IDEI POLITICE MEDIEVALE. CRESTINISMUL SI ISLAMUL. RENASTEREA

Idei politice medievale. Crestinismul si Islamul. Renasterea

Aparitia si raspandirea impresionanta a crestinismului si islamismului, in primul mileniu, marcheaza decisiv cultura si moravurile umanitatii europene, partial asiatice si africane.

Crestinismul

In plan politic, problema raportului intre Biserica si puterea pamanteana (temporala) se cerea rezolvata inca de catre apostoli, care propovaduind credinta crestina se aflau intr-un mediu politic si religios ostil. Sfantul Pavel a statuat formula "Sa i se dea Cezarului ce este al Cezarului si lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu" (in alta parte: "Orice suflet sa fie supus autoritatilor care sunt mai presus de el; caci nu este autoritate decat de la Dumnezeu"), formula clara si indubitabila, dar care in aplicarea ei nu facea fata nenumaratelor situatii concrete. Practic, conflictele intre imparati (regi) si papi vor fi o constanta a secolelor urmatoare. Nici supunerea civica a crestinilor nu va fi o realitate; de cele mai multe ori acestia vor refuza impozitele, serviciul militar s.a. Abia institutionalizarea crestinismului in Imperiul Roman, prin convertirea imparatului Constantin (anul 302 d.Hr.) a rezolvat aceasta problema.

Cucerirea Romei de catre vizigotii lui Alaric (rege trecut la secta crestina ariana), a pus din nou, cu acuitate, problema raportului intre puterea divina si cea temporala. Solutia Sfantului Augustin, episcop de Hipo - in nordul Africii - propusa in Cetatea lui Dumnezeu (scrisa intre anii 413-427) a devenit doctrina oficiala a Bisericii: "dragostea omului fata de sine, mergand pana la dispretul fata de Dumnezeu, a creat cetatea terestra, civitas terrena, pe cand dragostea fata de Dumnezeu, pana la dispretul fata de sine, a creat cetatea celesta; prima se glorifica in ea insasi, cea de-a doua in Dumnezeu; una cauta gloria venita de la oameni, iar pentru alta Dumnezeu, martor al constiintei, este cea mai mare glorie".

Augustinismul, in esenta:

Istoria universala nu este succesiunea marilor imperii; evenimentele esentiale ale omenirii au fost pacatul lui Adam si rascumpararea omului de catre Hristos;

Lumea a fost creata de catre Dumnezeu si va avea un sfarsit, deoarece timpul este liniar si finit;

Scopul istoriei este salvarea oamenilor, care se va produce la capatul celei de-a sasea epoci din istoria omenirii, la a doua venire a lui Hristos. Toate aceste perioade istorice participa la civitas terrena (cetatea terestra), careia i se opune civitas Dei (cetatea lui Dumnezeu);

Cetatea oamenilor se calauzeste de vanitas, de aceea este pieritoare si se perpetueaza prin nastere naturala; cetatea divina, eterna si nepieritoare, care functioneaza dupa principiul veritas, este locul in care se savarseste regenerarea spiritului;

In aceasta perspectiva, justificarea Imperiului roman este de a mentine pacea si dreptatea, mediu in care Evanghelia sa poata fi raspandita in lume;

In privinta cuceririi Romei de Alaric: "Roma non pereat si Romani non pereant", adica oamenii asigura existenta institutiilor si nu invers.

Prin acestea, De civitate Dei a despartit fundamental Imperiul roman muribund de Biserica, creandu-i fundamentul teoretic pentru a se adapta noii epoci istorice.

Tema putere sacra-putere temporala s-a prelungit in evul mediu sub forma teoriei celor doua spade, expusa de papii Gelasius si Grigore cel Mare (540-604):

Singur Dumnezeu detine puterea suprema (plenitudo potestatis);

Intrucat existenta umana si sociala are si aspect material, puterea suprema incredinteaza cu autoritate doua puteri distincte: Pontifului (auctoritas) si Imparatului (potestas), fiecare avand putere absoluta in domeniul sau.

In fapt, conducatorii Bisericii si ai Imperiului se vor afla intr-un conflict continuu. Incoronarea lui Carol cel Mare de catre papa Leon, la Roma, in anul 800, crea precedentul suprematiei puterii spirituale; in 1077 Grigore al VII-lea l-a umilit pe viitorul imparat al Germaniei, la Canossa, cu prilejul investiturii. Papii Inocentiu al III-lea si Inocentiu al IV-lea vor renunta formal la teoria celor doua spade, si isi vor asuma in aceeasi masura autoritatea temporala. Acestei pretentii se vor opune regatele nationale care se constituiau in primele secole ale mileniului.

