghelica germana si restul bisericilor la o planuita Conferinta Mondiala a Bisericilor dupa terminarea razboiului.

La elaborarea "directiilor programatice" ale grupului, participa in secret profesorii Gerhard Ritter (Istorie Contemporana) pentru partea generala, Constantin von Dietze, Walter Eucken si Adolf Lampe (Economie Nationala) al caror referat are ca subiect sistemul economic si social, Erik Wolf (Drept), Franz Bhm (Economiei Nationala) care contureaza schita sistemului de drept. In noiembrie 1942 se dezbate in secret acesta lucrare. La dezbateri participa printre altii si Dr. Karl Goerdeler implicat in tentativa de lovitura de stat impotriva lui Hitler din 20 iunie 1944. Cu toate ca majoritatea membrilor grupului vor fi arestati, unii dintre acestia platind cu viata convingerile antinaziste, sfirsitul razboiului salveaza lucrarile elaborate in Freiburg im Breisgau si care vor alcatui fundamentul viitorului concept al economiei sociale de piata.

Ideile si idealurile teoreticienilor din Freiburg au fost atotcuprinzatoare. S-au elaborat teze pentru cele mai diverse domenii ale vietii economice si sociale incepind cu familia si agentul economic, statul si politica economica si sociala si terminind cu rolul viitor al bisericii in noua societate. In elaborarea tezelor s-a pornit de la ipoteza unei multiple structuri a corpului social care sa permita libera miscare si sa promoveze capacitatile deosebite a membrilor sai. Ideile si principiile enuntate in cadrul grupului de la Freiburg au fost grupate pe domenii teoretice:

A.    Ideile care au stat la baza principiilor programatice ale politicii economice au pornit de la considerentul ca, nu fiinta umana exista pentru a sluji economiei, ci economia exista pentru a sluji fiintei umane. In conceptia grupului de la Freiburg o ordine economica sanatoasa si conforma cu etica crestina trebuie bine gindita, planuita si organizata de catre stat, in asa fel incat:

tendintele de a abuza de puterea economica si de a ruina concurenta prin mijoace necinstite, de exploatare egoista a aproapelui si de inglobare a fiintei umane ca parte inerta in mecanismul economic trebuiesc combatute si anihilate;

sa raspindeasca o conceptie pozitiva despre munca in cadrul careia aptitudinile celor implicati in procesul muncii sa fie promovate si nu frinate, sa reglementeze nu numai datoriile dar si drepturile celor ce muncesc, sa-i asigure pe acestia impotriva pierderii locului de munca si sa garanteze o concurenta loiala si orientata catre progresul societatii.

Teoreticienii grupului au incercat sa se dezica atit de extrema colectivista a economiei cat si de cealalta extrema, anarhista. Ideea economiei sociale de piata se bazeaza nu numai pe aspiratia spre libertatea individuala ci si pe dorinta de dreptate si siguranta a membrilor societatii.

In cadrul dezbaterii principiilor fundamentale de politica economica grupul s-a concentrat asupra pozitiei individului in cadrul procesului de productie si a rolului statului in economie. Referitor la primul aspect, membrii grupului au pledat pentru integrarea individului ca fiinta umana si nu ca masina sau parte a acesteia in procesul productiv. Pentru realizarea acestui obiectiv se considera necesar un sistem de salarizare corect care, in combinatie cu o politica de preturi dirijata de stat, sa balanseze jocul de interese dintre organizatiile sindicale si patronale orientate spre pozitii monopoliste. O alta componenta a acestui sistem a reprezentat-o dorinta de a asigura individul de pierderea neasteptata a locului de munca in cadrul careia, asigurarea de somaj reprezenta numai un mijloc paleativ de combatere a somajului si nicidecum unul operativ. Se impunea crearea unui nou mecanism cu ajutorul caruia cauzele si efectele crizelor economice sa fie ameliorate sau chiar eliminate; masurile statale detineau un rol important in cadrul mecanismului, prin regularizarea procesului concurential, combaterea monopolurilor, comenzile de stat, etc. La baza tuturor acestor masuri trebuia sa se afle proprietatea privata si garantarea ei juridica. Hotaririle bugetare si fiscale ale statului trebuie sa fie conforme cu proprietatea privata si functia acesteia in societate, combatind risipa si devalorizarea. Principiul fundamental al noii ordini economice si sociale pornea de la recunoasterea faptului ca asupra fiecarei proprietati indiferent de marime se afla o ipoteca sociala, proprietatea obliga nu numai fata de sine insusi ci si fata de societate. In ceea ce priveste rolul statului in economie acesta trebuie sa se ridice, in primul rand, la cel al unei autoritati morale, neutre fata de agentii economici si fata de sine insusi. Statul trebuie sa fie pe de-o parte puternic, iar pe cealalta parte sa respecte libera initiativa evitind haosul economic. In acest context o alta datorie fundamentala a statului este asigurarea unei monezi nationale stabile si de durata.

