MIHAIL VIII PALEOLOGUL (1259-1282)

MIHAIL VIII PALEOLOGUL

Mihail VIII Paleologul ocupa o pozitie speciala in istoria Imperiului bizantin. Pe de o parte, el este ultimul imparat care a mai avut resedinta la Niceea, ca urmas al Lascarizilor, izbutind apoi sa reocupe tronul din Constantinopol, dupa recucerirea vechii capitale, in 1261. Sunt istorici, contemporani cu noi, ai Bizantului care-l socotesc ca pe ultimul suveran al unui Imperiu universal, odata cu el incheindu-se o epoca din istoria Bizantului. Si aceasta,cu atat mai mult cu cat el izbuteste sa recastige multe din teritoriile pierdute si sa asigure Imperiului de Rasarit o pozitie in Europa si la hotarele Asiei.

Sunt insa bizantinisti care pun in lumina faptul ca el este primul Paleolog, intemeietorul unei dinastii, care a ocupat tronul o suta nouazeci si patru de ani, mai mult ca oricare alta in istoria statului. El ar trebui, deci, sa fie socotit mai degraba ca un incepator, decat ca ultimul reprezentant al unei epoci.

Oricum ar fi atitudinea pe care o adoptam, trebuie sa-i recunoastem lui Mihail VIII merite exceptionale de om de stat si diplomat, alaturi de scaderi grave sub raport moral. Fapt este ca, dupa moartea sa, Bizantul inceteaza sa mai fie o putere mondiala, devenind - asa cum sustin bizantinistii eminenti - un stat national grecesc, care lupta din rasputeri ca sa supravietuiasca.

Din nefericire, ascensiunea la tron alui Mihail sta sub semnul unui grav pacat. La moartea lui Teodor II Lascaris, imparat legitim, ramasese copilul Ioan IV Lascaris, sub tutela lui George Muzalon si a patriarhului Arsenie Autoreianus. Mihail Paleologul, care ocupase demnitati inalte in stat, dar fusese de mai multe ori banuit de necredinta, izbuteste sa puna la cale asasinarea lui Muzalon, caruia ii va lua locul, devenind apoi coregent al lui Ioan, pe care - in cele din urma - il orbeste si il trimite in surghiun. In asemenea imprejurari ajunge singur stapanitor (autocrat) in Bizant si intemeiaza - cum am amintit - o noua dinastie.

O consecinta a acestei actiuni a fost protestul si afurisenia pe care patriarhul Arsenie o arunca ceva mai tarziu asupra lui Mihail. Imparatul il va alunga din scaun, aducand in locul sau pe Ghermanos III apoi pe Iosif I. Dar Arsenie isi va avea in timpul si dupa ce a trait, partizani fanatici, care vor determina in Biserica Bizantului ceea ce s-a numit schisma arsenita, cu consecinte nefaste pentru stabilitatea vietii politice.

Primul act rasunator al domniei lui Mihail VIII a fost infruntarea unei coalitii apusene puse la cale de regele Siciliei, Manfred, fiul natural al imparatului apusean, Frederic II (+1250). Acesta s-a aliat cu despotul Epirului si cu principele de Achaia, un Villehardouin, facut prizonier. Ca sa scape din captivitate, va trebui sa cedeze cateva localitati importante din Peloponez. Nu mult dupa aceasta victorie, Mihail incheie o alianta plina de urmari importante, cu genovezii si anume la Nymphaion (1261). Genova, republica maritima italiana, adversara de veacuri a Venetiei, va capata privilegii neobisnuit de mari in imperiul de Rasarit, printre care si dreptul de a-si intemeia un mic oras al ei la portile Constantinopolului, considerabile privilegii comerciale. In schimb, genovezii trebuiau sa dea ajutor militar (mai ales naval) Bizantului, ceea ce de altfel au si facut, fiind prezenti alaturi de greci si in vremea atacului final, impotriva Constantinopolului din 1453.

