Influente germane in didactica istoriei romanilor

Influente germane in didactica istoriei romanilor

Influentele culturii germane au avut repercusiuni asupra evolutiei invatamantului romanesc, atat in plan institutional cat si in cel conceptual. Situatia a fost determinata de absenta, pentru o perioada de timp indelungata, a unor institutii de invatamant specializate. Abia din a doua jumatate a veacului XIX se poate constata si existenta unui cadru institutionalizat pentru dezvoltarea scolii romanesti. Procesul s-a desfasurat sub auspiciile demersului modernizator, care a caracterizat intreaga societate romaneasca din epoca. El a fost unul deosebit de complex. S-a derulat in cateva etape distincte, care, in linii generale, au urmat evolutiile din planul politicului. La inceput timid, fara a dispune de un cadru institutionalizat, sistemul educational a cunoscut o treptata si constanta organizare pe principii moderne. Antecedentele indepartate pot fi identificate chiar in prima jumatate a secolului XIX, cand si-au facut simtita prezenta profesori straini in Principate. La Scoala "Sfantul Sava" a fost creata o catedra de limba franceza, iar la Iasi, la Gimnaziul Vasilian, exista o catedra de limba germana ocupata de C. Flechtenmacher . Influentele germane s-au propagat si prin intermediul profesorilor ardeleni care au activat in Principate. In acest context poate fi invocat exemplul lui Gheorghe Lazar , format in mediul universitar vienez, care, odata cu "elementele constiintei latine" , introducea si elemente ale culturii germane. Prezenta lor in spatiul romanesc a facilitat "descoperirea" de catre romani a valorilor culturii Occidentului . Specific secolului XIX, procesul capata noi valente, traduse in "dorinta intrarii in ritmul de civilizatie europeana" care a capatat, sub impactul noilor idei ale Europei moderne, amploarea unui fenomen cultural de insemnatate. A existat o evidenta dificultate in receptarea modelelor europene, fapt ce a angajat o disputa intelectuala fara precedent, pe tema influentelor straine in societatea romaneasca. Cultura franceza a influentat constant elita intelectuala din cele doua Principate, dar ea a identificat treptat un "concurent" important din directia receptarii culturii germane . Cu toate acestea, influentele conjugate ale celor doua marii arii culturale din Apus si-au pus amprenta si asupra evolutiilor din planul organizarii institutionale a invatamantului romanesc . Procesul de sincronizare cu Europa s-a realizat si prin adoptarea influentelor exercitate de universitatile franceze, germane si austriece de catre modelele intelectuale romanesti . Perioada a coincis, deloc intamplator, cu tendinta consacrarii, ca lideri de opinie, a unor tineri formati in scolile Occidentului . Faptul ca inainte de 1860 si, respectiv, 1864 nu au existat universitati romanesti a determinat tineretul sa-si finalizeze studiile in strainatate. In a doua jumatate a veacului XIX, un numar considerabil de tineri romani au devenit bursieri ai statului si astfel au avut sansa de a studia in centre universitare de prestigiu ale Europei apusene. Listele ce contin numele bursierilor romani din epoca ofera o imagine clara asupra preferintelor acestora in privinta universitatilor alese . Cei mai multi tineri se orientau spre fascinantul Paris si nenumaratele lui posibilitati de studiu . Un numar ceva mai mic, in mare parte provenind din Moldova, era reprezentat de tinerii care optau sa studieze la universitatile germane si uneori, exceptional, in cele austriece. O intreaga pleiada de personalitati ale vietii publice s-au format in mediul universitar german. Ii amintim pe M. Kogalniceanu, inca din prima jumatate a veacului XIX, M. C. Epureanu, P. P. Carp, Titu Maiorescu, C. Zissu, Dimitrie si Grigorie Sturdza, D. A. Sturdza, I. Balaceanu, I. Zalomit, Iacob Negruzzi, N. Iorga . Alte destinatii pentru desavarsirea studiilor vizau universitatile belgiene si uneori cele italiene . De cele mai multe ori, tinerii studiosi se confruntau cu mari dificultati financiare, cauzate de faptul ca bursele se achitau cu greutate si mari intarzieri . Cu toate acestea, existau suficiente solicitari privind continuarea studiilor in strainatate. O comisie intrunita special in acest scop avea dificila misiune de a-i desemna pe cei care urmau sa studieze la inaltele scoli ale Apusului. Acordarea unei asemenea burse il obliga pe viitorul student ca dupa finalizarea studiilor sa lucreze o perioada, in functie de specializarea dobandita, ca angajat al statului roman, de obicei pentru o vreme, reprezentand dublul intervalului de timp petrecut in strainatate . Interesul tinerilor studiosi se indrepta mai ales spre disciplinele istorice si filologice, dar si spre specializari in domeniul stiintelor exacte. O parte considerabila se orienta catre o cariera in domeniul juridic. Urmarind foile matricole, asemenea specializari, cel putin in cazul Universitatii din Berlin, presupuneau si frecventarea unor cursuri de istorie . Tinerii studiosi beneficiau si de o asa numita excursie de studii, devenita aproape obligatorie, intr-un alt centru universitar , care sa le confere o imagine de ansamblu asupra sistemului universitar german.