B.     Principiile absolut necesare ale unei noi vieti si ordini economice au fost enuntate dupa cum urmeaza:

economia trebuie sa seveasca membrilor societatii si obiectivelor acestora;

o economie eficienta trebuie sa se bazeze pe forte si convingeri productive;

economia se afla in permanenta contradictie cu resurse naturale limitate;

politica economica trebuie sa promoveze eficienta economica a membrilor societatii si sa impiedice o repartitie nedreapta a factorilor economici;

o economie moderna trebuie sa promoveze o politica monetara eficienta si stabila, sa asigure o situatie financiara echilibrata evitind crearea de deficite bugetare si sa ofere posibilitatea de colaborare intre agentii economici nationali in cadrul diviziunii internationale a muncii;

cea mai importanta sarcina a politicii economice a unui stat modern rezulta din necesitatea asigurarii unei ordini atotcuprinzatoare a vietii economice. Fiecare decizie adoptata in cadrul politicii economice trebuie sa corespunda ordinii economice instituite oficial. Ordinea economica trebuie sa se bazeze pe concurenta in calitate de motor al bunastarii, pe libertatea pietelor si a preturilor (in contextul unui cadru riguros stabilit de catre stat), pe o politica monetara care sa asigure functionarea economiei si stabilitatea monedei (prin ajustarea masei monetare conform necesarului economic si orietarea la etalonul aur) si nu in ultimul rand pe reglementarea masei imense de datorii ale statului.

In ceea ce priveste rolul statului de aparator al concurentei loiale principiile prevedeau ca acolo unde o concurenta reala nu este posibila statul este solicitat sa preia proprietatea si conducerea agentilor economici respectivi sau supravegherea acestora. In aceasta situatie statul trebuie insa obligat sa se comporte in conformitate cu principiile ordinii economice ca si cum ar functiona pe o piata dominata de concurenta libera,

statul modern trebuie sa asigure pe linga impunerea unei ordini economice si o ordine sociala care sa clarifice si sa asigure pozitia "salariatului" in cadrul intreprinderii si a societatii; desigur ca aceasta ordine sociala nu trebuie sa se situeze in opozitie cu ordinea economica sau sa fie contradictorie acesteia;

stabilirea si negocierea salariilor trebuie sa se orienteze la principiile concurentiale, statul asigurand supravegherea acestora pentru a se evita salariile defavorabile. Acolo unde patronatul are o putere excesiva fata de sindicate statul este chemat sa stabileasca nivelul de salarizare in conformitate cu conditiile de concurenta;

principiile concurentiale au valabilitate generala, dar se aplica specific;

statul are sarcina sa promoveze o politica sociala care sa conduca la integrarea in societate a tuturor membrilor acesteia. Problemele sociale ce trebuiesc rezolvate in cadrul unei economii bazate pe principiul concurentei sunt printre altele: asigurarea continua si suficienta cu bunuri economice de baza, intarirea pozitiei detinute de familie, combaterea acumularii de putere economica care sa conduca la exploatarea altora, reglementarea relatiilor dintre corpul salarial si patronat la nivel de intreprindere (membrii grupului sustineau mentinerea legi respective promulgate de regimul national-socialist), dispozitii privind protectia muncii, asigurarile de boala, de virsta si de invaliditate, asigurarea de somaj, sprijinirea si ocuparea somerilor, constructiile de locuinte etc.