In iulie 1261, Constantinopolul, printr-o neasteptata imprejurare (dar in primul rand din cauza slabiciunii lui Balduin II, ultimul imparat latin), cade in mainile unui corp expeditionist bizantin comandat de strategul Alexios Stratigopulos. Mihail VIII intra, in august, in vechea capitala si se mai incoroneaza din nou la Sfanta Sofia, ca si basileu.

Domnia ii va fi insa mereu pusa in primejdie si nu de factori interni ci de un concurs de imprejurari petrecut in Italia si care trebuie amintit. Manfred, Regele Siciliei, personaj tenebros (ales ca erou de cativa poeti romantici ai sec XIX), mostenea vrajmasia cumplita pe care papalitatea a purtat-o familiei imperiale de Hehenstanfen si mai cu seama lui Frederic, tatal sau. Pana la sfarsit, papa, care-si aroga drepturi suzerane asupra regatului sud-italian, l-a proclamat pe Manfred decazut din drepturile sale de suveran si l-a invitat pe Carol de Anjou - fratele lui Ludovic IX cel Sfant, regele Frantei - sa vina cu oaste si sa ocupe tronul regatului Siciliei. Carol va izbuti sa infranga pe Manfred (in 1266), apoi pe urmasul acestuia Conrad (1268) si sa ramana suveran necontestat in fostul regat normand. In 1267, insa, la o consfatuire ce s-a tinut la Viterbo (Italia), ultimul imparat latin de Constantinopol, Balduin II, alungat de pe tron cu sase ani in urma, si care ratacea fara mijloace materiale prin Apus, isi vinde acum asa zise drepturi la scaunul imparatesc al bizantului, lui Carol de Anjou. Acestuia ii ramanea insa obligatia sa recucereasca cu armele si acest nou tron. Asadar incepe un nou sir de noi coalitii, urzite de tenacitatea proverbiala a lui Carol, impotriva lui Mihail VIII, dar care se dovedesc, pana la urma, zadarnice. Prezentarea lor mai amanuntita nu este necesara.Ajunge sa amintim, doar, ca Mihail trebuie sa se apere impotriva unui numar mereu sporit de adversari, mai ales din Peninsula Balcanica. Patronul spiritual al coalitiilor era insa Papa, care il considera pe Carol de Anjou ca pe un fidel ostas al sau si care urmarea readucerea Bizantului ortodox in Sanul Bisericii catolice.Mihail s-a aparat cu resursele uimitoare ale diplomatiei sale, mai mult chiar decat cu oastea. Cand s-a simtit incoltit, fara nadejdi de scapare, a facut apel la regele Frantei, Ludovic, socotit ca un arbitru al lumii crestine, in timpul in care exista o vacanta a Scaunului papal (Clement IV murise in 1268), dar si a celui imperial de Apus. Regele catolic, Ludovic IX tinea seama de tratativele de unire dintre Biserici (Roma si Constantinopol), care se intrerupsesera prin moartea papei Clement. A hotarat sa-si opreasca fratele (Carol de Anjou) sa mai atace Bizantul, asa cum era gata sa o faca si la luat impreuna cu sine in cruciada de la Tunis, unde Ludovic a incetat din viata (1271).

Primejdia devenea din nou grava pentru Bizant.Alegerea drept Papa a lui Grigorie X ( sept.1271) i-a venit oarecum in ajutor. Papa nu mai era atat de legat de Carol de Anjou si se gasea dispus sa-l sprijine pe Mihail VIII, dar numai in schimbul realizarii unirii religioase, care mereu intarziase pana atunci. Imparatul din Constantinopol, vazandu-se lipsit de orice alta perspectiva, a trebuit sa imbratiseze Unirea, care s-a savarsit la Lyon (1274). Mihail a trebuit sa desfasoare o actiune de convingere a clerului bizantin, aratand ca papa Grigorie are pretentii mai moderate decat predecesorul sau, cerand doar recunoasterea - din partea ortodocsilor - a primatului papal si pe omenirea papei in slujbele bisericesti.

