ORGANIZAREA PRESTATALA SI DREPTUL IN PERIOADA SECOLELOR III - XIV

Obstea sateasca, nucleul social - politic al romanitatii

Normele de conduita ale persoanelor in obste; obligatiile civile

Raspunderea penala in obste; proceduri de judecata

Lege si dreptate in formatiunile prestatale; legea tarii

1. Obstea sateasca, nucleul social - politc al romanitatii

Sinteza daco-romana inceputa in anul 106 a avut drept rezultat formarea unui nou popor in spatiul carpato-danubian-pontic, poporul roman. In perioada cat a stapanit Dacia statul roman a folosit toate mijloacele de care dispunea pentru a asigura romanizarea teritoriului ocupat. Procesul a continuat si dupa anul 271 cand administratia si armatele romane s-au retras la sudul Dunarii. Imparatul Aurelian a considerat probabil ca fluviul Dunarea ar fi un obstacol natural in fata migratiilor unor populatii care atacau frecvent granitele imperiului.

Plecarea administratiei si legiunilor romane nu a insemnat insa retragerea locuitorilor dintr-un pamant care oferea mari resurse de hrana si adapost si care nu resimteau nici un pericol iminent. Patrunderile migratorilor erau limitate la grupuri cu un nivel de organizare inferior si care aveau nevoie de ajutorul autohtonilor pentru a se deplasa mai departe. Este adevarat insa ca locuitorii oraselor romane din Dacia si-au parasit treptat locuintele, pentru ca asezarile urbane, nemaifiind aparate de forta armata erau acum tinta preferata a incursiunilor de prada ale migratorilor.

Forma esentiala de organizare economica, sociala si politica a autohtonilor a fost obstea teritoriala, de factura dacica. Acest tip de obste este diferit de obstea gentilica, inferioara ca grad de dezvoltare, specifica slavilor si germanilor. Ca obstea romaneasca este continuatoarea legitima a obstii geto-dace rezulta si din terminologia specifica. Cuvintele vatra, catun, mos, mosnean, razes, sunt de origine geto-daca; cuvintele ginta si sat sunt de origine latina. Cercetarile arheologice au validat aceasta teza.

Peste tot unde au locuit romanii, obstile satesti au avut functii economice, administrative, politice, militare: asigurarea desfasurarii normale a vietii economice si religioase, mentinerea ordinii, executarea unor lucrari de interes obstesc, apararea teritoriului, reglementarea raporturilor cu autoritatea exterioara, fie cea autohtona (de pilda statul in evul mediu) fie straina, precum cea a migratorilor.

Din punct de vedere social obstea era formata din grupuri de familii care se considerau descendente dintr-un mos. Legaturile dintre membrii obstii teritoriale (satesti) nu sunt insa predominant familiale, de rudenie, ci predominant economice.

2. Normele de conduita ale persoanelor in obste; obligatiile civile.

Normele de conduita ale persoanelor in obste si obligatiile lor civile pot fi sintetizate in urmatoarele constatari:

Padurile, pasunile, apele, o parte din terenul agricol se aflau in proprietate obsteasca. Produsele obtinute de pe aceste fonduri se aflau in proprietate colectiva si formau rezerva comunitatii pentru caz de razboi, calamitati etc.

Ca si in comuna rurala bizantina, cu care se asemana pana la identitate, in obstea romaneasca membrul fugit sau prizonier isi pastra dreptul de proprietate asupra pamantului sau timp de o generatie (trei decenii). Daca nici dupa acest termen proprietarul sau mostenitorii sai nu reveneau, obstea dispunea definitiv de acea proprietate.

Membrii obstei erau egali intre ei numai in raport cu obstea, cu obligatiile si averea acesteia (pamantul aflat in devalmasie, apele, padurile, etc) nu si in raport cu bunurile personale care reprezentau o expresie a capacitatii fiecarui membru si a familiei sale.

Egalitate aflam aparent in familie, cel putin sub trei aspecte: casatoria (care se incheia prin liberul consimtamant al sotilor si era intarita religios), divortul (admis la cererea oricarui sot, inclusiv in privinta motivelor invocate) si succesiunea (descendentii aveau vocatie egala la mostenirea mosiei familiei). Dincolo de aceste aspecte insa, in viata de fiecare zi rolul conducator in familie il aveau parintii cei mari, urmati de fii, in vreme ce femeile (fiicele si nurorile) se supuneau barbatilor. Disciplina paternala s-a perpetuat secole la rand chiar si dupa ce familia mica s-a desprins de familia mare sub raport spatial. Pozitia tatalui era validata atat prin calitatea lui de proprietar si eventual de membru al "sfatului celor buni si batrni" cat si de porunca din Biblie, reamintita desigur de orice preot intr-o comunitate crestina ("cinsteste pe tatal tau si pe mama ta, cum ti-a poruncit Domnul Dumnezeul tau").