Acestei contradictii a incercat sa-i dea o solutie Toma din Aquino, unul dintre cei mai de seama reprezentanti ai curentului de gandire scolastic:

Natura si Gratia (domeniul ratiunii si cel al credintei) se deosebesc categoric, dar nu sunt in dezacord;

Lumea este in continua miscare, dar miscarea trebuie inteleasa ca efectul unei cauze (unui "motor") care este la randul ei pusa in miscare de alta cauza. Este evident ca trebuie sa existe un prim motor, care nu poate fi decat Dumnezeu (acesta este primul dintr-o serie de cinci argumente care dovedesc existenta lui Dumnezeu);

Cetatea oamenilor este un fapt natural al Creatiei (nu de origine divina si legata de pacatul originar, cum afirma Sf. Augustin);

Puterea temporala trebuie sa inlesneasca fiecarui om realizarea virtutilor naturale, iar Biserica se ocupa de salvarea sufletului; legile trebuie sa imbine traditiile aristotelica, romana, si invataturile lui Moise.

In acest timp, in regatele europene rebele fata de pretentiile papei la autoritate temporala, se constituie bazele unei teorii conform careia "regele are doua corpuri" (unul muritor, celalalt de esenta divina). Societatea monarhica este un corp al carui cap este regele. Regele este deasupra legii, prin esenta sa transcendenta, dar se supune legii prin esenta sa umana.

O teorie dezvolta in acest sens Marsilio din Padova, in lucrarea Aparatorul pacii

Scopul politicii este buna organizare a vietii profane;

Societatea este un intreg anterior si transcendent fata de partile sale;

Doar totalitatea cetatenilor (sau a partii sale celei mai bune) poate avea functia de legislator sau de propunator al legilor. Acestia desemneaza dintre ei un principe (individual sau colectiv) care are la dispozitie aparatul de coercitie si gestiune sociala

Autoritatea papala este atacata: Biserica este numai un concept care desemneaza ansamblul credinciosilor. Nu ar trebui sa aiba propriul conducator, iar preotii ar trebui sa se supuna autoritatii principelui, ca orice cetatean.

Islamul

Este un exemplu de creare simultana a unui spatiu religios si politic de catre intemeietorul religiei, Mohamed; apartenenta cultica a credinciosilor aduce cu sine automat apartenenta politica. In aceasta situatie, in primele secole ale sale, Islamul este scutit de conflictele intre puterea religioasa si cea politica.

Chestiunea fundamentala in dezbatere a devenit succesiunea Profetului, care sa indeplineasca functiile militare si administrative concomitent cu cele cultice. Astfel, puterea califului ("succesorul lui Allah") este spirituala si seculara in acelasi timp. In calitate de "comandor al credinciosilor" este "imam", adica indruma rugaciunea. Ca sef religios, asigura armatelor musulmane (pe care nu le comanda) puterea sprituala care le asigura victoria (baraka). Depozitar al legii, el vegheaza la aplicarea ei si incurajeaza studiul stiintelor religioase. In fine, el administreaza comunitatea, ceea ce face din el un sef politic.

Misiunea fundamentala a califului este cucerirea in vederea prozelitismului, adica Jihadul ("razboiul sfant"). Prin aceasta se extinde Umma (comunitatea religioasa), fapt care in timp a marit probabilitatea (si realitatea) conflictelor religioase-politice in sanul comunitatii islamice.

Cel mai important teoretician islamic al epocii in care Islamul devine convulsiv, considerat un corespondent al Toma din Aquino, este Ibn Khaldun, cunoscut prin lucrarile sale Muqqadimah (1377) si Istoria universala

Realitatea istorica trebuie dedusa din studierea faptelor, si nu pe baza de revelatie divina;

Societatea (umaram) este in opozitie cu statul, si se individualizeaza datorita spiritului comunitar.

Renasterea

La cumpana secolelor XV-XVI, o profunda miscare economica, politica si culturala a marcat occidentul european. Jaloanele acestei transformari pot fi sintetizate astfel:

Avans rapid tehnic si economic, dezvoltarea vietii urbane, avantul tiparului, raspandirea cunoasterii ca suport de propaganda religioasa si politica;

Largirea spatiala a lumii cunoscute, prin descoperirile Americii, Africii negre, Asiei indepartate;

Redescoperirea culturala a antichitatii greco-romane;

Radicalizarea gandirii religioase, in traditia miscarilor lui Jan Hus si Wycliff din sec XIV, care cereau intoarcerea la crestinismul originar.

Acesta este contextul care impune o regandire fundamentala a rolului statului, iar numele cele mai cunoscut in acest sens este al lui Nicolo Machiavelli.

