Istoriografia in ultimele veacuri ale Bizantului

Istoriografia in ultimele veacuri ale Bizantului

In lunga succesiune neintrerupta a istoriografiei bizantine sarcina de a scrie istoria Imperiului de la Niceea i-a revenit lui Gheorgios Akropolites. Nascut la Constantinopol in 1217 intr-o familie avuta, acesta primeste o educatie stralucita si soseste de tanar la Niceea, unde este primit la Curte. Bucurandu-se de increderea suveranilor Ioannes III Vatatzes si Theodoros II Laskaris (1254-1258) ii insoteste in expeditiile lor militare, devenind mare logothet si chiar arhistrateg al trupelor din Europa. Dupa recucerirea Constantinopolului, Gheorghios desfasoara o dubla activitate, de diplomat si de profesor universitar. Negociator sef in discutiile privind unirea bisericilor, el este cel care semneaza in 1274 la Lyon actul de unire in numele lui Mihail V Paleologul.

Unica lucrare istorica a lui Gheorgios se intituleaza Χρονική συγγραφή si o continua pe cea a lui Niketas Choniates, analizand evenimentele petrecute intre 1203 si 1261. Istoricul a luat parte la multe dintre intamplarile pe care le nareaza, fapt pe care il accentueaza in mod repetat. Propunandu-si sa scrie istoria sine ira et studio (ούτε γουν προς χάριν ούτε προς φθόνον, αλλ΄ ουδέ προς μίσος ή και προς εύνοιαν), el descrie cu mare putere de patrundere si de sinteza complicatele raporturi de forte si evolutii ce au dus la ascensiunea imperiului de la Niceea. Clarviziunea sa istorica se datoreaza in mare masura colosalei sale experiente politice si militare. Aceasta din urma este detectabila, asa cum arata H. Hunger, din nenumarate observatii aparent neinsemnate presarate de-a lungul intregii opere. Gheorgios stie din experienta directa ca bulgarii nu detin mijloacele tehnice pentru a asedia pozitiile fortificate, ca occidentalii nu au taria de a rezista la atacuri indelungi, ca in vremurile de atunci patriarhul Constantinopolului era ales pe criteriul docilitatii fata de imparat). Dincolo de aceste calitati, lucrarea lui Akropolites se caracterizeaza si printr-o naratie succinta si clar, extrem de diferita de amplele dezvoltari retorice ale celor mai multi istorici bizantini. De asemenea, naratiunile sale sunt pline de elemente realiste. In acest sens pot fi citate descrierea scenelor de apoplexie ale imparatului Ioannes Vatatzes, a modului in care bulgarii foloseau drept cupa craniul imparatului Baldovin. La Akropolites numeroase sunt si elementele umoristice. De pilda, despre strategul Constantinos margarites se spune ca era de origine taraneasca, ca a crescut cu paine de orz si tarate si, ca atare, nu stia decat sa mugeasca. Mihail Paleologul, acuzat de inalta tradare ii cere mitropolitului Filadelfiei sa ia mai intai el in preasfintitele sale maini fierul inrosit in foc pentru a-si proba nevinovatia. De ironii continue au parte si diversele titluri pompoase pe care suveranul bizantin le impartea cu generozitate si de care chiar el se bucura.

Opera istorica a lui Akropolites a fost continuata de compatriotul sau Gheorghios Pachymeres. Nascut in 1242 la Niceea, a sosit in 1261 in Constantinopolul recucerit, unde a devenit elevul marelui logothet Gheorrghios Akropolites de la care a invatat filosofia, retorica, matematica si fizica. Devenit apoi diacon, al a indeplinit de-a lungul anilor diverse functii bisericesti, in general, nu de prim rang. mai importanta pare a fi fost activitatea sa literara si chiar didactica, cunoscut fiind faptul ca Gheorghios Pachymeres a fost si autorul unei scrieri filosofice de orientare peripatetica (Φιλοσοφία), a unor tratate de retorica, poeme, scrisori. Din pacate, mai toate acestea s-au pierdut sau se conserva extrem de fragmentar.

Integral pastrata este ampla sa lucrare retorica Συγγραφικαί Ιστορίαι (13 carti), ce acopera perioada cuprinsa intre 1260 si 1308. Din cele 13 carti ale scrierii sale sase sunt dedicate lui Mihail VI Paleologul si sapte lui Andronic II Paleologul. Tonul pe care il adopta Gheorghe inca din debutul lucrarii sale este unul profund pesimist, generat de situatia dezastroasa a imperiului. Cu o deosebita perspicacitate, Gheorghe reuseste sa faca o radiografie exacta a acesteia. Imperiul este incoltit din toate partile, nemaiputand nici macar sa respire. Aproape intreaga Asie Mica a cazut sub loviturile turcilor, populatia greceasca fiind constransa sa se retraga in special in zonele litorale. Inspre Constantinopol se indreapta atat dinspre est, cat si dinspre vest, asemenea unei ostiri de furnici, valurile de refugiati. Infrangerile de pe campul de lupta sunt agravate de mecanismele nefunctionale ale imperiului. Dintr-o neglijenta criminala a lui Andronic II flota bizantina aproape ca a disparut, stapanii marilor ajungand latinii si piratii. Sistemul deficitar de colectare a impozitelor ingaduia tot soiul de abuzuri ii determina pe greci sa se refugieze in teritoriile inamicilor. Lipseau alimentele, moneda se devaloriza continuu, iar statul era sfasiat de erezii si de disputele generate de problema unirii bisericilor.

Toata aceasta descriere a situatiei din imperiu ca si portretele pe care le traseaza diverselor personalitati politice se caracterizeaza printr-o deosebita obiectivitate. Promisiunile obisnuite ale istoricilor bizantini de a scrie fara manie si partinire nu raman la el litera moarta. Este de ajuns sa comparam judecatile pe care le formuleaza Akropolites si Pachymeres asupra lui Theodoros II Laskaris si Mihai Paleologul pentru a constata obiectivitatea superioara a celui de-al doilea. Singurul punct in care Pachymeres este inferior profesorului sau este lipsa cunoasterii directe a politicii la cel mai inalt nivel. Si mai meritoriu este in cazul unui om al bisericii lipsa fanatismului care ii caracteriza pe confratii sai. Desi adversar al unirii ortodocsilor si catolicilor, el se dovedeste extrem de moderat in aprecierile la adresa opozantilor si a diversilor eretici.

Scrierea lui Pachymeres are insa si alte merite care i-au adus pe buna dreptate autorului titlul de umanist bizantin (G. Arnakis). Astfel el nu da aceeasi importanta ca si predecesorii sai proniei divine, pe care o inlocuieste cu un destin impersonal. Totodata pentru a sublinia neputinta omeneasca el recurge la pasaje din Platon si Pindar, iar nu din scrierile sacre. Dincolo de aceasta slabiciune el crede cu tarie in capacitatea omului de a invata si de a se adapta la mediu. De asemenea, lucru greu de imaginat pentru un om al bisericii, Pachymeres se arata extrem de neincrezator fata de ascetismul excesiv al patriarhului Athanasios sau fata de unele credinte superstitioase cum ar fi aceea ca viitorul patriarhului este prezis la intronare de deschiderea intamplatoare a Evangheliei. Umanismul lui Pachymeres se manifesta evident si prin intoarcerea tot mai frecventa la realitatile antice, in opera sa abundand referintele mitologice si revenindu-se la vechiul calendar atic.

Dintre istoricii secolului al XIV-lea se detaseaza doua mari nume cele ale lui Nikephoros Gregoras si cel al imparatului Ioan Cantacuzino. Primul dintre ei se naste in 1290 la Heracleea Pontica. De tanar este luat sub obladuirea unchiului Ioannes devenit arhiepiscop al Nicomediei si se initiaza in teologie si filosofie. In jur de 20 de ani soseste la Constantinopol unde devine elev al patriarhului Ioannis Glykis si al marelui umanist Theodoros Metochites. Gratie acestora ajunge la Curte, unde se bucura de protectia imparatului Andronic Paleologul, un iubitor al literelor si al artelor. La cererea acestuia Gregoras formuleaza niste propuneri de modificare a calendarului, care vor fi acceptate abia peste 250 de ani de biserica catolica (reforma gregoriana). o data cu caderea lui Andronic II Gregoras este silit sa se retraga temporar de la Curte (1328) , dar isi recastiga curand influenta gratie prieteniei cu Ioan Cantacuzino, marele domestic al scolelor. Puterea sa parea ca are sa creasca o data cu victoria definitiva a lui Cantacuzino in razboiul civil (1347). Lucrurile insa nu vor sta deloc asa, intrucat Gregoras luase fatis pozitie impotriva lui Palamas si a doctrinei acestuia, iar Cantacuzino fusese sustinut in lupta pentru putere de palamisti. Conceptiile lui Gregoras sunt initial condamnate de un sinod, iar apoi el este inchis in manastirea tis Choras si i se interzice sa isi mai exprime parerile. Este momentul in care Gregorasse dedica scrierii marii sale lucrari istorice. O data cu suirea pe tron a lui Ioan paleologul (1354) soseste si ceasul eliberarii pentru Gregoras, care isi poate continua intensa activitate polemica impotriva lui Palamas. Totusi, timpul i-a dat dreptate acestuia din urma a carui doctrina a fost incorporata in dogma oficiala ortodoxa, in vreme ce conceptiile lui Gregoras au fost condamnate inca din secolul XV.