Prin reforma initiata de baronul Heinrich Friedrich Karl von Stein, sistemul universitar german s-a separat de cel francez, eternul sau rival. Alexander von Humboldt, prin contributiile lui la organizarea Universitatii din Berlin a devenit un simbol al acestei institutii, perceputa ea insasi ca un spatiu al dezvoltarii stiintelor germane . Universitatea berlineza s-a remarcat prin stabilirea unor contacte cu alte institutii similare din sud-estul Europei si in special cu cele din lumea slava (cele din Rusia si Polonia). Ea a reprezentat un model nu numai pentru elitele intelectuale romanesti, ci si pentru cele din tarile vecine, constatandu-se existenta unui curent mai larg la nivelul intregii regiuni sud-est europene . Universitatea din Berlin a reprezentat un caz aparte in mediul academic german. Ea era o universitate noua, organizata pe baze moderne. Fondata in 1810, avea 12 posturi de profesori la Facultatea de Filosofie si alte sase cu specializari istorico-filologice. In perioada cuprinsa intre anii 1819-1884 au activat ca profesori Friedrich von Raumer si Johann Gustav Droysen, alaturi de Leopold Ranke si Heinrich von Treitschcke . Universitati renumite erau insa si in orasele Kiel, Heidelberg, Gttingen, Mnchen, Bonn, Halle, Knigsberg, Greifswald . Universitatea din Kiel a devenit cunoscuta, incepand din 1867, prin intermediul asa-numitei "generatii a istoricilor militanti" , dupa cum au fost numiti Georg Waitz, Johann Gustav Droysen si Heinrich von Treitschcke, considerati cei mai importanti reprezentanti ai profesiei lor in epoca. In perioada 1866-1899, universitatea a devenit celebra prin activitatea unei catedre de istorie veche. In egala masura, s-a acordat o atentie deosebita stiintelor auxiliare. Istoricii de la Universitatea din Kiel au abordat cercetarea istorica dintr-o perspectiva etatista si "extraeuropeana" . Universitatea din Heidelberg a fost reorganizata pe noi baze incepand din anul 1803. Ea s-a transformat dintr-o universitate tipica de provincie (asa-numitele Landesuniversitt), condusa de o familie universitara, intr-o institutie de invatamant moderna. Intre personalitatile care au activat in cadrul facultatilor ii amintim pe filologul August Boeckh si filosoful Wilhelm Windelband. La inceputul secolului XIX, la Universitatea din Gttingen, domeniile de interes erau reprezentate de filosofie, istorie antica si stiintele auxiliare istoriei. Celebritatea insa avea sa-i fie conferita de faptul ca a format o mare parte dintre specialistii care au editat celebra colectie Monumenta Germaniae Historica, intre care Georg Waitz si Georg Heinrich Pertz . Un fenomen specific mediului universitar german era determinat de o practica des utilizata de profesorii universitari, care obisnuiau sa conferentieze in cat mai multe centre universitare, nu doar intr-unul singur. Aceste schimburi intre universitati contribuiau in mod semnificativ la unificarea sistemului de invatamant. Fenomenul era sesizabil si in afara granitelor germane, la nivelul institutiilor de invatamant europene (preponderent al celor din Rusia, Franta, Austria si Germania). Faptul reflecta un "cosmopolitism" al sistemului universitar european . Contactele universitatilor germane au vizat, in primul rand, institutiile similare din intreg arealul de limba germana (universitatile din Viena, Praga, Graz, Innsbruck si Cernauti, dupa infiintarea ei in anul 1875). Daca universitatile germane au fost relativ repede cuprinse de curentul reformator, in schimb cele austriece au ramas ancorate in traditie. Alma Mater Rudolphina desfasura o activitate neintrerupta din secolul XIV . Abia dupa 1890, Universitatea din Viena a cunoscut o perioada de consolidare a programului de invatamant, dupa ce au fost adoptate reformele lui Leo Thun-Hohenstein, care ofereau o perspectiva pozitivista asupra cercetarii .