In Discurs asupra primei decade a lui Titus Livius (1512-1519), din analiza si interpretarea istoriei romane, autorul extrage urmatoarele:

Regulile guvernarii sunt de aceeasi natura cu regulile naturii, si nu au nimic in comun cu morala;

Unitatea politica se sprijina pe actul care instituie statul (care defineste o data pentru totdeauna dreptatea, nedreptatea si exercitiul deplin al puterii);

Acest act (principiu) trebuie mentinut constant, si se cere refacut atunci cand forta principiului scade - indiferent de mijloacele utilizate de legislator sau de succesorul acestuia;

Detinatorul puterii de stat (individual sau colectiv) trebuie sa faca totul pentru a conserva puterea, dar nu trebuie sa fie un tiran.

Principele (1513), lucrare scrisa ca un manual adresat lui Lorenzo de Medici, reia si aprofundeaza aceste teme:

Cel care doreste puterea intr-un stat trebuie sa doreasca puterea suverana - ceea ce necesita actul intemeietor, dar si depasirea slabiciunilor si compromisurilor;

Din planurile de intemeiere si mentinere a statului trebuie sa lipseasca criteriile religioase si morale. Principele defineste binele si raul public;

Refuzul violentei e o prostie, dar trebuie facuta deosebirea intre violenta care repara si cea care distruge;

Pentru principe, este un avantaj detinerea unei armate "nationale", si nu de mercenari;

Calitatile care se cer principelui: caracter ferm, curaj militar, siretenie, capacitate de seductie, inflexibilitate, forta. Acestea pot fi puse in valoare cu atat mai mult cu cat este ales momentul potrivit, dar succesul actiunilor depinde si de "noroc".

In concluzie, teoriile sale reprezinta un curent al modernitatii, care se inspira din republicanismul clasic al lui Cicero si analiza formelor de guvernare a lui Aristotel. Subliniem ca sensul in care trebuie inteles machiavelismul este cel politic, nu cel moral. Prin aceasta, Machiavelli intemeiaza stiinta politica moderna si autonomia politicului.

Teoriile lui Machiavelli sunt completate dupa cateva decenii, in plin razboi religios, de analizele lui Etienne de la Boetie, in lucrarea Discurs asupra servitutii voluntare (1549, reeditata in 1574 sub numele Impotrina lui Unu). De ce exista supunere? Din explicatiile autorului:

De unde emana puterea? De la Dumnezeu, natura, popor, ratiune? Oricum ar fi, daca cineva conduce (detine puterea), altcineva se supune. Dar omul este prin natura sa liber, si ar trebui sa urmeze exemplul animalelor, care prefera sa moara;

Datorita limbajului, omul se poate asocia cu alti oameni; de ce aceasta asociere nu se face impotriva dominatiei?

Teama de cel mai puternic justifica injosirea a zeci de milioane de oameni in fata unuia singur?

Ce interes poate explica suportarea pradarii, spolierii, aservirii?

Este evident ca poruncile suveranului sunt supuse capriciilor sale, si contravin intereselor majoritatii supusilor.

Raspuns: Supunerea tuturor fata de Unul (care este de cele mai multe ori un nume) se explica prin faptul ca primei naturi umane, cel libera, i s-a substituit o a doua, care se lasa fascinata de Unul, si care accepta ca exista un principiu transcendent fiecarei societati, de care depindem toti si fiecare in parte. Pe aceasta se intemeiaza statul ca putere absoluta (nu e vorba de despotismul regal, ci de orice fel de stat). Prin acest raspuns, la Boetie este foarte actual in analiza resorturilor totalitarismului.

La cativa ani dupa Principele, framantarile religioase declansate de Martin Luther au condus analizele social-politice intr-o directie diferita. Esenta gandirii reformatoare a lui Luther a fost expusa in cele 91 de teze afisate pe usa Bisericii din Wittemberg, in octombrie 1517, prin care este denuntat traficul de indulgente practicat de papalitate, de unde rezulta avantaje materiale si o presiune morala intolerabila asupra credinciosilor. Gandirea sa politica insa, Luther o schiteaza in Tratat asupra autoritatii temporale

S-a produs ruptura definitiva intre cele doua regate, al lui Dumnezeu si al lumii; corpul uman, pacatos prin natura sa, trebuie inabusit si pedepsit;

Devenit astfel liber, crestinul trebuie sa se supuna deciziilor printilor si legilor societatii;

Nu trebuie sa existe opozitie la deciziile printilor, cu o singura exceptie: cand acestia ordona supunerea fata de papa (atunci acestia se amesteca in treburi care-l privesc doar pe Dumnezeu);

Chiar daca "regatul meu nu apartine acestei lumi" (citat dupa Hristos), omul poate sa-si caute buna-starea in societate, prin intermediul familiei, proprietatii.

Idei asemanatoare promoveaza Jean Calvin, in Instituirea religiei crestine (1536): crestinii trebuie sa supuna puterii seculare, dar au si datoria de a impune spiritul crestin in morala publica. Calvin a incercat sa faca din orasul sau (Geneva) un Oras-Biserica, in care nu sa conduca teocratia, dar credinta crestina sa fie oficializata in practica institutiilor publice.