Literatura franceza din secolul al XVII-lea

Era clasica nu e nici secolul al XVII-lea, nici secolul lui Ludovic al XIV-lea. Ea imbratiseaza in totul douazeci de ani 1660-1680. Ani de altminteri agitati si confuzi. Moliere n-a ucis pretiozitatea, tragedia nu a ucis romanul realist. N-a existat un triumf clasic, ci viltori din care capodoperele clasice ies la suprafata ca un chenar de spuma. Elaborarea unei scheme a sistemului clasic nu are drept scop sa atribuie fiecaruia constiinta unui plan de lucru organic: e vorba aici sa dam seama despre doctrinele principale care se desprind dintr-un ansamblu de complexitate singulara, pentru a inlezni situarea in cadrul lui a fiecarei opere in parte.

Doctrina clasica nu are acea figura de ratiune rece si pura, supusa regulilor sub care chipul i-a fost adeseori mascat "Maestrii secolului al XVII-lea se adreseaza mai cu seama inteligentei; se adreseaza insa si inimii, niciodata nervilor", spune foarte bine Bellessort. Clasicismul nu inseamna insa raceala: inflacararea, sentimentul, farmecul intregesc si estompeaza ratiunea. Clasicismul este un echilibru intre ratiune si tot restul. Clasicii nu sunt pedanti: oricat ar fi fost de savanti, n-au facut niciodata figura de docti. Au staruit asupra insemnatatii verdictului dat de public, asupra insuficientei unei simple respectari a regulilor si mestesugului, asupra necesitatii de a placea. Au fost mai deseori calificati drept ignoranti sau fantezisti decat salutati ca maestrii ai artei.

Marii artisti ai literaturii clasice au fost: Moliere, La Fontaine, Jean Racine, Nicolas Boileau.

Moliere

Moliere nu este un filozof, observator profund pana la lacrimi inspirand o darza voiosie, atat de grea si adanca, incat, in loc de raset, ar trebui sa plangi; e un autor de comedii solide, printre care unele pot da de gandit in mod serios, vrand insa inainte de orice sa fie teatru. Moliere nu e un paria al clasicismului asa cum il vede Hugo: nici franctitorul, elevul chiulangiu al liceului Boileau; nici acel Prometeu haituit in provincie de un cler gata de anateme, la Paris de cabale obscure pe care le infrunta singur. Boileau, ca si regele, il apara, si Moliere isi are locul sau la Curte. Teatrul francez se mai gasea in stadiul farsei care continua sa inveseleasca publicul ce o aplauda inca din Evul Mediu. Adevaratul comic, nascut din observarea atenta si plina de haz a defectelor si a caracterelor, la descoperit, Moliere. A facut-o curajos, cu geniu si foarte constient. Luciditatea lui Moliere nu este un atribut relevat postum. Cu toata seninatatea si convins de dreptatea punctului sau de vedere, el scrie in una din prefatele sale, care a fost si va trebui sa fie lege pentru toti scriitorii lumii: "Daca rostul comediei este de a indrepta viciile omenesti, eu nu vad pentru care anume motiv ar exista vicii privilegiate". Universalitatea lui Moliere tine de faptul ca s-a ocupat de lucruri permanent prezente: slabiciunile omenesti. Moliere nu ti-a ales personajele din antichitate sau dintr-o lume imaginara. El stia ca natura este cea mai fecunda sursa de inspiratie. A inceput cu cei de sus (oamenii), imitandu-i pana la ridicol pe cei mai trufasi dintre ei: marchizii. Voltaire arata ca Moliere a contribuit din plin la educarea publicului, batandu-si joc de afectarea pretioaselor, de pedantismul femeilor savante; ca un legislator al bunului simt, i-a ridiculizat in egala masura si pe medicii ignoranti si pe toti cei cu pretentii nejustificate de meritele si calitatile lor personale. Moliere nu scria numai ca sa amuze. Comicul lui poarta in el amaraciunea omului care cauta o forma de exprimare, a unei indignari nicicand stapanite. Da net impresia ca scrie despre lucruri de care ar trebui mai curand sa plangi decat sa razi. Trei oameni mari au fost in acelasi timp autori, actori si conducatori de companii teatrale: Plaut, Shakespeare si Moliere. Nici unul de origine nobila, toti trei luptandu-se din greu cu viata, principala sursa de venit fiind cea realizata din retetele teatrelor pe care le conduceau. Toti trei au murit saraci, lasand insa lumii o mostenire mai mare decat orice alt tezaur. Pe aceasta linie Moliere realizeaza un comic serios si din contradictiile care se nasc, din complexitatea caracterelor. Ne referim la personaje ca Tartuffe, Harpagon, dl. Jourdain sau chiar Don Juan care vor sa para in permanenta altceva decat sunt ele in realitate. Marile lui piese: "Femeile savante", "Avarul", "Burghezul gentilom", "Bolnavul inchipuit", "Medicul fara voie", "Don Juan" sau "Tartuffe" au lasat tipuri nepieritoare. Ca intr-o caricatura realizata de o mana maiastra, Moliere da acestor tipuri, din prima creionare, trasaturile caracteristice cele mai izbitoare la prima vedere. Evita orice explicatie suplimentara convingandu-se imediat de autenticitatea tipului respectiv, lasandu-l pe el singur sa ne arate cu cine avem de-a face. Cel mai francez si cel mai universal dintre autorii nostri nu e numai, si de departe, cel mai mare om de teatru francez. El se bucura de o popularitate pe care numai La Fontaine o egaleaza.