Toate aceste coordonate confereau o viziune inchegata asupra unui sistem de invatamant performant, care oferea sugestii pertinente reorganizarii celui romanesc. Reformele erau necesare, mai ales ca, in prima jumatate a veacului XIX, situatia sistemului de invatamant era una precara . Programele scolare se schimbau de la un an la altul, iar procesul de predare a "stiintelor academice" se desfasura, aproape exclusiv, in limbile franceza, elina, rusa sau, uneori, germana . Pentru remedierea acestei situatii se propunea adoptarea "celor mai probate programe din gimnaziile Europei" , in special cele utilizate in Prusia sau in Piemont. Abia reformele initiate in timpul domniei lui Al. I. Cuza au creat baze moderne pentru invatamantul romanesc. Mai tarziu, cei care au condus activitatea Ministerului Cultelor si Instructiunii Publice nu au neglijat sugestiile oferite de evolutiile inregistrate in Europa privind reorganizarea domeniului. O scrisoare din 31 decembrie 1869, adresata ministrului de resort, oferea informatii despre un proiect de lege referitor la "instructiunea" publica . Considerat drept o dovada a "solicitudinii Guvernului prusian" , pentru tot ceea ce ar fi putut interesa prosperitatea Romaniei, proiectul urma sa fie tradus in limba romana de catre un angajat al Ministerului . Preocuparile au continuat in perioada urmatoare. Ioan Bogdan insusi a efectuat, in 1886, un scurt stagiu in Germania, unde a fost preocupat si de organizarea invatamantului secundar. Observatiile lui si consideratiile proprii au facut obiectul unui raport detaliat asupra acestei chestiuni . Structura scolii germane a continuat sa suscite interesul si la inceputul secolului XX si nu s-a oprit doar la nivelul institutional.

Tinerii studiosi ai veacului XIX au fost puternic influentati de activitatea didactica a personalitatilor de marca ale mediului academic german. Cazul lui Mihail Kogalniceanu ramane elocvent. El a fost marcat profund de intalnirea cu profesorii Universitatii din Berlin. Respectul si dragostea pentru fostii lui dascali au ramas neschimbate pana la varsta senectutii. El a fost martor la infiintarea primelor institutii de invatamant superior din Principate si a prezentat pareri pertinente privind organizarea lor, evident, pornind tot de la modelul oferit de celebra Alma Mater berlineza, redenumita, in prezent, dupa numele unuia dintre intemeietorii sai, Alexander von Humboldt. Se poate observa chiar o anumita asemanare intre rolul celor doi in procesul de organizare a invatamantului superior. O asemanare ce nu este intamplatoare, de vreme ce Alexander von Humboldt a devenit, el insusi, unul dintre mentorii tanarului moldovean, stimulandu-i primele cercetari in domeniul istoriei. Evocarea perioadei studentiei ii amintea, in egala masura, lui Kogalniceanu si de ceilalti profesori de la Berlin. A pastrat de-a lungul vietii o frumoasa amintire celor care i-au fost dascali. Eduard Gans i-a ramas in memorie drept un orator desavarsit, ce "umplea" pana la refuz, tot timpul, salile de curs ale universitatii. El impresiona printr-o elocventa atat de mare si prin liberalismul ideilor profesate, incat "din toate partile Germaniei" si chiar din alte tari alergau cu miile studentii ca sa-i asculte vorbirea si elocventa ca o melodie. Inainte de a putea frecventa cursurile Universitatii din Berlin, el a deprins de la profesorul Otto Goeschen (1808-1865) primele elemente ale stiintelor juridice. Prin formatia intelectuala, Mihail Kogalniceanu a reusit sa asimileze cele mai variate sugestii venind dinspre mediul istoriografic german. A studiat la una dintre cele mai cunoscute universitati europene si a facut fata, cu succes, provocarilor stiintifice. Mai mult decat atat, a mentinut aceasta conduita si a promovat-o in Moldova natala. A dorit ca exemplul oferit de "luceferii" stiintei germane sa nu se opreasca doar la nivelul unui discurs. A beneficiat de imensa ocazie de a trai cele mai semnificative innoiri si sansa de a-i vedea "la lucru" pe istoricii cu renume din secolului al XIX-lea, de a le cunoaste opera. Intamplarea a facut ca viitorul istoric si diplomat sa fie primul student roman al ilustrului carturar Leopold Ranke. Chiar si dupa trecerea a 60 de ani de profesorat, acesta a ramas pentru Kogalniceanu "marele istoric", iar cu amintitul prilej fostul student a dorit sa-i prezinte un pios omagiu . Ranke a reprezentat un caz oarecum singular in istoriografia germana. O dimensiune importanta a operei lui a fost cea didactica, insa ea a ramas, in mare parte, necunoscuta. Principiile expuse in studiul intitulat Zur Kritik der neuerer Geschichtsschreiber au fost reluate si in cadrul prelegerilor universitare, e drept, intr-o forma mult sistematizata. Devenit in anul 1825, profesor al Universitatii din Berlin, Ranke a dorit sa transmita discipolilor, in cadrul unui seminar al carui model a fost preluat mai apoi in aproape toate universitatile lumii, principii si teorii, care le-ar fi asigurat o buna pregatire viitorilor istorici . Ranke a incercat sa imprime discipolilor spiritul critic, receptarea corecta a informatiei istorice . Incepand cu deceniul al treilea al veacului XIX, teoretizarile istoricului german au contribuit la profesionalizarea scrisului istoric. Impactul a fost atat de puternic, incat, cu timpul, referirile la opera lui Ranke devenisera aproape obligatorii. Consideratiile privind teoria si metodologia istoriei nu au constituit insa niciodata un tratat sistematic. In afara de amintitul studiu din 1824, Ranke a lasat un mare numar de reflectii teoretice, raspandite in paginile mai multor scrieri. El a preferat, incepand de pe la 1848, sa-si prezinte teoriile doar in cadrul seminariilor, iar discipolii lui apropiati - asa-numitii Methodiker - nu le-au publicat ulterior in nici un tratat de teoria istoriei .