Unica sa opera istorica se intituleaza Ιστορία Ρωμαïκή si contine nu mai putin de 37 de carti, depasind toate lucrarile istorice anterioare si prin dimensiuni si prin bogatia informatiei. Ceea ce ii lipseste scrierii lui Gregoras este insa o revizie finala care sa inlature imperfectiunile inerente primei redactari si sa confere unitate. Din cele 3 de carti ale lucrarii primele 11 ce formeaza o unitate aparte se ocupa cu evenimentele dintre anii 1204 si 1341, iar cele de la 12 la 29 sunt dedicate anilor 1341-1355. Dupa acestea urmeaza o mare digresiune dialogaa (cartile 30-35) pentru ca ultimele trei carti ale lucrarii sa fie rezervate anilor 1355-1358. Motivele disproportiei cantitative in tratarea lui Grigoras ar putea fi faptul ca despre anii 1204-1308 existau istoriile lui Akrtopolites si Pachymeres si, ca, asemenea celorlalti istorici bizantini, Gregoras vroia sa scrie εξ αυτοψίας, doar evenimentele la care a asistat. De altfel, cei doi autori citati au reprezentat sursele de baza pe care Gregoras le-a prescurtat atunci cand si-a scris prima parte a istoriei. De altfel, epitomarea acestora este extrem de rapida si de superficiala, trecand cu vederea elemente extrem de importante precum participarea Venetiei la impartirea Imperiului Bizantin in 1204 sau recucerirea Salonicului in 1246 de catre Ioan III Vatatzis. Totusi, in afara celor doi istorici in cauza Gregoras utilizeaza si alte materiale precum actele oficiale ale epocii. In plus, el dovedeste discernamant politic si un orizont larg chiar si in spinoasele probleme teologice. Astfel, el are curajul sa remarce ca patriarhii Constantinopolului, proveniti, in general, din randul calugarilor de la muntele Athos, nu au calitatile necesare unei functii ce presupune in cea mai mare masura abilitati comunicationale si de actiune.

Notabil este la Gregoras si faptul ca se intereseaza de politica interna cu implicatiile ei sociale si de factorii economici. Astfel el accentueaza importanta masurilor economice luate de Ioannes III Vatatzes pentru asigurarea autarhiei economice a imperiului de la Niceea. O alta trasatura ce individualizeaza opera lui Grigoras este prezenta unui mare numar de digresiuni istorico-geografice. Menite sa confere varietate textului. Astfel Gregoras vorbeste, printre altele, despre bulgari, tatari, mongoli, gali, rusi, despre Cipru, Creta, Milano, bazandu-se evident pe informatii literare, dar si despre schimbarea calendarului, coruptia preotimii ori statuia ecvestra a lui Iustinian, lucruri pe care le cunostea direct. Numeroase dintre informatiile si referintele prezente in digresiuni privesc, ca in cazul unui adevarat umanist, antichitatea. Astfel, pentru a-si sustine dezvoltarile politico-istorice, Gregoras citeaza exemple mitologice si istorice din antichitate. In plus, el se refera la realitati contemporane cu termeni atici, reinvie cuvinte iesite din uz, citeaza din Platon, Homer si alti autori clasici. Chiar si teoria sa asupra existentei si functionarii lumii trebuie plasata in sfera umanismului crestin. El invoca de neumarate ori Pronia Divina (Θεία Πρόνοια), care, in viziunea sa, hotaraste toate actiunile omenesti, decide soarta razboaielor, putand rasturna situatiile care par cele mai favorabile. Nenorocirile care ii lovesc pe oameni trebuie puse deseori pe seama propriilor pacate, care sunt mai devreme sau mai tarziu pedepsite de Dumnezeu. Se cade ca muritorii sa aiba incredere in Pronia Divina, caci cei care se incred doar in propriile forte vor da gres foarte curand. O pozitie umanista adopta Gregoras si in problemele strict ecleziastice, condamnand ascetismul excesiv, agresivitatea si intoleranta unor calugari.

Protectorul, iar mai apoi adversarul lui Gregoras, Ioannes Cantacuzinos este si el autorul unei scrieri istorice cu valoare memorialistica. Ioan s-a nascut in 1295/1296 la Constantinopol intr-o familie aristocratica foarte bogata inrudita deopotriva ce cea a Paleologilor si a Angelilor. Averea sa uriasa, constand mai ales in pamant si animale, i-a permis sa ocupe o pozitie sociala inalta si sa se implice in razboiul dinte Andronic II si Andronic III paleologul, luand partea acestuia din urma. O data cu victoria lui Andronic III (1328) Ioan a devenit cel mai puternic om din Imperiu, impunandu-si propriul candidat, Ioannis Kalekas ca patriarh al Constantinopolului (1334). Alegerea sa nu a fost prea inspirata, deoarece la moartea lui Andronic III, Kalekas, in loc sa-l sustina pe Ioan la ocuparea tronului, contribuie la incununarea vaduvei imparatului, Ana. In replica, Ioan se proclama si el imparat (26 octombrie 1341 la Didymoticho), implicandu-se intr-un lung raazboi civil , care s-a incheiat cu victoria sa abia in 1347. Guvernarea lui Ioan este una slaba, care stie sa-si nemultumeasca si proprii suporteri. In 1352 izbucneste un nou razboi civil intre Ioan Cantacuzino si Paleologi, care se sfarseste in 1354 cu victoria lui Ioan Paleologul si cu retragerea in manastire a lui Cantacuzino, care, sub numele de Ioasaf. Va mai trai inca 30 de ani (aana in 1383), dedicandu-se scrierii memoriilor, controverselor religioase (in principal, chestiunii unirii bisericilor), dar si unor intrigi politice.

Memoriile istorice ale lui Cantacuzino poarta numele de si conti patru carti care se ocupa cu evenimentele petrecute intre 1320 si 1356. Lucrarea debuteaza cu o prezentare alegorica in care Neilos Kabasilas, episcopul Salonicului, il indeamna pe Christodoulos (un pseudonim al autorului) sa-si astearna in scris memoriile. Acest artificiu ii permite autorului sa isi traseze un autoelogiu. Dupa o trecere in revista a principalelor caracteristici ale scrierii istoriei la care adera (impartialitate, relatarea evenimentelor cunoscute direct). In continuare, cartea I se ocupa cu Razboiul Civil dintre cei doi Andronic, cea de-a doua cu domnia lui Andronic III, cea de-a treia cu evenimentele de la moartea acestuia pana la propria sa intrare triumfala in Constantinopol (1347), iar a patra cu domnia sa, renuntarea la tron si evenimentele care au urmat. Se remarca compozitia atenta, ingrijita, echilibrul intre partile dedicate fiecarei perioade. Lucrarea este valoroasa si prin faptul ca se bazeaza mai mult decat in cazul oricarui istoric bizantin pe Astfel, incepand din 1320, Ioan a participat direct la toate marile eveimente ale imperiului si a avut acces direct la toate documentele cancelariei imperiale. De altfel, el citeaza in cuprinsul operei sale hrisoave ori scrisori, cum ar fi cea a sultanului Nasredin catre el. Numarul de informatii precise (datari riguroase ale evenimentelor, mentiuni ale efectivelor militare, a numarului de victime) este extrem de mare.

Aceasta incontestabila exactitate de amanunt are tocmai rolul de a oculta marile deformari istorice de ansamblu menite sa-i justifice pozitia politica ori sa-i exalte propria imagine. Acest lucru este cu atat mai mult posibil, cu cat el scrie la persoana a treia singular. Este un sfetnic excelent al lui Andronic, patriarhul ii lauda spiritul, pe campul de lupta dovedeste o vitejie exemplara, este marinimos cu cei care au incercat sa-l asasineze, este generos, folosindu-si resursele personale pentru folosul statului. Dincolo de propriile elogii, Cantacuzino trebuia sa raspunda si la gravele acuzatii care ii fusesera aduse de adversari. Este vorba de incercarea de a uzurpa tronul si de a-i fi chemat in ajutor pe turci. La prima invinuire Ioan raspunde, aratand ca de mai multe ori i s-a oferit coroana si in tot atatea randuri a refuzat-o. Mare pacifist, el nu a dorit catusi de putin declansarea unui razboi civil si nu i-a chemat pe turci in ajutor, ci pur si simplu s-a aparat de rivalii sai. Explicatia pe care o da pentru izbucnirea razboiului civil este una mai degraba metafizica, vinovate fiind invidia, si calomniile, ale adversarilor.

In mod paradoxal o data cu prabusirea definitiva a tuturor structurilor politice si economice ale Bizantului, pe plan cultural se inregistreaza o inflorire si o renastere. Chiar si in domeniul istoriei, daca in veacurile XIII si, respectiv, XIV ne intalneam cu cate doua nume notabile, secolul XV a zamislit patru istorici de seama. Primul dintre ei Laonicos Chalcocondylis, singurul scriitor originar din Atena pe care l-a cunoscut intreaga literatura bizantina. Nascut in 1423 (sau 1430) intr-o familie de vaza a orasului, este silit in 1435 sa isi paraseasca patria in urma unei incercari esuate de lovitura de stat date de tatal sau impotriva nobililor ocupanti Acciaiuoli. S-a stabilit in despotatul bizantin al Moreei, unde a devenit elevul lui Gheorghios Plethon. Alte informatii sigure despre viata sa aproape ca nu avem. In vreme ce tatal si fratele sau au plecat in Italia, el a ramas undeva in spatiul egean (Atena, Creta), de unde a putut urmari evolutiile politice din urmatoarele decenii.