La decesul unui membru al obstii satesti, pamantul si bunurile sale intrau in proprietatea mostenitorilor. Daca mostenitorul era de sex feminin, atunci se aplica fictiunea considerarii sale ca barbat si prelua scucesiunea. Prin casatorie ea avea dreptul de a da numele sau barbatului si copiilor. Sotul intrus in familia sotiei era lipsit de orice posibilitate de a influenta statutul juridic al familiei respective si al obstii. Se pastra astfel unitatea interna a obstei si intaietatea elementului bastinas.

Daca avea loc o casatorie intre un bastinas si un alogen, urmasii lor aveau dreptul de a fi considerati bastinasi, incat si pe aceasta cale elementul alogen era absorbit, fara a putea schimba ceva in structura juridica a obstei.

Constiinta dreptului de proprietate privata care anima comportamentul membrului obstei rezulta din efortul depus pentru a realiza proprietatea sau bunul respectiv. Caci initial fondul funciar s-a aflat in proprietate devalmasa si numai prin amenajare cu munca proprie a devenit lot personal; este cazul casei construite pe un teren amenajat, al gradinii, al terenului agricol scos de sub imperiul padurii prin defrisare. In cazul casei si gospodariei semnul intrarii in proprietate privata este gardul care izoleaza de imprejurimi, iar in cazul terenului agricol semnul de hotar. La fel stau lucrurile cu terenurile amenajate ca vii, pometuri, prisaci. Aceste modalitati de formare a proprietatii private in obste au avut un caracter generalizat deoarece cea mai mare parte a fondului funciar a fost in vechime padure.

In schimb pamantul aflat in proprietatea colectiva a obstei era folosit in devalmasie, in mod liber si egal de toti membrii. Unele parti ale mosiei obstei puteau trece in proprietate privata prin decizia acesteia. Intr-o anume masura, sentimentul proprietatii devalmase se mentine si asupra pamantului aflat in proprietatea privata din moment ce obstea pastreaza si asupra acestuia un "drept superior de supraveghere si control". In aceeasi situatie se aflau turmele, subsolul si fondul de rezerva. In privinta turmelor semnalam obiceiul inca existent al formarii turmei mari primavara pentru a merge la pasunat in alte locuri si despartirea turmei toamna. Produsele obtinute in acest interval se imparteau proportional cu numarul de animale al fiecaruia.

Obstea avea drepturi depline asupra patrimoniului sau putand vinde, cumpara, rascumpara sau arenda terenuri pentru nevoile membrilor sai. Se tinea seama strict de dreptul de preemtiune pentru a preveni intrarea in obste a unor elemente care-i puteau afecta coeziunea si solidaritatea. Acest drept era parte a dreptului consuetudinar, transmis din dreptul roman.

Relatiile de munca in obste au facut obiect de reglementare pe doua planuri: familial si de obste. Pe plan familial este evident ca rolul de coordonator si conducator l-a avut tatal cel batran (mosul), continuand traditia lui pater familias. Fiii, ginerii si nurorile se supuneau acestuia indiferent de varsta lor.

Pe planul intregii obsti s-au format norme (inscrise apoi in traditii) cu privire la repartitia culturilor pe fondul arabil comun, constituirea si pastrarea fondului de rezerva, pornirea turmelor la pasunat, impartirea produselor rezultate, exploatarea unor bogatii minerale (sare, metale, minereuri), efectuarea vanatorilor la animale salbatice si albine.

Intre cele doua planuri amintite s-a situat activitatea individuala a unor membrii specializati in meserii, care desi realizau produse in proprietate personala, efectuau si unele lucrari utile obstii precum olarii, fierarii, morarii, armurierii, prisacarii, vierii, negustorii.

Intre obligatiunile importante, intrate de asemeni in traditie, mentionam pe cele cu caracter personal izvorate din dreptul persoanei fizice de a incheia contracte si obligatiunile cu caracter obstesc. In prima categorie se inscrie contractul de vanzare in forma cea mai simpla: predarea lucrului prin simplul consimtamant al partilor dupa plata pretului. Izvoarele istorice indica ca obiecte ale vanzarii cerealele, animalele, produsele animale, sarea, metalele. Exceptie faceau bunurile imobiliare, care nu puteau fi vandute decat dupa obtinerea acordului rudelor sau vecinilor. Acestia aveau dreptul de preferinta la cumparare (protimis). Daca acest drept era incalcat, cei lezati aveau "dreptul la judecata sa-i arunce banii cumparatorului si sa-si ia pamantul pe seama lor." Aceasta solutie, desi este mentionata in izvoare pentru o perioada ulterioara, a avut aplicatie si in vremuri anterioare formarii statului. Se platea initial o arvuna reprezentand o treime sau un sfert din pret, se lasau bunuri in garantie (zalog), se dadea aldamasul dupa plata pretului.

Intre obligatiunile cu caracter obstesc se numara cele legate de productie (intovarasirea la plug, la strangerea recoltei, la construirea caselor, la amenajarea vadurilor, prisacilor) sau cele de exceptie (in caz de incendiu, ajutor reciproc in caz de calamitate, participarea la ceremonii).