Kogalniceanu insusi a fost atras de cariera universitara. Incepand cu anul 1843, a tinut o serie de prelegeri privind istoria romanilor la Academia Mihaileana , fiecare valorizand o parte din principiile rankeene. Nu a reusit sa intemeieze o scoala istorica si nu a avut adepti precum Ranke, dar a contribuit decisiv la dezvoltarea scrisului istoric romanesc din a doua jumatate a veacului al XIX-lea. Kogalniceanu nu a urmat cariera didactica, desi oricand ar fi dispus de talentul si pregatirea necesare. Cursul inaugural prezentat la Academia Mihaileana, in 1843, o demonstra cu prisosinta. A dovedit, in acest context, ca scurta lui sedere la Berlin a fost una deosebit de fructuoasa sub aspectul acumularilor stiintifice. Celebrul discurs demonstreaza conturarea unei conceptii inchegate asupra istoriei si a metodelor ei, care valorifica in mod special teoretizarile patriarhului istoriografie germane, Leopold Ranke. Kogalniceanu, in asentimentul istoricului de la Berlin, considera ca "istoria, dupa Biblie, trebuie sa fie si a fost intotdeauna cartea de capetenie a popoarelor si a fiestecarui om indeosebi, pentru fiestecare stare, fiestecare profesie afla in ea reguli de purtare, sfat la indatoririle sale, invatatura la nestiinta sa, indemn la slava si la fapta buna" . Ambii carturari valorizau rolul educativ al istoriei, cea care ne poarta prin timp pentru a ne impartasi din experientele trecutului. Analogia istorie - carte (cu sens de invatatura) nu este intamplatoare. Istoria redevenea "indrumatoarea vietii" , si oricine se putea convinge ca, fara invatamintele trecutului, omenirea nu ar putea progresa. Pentru Kogalniceanu, istoria aparea ca rezultat al "vrastelor si experiintii". Ea era singura capabila sa ofere o judecata nepartinitoare (".istoria mai are si nepretuitul dar de a judeca cu nepartinire faptele contemporanilor nostri, pe care noi nu avem curajul si destoinicia de a-i cunoaste drept si adevarat)" . La Academia Mihaileana a inceput un drum, continuat mai tarziu de reprezentanti de marca ai domeniului Din acest punct de vedere, Kogalniceanu poate fi considerat un personaj de exceptie al vietii stiintifice, culturale si politice romanesti din secolul XIX, un om pe care contactul cu lumea germana l-a daruit mai pregatit natiei la a carei afirmare a lucrat o viata.