Unica sa lucrare istorica se intituleaza si cuprinde zece carti dedicate evenimentelor dintre 1298 si 1463. Lucrarea se termina brusc , lucru care ne face sa credem ca decesul l-a impiedicat pe Laonic sa o finalizeze. Scrierea sa se deosebeste radical de toate celelalte lucrari anterioare de gen scrise de bizantini. Ea nu mai este o istorie a Bizantului, ci a dusmanilor acestuia, a temutilor otomani, a caror ascensiune o urmareste si odescrie, inclusiv in punctul ei culminant, cucerirea Constantinopolului. Totusi, el ii recunoaste limbii grecesti importanta culturala universala. In debutul lucrarii, dupa o scurta prefata urmeaza o trecere in revista extrem de sumara a intregii istorii universale pornind de la mitologie si popoarele Orientului antic (asirieni, mezi, persi) si incheind cu o scurta prezentare a istoriei bizantine. Ajunge apoi la istoria turcilor pe care o scrie, recurgand si la izvoare turcesti si adunand de peste tot informatii. Istoria otomanilor este trasata incepand de la stabilirea lor la Prusa (Bursa) si urmareste cucerirea progresiva a intregii Asii Mici, patrunderea turcilor in Egeea si in Balcani, cucerirea Constantinopolului si a celorlalte statulete grecesti, respectiv reactia occidentului dupa victoria necredinciosilor.

Modelul literar si istoric pe care si-l ia Laonicos pentru scrierea sa este Herodot, de la care preia atat caracteristici compozitionale, cat si lingvistice ori stilistice. Mai mult chiar, el adopta si conceptia filosofica a lui Herodot despre istoria perceputa ca o confruntare continua intre Orient si Occident, intre greci si barbari. Cucerirea Constantinopolului reprezinta o razbunare pentru distrugerea Troiei de catre ahei. Acum lupta intre crestini si musulmani, intre greci si barbari se desfasoara pe trei fronturi: in Europa Occidentala, in peninsula Balcanica si in Spania. In acest fel istoria lui Laonic capata un caracter cu adevarat universal. La acest lucru contribuie si prezenta unui mare numar de digresiuni istorice si geografice, ce privesc aproape intreaga lume cunoscuta pe atunci. Astfel istoricul scrie, printre altele, despre tatarii din Crimeea, despre Rusia, Lituania, Cehia, Polonia ori Moldova. Notabil este la Laonicos si faptul ca toate aceste digresiuni se bazeaza pe surse strict contemporane (jumatatea sec. XV), iar nu pe unele foarte vechi ca la cei mai multi istorici bizantini. Din sfera sa de interes nu lipseste nici Occidentul, Laonicos scriind si despre Genova, relatiile italo-hispane, anexarea Regatului Neapolelui de Alfons V al Aragonului, Spania si luptele ei cu Granada aflata inca sub stapanire araba.

Un al doilea istoric notabil din secolul XV este Dukas. Nascut in jur de 1400, acesta a intrat de tanar in serviciul genovezului Giovanni Adorno, al carui secretar a devenit (1421). Isi impartea astfel timpul intre insula Lesbos si Foceea, unde avea o casa. In 1452 se afla la Didymoticho de unde a putut urmari si pregatirile de asalt ale lui Mahomed. Dupa dezastru a vizitat chiar Constantinopolul pentru a examina situatia la fata locului. Pe atunci trecuse in slujba familiei nobile genoveze Gattilusi, care stapanea insula Lesbos. Pentru aceasta a indeplinit unele misiuni diplomatice dintre cele mai dificile, precum predarea tributului catre sultan. Data morti sale nu este cunoscuta, dar ultimul eveniment relatat in opera sa, si anume cucerirea Lesbosului de catre turci (1462) ofera un termen post quem.

Lucrarea sa istorica se pastreaza intr-un unic manuscris din care lipsesc prima si ultima foaie, nepermitandu-ne asadar sa cunoastem titlul sau. Primele capitole pastrate ale lucrarii ofera o trecere in revista extrem de sumara si lacunara a istoriei de la Adam la Palelologi. De pilda, dintre imparatii bizantini nu sunt mentionate decat personalitatile de prim rang in succesiunea Constantin cel Mare, Iustinian, Irina, Constantin VI, Alexios I. propriu-zis istoria turco-bizantina in anul 1341 la moartea lui Andronic III Paleologul o data cu declansarea razboiului civil intre Ioan Cantacuzino si tabara Paleologilor. Relatarea lui Dukas este vie, atragatoaresi bazata pe o buna cunoastere a realitatilor politice ale vremii. Spre deosebire de multi dintre cintemporanii sai el nu-si face nici un fel de iluzii cu privire la prabusirea definitiva a Bizantului. O dovada sigura a evaluarii corecte a raporturilor dintre cele doua puteri pe care o face Dukas este spatiul pe care il acorda suirii pe tron a lui Constantin XI (cateva randuri) fata de cea a lui Mahomed (relatata pe larg). Judicioasa este si pozitia sa in favoarea unirii bisericilor. Dukas constata cu durere neajunsurile pe care le-a suferit Bizantul de pe urma fanatismului religios, nejustificat si excesiv, pe care il exemplifica, citand printre altele vorbele lui Lukas Notaras, 'As vrea sa vad mai degraba in Constantinopol turbanul turcesc decat mitra latina'. Si istoricul nu uita sa adauge ca la intrarea in Oras Mahomed l-a condamnat la moarte pe celebrul antiunionist.

Toata aceasta situatie il determina pe Doukas sa conchida ca prabusirea Bizantului este o pedeapsa a lui Dumnezeu pentru pacatele bizantinilor. Dincolo de realitatea dezolanta pe care o descrie istoricul nutreste speranta ca nu peste mult timp paleologii si otomanii intrati deodata pe scena istoriei se vor prabusi. Daca facem abstractie de aceasta convingere naiva, lucrarea lui Dukas se remarca prin obiectivitate, dragostea pentru adevar si o relativa exactitate. Naratia lui este captivanta si variata, fara a fi afectata de o retorica vana. Discursurile pe care le introduce conform traditiei in opera sa sunt succinte si iau deseori forma unor dialoguri. Singurele artificii retorice la care recurge Dukas sunt lamentatiile presarate cu citate din Vechiul Testament, cum ar fi bocetul la cucerirea Constantinopolului imitat dupa plansetul lui Ieremia pentru ocuparea Ierusalimului. Influenta antichitatii clasice este cea mai vizibila in variatele referinte mitologice prezente in opera sa (legenda lui Chronos si a fiilor sai comparata cu luptele dintre Ioan Paleologul si fiii sai, casatoria dintre Thetis si Peleu este asemanata cu cea dintre Ioan V Paleologul si Elena, fiica lui Ioan Cantacuzino. Tot asa Dukas isi propune sa scrie intr-o maniera apropiata de cea antica, folosind frecvent forme de dual si cuvinte homeric, numai ca acestea nu exclud prezenta si a formelor si cuvintelor populare, inclusiv turcesti si italienesti.

Daca despre viata lui Dukas si a altor istorici bizantini suntem slab informati, despre existenta lui Georgios Sfrantzis stim foarte multe. Acestia isi tinea un jurnal exact, in care, pe langa evenimentele politice, mentiona si intamplari din viata sa personala. Nascut in 1401 la Constantinopol intr-o familie nobila originara din Lemnos, Sfrantzis intra de tanar in slujba imparatului Manuel II Paleologul. Castigand increderea acestuia, devine executorul sau testamentar, intrand ulterior in slujba despotului Moreei Constantin, fata de care dovedeste credinta nesmintita, salvandu-i chiar viata. Acesti ani sunt caracterizati de numeroase misiuni politice si diplomatice dificile, in timpul carora a fost chiar luat prizonier. Pe rand, Sfrantzis a fost guvernatorul oraselor Patra, Selymbria, Mystras. Misiunile diplomatice continua si o data cu suirea pe tron a protectorului sau, istoricul trebuind sa mearga la Trapezunt si in Georgia, actiuni in schimbul carora primeste titlul de mare logothet. Ca apropiat al imparatului, Sfrantzis asista la cucerirea Constantinopolului, este luat prizonier de turci, dar reuseste sa scape si sa se refugieze in Peloponez, unde isi continua activitatea diplomatica in slujba despotului Thomas. La cucerirea despotatului este silit sa se retraga in insula Corfu, de unde intreprinde mai multe calatorii in Italia (Viterbo, Roma). In 1468 intra in manastire la fel ca si sotia sa, murind probabil in 1475.

Scrierea istorica a lui Sfrantzis se pastreaza in doua variante intitulate conventional Chronicon minus si Chronicon maius. Prima dintre ele nu reprezinta altceva decat jurnalul tinut de Sfrantzis intre anii 1413-1477. In schimb, Chronicon maius este opera lui Makarios Melisinos (1573-1575) si se ocupa de o perioada mai ampla (1258-1578). Lucrarea inaltului ierarh contine integral jurnalul lui Sfrantzis, la care se adauga prefata copiata de la Gheorghios Akropolites si informatii preluate de la Theophanes Continuatus, Niketas Choniates, Nikephoros Gregoras. Dintre cele patru carti ale lui Chronico maius prima contine istoria Paleologilor pana la moartea lui Manuil II (1425) (inclusiv digresiuni despre otomani si prezenta araba in Spanis si Creta), cea de-a doua se ocupa de domnia lui Ioan Paleologul (1425-1448) (contine si o digresiune despre sinodul de la Ferrara-Florenta). Cartea a treia trateaza cucerirea Constantinopolului, prezentata in mod teatral, ca de un martor ocular, desi multe dintre informatii nu provin de la Sfrantzis. Cartea IV este dedicata in special evenimentelor din Peloponez si avatarurilor familiei istoricului. Se adauga cateva capitole despre fenomenele cosmice, seisme si alte evenimente diverse.

Chronicon minus a lui Sfrantzis este una dintre cele mai personale lucrari pe care le-a cunoscut nu doar istoriografia, ci si intreaga literatura bizantina. In cadrul acesteia il vedem pe un inalt functionar bizantin confesandu-se, impartasindu-ne valorile la care adera, dar si eforturile si suferintele de care a avut parte. Uneori Sfrantzis este mandru de succesele sale (nimic n-a primit atatea sate ca el in despotatul Moreei), alteori se vaicareste pentru nenorocirile care il lovesc. Apreciaza ierarhia bizantina cu titlurile ei pompoase ori vesmintele somptuoase de ceremonie. Sfrantzis nu se rezuma insa intotdeauna la transcrierea unor note de jurnal, ci prelucreaza anumite episoade, transformandu-le in naratiuni dintre cele mai reusite. La farmecul acestora contribuie in mare masura si limba lui Sfrantzis, fericit amestec intre greaca arhaizanta si cea vorbita.