La Fontaine

La Fontaine nu este acel distrat perpetuu, acel "anacreon al uluirii" pe care il prezinta o intreaga traditie, pe temeiul acelorasi doua-trei anecdote: La Fontaine nu isi recunoaste fiul intr-un salon; uita ca e asteptat la dejun in timp ce admira un furnicar; citeste din Titus Livius vreme de un ceas fara a observa ca a gresit cladirea. La Fontaine insusi a contribuit la formarea acestei legende, el care zicea ca isi petrece timpul fie dormind, fie nefacand nimic, iar Giraudoux ii mai numeste pe cei trei ingeri pazitori ai lui: distractia, somnul, inconsecventa. Or, succesele lui din saloane, scrisorile de afaceri, fidalitatea fata de Fouquet dovedesc ca este tocmai contrariul unui zapacit. E insa, in adancul sau, un nelinistit. E un artist scrupulos, inspiratia nu exclude munca: si Valery insista pe drept cuvant pe acest aspect in eseul sau despre adonism. Artist savant, care nu a ramas primitiv cum zicea Taine; dar nici un pretios: un poet, inspirat si activ. La Fontaine este convins ca fabula este cel mai pedagogic si mai direct mijloc de a transmite unui copil invataturi si cunostinte. Este clar insa ca La Fontaine nu s-a gandit numai la copii cand si-a scris fabulele. Tintea mai sus, acolo unde oamenii, chiar si cei mai mari in ierarhia sociala, aveau ceva de invatat din fabulele sale. Povestitor, poet, fabulist, autor de comedii chiar: "l'Eunuque" (Eunucul, 1654), "Le Florentin" (Florentinul, 1685),"La coupe enchantee" (Cupa fermecata, 1688) si de scrisori pline de farmec, La Fontaine va fi indragit de posteritate, in special pentru fabulele sale a caror perfectiune nu a atins-o nimeni. Realitatea descrisa de fabulist este atat de pregnanta, incat i-a permis lui Taine sa reconstituie, in magistrala sa lucare despre "La Fontaine si fabulele sale", toata lumea veacului al XVII-lea de la varful si pana la baza piramidei sociale. Amintind vorbele lui Moliere despre fabulist, pentru ca dramaturgul daduse in teatrul ceea ce realizase La Fontaine in poezie: "Va trai, poate, mai mult decat noi toti". Popularitatea operelor lui La Fontaine a rivalizat in Franta doar cu cea a cartilor bisericesti. De aproape trei secole, opera sa instruieste, distreaza si imbie la meditatie si o va mai face atata timp cat vor mai exista oameni si animale. Fabulele sale au devenit familiare oricarui om care s-a aplecat asupra acestor capodopere in miniatura. Cine a citit si a uitat: "Greierele si furnica", "Corbul si vulpea", "Lupul si mielul", "Trestia si stejarul". Precedandu-l pe Balzac, La Fontaine a dat o panorama clara, profund realista a societatii timpului sau, o comedie umana invaluita in farmecul unei poezii de o factura cu adevarat clasica.