Opera didactica inceputa de catre Mihail Kogalniceanu a fost continuata in a doua jumatate a secolului XIX de o intreaga pleiada de succesori ilustri. Noi vom face referire doar la activitatea celor care au fost influentati de scoala istorica germana. Un demn urmas al lui Kogalniceanu a fost ilustrul istoric A. D. Xenopol. Teoretician si filosof al istoriei, Xenopol a asimilat intr-un mod original teoriile si sugestiile propuse de mediul universitar german. Spirit dornic de cunoastere, el a urmarit inca din timpul studiilor sa-si contureze o perspectiva generoasa asupra discursului istoriografic promovat de profesorii de la Berlin. La ei a admirat spiritul de toleranta care caracteriza mediul universitar. "Zelosul fanatic" Hengstenberg, impreuna cu pastorul Vatke, cel care nega divinitatea lui Isus Hristos, contribuiau impreuna la cresterea prestigiului universitatii. Nobilului lor demers i se alaturau "republicanul" Michelet si "regalistul" Droysen . Ecourile lui tarzii se vor regasi in opera xenopoliana de maturitate sub forma unui sistem filosofic original. O parte distincta a activitatii istoricului iesean a reprezentat-o cea didactica. Xenopol a fost un mare profesor, dincolo de unele acuze determinate de slabiciunile si orgoliile personale . A contribuit decisiv la formarea unor tineri precum Ioan Bogdan si Nicolae Iorga, deveniti ei insisi istorici de prestigiu si profesori renumiti. Prelegerile lui Xenopol faceau referiri la propria conceptie asupra istoriei, expusa pe larg in lucrarile de mai tarziu . In cadrul Lectiunii de deschidere a cursului de Istoria Romanilor, Xenopol aborda controversata problematica a faptelor de repetitie si a celor de succesiune . Preciza in acest context ca faptele istorice nu se produc decat o singura data. Caracterul istoric era determinat tocmai de acele elemente care sunt diferite in producerea faptelor de succesiune . Anticipand teoria de mai tarziu a cauzalitatii in succesiune, inca din primele sale studii, Xenopol considera ca "istoria prezinta un sir de fapte legate mai bine sau mai rau, care ne desfasoara in tablouri succesive si cadre variate." . Ideea aparea si in prelegerile lui Leopold Ranke, care identifica unul dintre principiile anchetei istorice in legatura cauzala dintre evenimentele succesive . Mai mult decat atat, renumitul istoric percepea existenta unei continuitati care definea evolutia unui popor . Printr-o asemenea perspectiva, el amintea de Johann Gustav Droysen, cel caruia o astfel de conceptie nu i-a fost straina. In viziunea sa, exista o continuitate si o complementaritate intre diferitele evenimente ale istoriei sau, dupa cum afirma el, "es ist eine Kontinuitt, in der jedes Frhere sich erweitert und ergnz durch das Sptere" . Xenopol a aprofundat sugestiile lui Wilhelm Dilthey si a propus el insusi o clasificare a stiintelor. Separand stiintele fenomenelor de repetitie sau "stiinte ale legilor", istoricul iesean gasea noi clasificari pentru cele ale fenomenelor de succesiune, pe care le impartea in ceea ce el numea istorice reale si istorice ideale . Xenopol a observat existenta unor cadre generale in care sa poata fi cuprinse faptele succesive de tot felul si, ca atare si cele de istorie. Aceste cadre generale au fost denumite serii istorice, cele in care se inlantuie faptele individuale ale dezvoltarii. In viziunea xenopoliana, seria nu apartinea exclusiv dezvoltarii umane, la fel ca notiunea de valoare, ci ea se regasea in intregul domeniu al succesiunii . Plecand de la astfel de consideratii, Xenopol prezenta deosebirile dintre seria istorica si legea care guverna fenomenele de repetitie. Mai mult decat atat, el integra seria dezvoltarilor organice ale istoriei, ea regasindu-se "in tot cursul evolutiei" , intr-un discurs care aminteste de coordonatele teoretizarilor rankeene. Istoricul iesean s-a exprimat critic si in privinta metodei de cercetare propusa de Karl Lamprecht, devenit el insusi un prestigios profesor la Universitatea din Leipzig. Xenopol i-a cunoscut si analizat in profunzime teoriile. De aceea, el considera ca Lamprecht, desi istoric, procedeaza ca un sociolog atunci cand stabileste o lege de dezvoltare universala care s-ar gasi la toate popoarele pamantului . Ceea ce reprosa metodei lamprechtiene era aplicabilitatea ei restransa. Din perspectiva xenopoliana, ea nu putea fi aplicata decat istoriei poporului german, iar, in acest context, modelul propus de eruditul de la Leipzig devenea unul particular. Xenopol isi fundamenta cunoasterea istorica pe "intelegerea faptelor trecute" , un concept similar cu cel folosit de istoricul german in formula Einverstehen. Acest concept s-a consacrat in spatiul cultural german drept un cuvant cheie pentru istoria spiritului, care cu greu si-a gasit un corespondent in afara lui. El a jucat un rol central in demersul hermeneutic, fenomen specific aproape exclusiv mediului stiintific german. Abia mai tarziu a fost receptat si in alte zone culturale . O alta problema care a fost interpretata diferit de catre cei doi istorici era direct legata de chestiunea individualitatii in istorie, de rolul "oamenilor mari" asupra