O sarcina deosebita a politicii sociale o constituie pozitia salariatilor, a patronilor si a organizatiilor acestora, in acest scop propunindu-se diferite solutii: restaurarea sau reinfiintarea sindicatelor si a organizatiilor patronale cu interzicerea dreptului la greva, atit salariala cat si patronala, in conditiile supravegherii statale a salariilor, autorizarea unui sindicat si patronat unice si recunoscute de stat, crearea de "Camere de Munca" de care sa apartina atit reprezentantii salariatiilor cat si ai patronatului sau crearea de "Comisii de Munca" in cadrul Camerelor Economice;

noua ordine trebuie sa corespunda in cel mai inalt grad cerintelor unei economii eficiente si morale, oferind protectie impotriva violentei si sa impiedice dominatia intereselor particulare sau ale unor organizatii de grup.

Promotorii principiilor de mai sus nu au dorit sa definesca un anume tip de economiei ca obiectiv de stat, dar au repudiat atit economia de comanda de tip nazist cat si economia liberala a secolului al XIX lea. Sistemul capitalist al economiei de piata, caracterizat prin dispozitia privata asupra capitalului economic si insusirea corespunzatoare a profitului, a fost considerat drept o mare eroare in dezvoltarea societatii, iar criza acestuia o consecinta logica si necesara. Limitarea concurentei pe piata si oscilatiile conjuncturale reprezinta punctele slabe ale sistemului economic capitalist care au pregatit si terenul ideologiei socialiste si in cele din urma bolseviste. Pe de alta parte, sistemul economic planificat contrazicea ratiunea economica si ameninta sa sfirseasca in haos. Economistii germani incercau sa caute o solutie specifica, o alternativa sistemica.

Economia sociala de piata este conceptia unei politici economice care porneste de la o anumita pozitionare a relatiilor umane in societate si pentru a carei realizare s-a intocmit un program de masuri politice in scopul definirii cadrului acesteia. Alfred Mller-Armack, cel care a botezat aceasta conceptie in economie sociala de piata, defineste esenta acesteia in relatia dintre libera initiativa manifestata intr-o economie concurentiala cu progresul social rezultat din eficienta economiei de piata. Obiectivul de baza al economiei sociale de piata este realizarea unei sinteze intre libertatea individuala si componenta sociala a comportamentului uman. Libertatea individuala, dreptatea sociala si eficienta economica sunt componente esentiale si inseparabile ale conceptiei economiei sociale de piata.

Conceptul economiei sociale de piata nu are multi parinti, la elaborarea ei participind o mina de economisti care credeau cu incapatinare ca descoperisera a "treia cale" a evolutiei economiei si totodata alternativa la capitalism si socialism. Importante impulsuri pe calea elaborarii acestei conceptii au venit din partea Scolii de la Freiburg care cuprindea un grup de economisti in jurul lui Walter Eucken, Franz Bhm si K. Paul Hensel si care pe baza "gindirii in ordini generale" au incercat cercetarea problemelor de organizare si structurare a societatii. Acestia vor fi denumiti drept ordoliberali (lat. Ordo=ordine) si atit Eucken cat si Bhm vor influenta prin teoria lor ordoliberala lucrarile grupului de la Freiburg.

In perioada regimului nazist care limita atit libertatile individuale cat si cele economice, grupul ordoliberal a incercat sa elaboreze o solutie de organizare a unei societati bazate pe democratie si libertate si care sa ofere o protectie suficienta in domeniul vietii economice. Punctul de pornire al tezei ordoliberalilor l-a constituit problema reglementarii, dirijarii vietii economice. Rezolvarea acestei probleme se putea face in acceptia ordoliberalilor numai printr-o atotcuprinzatoare armonizare de interese care urma sa fie opera unui stat puternic. Prin stabilirea de norme si reguli de ordine economica (asa numita constitutie economica) acesta trebuia sa defineasca cadrul tuturor activitatilor umane de asemenea natura, incat interesele individuale si a entitatilor sociale sa induca o anumita comportare in societate si sa se rasfringa pozitiv asupra membrilor societatii. Solutia ordoliberala presupunea un stat puternic, dar nu elitar si autoritar - procedura decizionala a acestuia trebuia sa fie organizata decentral - paralel cu constituirea unei ordini concurentiale functionale; statul era chemat sa emita regulile si normele care sa stea la baza concurentei si sa supravegheze respectarea acestora de catre participantii la concurenta. Principiul concurentei avea valabilitate nu numai pentru ordinea economica ci si pentru ordinea politica (participantii fiind in acest caz partidele) pentru a impiedica absolutizarea statului.