Ultimul istoric al Bizantului Mihail Critoboulos din Imbros este mai degraba un istoric al Imperiului Otoman. Nascut in insula Imbros in primul deceniu al secolului XV, el a indeplinit functia de guvernator al acesteia numit de sultan (1456). In aceasta calitate s-a opus flotei papale care ocupase Lemnosul si Samotrace si urmarea cucerirea Imbrosului. Ba chiar in anul urmator Critobul a reusit chiar sa-i alunge pe italieni din Lemnos. In 1466 la cucerirea Imbrosului de catre venetieni istoricul s-a refugiat la Constantinopol, unde si-a trait ultimii ani ai vietii

Scrierea sa intitulata simplu Istorii cuprinde cinci carti ce nareaza evenimentele dintre 1451 si 1467. Ea ii este dedicata sultanului Mahomed II care are parte de epitetele de si , ca si alte epitete dintre cele mai ditirambice. Ba chiar este asemuit cu Alexandru cel Mare sau considerat ca intrunind toate calitatile ce reveneau in mod traditional unui imparat bizantin. Este generos, uman, dispune construirea unor cetati, dovedeste preocupari intelectuale ample, interesandu-se in primul rand de geografie si de stiintele naturii. De asemenea, el nutreste un adevarat respect fata de antichitatea greaca, vizitand Atena si entuziasmandu-se in fata ruinelor. Ba chiar si in Beotia incearca sa gaseasca antichitati si viziteaza ruinele Troiei, episod care ii permite lui Critobul reluarea ideii potrivit careia cucerirea Constantinopolului reprezinta razbunarea istoriei pentru incendierea Troiei de catre greci. Laudele desantate pe care le aduce lui Mahomed se imbina insa in mod aparent paradoxal la Critobul cu elogiul adus propriei natiuni, trecutului ei glorios si limbii grecesti, graiul universal al culturii. Ba chiar istoricul se simte nevoit sa se scuze ca prezinta caderea Constantinopolului.

Altminteri istoria lui Critobul se caracterizeaza printr-o originalitate redusa si prin numeroase elemente stereotipe. Autorul este un admirator al lui Tucidide, pe care il imita uneori chiar intr-o maniera servila. Astfel, propria sa prezentare, cele doua discursuri ale lui Mahomed si descrierea ciumei par desprinse din Razboiul Peloponesiac. V. Grecu a aratat chiar ca istoricul deformeaza chiar realitatea pentru a se plica cat mai bine pe frazele lui Tucidide. Acesta nu este insa singurul autor antic luat ca model de Critobul. El prelucreaza si pasaje homerice ori preia elemente lexicale ori morfologice de sorginte epica. Alaturi de aceasta imitare a clasicilor, istoria sa se remarca prin prezenta a numeroase motive si formule stereotipe. Capitolele incep cu aceleasi constructii (participiu, ), iar istoricul foloseste aceleasi epitete pentru a caracteriza personaje dintre cele mai diverse (imparatul Constantin, sultanul Mahomed, marele vizir).     

Din literatura Francocratiei

Perioada Comnenilor marcase aparitia unei viguroase literaturi in limba populara. Influentele occidentale erau bine primite si asimilate creator atat la Curte, cat si in randul maselor largi. Cucerirea latina a Constantinopolului schimba insa radical situatia. Grecii incep sa le poarte o ura neimpacata latinilor si refuza orice influenta a acestora, inclusiv pe plan literar. Ei privesc acum numai inspre elenism si radacinile sale, iar arhaismul si intoarcerea spre antichitatea clasica reprezinta unica tendinta din ultimele secole ale Bizantului.

In paralel cu aceasta in zonele ocupate de cruciati se dezvolta o literatura in care spiritul si valorile societatii medievale occidentale se reflecta pregnant. Noii ocupanti ai Greciei incep sa se amestece cu populatia autohtona si sa ii preia limba. Astfel intre cele doua parti se nasc si relatii de colaborare care dau rod si pe plan literar. Este vorba de opere care au cunoscut atat o varianta franceza ori italiana, cat si una greaca.

O creatie caracteristica pentru aceste tendinte este Cronica Moreei. Este vorba de o ampla compozitie de 9.235 de versuri politice nerimate. Alaturi de varianta greaca se cunosc si o redactare in franceza, alta in italiana si alta in aragoneza. Dupa ultimele cercetari se pare ca forma originara a poemului a fost cea de limba franceza. Varianta greaca nareaza cucerirea Constantinopolului de catre latini (1204), ocuparea Peloponezului de catre Guillaume de Champlitte si Godefroy de Villehardouin, continuand cu evenimentele care s-au succedat pana la 1292. De asemenea, deoarece sunt amintite si evenimente posterioare precum cucerirea Atenei de catre catalani (1311), se ajunge la concluzia ca opera nu poate fi mai veche de 1326. Lucrarea ii apartine unui gasmul, adica unui copil rezultat dintr-o casatorie mixta dintre un latin si o grecoaica. Autorul adopta punctul de vedere al cuceritorilor si arunca numeroase invective la adresa grecilor. Acestia sunt prezentati drept niste oameni lipsiti de onoare si perfizi etc. Dincolo de aceasta lipsa de obiectivitate in aprecierea adversarilor, Cronica Moreei constituie totusi o sursa viabila de reconstituire a istoriei micilor state din Peloponez si Grecia. Autorul cunoaste in mod nemijlocit locurile si oamenii din zona si recurge, atunci cand este nevoie, la surse foarte bine informate. Sub ochii nostri prinde astfel contur societatea medievala din Peloponez, cu seniorii si vasalii, cu curtile si consiliile ei, cu spiritul cavaleresc atotprezent. Din punct de vedere strict literar Cronica Moreei nu are o prea mare valoare, naratia este uniforma, monotona, fara accente eroice sau patetice firesti intr-o compozitie epica. Notabila este insa forma lingvistica imbracata de poem, care ne permite sa afirmam ca ne aflam in fata unui monument de limba neogreaca. Nenumarate sunt tipurile flexionare noi care se pastreaza nealterate pana in ziua de astazi:

Alaturi de aceasta lucrare istorica, literatura timpului cunoaste si scrieri cu un grad de literaturitate sporit. Este vorba de romanele de dragoste versificate ce apar din plin in aceasta perioada. Specia avea un trecut extrem de bogat in literatura greaca. Astfel antichitatea tarzie cunoscuse un numar de compozitii romanesti in proza cu subiect erotic (Dafnis si Chloe de Longos, Etiopicele de Heliodor, Leucippe si Cleitophon de Achilleus Tatios). De asemenea, genul literar renascuse in vremea Comnenilor, dar intr-o forma versificata. De atunci dateaza lucrarile lui Theodoros Prodoromos , a lui Nikitas Eugenianos ori a lui Eustathios Makrembolites . Aceste romane se plaseaza sub influenta directa a scrierilor mentionate din antichitatea tarzie, in special, ale lui Heliodor si sunt scrise intr-o limba arhaizanta. In schimb, lucrarile din secolele XIII-XIV, de care ne ocupam acum, adopta un grai mult mai apropiat de cel vorbit si sunt inspirate, in primul rand, de creatii occidentale. Aproape intotdeauna ele reprezinta traduceri sau prelucrari ale unor modele occidentale, care ne sunt in cele mai multe cazuri cunoscute. Totusi de vechile lor omoloage grecesti le leaga si prezenta acelorasi tipare compozitionale. Atat unele cat si celelalte prezinta peripetiile a doi tineri care se iubesc si au de infruntat numeroase vicisitudini pana sa se regaseasca si sa poata trai fericiti impreuna. Aventurile prin care trec eroii sunt de multe ori neverosimile, iar elementul supraomenesc joaca un rol cheie in rezolvarea situatiilor. Personajele romanelor sunt niste simple umbre, lipsite de o viata psihologica proprie, interesul autorului indreptandu-se in primul rand spre senzationalul intamplarilor. Astfel, desi de provenienta straina, romanele secolelor XIV-XV isi gasesc un teren fertil in Grecia. Numarul lor relativ mare, ca si numeroasele manuscrise in care s-au pastrat este edificatoare pentru succesul lor. Astfel ni se pastreaza cinci romane intitulate toate cu numele protagonistilor: Calimah si Chrysoroe, Florios si Platziaflora, Libistros si Rodamne, Imberios si Margarona, Belthandros si Chrysantza. Iata, de pilda, actiunea acestuia din urma, socotit a fi unul dintre cele mai 'grecesti' din aceasta categorie: Belthandros, fiul regelui Romaniei, isi paraseste tara deoarece tatal sau Rodofilos nu il are la inima, preferandu-l pe Filarmos. El rataceste prin Asia Mica si Turcia (Armenia), savarsind tot soiul de ispravi minunate. Langa Tars zareste un fluviu deasupra caruia stralucea o stea. Luandu-se pe urmele ei, ajunge la un palat aflat pe o stanca de porfir, impodobit cu capete de lei din aur si cu o poarta de diamant. Acesta era tocmai palatul Dragostei. Aici eroul gaseste o inscriptie care ii prezice ca se va indragosti de fata regelui Antiohiei. Asa ca, dupa ce ii da un sceptru celei mai frumoase dintre cele cele patruzeci de fete din palat, pleaca sa-si gaseasca ursita. Ajuns la Antiohia, el constata ca fata regelui in cauza era tocmai Chrysantza, cea careia ii acordase sceptrul frumusetii. Indragostit fiind, se intalneste in fiecare zi cu ea in secret in gradinile palatului si este surprins de garzile care il aresteaza. Scapa cu viata doar gratie Fedocatzei, slujitoarea credincioasa a printesei. Belthandros se casatoreste formal cu slujnica, putand astfel sa o vada nestingherit pe Chrysantza. Intr-o buna zi chiar o rapeste si reuseste sa se suie impreuna cu ea pe o corabie a romeilor. Iar pentru ca fericirea sa fie deplina, fratele favorit Filarmos moare, iar tronul ii revine lui Belthandros.