fenomenelor de succesiune . Karl Lamprecht considera ca principala greseala in cercetarea istorica de pana atunci consta in "cautarea directa" a singularului . Aceasta conducea la o intuitie in sens mistic, la crize de opinie si la licariri nesigure ale rezultatelor . Interesul istoricilor trebuia canalizat spre mase, care detineau rolul principal pe scena istoriei. Xenopol adopta, dimpotriva, o pozitie mult mai moderata. El recunoaste ca nu numai productiile estetice poarta amprenta geniilor care le-au creat; aceeasi amprenta se regaseste in actele politice, ideile religioase, miscarile morale, formarea institutiilor . Din acest motiv, era firesc sa se acorde toata atentia nu numai maselor, ci si personalitatilor care exercita asupra "vietii societatilor" o influenta atat de importanta . In viziunea istoricului iesean, personalitatea umana isi punea, de cele mai multe ori, amprenta asupra evolutiilor istorice. Geniile politice puteau grabi sau incetini astfel de evolutii, in timp ce acelea stiintifice contribuiau decisiv la descoperirea unor adevaruri sau la sintetizarea lor. Stiinta, spre deosebire de istorie, nu avea nevoie de semnatura individuala . Lamprecht a parcurs cartea lui Xenopol referitoare la principiile fundamentale ale istoriei si a initiat o corespondenta incitanta, care insa a riscat sa fie intrerupta, deoarece disensiunile dintre ei erau prea mari, poate chiar de neinlaturat . Dupa cum marturisea istoricul german, din aceste motive colaborarea dintre ei era dictata doar de necesitatea editarii unui volum despre istoria romanilor, in cadrul prestigioasei Istorii a statelor europene, nu insa fara unele rezerve . O alta problema controversata in epoca a fost determinata de disputele privind ponderea istoriei politice in raport cu cea culturala. Lamprecht a acordat, in scrierile sale, o importanta sporita fenomenului cultural , la fel ca si celui economic, considerate aspecte dominante ale fenomenelor istorice. El a cautat astfel sa stabileasca un anumit cadru pentru teoria istoriei, conceput interdisciplinar, in care atentia lui s-a orientat tocmai spre factorii economici si sociali . Xenopol a insistat asupra importantei istoriei, perceputa ca o disciplina care trebuia "sa imbratiseze" toate faptele care au legatura cu intreaga viata a popoarelor de care se ocupa. Ea nu putea fi tratata numai din punct de vedere politic, fiindca faptele ce ii generau propria alcatuire reprezentau rezultatul tuturor celorlalte si, pentru a fi intelese, necesitau "studiul de ansamblu" al dezvoltarii umane . Conceptia se apropia sensibil de perspectiva unei istorii totale, propusa de Lamprecht. Xenopol nu a exprimat foarte multe opinii comune cu teoriile eruditului de la Leipzig, probabil si din cauza ca s-a simtit mai apropiat de alte perspective istoriografice .

Dupa Xenopol, Nicolae Iorga completeaza, in chip fericit, pleiada celor care, pe langa "profesiunea" de istoric, au imbratisat-o si pe aceea de dascal. Avand studii efectuate atat in tara cat si in Germania, Iorga si-a conturat o perspectiva generoasa asupra demersului istoriografic, care avea sa-si puna amprenta si asupra activitatii sale didactice. A avut sansa de a fi discipolul unor profesori ilustri, care au contribuit decisiv la formarea lui ca istoric si i-au fost modele in propriul demers didactic. A. D. Xenopol a fost unul dintre acestia, chiar daca relatiile dintre cei doi nu s-au desfasurat intotdeauna sub cele mai bune auspicii. Cu toate acestea, a purtat un "nesfarsit respect" celui care a perceput istoria "ca zbucium omenesc" si a fost atras de "abstractiuni", de jocul ideilor, intotdeauna bucuros de provocari in controversatul domeniu al teoriei istoriei . Scoala berlineza, in conceptia lui Iorga, datora enorm lui Ranke, cel care a deschis largi orizonturi, a avut curajul sa inainteze cel dintai pe cai inca neumblate . Iorga a asimilat si a transformat toate aceste sugestii intr-o viziune personala asupra istoriei si demersului didactic, in egala masura. Prelegerile si discursurile, prezentate de-a lungul intregii cariere, dovedesc aceasta cu prisosinta. Conceptia lui asupra istoriei valorifica teme dintre cele mai variate, incepand cu misiunea istoricului de a reconstitui trecutul "intocmai cum a fost" si pana la abordarea istoriei intr-o maniera integratoare, tinzand chiar spre o istorie totala. Considera aproape obligatorie cunoasterea istoriei vecinilor si chiar a intregii jumatati orientale a Europei, la care se adaugau influentele exercitate de curentele de civilizatie ale Occidentului. Perspectiva devenea una foarte generoasa, tradandu-l pe Iorga drept un istoric al marilor cuprinderi . Intreaga opera a lui Iorga este o reflectare a acestui concept. El nu s-a limitat doar la inventarierea faptelor si intamplarilor, ci a urmarit sa prezinte viata umana sub toate aspectele ei. A abordat probleme de istorie culturala, economica, sociala, politica. Spre deosebire de Lamprecht, care identifica masele drept principalele forte profunde ale istoriei, Iorga s-a plasat pe o pozitie mult mai moderata. Conceptia lui a pastrat un delicat echilibru intre rolul maselor