Reprezentantii scolii ordoliberale erau convinsi ca singura, economia de piata, este cea mai sociala in comparatie cu celalalte ordini economice existente. O prima caracteristica sociala a economiei de piata este determinarea ofertei in functie de cerere, prin cerere se regleaza venitul productiv al agentilor economici si in cele din urma se asigura libertatea individului. Deosebirea fundamentala fata de alte teorii economice este ca ordoliberalismul nu agreeaza o economie de tip laissez-fair. Leonhard Miksch, un reprezentant markant al ordoliberalismului, afirma ca "economia de piata este o manifestare a statului", insemnind ca statul este chemat sa vegheze asupra regulilor jocului pentru ca economia de piata sa nu fie corupta de participantii la aceasta manifestarea concurentiala. Cadrul de desfasurare al economiei de piata este stabilit de stat, iar motorul care o pune in miscare este principiul concurentei.

Teoria ordoliberala s-a aflat mult timp in concurenta, pe de o parte, cu grupul "vechilor liberali" format din unii reprezentantii ai Scolii de la Chicago si ai Scolii Austriece al carei reprezentat de seama a fost von Hayek si care erau convinsi ca pentru o economie functionala sunt suficiente principiile statului de drept si o interventie minimala a statului. Pe de alta parte, curentul "social-liberalilor" reprezentat de Oppenheimer si, in anii de dupa razboi, de Karl Schiller cauta sa realizeze o simbioza intre imperativele Scolii de la Freiburg si cele Keynesiane sub deviza: "Atita concurenta cat este posibil si atita planificare cat este necesar". In literatura contemporana conceptia vechilor liberali este clasificata drept economie de piata libera, conceptia social-liberalilor drept economie dirijista, iar conceptia ordoliberalilor drept economie sociala de piata.

In conceptia lui Wilhelm Rpke economia sociala de piata dirijeaza productia si distributia printr-un sistem independent de preturi creat prin concurenta directa intre agenti economici, aflati in mare majoritate in proprietate privata, intr-un mod mai efectiv, mai productiv, mai drept, mai ieftin si mai sigur decat prin masuri de planificare a statului sau gruparilor economice de natura privata.

Economia sociala de piata este prezentata ca o corelatie functionala intre concurenta libera pe piete deschise si interventia optimizata a statului in conditii de libertate, democratie si economie de piata. In economia sociala de piata statului nu ii este permis (cu anumite exceptii si situatii speciale) sa se angajeze in economie, sarcinile sale concrete in cadrul sistemului economic sunt mult mai evoluate:

combaterea planificarii si dirijarii proceselor economice (sarcina fundamentala);

asigurarea functionalitatii concurentei pe piete deschise prin eliminarea monopolurilor si a cartelurilor, renuntarea la protectionism si mentinerea stabilitatii monedei nationale (sarcina politicii economice si de ordine economica);

exercitarea unei politici conjuncturale si structurale in vederea combaterii fluctuatiilor economice (sarcina interventionista);

protectie si sprijin a dezavantajatilor si saracilor (sarcina social-politica).

Realizarea acestor obiective confera statului o noua calitate in procesul economic. Statul este obligat sa promoveze o constiinta societala si o integrarea endogena in structurilor societatii. El este chemat sa stabileasca cadrul legal pentru desfasurarea economicului. Obiectivele mentionate trebuiesc realizate atit prin imperative si interdictii cat si cu ajutorul stimulentelor financiare (de ex.: fiscale)

Excluderea angajarii statului in economie nu reprezinta insa singura o garantie a succesului. A doua componenta necesara economiei sociale de piata este libera concurenta a carei functie principala este de a imparti puterea economica in societate. Libera concurenta nu poate functiona decat conditionata de indeplinirea practica a anumitor principii de politica economica care revin statului. Eucken numeste sapte principii constitutive ale ordinii concurentiale:

un sistem de preturi functional pe pietele de bunuri si servicii, care sa impiedice atit ofertantii cat si pe cei care genereaza cererea sa stabileasca preturi in detrimentul celuilalt. Statului ii este interzis sa intervina in procesul de formare al preturilor prin inghetarea nivelului de pret, subventii, limitari la import si alte masuri asemanatoare.