La randul lor si celelalte romane prezinta actiuni similare. Totusi intre ele, exista si diferente notabile in privinta prelucrarii modelului occidental, a pozitiei fata de civilizatia apuseana, a gradului ei de asimilare. In general vorbind, fidelitatea fata de model este una extrema, faptul ca in unele cazuri nu se cunoaste originalul (Libistros si Rodamne), nedandu-ne dreptul sa presupunem ca ne aflam in fata unei creatii perfect originale. In unele romane ca c a Imberios, Florios, Calimah se simte ca realitatile descrise de autor nu au fost asimilate decat partial. In schimb, in Libistros si Belthandros acestea par a fi prins radacini pe solul elenic. De asemenea, in aceste doua romane se observa incorporarea unor elemente folclorice cu o reala valoare literara. Personajele dobandesc o psihologie proprie ceva mai dezvoltata, nu numai cu lumini, ci si cu umbre. Tot asa in cazul romanelor tarzii ca Libistros se constata o compozitie mai complexa cu doua actiuni paralele.

Spre sfarsitul secolului XIV existau toate semnele ca romanul erotic cavaleresc se va impune in Grecia, capatand un colorit local. La aparitia unui gen literar original contribuia si prezenta unor elemente de sorginte orientala preluate din romanul lui Varlaam si Ioasaf ori din ciclul celor O Mie si Una de Nopti. Caderea Constantinopolului ca si a celor mai multe dintre posesiunile occidentale sub stapanirea turcilor avea sa curme aceste semne de renastere.

Ultimele licariri ale Bizantului. Legatura cu Occidentul

Situatia elenismului in momentul caderii Constantinopolului era una de-a dreptul dezastroasa. De mai bine de un secol imperiul se reducea la capitala si la alte cateva teritorii (zone din Peloponez, cateva insule de pe Marea Egee), al caror grad de autonomie era extrem de ridicat. Pe ramasitele falnicului stat de odinioara fiinteaza acum cateva statulete grecesti independente, care nu mai dau decat rareori seama despre activitatea lor Bizantului. Este vorba de Despotatul Moreei, de Imperiul de Trapezunt si, pentru o bucata de vreme, de Despotatul Epirului. Izolarea acestor zone plasate la extremitatile lumii grecesti nu constituia in acea perioada un dezavantaj, ci tocmai un atu, permitandu-le sa se fereasca de atacurile invadatorilor. Astfel aceste zone atrag personalitati culturale dornice sa se poata dedica studiului in conditii de securitate, care nu mai existau in capitala.

Simptomatic din acest punct de vedere este cazul despotatului Moreei. Aici se retrage Georgios Gemistos (Plethon), care deschide o scoala de filozofie aflata sub protectia despotului Teodor II Paleologul si care atrage numerosi tineri dornici de invatatura, precum viitorul cardinal Bessarion. Constient de dezastrul pe care il cunostea lumea greaca, Plethon propune o reforma radicala in cadrul a doua memorii pe care le adreseaza lui Manuel si, respectiv, lui Toader Paleologul. El considera ca declinul elenismului se datoreaza abandonarii traditiilor autentice ale grecilor. Ba chiar si adoptarea crestinismului a reprezentat o abatere de la elenism, odata ce aceasta religie s-a dovedit un factor de divizare. Evident Plethon se refera la disensiunile insolubile si interminabile dintre Orient si occident cu privire la unirea bisericilor. Implicat direct in aceasta controversa (a participat in calitate de consilier la sinodul de la Ferrara - Florenta, 1439-1443), Plethon refuza unirea pentru ca aceasta ar fi reprezentat o noua aservire a elenismului. Acesta avea, in viziunea sa, nevoie de o religie care sa corespunda aspiratiilor sale launtrice si sa il individualizeze in randul popoarelor lumii. Aceasta religie avea sa se bazeze pe vechiul paganism si pe dogmele infailibile predicate de Palton si neoplatonici. Ea este ilustrata de amplul sau Tratat despre legi, care, in ciuda titlului sau limitativ, cuprinde o prezentare a cosmogoniei, a ierarhiilor divine, dar si a cultului pe care trebuie sa-l adopte oamenii. Intregul Univers provine din gandirea lui Zeus, conceputa drept principiu prim si imutabil. Din Zeus s-au nascut in ordine Poseidon, care prezideaza ansamblul creatiei, fratii sai care au in grija elementele, Hera ce domneste peste fiintele multiple si zeii inferiori care vegheaza asupra legilor Fiintei. Pe masura ce coboram in ierarhie domeniul fiecarei fiinte este mai redus. Urmeaza geniile, daimonii, sufletele fara trup, iar apoi oamenii. Dincolo de prezentarea ierarhiilor divine lucrarea lui Plethon contine o trecere in revista si a manifestarilor cultuale. Se folosea vechiul calendar atic, din care nu lipseau nici lunile intercalare, presarat cu circa 70 de sarbatori. Dintre acestea un rol insemnat aveau asa numitele Noumeniae celebrate la inceputul fiecarei luni in cinstea lui Zeus. Plethon oferea chiar si textul rugaciunilor ce trebuiau rostite de cinci ori pe zi.

Evident o astfel de religie asemanatoare celei practicate de neoplatonicii lui Iamblichos in antichitatea tarzie nu avea cum sa nu fie anacronica in veacul XV. Totusi activitatea lui Plethon a fost importanta prin ecourile pe care le-a cunoscut in Occident. La Florenta filosoful era privit cu o adevarata veneratie, fiind primit chiar de Cosimo de Medici, pe care l-a sfatuit sa intemeieze o Academie Platonica. Chiar daca Cosimo nu a apucat sa puna in aplicare acest proiect, acesta a fost dus la bun sfarsit in 1479 de Marsilio Ficino gratie stradaniilor cardinalului Bessarion.

Curand insa aceste mici statulete grecesti, ultimele focare de inflorire ale elenismului aveau sa fie cucerite de catre turci, la fel cum se va intampla incet-incet si cu posesiunile occidentale din Grecia. Acest fenomen intareste un curent care incepuse de la cucerirea latina a Constantinopolului (1204) si anume migratia intelectualilor greci inspre Occident. Aici miscarea umanista incepuse, textele latinesti le revelasera occidentalilor literatura si gandirea greaca, numai ca acestea nu le erau accesibile in mod direct. Lipseau, in primul rand, manuscrisele pastrate numai in bibliotecile Orientului, dar si oamenii care sa cunoasca in profunzime limba greaca. Existau asadar toate motivele ca eruditii greci sa fie bine primiti pentru a deveni profesori de limba greaca si editori ai textelor clasicilor antichitatii. Dintre savantii greci stabiliti in Occident cel mai celebru a fost Bessarion. Nascut la sfarsitul secolului XIV la Trapezunt, acesta a fost elevul lui Georgios Plethon in Pelopnez, dar apoi s-a mutat la Constantinopol, unde a intrat in cercurile bisericii. A facut parte din delegatia care a participat la sinodul de la Ferrara-Florenta, dovedindu-se unul dintre partizanii cei mai activi ai Unirii Bisericilor. S-a stabilit apoi la Roma, unde a fost numit cardinal. In aceasta calitate, el l-a convins pe papa Calixt III ca sa armeze o flota care in 1457 a pornit la dezrobirea Constantinopolului. Cele 40 de corabii pe care se aflau aproape 10.000 de soldati nu au reusit insa sa elibereze decat cateva insule din nord-vestul Egeei (Lesbos, Lemnos, Thasos, Samotrace). In ciuda acestui esec Bessarion nu a renuntat la planurile sale si l-a convins pe noul papa Pius III (1458) sa porneasca o noua cruciada. In acest scop a fost convocat un nou sinod la Mantova, numai ca disensiunile dintre liderii europeni au amanat cruciada planuita. Izbucnirea unui razboi intre Turcia si Venetia in 1463 parea momentul favorabil pentru expeditie - diversele orase italienesti isi adusesera deja contributia militara - numai ca moartea subita a papei a zadarnicit si de aceasta data planurile lui Bessarion.

Dincolo ne neobosita sa activitate politica, acesta si-a gasit timp sa fie si profesor, strangand in jurul sau numerosi discipoli, atat greci, cat si straini. In plus, el a adunat o biblioteca personala insemnata pe care a donat-o Venetiei (pe scheletul acesteia s-a creat Biblioteca Marciana).

Daca activitatea lui Bessarion s-a axat preponderent pe incercarile de eliberare a grecilor de sub stapanirea greaca, ceilalti greci din Occident s-au distins mai ales in domeniul didactic si editorial. Ianos Laskaris, elevul lui Bessarion, a predat la Florenta, Roma si in Franta, devenind un familiar al lui Lorenzo de Medici, al lui Ludovic XII si Francisc I, in vreme ce Markos Musuros a predat filologia elena la Padova. A colaborat strans cu Aldo Manuzio impreuna cu care a editat numerosi clasici greci (Platon, 1513). Aceste editii erau deseori prefatate in greaca veche, continand indemnuri la eliberarea grecilor, dar si compozitii poetice originale, precum o oda pentru Platon sau epigrame la moartea lui Rafael ori Calvin.