si al personalitatilor in devenirea istorica, care amintea mai degraba de teoretizarile lui Ranke. Istoricul roman considera ca pentru a exista si a progresa, orice natiune avea nevoie de eroii sai exceptionali, personalitatile care sa o calauzeasca . Sistemul teoretizat de Lamprecht i se parea numai o conceptie valoroasa, care provoca vii dispute si deschidea noi directii de cercetare, insa ii critica severitatea dogmatica. In opinia lui Iorga, istoricul german reconstituia anumite faze de tipism in dezvoltarea omenirii, care mai degraba erau specifice psihologiei, in sensul cel mai vast, decat studiului istoric. El ramanea totusi unul dintre cei mai minunati povestitori si creatori de tipuri istorice de pana atunci . La fel de interesante erau si consideratiile personale referitoare strict la demersul didactic. Asemenea referiri denota o pregatire serioasa in domeniu, demonstrand, daca mai era nevoie, ca locul de odinioara al "autodidactilor entuziasti" nu a ramas gol, ci dimpotriva a fost ocupat de reprezentantii unei generatii cu o temeinica pregatire de specialitate. Ceea ce Iorga reprosa sistemului universitar din Romania era prea mare acribie, care caracteriza activitatea de seminar, ceea ce il impiedica pe tanarul studios sa-si largeasca orizonturile. Criticismul exagerat deviase de la scopul sau initial si risca sa limiteze demersul istoric doar la analiza unor detalii, in detrimentul perspectivei de ansamblu . Aceiasi atitudine critica o avea si fata de eruditul "rece si distant" , care cu greu se putea face inteles de discipoli. Prelegerile si discursurile lui Iorga abordeaza o problematica deosebit de complexa. Nu intamplator, renumitul istoric isi incepea activitatea didactica la Universitatea din Bucuresti cu o prelegere care prezenta consideratiile proprii privind geneza conceptiei istorice in epoca. Proaspat intors de la Berlin, tanarul profesor facea dovada unei cunoasteri temeinice a problemelor istoriografiei europene. Desi face referire la teoretizarile unor istorici englezi si francezi (Robert Flint si Gabriel Monod), totusi el insista, in mod deosebit, asupra istoriografiei germane. Mai mult decat atat, gaseste ca cea mai fericita definitie a istoriei era cea propusa de un ilustru istoric german, nimeni altul decat Leopold Ranke. Istoria reprezenta o "expunere sistematica" a faptelor din trecutul omenirii. In intregul expozeu, Iorga revine mereu la viziunea rankeana asupra istoriei si asupra misiunii istoricului de a reinvia trecutul. Insista pe abordarea critica a demersului istoric si pe necesitatea utilizarii documentelor inedite. Invoca modelul oferit de editarea colectiei Monumenta Germaniae Historica si nu ezita sa-i aminteasca pe Barthold Niebuhr si Leopold Ranke drept maestrii utilizarii, in spirit modern, a documentelor de arhiva . Atunci cand in cadrul prelegerilor aborda problema utilitatii studiilor de istorie, Iorga gasea de cuviinta sa faca referiri la tema, deseori dezbatuta, a adevarului in istorie, perceput ca principala finalitate a demersului istoric. Desi nu il mai citeaza pe Ranke, totusi consideratiile istoricului roman amintesc de teoretizarile acestuia privind adevarul si obiectivitatea istoricului . Influentele unui alt istoric german, Johann Gustav Droysen, se regasesc in expunerea privind frumusetea scrisului istoric . Iorga trateaza distinct cele patru elemente care, in viziunea lui, defineau o opera istorica. Materialul istoric, critica, organizarea si stilul devin principalele subiecte abordate, iar referirile la consideratiile lui Ranke privind aceste probleme abunda din nou. Critica folosirea defectuoasa a materialului documentar dar si stilul sec, eminamente stiintific, care lipsea opera de istorie de orice valenta estetica . O prelegere inedita prezinta si sugestii viabile despre modul in care se scrie istoria . Iorga insista in demersul lui asupra surselor pe baza carora se reflecta istoria. Interpretarea critica are rolul de a descoperi adevarul din multitudinea documentelor. In cele din urma, stilul era cel care dadea valoare operei de istorie . Renumitul istoric aborda si probleme mai delicate, precum moralitatea si armonia istoriei , urmate de altele care tratau succesiunea ideilor in istoria universala, raportul dintre istorie si sociologie . Consideratiile metodologice privind istoria romanilor ocupau un loc important in cadrul prelegerilor lui Iorga. Perspectiva era una deosebit de interesanta, mai ales ca el aborda critic opera istorica a unor ilustri inaintasi. Acribia exagerata care lipsea unele opere de orice conotatie estetica, lasand loc doar discursului stiintific, nu avea menirea sa-l impresioneze pe Iorga. El intelegea, sub impactul ganditorilor germani , ca demersul istoric ar trebui sa fie "un sistem organic" . In conceptia lui Iorga, viata unui popor, cu multitudinea manifestarilor ei, trebuia sa fie prezentata asemenea unui organism viu. El insusi si-a propus sa abordeze intocmai istoria romanilor. Opera lui istorica demonstreaza ca pe baza unei solide documentari, el a optat pentru o expunere exhaustiva a momentelor importante ale devenirii romanilor .