o politica monetara care sa stabilizeze valoarea monedei si sa evite atit inflatia cat si fenomenul deflatiei. Devalorizarea monedei conduce la reducerea sau distrugerea economiilor membrilor societatii (este de facto o redistribuire de jos in sus), falsifica semnalul pietei influentind direct cererea si oferta, provoaca nesiguranta in deciziile investitionale si erodeaza capitalul propriu al intreprinzatorilor. Instabilitatea monetara determina pierderi de crestere economica. Alimentarea economiei cu masa monetara necesara trebuie sa se realizeze automat si pe termen lung fara sa se orienteze la obiective si interese de moment.

garantarea liberului acces pe piete pentru toti agentii economici, prin evitarea oricaror masuri statale sau private de limitare a accesului.

asigurarea proprietatii private asupra mijloacelor de productie este o cerinta fundamentala care rezulta in mod direct din aplicarea principiului concurentei, caci, la baza oricarei piete sta proprietatea; fara proprietate nu poate avea loc schimbul, fara schimb nu exista concurenta si fara concurenta nu se poate forma piata.

introducerea raspunderii proprii si complete a proprietarilor pentru deciziile economice, evitind astfel orice posibilitate de transfer a consecintelor unei decizii eronate asupra tertilor.

libertatea contractuala care sa permita realizarea libera a cererii si ofertei.

stabilitatea politicii economice, deci consecventa in aplicarea masurilor de politica economica si stabilirea de obiective economice pe termen mijlociu si lung.

Pe linga aceste principii constitutive ale ordinii concurentiale, Eucken numeste inca patru principii ale politicii economice a statului, care au caracter de instrumente corective si anume:

un control consecvent al monopolurilor, care sa impiedice formarea de centre ale puterii economice. Acolo unde formarea de monopoluri nu se poate evita, acestea trebuiesc controlate si supravegheate strict de catre stat fiind obligate la un comportament concurential permanent.

o politica corectiva a veniturilor rezultate din procesul concurential in scopul "socializarii" acestora si in principal prin intermediul politicii fiscale.

stabilirea de preturi minime acolo unde oferta pe piata reactioneaza anormal la fluctuatia preturilor, in acest fel combatind efecte economice si sociale negative.

un calcul economic consecvent care sa conduca la interventia statului acolo unde deciziile agentilor economici produc costuri care se rasfring asupra altor membrii ai societatii sau asupra intregii societati.

In afara de principiile enuntate este necesara si indeplinirea catorva conditii adiacente cum sunt:

autonomia tarifara care sa asigure echilibrul de forte intre organizatiile salariatilor si cele patronale in ceea ce priveste conditiile de munca (salarii, concedii, program de lucru, etc.)

posibilitatea de codecizie a salariatilor in cadrul intreprinderii in probleme specifice salariatilor, prin instrumentul comitetului de intreprindere alcatuit din reprezentanti ai angajatilor.

legislatia sociala bazata pe principiile solidaritatii (inteleasa ca responsabilitate comuna a tuturor membrilor societatii) si subsidiaritatii (inteleasa prin utilizarea optima a propriilor resurse la nivel individual). Statul este principalul responsabil al echilibrului social, el este flancat de institutii private de ajutorare si caritative. Ambele parti, statul si institutiile private, trebuie sa actioneze social in masura in care interventia lor nu determina reducerea sau chiar eliminarea interesului celor in cauza de a se auto-ajutora. Statul este obligat sa asigure fiecaruia un nivel minim de trai sub forma ajutorului social, nivelul careia sa nu elimine insa motivatia celor in cauza de a-si asigura singuri subzistenta.

In acceptiunea lui Alfred Mller-Armack rolul economiei sociale de piata este imbinarea principiului libertatii pe piata cu echilibrul social.