Primele incercari literare in Grecia subjugata

Pe grecii ramasi in teritoriile ocupate de turci ii astepta o soarta grea. Cu toate acestea elensimul a reusit sa supravietuiasca. Mahomed Cuceritorul a inteles ca pentru a-i exploata cat mai rentabil pe greci trebuia nu sa ii anihileze, ci sa le permita sa desfasoare o activitate productiva, asigurandu-si totodata controlul asupra lor. Acest lucru se putea realiza cel mai bine print intermediul bisericii. Si de aceea el a avut grija sa il instaleze in scaunul de patriarh al Constantinopolului, ramas vacant in ca de dinaintea cuceririi pe Genadios Scholarios, invatat bizantin, ostil unirii bisericilor. Ba chiar el i-a acordat numeroase privilegii, transformandu-l intr-un adevarat etnarh. Patriarhul a devenit astfel autoritatea suprema in lunea greaca si totodata garantul in fata sultanului pentru supunerea neconditionata a neamului sau. Gratie acestei supuneri patriarhului i se va permite sa infiinteze la un moment dat pe langa Patriarhie o scoala destinata pregatirii viitorilor clerici. Pe langa aceasta a functionat chiar in anumite perioade de timp, ce e drept, scurte si o tipografie ce publica lucrari religioase. In acest fel cultura bisericeasca a fost salvata si chiar cele mai modeste comunitati din Grecia au ajunsa sa aiba parte de un stiutor de carte.

Evident nivelul de pregatire a unor scoli, inclusiv cea patriarhala nu putea fi prea inalt. Conservatorismul specific ortodoxiei ca si imposibilitatea patrunderii in Constantinopol a ideilor inovatoare a facut ca invatatura acordata de scoala patriarhala sa nu depaseasca nivelul celei al educatiei bizantine, ba sa fie chiar inferioara. Evident nici limba pe care o folosea biserica nu era cea contemporana, ci tocmai koine-a elenistica De altfel, in acea epoca optiunea lingvistica era, in mare masura, justificata. Daca grecii vroiau sa isi faca cunoscute ideile in Occident, trebuiau sa recurga la greaca veche, limba cunoscuta vesticilor ce detineau o educatie clasica. Mai mult chiar, faramitarea dialectala la care se ajunge incet-incet in aceasta perioada va face sa nu existe o limba populara inteleasa de toti grecii. Dincolo de lucrarile teologice, Biserica isi da seama ca trebuie sa se adreseze oamenilor astfel incat sa se faca inteleasa. De asemenea, predicile sale sunt redactate intr-un grai mai simplu, accesibil celor mai multi greci. Eforturile depuse in acest sens de clerici au fost mari, iar rezultatele nu au fost pe masura inca de la inceput. Lipseau modelele retorice de limba simpla si graiul acesta nu era suficient de lucrat. Cu timpul insa aceasta productie literara s-a imbogatit, umpland bibliotecile Orientului.

Evident literatura greaca nu avea cum sa infloreasca imediat dupa caderea Constantinopolului. Primele creatii literare ce au aparut atunci au fost bocetele ce deplangeau cucerirea Reginei Oraselor, dar si creatii in care se intrevedea speranta unei indepartate eliberari, tot asa cum inainte de cucerire in Constantinopol se raspandisera poeme care prevesteau dezastrul final. In cuprinsul poemelor din prima categorie, care nu deplanga insa doar caderea Constantinopolului, ci si cucerirea altor orase de care se legase gloria elenismului (Adrianopole, Salonic, Atena, Trapezunt) se pot detecta mai multe motive comune. Acestea s-ar putea clasifica in doua categorii distincte (reactia emotionala in fata cuceririi Constantinopolului si o analiza la rece a slabiciunilor din trecut si a perspectivelor din viitor). Conform profesorului Karolos Mitsakis in prima categorie se regasesc aproape intotdeauna 1) bocetul pentru distrugerea Orasului Oraselor, 2) povestirea ultimelor momente ale luptei si a mortii tragice a imparatului, 3) descrierea jafurilor, a umilintelor si a martiriului pe care l-a indurat populatia civila. In cea de-a doua categorie intra 1) stabilirea cauzelor care au dus la cucerirea Constantinopolului, 2) prezentarea de date privind cresterea puterii militare a turcilor, 3) apeluri catre suveranii lumii occidentale sa porneasca in cruciada pentru eliberarea orasului, 4) convingerea ca cu ajutorul lui Dumnezeu si prin propriile forte grecii vor reusi sa-si redobandeasca iarasi libertatea.

Totusi intre diferitele poeme ce descriu sfarsitul Constantinopolului exista si diferente notabile. Mai intai dimensiunile lor sunt extrem de diverse, continand peste 1000 de versuri, in timp ce are 118, iar , 102. De asemenea, si limba si stilul acestor creatii difera, fiind o opera prin excelenta populara, in vreme ce are o parte scrisa in maniera unui cantec folcloric, iar o alta cu un pronuntat caracter retoric, ce aminteste de savantele monodii din literatura bizantina. Totodata, difera si cauzele pe seama carora diversii autori pun caderea Constantinopolului. Astfel cel care a compus este extrem de critic fata de bizantini, acuzandu-i de , dar si fata de occidentali carora le reproseaza superficialitatea si oportunismul. In schimb, autorul percepe cucerirea ca pe o teodicee, ca pe o pedeapsa pentru pacatele bizantinilor, care au determinat-o pe Sfanta Fecioara sa paraseasca orasul pe care il ocrotea si sa se intoarca in cer.

Unele poeme prezinta insa si elemente originale ce transgreseaza schema mentionata. Astfel in ne intalnim cu un dialog intre Venetia si Constantinopol, in cuprinsul careia Serenissima isi exprima profunda compasiune pentru dezastru. Intr-un alt poem intitulat dialogul devine si mai complex, patriarhiile din Ierusalim, Alexandra si Antiohia impartasindu-i Constantinopolului necazurile prin care au trecut la randul lor.

Climatul pe care il creau toate aceste poeme nu era deloc propice unor actiuni hotarate ale grecilor pentru eliberarea de sub dominatia otomana. Ba chiar unele poeme prezentau calendare pe termen scurt, care, dupa mari cataclisme naturale (cutremure, epidemii, inundatii) vesteau a doua sosire a lui Iisus, care urma sa nimiceasca imparatia necredinciosilor si sa domneasca El pe intregul pamant. Alte poeme preziceau eliberarea grecilor de catre un popor strain, precum rasa blonda dinspre nord. Aceste prevestiri au fost ulterior folosite pe scara larga in interes propagandistic de catre Marile Puteri, care aveau interese in Balcani si, in primul rand, de catre rusi. Impotriva acestei profetii aveau sa se ridice oameni de bun simt precum episcopul Matei al Mirelor, care ii sfatuia pe compatriotii sai sa nu mai nutreasca sperante nefondate si sa se bazeze mai degraba pe propriile forte.

Cu timpul insa grecii au inceput sa creada tot mai putin in profetii si s-au indreptat si spre alte tipuri de creatii literare.

Prima personalitate de un oarecare calibru iesita din mediul ecleziastico-cultural al patriarhiei constantinopolitane apare abia in jur de 1550. De altfel, aceasta este perioada in care patriarhul Ioasaf II (1556-1565) infiinteaza, cu ajutorul invatatului Ioan Zygomalas si cu sprijin financiar sosit din Rusia lui Ivan cel Groaznic, Scoala Patriarhala. Este vorba de Georgios Aitolos (1525-1580), literat laic, perfect adaptat noilor conditii politice si culturale pe care le cunoaste elenismul. Format probabil la Scoala Patriarhala, el este detinatorul unei culturi modeste, in care persista totusi anumite reminiscente antice si bizantine. Altminteri, el nu mai legat de trecut, ci ancorat in prezentul elenismului, aflandu-se in slujba celui mai influent si mai bogat grec al perioadei, Mihail Cantacuzino Seitanoglou, un veritabil precursor al Fanariotilor. De altfel si operele sale originale sunt reprezentate de un elogiu al lui Mihail Cantacuzino, de un altul al fiului acestuia Andronic Cantacuzino si de un poem dedicat sustinerii pozitiei patronului sau in conflictul care l-a opus pe acesta doamnei Chiajna si patriarhului Ioasaf. Este vorba de niste elogii desantate, pline de lingusiri slugarnice la adresa patronului sau si de invective grosolane indreptate impotriva adversarilor acestuia. Totusi, demersul lui Gheorghios este important prin faptul ca propune compatriotilor sai modele de urmat din lumea contemporana, iar nu dintr-un trecut de mult apus, indemnandu-i pe greci sa nu mai traiasca doar din amintirile epocii antice si bizantine. In plus, Georgios se inspira in opera sa din intelepciunea si poezia populara, carora le da drept de cetate si in lumea literelor culte.

Tot el este insa si autorul unei prelucrari in versuri demotice a unei opere antice, si anume fabulele lui Esop. Optiunea sa este deosebit de semnificativa pentru conditiile din epoca. Dintre toate creatiile antichitatii el s-a oprit asupra celei mai accesibile unui public needucat si fara pretentii, care, pe deasupra, se incadra intr-o specie a literaturii folclorice. De altfel, este posibil ca Gheorghios sa nu fi folosit pentru redactarea operei sale chiar textul antic al lui Esop, ci un intermediar mai recent. O data cu Georgios Aitolos patrundem cu adevarat intr-o lume neoelenica care incearca sa isi cladeasca o literatura pe alte baze decat cele antice si bizantine.