Jean Racine

Racine nu este acel curtean imposibil cu peruca inalta, acel analist inexorabil pe care ni-l prezinta o traditie scolareasca ce s-ar putea reclama de la Musset: Racine, cu o lampa in mana, scormonind cu o pana de aur in inima omeneasca. Racine nu este mestesugarul desavarsit, fixand, ca pentru a o imbalsama, o forma de arta curand desueta. E un mare senior turbulent si cu un caracter urat: "zeflemitor, nelinistit, gelos si voluptos" zice Boileau; si care a scris versuri de neuitat, fara a vedea niciodata in meseria sa o vocatie patetica.

Exact ca la antipodul eroului cornelian, eroul lui Racine se vede orb: nehotarat, las, sclav al impulsurilor, nu poate alege, regreta si dispretuieste. E cealalta fata a omului dublu. Sunt doua fapturi ale teatrului (eroul racinian si cornelian) si teatrul incepe odata cu conventia, cu o anumita forma de partinire. In teatru, fiecare definitie a omului are valoare prin ea insasi, mai degraba decat prin raportare la altele.

Arta lui Racine, desi foarte complexa, este extrem de clara. Vorbind despre stilul lui Racine, Sainte-Beuve spune ca prezinta, de la inceput o nuanta destul de uniforma, de eleganta si poezie: "nimic nu se desprinde din el in mod deosebit". "Poezia lui Racine ocoleste amanuntele, le dispretuieste, si cand vrea sa le atinga, pare neputincioasa sa le prinda." Stilul lui Racine se potriveste de minune genului de drama pe care il exprima si ne ofera un amestec perfect al acelorasi fericite calitati. Actiunea dramatica trebuie sa fie de o extrema simplitate pentru a putea fi verosimila. Orice lucru adus pe scena trebuie sa fie justificat pentru a nu atrage atentia spectatorului. Adevarul istoric trebuie sa corespunda parerii pe care si-o fac contemporanii despre moravurile si conceptiile oamenilor ilustrii pe care ii aduce in scena. Cel mai putin revoltat dintre poeti a stiut sa introduca in literatura o poezie unica a pasiunilor nestavilite, o fatalitate noua si salbatica. Racine este un pictor al dragostei. A zugravit dragostea asa cum a conceput-o el, violenta, roasa de gelozie si pe alocuri asasina. Este poate unul dintre putinii scriitori din toate timpurile care nu s-a lasat coplesit de greutatea operei sale. A fost mandru si violent in replici, dar nu numai fata de oameni: si-a dominat opera, a facut din ea ce a vrut din dorinta de a lasa omenirii o mostenire cat mai perfecta. Si cand a socotit ca sfarsise ce avea de spus, s-a oprit in plina glorie si si-a vazut de treburile sale de curtean si istoriograf al regelui. Dramaturgul Racine intrase in nemurire si nu mai avea nimic de a face cu Jean Racine, proaspatul nobil de la Curtea lui Ludovic al XIV-lea. Pe langa darul poeziei, Racine l-a avut pe acela al fiorului tragic, darul frecventarii penumbrelor. E ceea ce-l face sa fie insusi.

In final vom adauga ca ar fi o incercare cu totul sterila de a nu fundamenta sistemul clasic decat pe conceptele de natura si verosimilitate. Boileau si La Fontaine au insistat asupra acestor termeni si au ornat toate chipurile.

Iar a spune ca ideea clasica de natura sau de verosimilitate poate defini clasicismul, ar insemna pur si simplu a spune ca clasicismul se poate defini prin el insusi.