Economia sociala de piata se bazeaza pe analizele teoretice ale Scolii de la Freiburg si in special ale lui Walter Eucken, pe programul Grupului de la Freiburg si contributiile altor teoreticieni printre care Wilhelm Rpke si Alexander Rstow precum si, in principal, ale lui Alfred Mller-Armack. Conceptia acestora are multe puncte comune, cum ar fi concurenta productiva si domeniile de interventie statala, dar si anumite particularitati printre care importanta diferentiata a politicii conjuncturale care este considerata de Mller-Armack ca o sarcina de politica economica a statului pornind de la considerentul ca fluctuatiile de conjunctura sunt un pericol pentru ordinea economica si rolul politicii sociale. Economia sociala de piata practicata in RF Germania se diferentiaza gradual de conceptia lui Eucken prin ponderea mai ridicata a obiectivelor sociale, prin catalogul largit de masuri economice si sociale, prin accentul pus pe responsabilitatea statului in promovarea unei politici conjuncturale si stabilizatoare active si, in ultimul rand, prin pragmatismul economic; statul vest-german se pozitioneaza mai strins in cadrul sistemului decat in conceptia lui Eucken, unde pozitionarea statului era mult mai degajata.

Economia sociala de piata reprezinta pentru unii o inventie geniala a marketing-ului politic, pentru altii este o forma a economiei de piata specifica Germaniei Occidentale, iar pentru o a treia categorie este idealul unei economii de piata permanent coordonata si eficienta. Denumirea economiei sociale de piata permite si o interpretare din punctul de vedere a bunastarii ca obiectiv al politicii de stat, drept "economie de piata + redistribuire", corespondentul celor trei trepte de distributie: eficienta, costuri si nevoi. Aceasta interpretare ridica intrebarea: in ce conditii o economie nationala este si o economie sociala? In conceptia ordoliberala o economie este sociala in conditiile in care statul actioneaza corectiv asupra erorilor pietei, in inteles concurential. Din pacate interpretarile contemporane inteleg aspectul social al economiei drept maxima redistribuire a prosperitatii in conditiile posibile de eficienta alocativa. Tocmai aceasta interpretare contemporana a condus la o dinamica proprie a ecnomiei sociale de piata, departe de idealurile si obiectivele teoreticienilor economiei sociale de piata, care nu considerau prosperitatea (welfare) ca un apanaj al economiei sociale de piata ci, cel mult, ca un element rezidual; sarcina politicii sociale de stat este, conform afirmatiei lui Ludwig Erhard, de a multiplica produsul social si nu de a-l diviza. In acceptiunea lui Wilhelm Rpke economia sociala de piata conduce, in mod natural la o crestere a prosperitatii tuturor paturilor sociale, la o democratizare si nivelare a consumului, dupa cum declara Alfred Mller-Armack.

Economia sociala de piata nu se poate realiza decat in cadrul unui stat de drept de factura democrata; majoritatea principiilor de functionare a sistemului economiei sociale de piata se regasesc sub forma drepturilor individuale, ancorate in constitutia RF Germaniei. Totodata economia sociala de piata reprezinta programul unei societati deschise, dar care, din pacate, in perioada contemporana s-a abatut de la drumul descris de fondatorii ei, sistemul social devenind mai important decit eficienta economica.

Rolul SUA in edificarea economiei sociale de piata in       Germania Occidentala

Dupa cum am aratat in capitolul precedent conceptia economiei sociale de piata este de sorginte pur germana. Dupa terminarea razboiului natiunea germana este o natiune de invinsi, iar acest adevar era pentru economistii germani la fel de valabil ca pentru orice alt cetatean. Teoria economica germana si reprezentantii ei, care in mare masura au sustinut, din credinta sau din oportunism, regimul nazist nu se bucurau de mare incredere din partea fortelor de ocupantie. Din aceasta cauza, dupa 1945, economistii germani se confrunta cu marea problema de a face publice principiile economiei sociale de piata si, de la orizontul anului 1945, insurmontabila problema a instituirii acesteia pe teritoriul german. Un ajutor neasteptat il vor primii partizanii acestei teorii din partea puterilor aliate vestice si in special SUA care, desi total straina de conceptia economiei sociale de piata, va actiona din ratiuni pur politice in favoarea acesteia. Realizarea multora dintre principiile economiei sociale de piata cu mult inainte de proclamarea ei oficiala ca doctrina de stat, s-au datorat angajamentului american in Germania ocupata.