De mai mare importanta si valoare sunt poemele pe care grecii le-au dedicat lui Mihai Viteazul. Revolta acestuia impotriva turcilor, ca si succesele, ce-i drept de scurta durata, obtinute de acesta au avut un rasunet extraordinar in constiinta popoarelor subjugate din Balcani. Grecii au sperat pentru scurt timp ca Mihai va reusi sa ii dezrobeasca si i-au perpetuat amintirea vreme de veacuri. Este un caz aproape fara precedent in istorie ca un erou sa fie ignorat de poporul sau, dar cantat in literaturile mai multor natiuni, caci despre Mihai au scris nu numai grecii, ci si alte popoare din Balcani (sarbi, greci). Din punct de vedere istoric fenomenul are o explicatie foarte clara. Impozitele uriase impuse de Mihai pentru a obtine banii necesari peschesurilor date la ocuparea tronului si pentru sustinerea indelungilor campanii militare au secatuit financiar populatia romaneasca pentru care domnia lui Mihai a fost una dintre cele mai grele perioade din istorie. In schimb, celelalte popoare balcanice l-au privit pe Mihai din afara ca pe un erou eliberator, ce lupta pentru valorile crestinismului. Despre voievodul roman s-au scris in spatiul elenic, atat cantece populare, cat si poeme culte. Cele dintai trebuie sa fi fost extrem de numeroase in spatiul grec, numai ca lipsa de preocupare pentru culegerea lor, atunci cand inca mai circulau (sec. XIX - inceputul secolului XX) au facut sa se pastreze numai cateva. Este vorba, printre altele, de un cantec publicat de elenistul E. Legrand in Collection de monuments pour servir a l tude de la langue nohellnique, de un altul aparut sub ingrijirea lui T. Burada in Convorbiri Literare si de un altul pastrat intr-un manuscris de secolul XVIII de la Muntele Athos. Toate aceste poeme au dimensiuni reduse (de pana la 20 de versuri), dand impresia unor fragmente desprinse din niste opere mai ample sau a unor piese ocazionale neterminate. Ele accentueaza ipostaza de erou crestin a lui Mihai, care este insotit in toate campaniile sale de preoti, Evanghelii si cruci. In cantecul lui Burada se mentioneaza chiar faptul ca crucea lui Mihai provenea de la Stambul ( ), metafora pentru faptul ca voievodul roman avea girul patriarhiei Ecumenice in actiunile sale si ca urmarea refacerea Imperiului Bizantin. Altminteri, domnul are aura unui erou de basm ce nimiceste dintr-o singura lovitura zeci de dusmani, iar confruntarile dintre romani si turci se soldeaza cu mii de victime printre necredinciosi si doar cateva in randul romanilor.

Alaturi de aceste succinte creatii populare despre Mihai s-au scris si niste ample poeme culte. Cel mai celebru dintre acestea poarta titlul si este scris de un anume Stavrinos. Originar din Epir, acesta s-a aflat in slujba voievodului roman, ajungand chiar vistierul sau. Dupa asasinarea lui Mihai Stavrinos a fost capturat si tinut in temnita la Bistita, unde dupa propria declaratie si-a scris intr-o foarte scurta perioada de timp poemul στην πρώτην και την δεύτερην μηνός Φεβρουαρίου. Acesta constituie o cronica ritmata de 1312 versuri ce nareaza in ordine strict cronologica toate faptele lui Mihai de la revolta impotriva turcilor stabiliti la Bucuresti pana la tragicul asasinat de pe Campia Turzii. Relatarea lui Stavrinos este una exacta, bazata de cele mai multe ori pe surse istorice de prima mana sau pe propria experienta, in ciuda exaltarii permanente a figurii voievodului. Valoarea literara a poemului nu este insa foarte ridicata, intrucat Stavrinos nu are nici suflu epic, nici imaginatie poetica. Un mai pronuntat caracter literar prezinta partea finala a poemului in care Stavrinos dezvolta un potpuriu de teme poetice traditionale Este vorba, printre altele, de o invectiva impotriva ungurilor si germanilor vinovati de a-l fi asasinat pe domnitor si care sia-u primit acum pedeapsa binemeritata. Ne intalnim si cu o diatriba impotriva mortii care nu cruta pe nimeni. Indiferent de vitejia si de virtutea lor, arata Stavrinos, atat Alexandru cel Mare, cat si Belizarie, Solomon ori Samson au fost secerati de implacabilul destin. Atat aceste secvente, cat si bocetul in care poetul invoca intreaga natura pentru a deplange sfarsitul lui Mihai se ramarca prin conventionalism, prolixitate si lipsa unui fior poetic autentic. De altfel, Stavrinos pare a fi constient de valoarea modesta a scrierilor sale, cerandu-si chiar scuze cititorilor pentru imperfectiunile acestora. In saracia literelor din vremea sa Stavrinos a trecut insa drept un autor onorabil. De asemenea, poemul sau nu putea sa nu fie gustat, odata ce povestea infrangeri si maceluri ale turcilor, dusmanii neimpacati ai grecilor din acea epoca. Asa se face ca poemul in cauza a cunoscut numeroase editii in Grecia subjugata si si-a gasit destui imitatori, precum Diacrusis, Ignatios Petritsis sau Spontis.

Daca destinul poemului lui Stavrinos despre Mihai a fost unul stralucit, nu acelasi lucru se poate spune despre o alta scriere dedicata voievodului roman si anume poemul lui Georgios Palamedes. Acesta nu a avut norocul de a fi publicat, ci a ramas sub forma de manuscris pana la sfarsitul secolului XIX cand a fost descoperit in colectiile British Museum si editat de elenistul francez E. Legrand. Despre autorul poemului se stie ca a luptat impotriva unirii cu Roma a rutenilor din Ucraina si ca si-a scris opera pe domeniile cneazului de Ostrog, mare latifundiar polon, sef al partidei ortodoxe din regat. Diferentele de continut dintre poemele lui Starinos si Palamedes nu sunt mari, ceea ce i-a facut sa presupuna existenta unei influente directe. Demostene Russo este de parere ca palamedes l-a prelucrat pe Stavrinos, numai ca argumentatia sa nu este convingatoare. Nu frazele, ci formulele poetice sunt identice, ci materia istorica si, mai ales, sursele utilizate. Evident si in aceasta privinta exista diferente, Palamedes cunoscand mai bine luptele lui Mihai cu polonii si insistand asupra acestora. Din punctul de vedere al culturii poetice Palamedes ii este intrucatva superior lui Stavrinos. El il cunoaste pe Homer pe care il imita in invocatia cu care isi deschide poemul, pe modelul Iliadei. Nu lipsesc nici reminiscentele biblice, in special cele provenite din psalmi, Palamedes fiind si autorul unei traduceri neogrecesti versificate ale compozitiilor regelui David. Din p[cate aceasta nu a fost inca editata, pastrandu-se doar intr-un manuscris de la muntele Athos, cu toate ca a fost bine apreciata de specialistii care au avut acces la ea. Nici din punctul de vedere al talentului poetic Palamedes nu ii este inferior lui Stavrinos, versurile sale fiind deseori mai inspirate ori mai putin terne decat cele ale literatului epirot, asa ca destinul lor obscur se datoreaza unei simple intamplari.

Un alt scriitor grec din epoca al carui destin se leaga strans de spatiul romanesc este Matei al Mirelor. Nascut la Pogoniana in Epir, in jur de 1550, Matei a fost protosinghel si arhimandrit pe langa patriarhia de la Constantinopol. Dupa un periplu care l-a purtat pe la Moscova (1595-1597) si la Lvov (1600), Matei soseste in 1602 in Tara Romaneasca unde este bine primit de domnul Radu Serban (1602-1610), care ii incredinteaza egumenia manastirii Dealu la Targoviste. Cu prilejul invaziei lui Gabriel Bathory Matei este silit sa se refugieze intr-o pestera de langa manastirea Bistrita, unde a luat cu el si moastele Sfantului Grigore Decapolitul. La un moment dat (poate in 1605) este numit cu titlu onorific in scaunul de mitropolit al Mirelor Lyciei, care nu mai exista decat formal, de vreme ce cea mai mare parte a populatiei din zona fusese islamizata. Batranul Matei isi va incheia zilele tot la manastirea Dealu (dupa 1620), unde isi scrie propriile opere, dar se dedica harnic si copierii de manuscrise.

Opera sa este ampla si variata, plasandu-l la loc de cinste in literatura greaca a timpului. Legate de activitatea sa de cleric sunt slujbele dedicate unor sfinti si canoanele. Din prima categorie se pastreaza slujba Sf. Grigore Decapolitul, scrisa drept multumire pentru a fi scapat cu viata din calea trupelor unguresti ale lui Gabriel Bathory si slujba Sfintei Parascheva, probabil o prelucrare a unui original slavon, apartinandu-i lui Eftimie, mitropolitul de Tarnovo. Ca atare, Matei stia si slavoneste, lucru rarisim, daca nu chiar unic printre contemporanii sai greci. Acest lucru l-a determinat pe Demostene Russo sa ii atribuie tot lui traducerea greceasca a Invataturilor lui Neagoe Basarab catre fiul sau Theodosie.

Matei este insa si autorul unor lucrari cu o originalitate mai pronuntata. Astfel in prefata slujbei Sfantului Grigore Decapolitul pe care o inchina domnitorului Radu Mihnea, el povesteste expeditia lui Gabriel Bathory in Tara Romaneasca. Sunt evocate cruzimile nemaivazute savarsite de unguri, fuga lui Radu Serban si, in fine, alungarea navalitorilor. Un alt manuscris ceva mai amplu al aceleiasi lucrari continua naratia istorica cu numirea lui Radu Mihneaca domn al Tarii Romanesti, luptele dintre acesta si Radu Serban, conspiratia lui Barcan stolnicul impotriva noului voievod si a insotitorilor sai greci, ca si, de aceasta data in Moldova, lupta dintre Constantin Movila si Stefan Tomsa si, in cele din urma, a doua expeditie a lui Gabriel Bathory in Tara Romaneasca incheiata cu uciderea acestuia de catre proprii insotitori.