Spre deosebire de Nicolae Iorga, ceilalti doi reprezentanti ai scolii critice, Dimitrie Onciul si Ioan Bogdan, au optat pentru specializari mult mai stricte, dupa canoanele scolii istorice austriece. Ambii au devenit adepti convinsi ai teoriei generationiste propuse de Ottokar Lorenz[97]. Onciul considera istoria romanilor un caz tipic pentru aplicarea unor asemenea canoane. Originar din Bucovina, Dimitrie Onciul abordeaza istoria provinciei natale din aceiasi perspectiva "generationista" . Tot la Viena, alaturi de profesorul Lorenz, el i-a putut intalni si pe Theodor von Sickel, care l-a ajutat sa deprinda diplomatica latina, Otto Hirschfeld, autorul prelegerilor de epigrafie latina, si Karl Rieger, cu ale sale cursuri de paleografie si sigilografie . Influenta scolii austriece s-a dovedit a fi decisiva in formarea lui ca istoric. El a imbinat armonios investigatia istorica cu cea filologica, sincronizandu-se, astfel, cu diversele tendinte ale istoriografiei europene din epoca. In viziunea istoricului bucovinean, personalitatile si dinastiile defineau practic istoria, dar el nu a desconsiderat nici rolul maselor, care aveau menirea de a reprezenta o importanta parte a "vietii istorice" . Fara a accepta noile teorii sociologice, care acordau importanta in mod aproape exclusiv celor multi, Onciul intuia ponderea pe care actiunile poporului ar trebui sa o detina in cadrul anchetei istorice . Istoria devenea o stiinta a dezvoltarii lumii morale, adica a oamenilor in manifestarea lor ca "fiinte sociale" . Prin atentia acordata documentului, Ioan Bogdan s-a apropiat foarte mult de viziunea lui Leopold Ranke. O mare parte a vietii si-a petrecut-o cercetand documentele din arhivele germane sau rusesti. Adept al conceptiei conform careia evolutia istorica a unui popor nu poate fi inteleasa decat prin studiul etnografic, el se incadra directiei etnopsihologice existente in istoriografia germana. Bogdan opina ca studiul istoriei presupunea o "sondare" a "sufletului" stramosilor si se intemeia pe studiul manifestarilor "spiritului romanesc" . Cu toate acestea, ramaneau si unele diferentele semnificative, de vreme ce Bogdan acorda o mai mare importanta organizarii sociale, iar istoria nu trebuia sa exprime exclusiv doar lumea elitelor, ci mai ales ansamblul tuturor structurilor ce reprezentau societatea. Noua conceptie demonstra unele afinitati cu perspectiva lamprechtiana asupra studiului istoriei. El considera ca evolutia istorica a unui popor ar putea fi inteleasa numai prin identificarea acelor factori interni care au provocat-o, deci prin studiul claselor sociale ce l-au constituit si a ideilor ce au stapanit actiunea lor .

Istoricii renumiti ai secolului XIX s-au remarcat si prin impozante cariere didactice. Prin activitatea lor, istoriografia romaneasca a inregistrat progrese considerabile, comparabile cu evolutiile celei europene. Istoricii romani nu numai ca au lasat o opera impresionanta si moderna, recunoscuta de majoritatea specialistilor in domeniu. Ei au contribuit constant la formarea unor intregi generatii de tineri, care au asigurat "baza de personal" a istoriografiei romanesti in secolului XX. Varianta studiilor in strainatate a incetat sa mai reprezinte o solutie viabila, in contextul in care institutiile si pregatirea profesorilor erau compatibile cu cele europene. Odata cu constituirea statului national, in hotarele lui largite, tinerii studiosi au optat sistematic pentru desavarsirea studiilor in tara, ceea ce sugera o crestere calitativa a actului didactic, dar si existenta unor institutii de invatamant, de expresie romaneasca, ce puteau face fata si celor mai exigente criterii . Peregrinatio academica a contribuit la constituirea unei prime "institutii comunitare europene" sau a unui "stat universitar" , care depasea granitele politice, contribuind decisiv la procesul de modernizare a societatii romanesti.