3. Raspunderea penala in obste; proceduri de judecata.

Fara indoiala, raspunderea pentru fapte personale care dauneaza altora este deosebita in obste comparativ cu raspunderea codificata in legi promovate de stat. Solutiile aplicate in obste pentru fapte rezultate din conflicte intre membrii acesteia s-au inspirat atat din portofoliul traditiilor obstei geto-dace, cat si din traditiile formate in perioada Daciei romane, avand drept reper dreptul roman. La acestea s-au adaugat normele cu caracter moral codificate in Biblie si promovate de biserica crestin ortodoxa apartinatoare de Patriarhia din Constantinopol. Infractiunile obisnuite in obste erau cele care aveau drept obiect familia si proprietatea. In primul caz, competenta apartine familiei respective pentru majoritatea faptelor, obstea fiind implicata prin "sfatul oamenilor buni si batrani" sa intareasca actul de judecata si sentinta. Sanctiunile erau morale, materiale, fizice. Numai in cazuri extreme era aplicata pedeapsa alungarii din familie, din obste sau moartea. Pedepse inspirate din legea talionului s-au mentinut in tot evul mediu.

In cazurile de incalcare sau afectare a proprietatii se formulau nu numai pedepse morale sau fizice, ci si masuri materiale, reparatorii.

Instantele nu erau specializate fiind aceleasi pentru cauze civile sau cauze penale: judele si "sfatul oamenilor buni si batrani". Aceasta ultima instanta nu se implica in cazuri marunte, avand totusi competenta generala.

Probele folosite in fata instantelor constau in: dovezi materiale, conjuratorii (chemati sa depuna marturie) si "juramantul cu brazda". Ulterior aceasta ultima modalitate s-a restrans si a disparut.

4. Lege si dreptate in formatiunile prestatale; legea tarii.

Continuitatea daco-romanilor, a romanilor in stravechea lor vatra a insemnat si continuarea in timp a sistemului juridic existent la nivelul obstilor. In perioada marilor migratii, normele dreptului geto-dac, autohton, normele dreptului roman provincial, asa cum a fost el folosit in Dacia, precum si unele norme nascute din realitati nou aparute, inclusiv de factura crestina, au fuzionat intr-un sistem de norme juridice cutumiare.

Notiunea de dreptate, prezenta in numeroase documente medievale romanesti se regaseste mai intai in aceasta epoca a formarii uniunilor prestatale. Ea este de provenienta romaneasca, asa cum pare sa indice un decret din anul 1094 al imparatului Alexios I al Imperiului Bizantin. Referindu-se la vlahii (romanii) din sudul Dunarii, pusi sa plateasca pentru folosirea unor pasuni, Alexios I cerea ca acestia sa fie judecati "dupa lege si dreptate". Prin dreptate se intelegea notiunea de echitate, deci cerinta aplicarii legii in contextul dat, cu luarea in considerarea a principiului echilibrului, a normelor morale recunoscute in comunitate.

Nevoia de dreptate trebuie privita atat sub aspectul mostenirii romane (conform principiilor bona fides, aequitas, jus est ars aequi ei boni, ratio legis) cat si in conexiune cu legea crestina, unanim recunoscuta (legea dumnezeiasca, legea dreapta).

Notiunea de "legea tarii" se refera atat la tara ca formatiune prestatala, cat si la tara ca "terra", pamantul locuit de romani. De aceea normele legii sunt unice si au relevanta teritoriala, desi aplicarea lor putea suferi modificari de la o "tara" la alta "tara'.

Deosebirea intre legea tarii si normele acceptate in obste se refera mai ales la proprietate si statutul persoanelor. Formarea unor proprietati private de dimensiuni din ce in ce mai mari, apartinand juzilor, cnezilor, voievozilor, a determinat schimbari in regimul proprietatii de obste, in sensul acceptarii unor modalitati mai lesnicioase de instrainare a pamantului. Dreptul de protimis este largit iar instrainarile facute in pofida acestui drept pot fi pastrate de dobanditor cu conditia rascumpararii.

In statutul persoanelor intervin modificari in sensul formarii unei ierarhii sociale cu totul deosebite de scara aproape egalitara din obste. Se incheaga clasa aristocratiei, a proprietarilor de pamanturi, turme, care sunt in acelasi timp si detinatori de functii militare si administrative si care deci isi asigura unele privilegii in raport cu taranimea libera.

Schimbari s-au produs si in relatiile contractuale, datorita intensificarii comertului si circulatiei monetare.

In sistemul judiciar s-a dezvoltat aria de competenta a juzilor, cnezilor, voievozilor.

In concluzie, in perioada sus mentionata s-au pus temeliile sistemului juridic traditional romanesc, legea tarii (jus valahicum), jalon de insemnatate fundamentala in istoria medievala a romanilor.