Matei nu s-a multumit insa cu relatarea succinta si prozaica a faptelor la care a asistat, ci a scris pe baza lor o ampla cronica in versuri rimate. Aceasta istoriseste evenimentele petrecute in Tara Romaneasca intre 1602 si 1618, respectiv domniile lui Radu Serban, Radu Mihnea, Alexandru Ilias si Gavril Movila. Relatarea lui matei este plina de culoare si, lucru rar, de obiectivitate, in conditiile in care asistase la puternice miscari antigrecesti. Astfel ierarhul ii indeamna pe compatriotii sai sa nu fie hrapareti si sa nu ii impileze pe romanii care le ofera gazduire si de pe urma carora se imbogatesc. De asemenea, romanilor le cere sa nu ii persecute pe grecii carora le datoreaza legea ortodoxa si o buna parte din cultura lor. Aceleasi sfaturi pline de bun simt, dar si de curaj le adreseaza si domnitorilor, cerandu-i de pilda lui Ilias voda sa nu condamne pe nimeni fara judecata, ci sa judece drept, bazandu-se pe legea tarii sau pe pravila imparateasca in functie de caz. De asemenea, ii solicita domnului sa infiinteze scoli, intrucat analfabetismul si incultura faceau pe atunci ravagii, atat printre clerici, cat si printre mireni. Preotii din tara, arata el, nu stiu nici macar sfintele rugaciuni trebuincioase pentru a sluji.

Conchizand, cronica lui matei al Mirelor are o dubla valoare, una literara sporita de saracia productiei din epoca si alta istorica, inestimabila pentru romani. Intr-adevar, cronica lui Matei reprezinta singura sursa de cunoastere a istoriei Tarii Romanesti in perioada imediat urmatoare a domniei lui Mihai Viteazul si a fost din plin utilizata de cronicarii autohtoni, precum autorul Letopisetului Cantacuzinesc ori Constantin Capitanul Filipescu. Matei a fost insa imitat sau plagiat nu doar de cronicarii romani, ci si de unii scriitori greci precum Ignatios Petritsis sau Sinadinos.

Dar si in Grecia aflata sub stapanire otomana incep sa se ridice din a doua jumatate a secolului XVI personalitati de un oarecare calibru. Este vorba, in primul rand, de oameni ai bisericii, singurii care aveau acces la o educatie superioara. Dintrew prelatii pe care ii ofera Creta Constantinopolului se cuvin citate trei nume Maximos Margunios, Meletios Pigas si Kyrillos Loukaris. Primul dintre acestia s-a nascut la Creta in jur de 1530, a studiat la Padova si a activat la Venetia. Opera sa cuprinde, asa cum era de asteptat, scrieri teologice in limba arhaizanta, dar si traduceri de vieti de sfinti si discursuri ecleziastice in limba simpla.

Contemporan si prieten al lui Mrgunios a fost Meletios Pigas (1535-1602). Dupa studii urmate tot la Padova, Pigas s-a intors in Grecia, unde a activat mai intai in Creta, apoi la Constantinopol, pentru a deveni, in cele din urma, patriarh al Alexandriei. Si in opera sa se constituie aceeasi dualitate intre scrierile teologice intr-o limba arhaizanta si predicile in limba simpla. Acestea din urma constituie o adevarata reusita, intrucat Meletios renunta nu doar la greaca veche, ci si la complicatele scheme retorice traditionale pentru a vorbi pe intelesul oamenilor. El nu condamna vicii abstracte in numele unor conceptii la fel de abstracte, ci se leaga de naravurile timpului, cum ar fi aparitia femeilor crestine dezbracate la baile turcesti ori punerea de cercei in urechile baietilor pentru a-i scapa de recrutarea ca ieniceri. In plus, Meletios este la curent cu cele mai noi idei teologice ale perioadei, cum ar fi cele ale Reformei, predicand revenirea la puritatea si austeritatea crestinismului din primele veacuri. Pe de alta parte nu trebuie crezut ca ierarhul renunta la orice principiu retoric, ci doar ca inlocuieste procedeele clasice cu unele noi, incercand sa sugereze prin diverse mijloace naivitatea ori simplitatea. Frazele sale incearca in mod intentionat sa para dezordonate, sa dea senzatia de oralitate pentru a convinge prin naturalete.

Elev si prieten al lui Meletios Pigas a fost Kyrillos Loukaris, cea mai stralucitoare figura a umanismului crestin al perioadei. Asemenea celorlalti doi clerici mentionati si el a studiat la Padova, devenind apoi patriarh al Alexandriei si al Constantinopolului. A detinut aceasta functie in trei randuri, fiind in cele din urma executat de turci sub acuzatia ca ar fi incercat sa organizeze o rascoala in intelegere cu rusii.

Lukaris este un ganditor cu adevarat progresist, constient ca este necesara o innoire si in domeniul teologiei. El imbina aceasta calitate cu convingerea ca adversarul principal al ortodocsilor greci este catolicismul, impotriva ofensivei propagandistice a carora isi concentreaza toate eforturile. El intra in legatura cu bisericile protestante din Geneva si Londra, care i-au acordat chiar sprijin material ori cu ambasadorii Tarilor de Jos sau Angliei. Era vorba de o alianta dictata atat de afinitatile reformatoare, cat si de necesitatea gasirii unui sprijin impotriva catolicilor. Iezuitii vicleni si fara scrupule sunt, de altfel, dusmanii sai principali. Grecii nu trebuie sa le dea crezare vorbelor mestesugite ale acestora, ci doar sa isi reaminteasca toate ticalosiile savarsite de catolici incepand cu cucerirea Constantinopolului in 1204. De altfel actiunea foarte hotarata a lui Lukaris impotriva catolicilor a avut rezultate pe masura, prozelitismul acestora incetand de a mai fi unul de masa, iar convertirile devenind acte izolate, rod al unei optiuni personale.

Activitatea constructiva a lui Lukaris este si mai importanta decat cea negativista. El reorganizeaza pe baze noi Scoala Patriarhala si infiinteaza o tipografie. Dornic ca viitorii clerici sa aiba parte de o pregatire culturala cat mai buna cu putinta Kyrillos renunta la prejudecatile atotprezente cu privire la ortodoxia gandirii si recurge la Theophylos Korydalleus, cel mai celebru filosof al vremii. Intr-o epoca de stricta cenzura a gandirii acesta avea curajul de a se ocupa de filozofie in sensul propriu al cuvantului. Evident acuzele din partea oamenilor bisericii care s-au indreptat impotriva sa au fost numeroase, el fiind, rand pe rand, invinuit de erezie, calvinism sau chiar ateism. Extraordinarul sau prestigiu a facut insa ca aceste acuzatii sa treaca pe plan secund. Epitetele laudative ce ii insotesc numele nu cunosc nici un fel de limitari. El este socotit "o stea filosofica pe cerul Greciei", "egalul ganditorilor vechii Ellade, cu mult superior filosofilor italieni ai perioadei". In ciuda acestor laude desantate meritele in filozofie ale lui Korydalleus nu sunt atat de mari. El este un reprezentant al scolii aristotelice de la Padova, care se rezuma la comentarea operelor stagiritului. Aceste comentarii se incadreaza pe linia traditiei scolastice, nemarcand un progres fundamental fata de gandirea bizantina. Ele sunt scrise in greaca veche si vizeaza clarificarea gandirii aristotelice pentru cei care doresc sa se initieze in filozofie. Manualele scrise in acest scop de Korydalleus au cunoscut un succes extraordinar, fiind folosite vreme de secole in intreaga lume greaca subjugata, fiind rezumate, comentate sau traduse de diversi exegeti. In Romania textul grec al comentariilor lui Korydalleus a fost publicat dupa manuscrise de o echipa de cercetatori condusa de Constantin Noica. La fel de notabila ca si cea filosofica a fost si activitatea didactica a lui Korydalleus, care a predat nu doar la Academia Patriarhala, ci si in multe alte scoli de pe teritoriul intregii Grecii, transformandu-se intr-un adevarat apostol al filosofiei. Totodata contributia lui Korydalleus este fundamentala si in alt domeniu. Astfel el este autorul unui celebru Epistolar, ce a circulat in lumea greaca atat sub forma manuscrisa, cat si in cateva editii succesive. In acest fel Korydalleus a contribuit la standardizarea schimbului de epistole in vremea Turcocratiei.

Pe termen scurt activitatea lui Korydalleus a fost benefica a fost extrem de benefica pentru greci, ducand la ridicarea nivelului cultural in Grecia stapanita de otomani. Pe termen lung insa ideile sale scolastice sustinute de un prestigiu imens au constituit un obstacol important in calea difuzarii ideilor iluministe.

Dintre numerosii elevi ai lui Korydalleus o mentiune merita Evgenios Iannoulis Etolianul. Prieten intim al patriarhului Kyrillos Loukaris acesta a scris chiar o mesa la moartea acestuia, dupa care a parasit Constantinopolul pentru a se dedica luminarii maselor din Grecia inrobita. Pasii la-u purtat astfel nu prin marile centre urbane, ci pe acolo unde era cu adevarat nevoie de profesori, prin orasele si sate ca Arta, Etoliko, Mesolonghi. Spre deosebire de Korydalleus, filosoful prea putin interesat de religie si chiar, contestatraul unor dogme, Evgenios a imbinat in mod armonios gandirea filosofica cu credinta si evlavia religioasa si chiar cu o vadita tendinta ascetica. Elev fidel al lui Korydalleus, el preluat tiparele epistolare ale acestuia, pe care le-a adaptat la necesitatile limbii simple. Rezultatele au fost in acest fel mult superioare celor ale lui Korydalleus, rezultand scrisori caracterizate de "simplitatea si dulceata stilului, care se uneste in mod firesc cu maretia si severitatea ascetica".