Ratiunile politice care au condus la actiuni concrete din partea SUA in vederea introducerii economiei sociale de piata in zonele de ocupatie vestice au fost in principal dominate de intentia de a elimina pericolul unui nou razboi provocat de Germania si integrarea viitorului stat german in sistemul economic si politic vest-european si in economia mondiala. Trei masuri importante au deschis drumul spre economia de piata si anume: infiintarea Bancii Landurilor Germane (BdL), optiunea pentru proprietatea privata asupra mijloacelor de productie si garantarea accesului liber pe piata.

Banca Landurilor Germane (Bank deutsche Lnder, BdL) a fost infiintata prin decret al administratiei militare anglo-americane la 1 martie 1948 si va fi precursoarea bancii nationale Deutsche Bundesbank. Prin decretul de infiintare, BdL i-a fost asigurata independenta fata de institutiile politice care reprezinta premisa esentiala a asigurarii stabilitatii monetare in cadrul etalonului monetar orientat spre hirtia de valoare. Din punct de vedere formal, administratia militara a fost aceea care a ancorat principiul independentei BdL in dreptul german; din perspectiva istorica se poate face o paralela cu legea de infiintare a Reichbank-ului din anul 1922 care a fost deasemenea promulgata sub presiunea aliatilor asigurand independenta acesteia fata de politic. Este greu de crezut ca o lege germana pentru infintarea unei banci centrale s-ar fi bazat pe principiul independentei acesteia fata de organele politice. In sprijinul acestei afirmatii se poate mentiona proiectul de lege pentru infintarea bancilor centrale ale land-urilor din aprilie 1946 care prevedea dependenta totala a acestora fata de guvernele regionale, Planul de la Homburg din 18 aprilie 1948 care prevedea conducerea BdL direct de catre cancelar precum si nenumaratele incercarile de limitare a independentei bancii de emisiune din anii `50.

In perioada imediat urmatoare terminarii razboiului s-a incercat trecerea la socializarea economiei. Aceasta tendinta nu a fost sprijinita numai de catre comunisti, social-democrati si sindicate, dar si de o buna parte a partidelor conservatoare si in mod surprinzator chiar de catre regimul militar britanic. Numai multumita interventiei partii americane s-a putut evita o socializare masiva a aparatului productiv. Americanii au influentat optiunea pentru proprietatea privata in detrimentul proprietatii de stat in mare parte prin reforma monetara, unde au impus planul Colm-Dodge-Goldsmith (CDG), care excludea orice posibilitate de mentinere a surplusului monetar, evitind pe aceasta cale agravarea climatului social care ar fi accentuat revendicarile de socializare ale economiei. Tot americanii au fost aceia care au impiedicat nationalizarea minelor din zona britanica si au facilitat retrocedarea uzinelor metalurgice catre proprietarii de drept. Singura ramasita a tendintelor de socializare din zona britanica a fost legea codeciziei care este valabila si in prezent.

In privinta accesului liber pe piete, americanii au impus in 1947 o interdictie de constituire si functionare a cartelurilor. Directiva JCS 1067 devine valabila in toate zonele de ocupatie vestice si va ramine valabila pina in 1957, cind se va promulga Legea Impotriva Limitarii Concurentei (Gesetz gegen Wettbewerbsbeschrnkungen - GWB). Adversarii interdictiei cartelurilor s-au numarat nu numai in industrie si comert ci si in randul partidelor politice (in special cele conservatoare aflate la putere in 1957), care au incercat sa inlocuiasca principiul interdictiei cu cel al abuzului izvorit din prevederile Republicii de la Weimar, dar care se dovedise ineficient, caci nimeni nu formeaza un cartel fara sa abuzeze de puterea pe care cartelul ar detine-o pe piata. In ciuda presiunilor, principiul interdictiei cartelurilor a ramas ancorat in GWB. Liberalizarea pietelor a reprezentat obiectivul politic principal in domeniul economic al guvernului SUA, nu numai pentru Germania ci pentru intreaga Europa. Americanii nu s-au jenat sa santajeze in acest scop tarile vest-europene cu dolarii pusi la dispozitie din fondurile Planului Marshall.

Aceste trei principii fundamentale de functionare a economiei de piata au fost promulgate de catre americani, chiar impotriva unei puternice opozitii germane.