Desi clerul grec s-a opus cu fermitate (dar fara violente), basileul a hotarat trimiterea unei delegatii, in Franta, alcatuita din fostul patriarh ghermanos, marele istoric si om de stat George Akropolites si mitropolitul de Niceea, Teofan. Intre timp, cauza uniatiei castiga - la Constantinopol - adeziunea unui teolog de frunte, Ioan Bekkos, pana atunci adversar al unirii - in Lion la 6 iulie 1274 Unirea a fost proclamata.

La Constantinopol si in imperiul de Rasarit, opozitia a fost puternica, mai ales in randurile poporului, ale monahilor si ale clerului marunt. Totusi, vrajmasi ai ei s-au gasit pana in randurile familiei domnitoare. Patriarhul Iosif I, neacceptand Unirea a trebuit sa paraseasca scaunul, in locul sau fiind ridicat Ioan Bekkos (1275-1282). Mihail VIII a respectat insa fagaduintele de la Lyon si a fost desul de aspru cu cei din jurul sau care i se impotrivesc. Numai ca, si aceasta tranzactie, nu a adus imperiului ajutorul pe care-l asteptase.

Relatiile prietenesti care se legasera intre Mihail VIII si papa Grigorie X (se vorbea si despre un plan de cruciada impotriva turcilor din Asia Mica) au fost curmate de moartea papei la inceputul anului 1276. Carol de Anjou incepe sa-si reafirme ascendentul sau asupra noilor papi, care devin si ei mai exigenti fata de Constantinopol si cer garantii mai graitoare decat cele date pana atunci. Dupa pontificatul lui Nicolae (1277-1280), care arata fermitate fata de Constantinopol, dar se desprinde si de Carol de Anjou, va urma o perioada dificila, dupa ce un francez este ales ca nou pontif sub numele de Martin IV (febr.1281). acesta ajunge sa-l excomunice pe Mihail, desi imparatul depunea mari eforturi sa mentina Unirea, cu pretul unor adevarate cruzimi si instaurand un regim de teroare. Salvarea Bizantului a venit de pe urma prabusirii domniei - in Sicilia - a lui Carol de Anjou. "Vespele siciliene" (martie 1282) au dus la izgonirea sangeroasa a francezilor de Palermo si din Sicilia, prin actiunea regelui aragonez, Petru al III-lea, ajutat activ de imparatul bizantin.

Cand, asadar, Mihail VIII a incetat din viata in toamna aceluiasi an, cea mai cumplita amenintare, care plutise ani de-a randul asupra Imperiului de Rasarit, se risipea.

Silit sa-si indrepte atentia asupra pericolelor ce pandeau din Occident, Mihail VIII nu a putut duce decat actiuni putin coordonate in Balcani.      Totusi cateva castiguri teritoriale, in Grecia, i-au ridicat prestigiul. Orizontul, insa, era framantat de mari schimbari politice, aduse de navalirile mongole din prima jumatate a secolului. Mihail a facut tot ce i-a stat in putinta ca sa se strecoare printre puternicii suverani necrestini din Egipt, Asia si Rusia (tatarii din Kipciak).

In launtrul tarii sunt mai putine evenimente vrednice de amintit, in afara celor legate de bisrica si pe care le-am mentionat. Mihail VIII isi promoveaza membrii familiei in posturi importante. In 1272 isi asociaza la tron pe fiul sau de 16 ani, Andronic, pe care-l casatoreste cu o principesa maghiara. Alianta cu Genova, despre care am vorbit, incepe sa-si arate unele urmari nefericite. De asemenea, Mihail VIII neglijeaza trupele de frontiera (graniceresti), fapt ce va avea consecinte serioase asupra securitatii Imperiului.