PERIODIZAREA ISTORIEI SI CIVILIZATIEI BIZANTINE

Totalitatea aspectelor legate de istoria, evolutia, caracteristicile culturii si civilizatiei partii de est a Imperiului roman este studiata de Bizantinologie. O componenta importanta a ei o constituie istoria si spiritualitatea Bizantului. Desi ne vom referi si numai la perioada de existenta a Imperiului bizantin, sfera de cuprindere a civilizatiei bizantine depaseste cu mult cadrul strict temporal dar si spatial al acestei perioade. Supravietuirea civilizatiei bizantine chiar propriei sale istorii, dovedeste vitalitatea spirituala, inepuizabilitatea resurselor de regenerare, a conceptiei pe care s-a bazat-credinta crestina ortodoxa - din a carei seva s-a adapat. Studierea istoriei si culturii bizantine are, deci, o deosebita importanta in realizarea unei imagini cat mai veridice asupra sensului dezvoltarii intregului sud-est european, a tarilor de pe malurile Mediteranei si a Marii Negre.

Nu se poate patrunde in esenta fenomenului de cultura si civilizatie, nu se poate intelege acea forma mentis care caracterizeaza pana in zilele noastre marea comunitate a popoarelor din aceasta zona, fara a cunoaste istoria, cultura si civilizatia bizantina.

Este o realitate de necontestat ca civilizatia medievala europeana s-a nascut in sud-estul continentului si in Orientul Apropiat intr-un moment in care cartile sale apusene si centrale erau bantuite de popoarele barbare si cand viata urbana, creatoare si purtatoare de cultura, s-a dezorganizat. Slabirea resurselor materiale si spirituale ale lumii europene pagane, raspandirea rapida a crestinismului, a insemnat grabirea procesului de descompunere a Imperiului roman. Fustel de Coulanges considera aparitia crestinismului ca semn al sfarsitului antichitatii. Spre deosebire de antichitatea europeana care era preponderent romana, unde fiecare oras, fiecare cetate, fiecare casa isi avea divinitatea ei, crestinismul a adus o singura divinitate, unind oameni, schimbandu-le, imblanzindu-le mentalitatea, pregatind realizarea Europei in sensul comuniunii popoarelor ce o locuiau.

Este deosebit de important sa nu uitam ca Nasterea, Viata, Moartea si Invierea Mantuitorului Iisus Hristos, intreaga Sa lucrare pamanteasca, sunt legate nemijlocit de rasaritul Imperiului roman, ca Sfintii Parinti ai Bisericii au activat in Rasarit. Cultura si civilizatia elenistica au premers in realizarea unei raspandiri a culturii si civilizatiei grecesti, legand marea varietate a lumii orientale, pregatind-o si apropiind-o de civilizatia crestina.

Vreme de mai bine de o mie de ani, in timp ce apusul Europei cunostea o evolutie mai lenta, constituindu-se aici foarte incet o cultura si o civilizatie distincta, Imperiul bizantin a fost caracterizat printr-o monarhie absoluta si o administratie puternic centralizata, avand la baza cultura greaca si dreptul roman, patrunse de elementele civilizatiei orientale. Aceasta originala chintesenta se va raspandi apoi pe o larga arie in Europa sud-estica si chiar centrala, dand un anume specific culturii popoarelor din aceasta zona. In fapt, Bizantul a fost singurul stat civilizat din Europa Evului Mediu timpuriu iar vitalitatea orientala dublata de credinta crestina au asigurat Ortodoxiei un rol hotarator in evolutia istorica a batranului continent.

BIZANT, BIZANTIN, BIZANTINI sunt notiuni de origine moderna, datand din secolele al XVI-lea - al XVII-lea. Ar fi o greseala sa se creada ca locuitorii Imperiului de Rasarit se considerau un popor nou aparut in istorie. Dimpotriva, ei se considerau pe mai departe supusi ai Imperiului roman, ai unui imperiu care isi continua existenta chiar daca barbarii au rupt partea sa de Apus.

Locuitorii isi spuneau romani, tot asa cum guvernul se autointitula "imparat al romanilor". Propria tara si-au numit-o intotdeauna Romania sau, oficial, Basileia ton Romaion, adica "imparatia romanilor" iar locuitorii, desi majoritatea vorbeau limba greaca, erau numiti romaioi, adica romani si niciodata ellenes, adica eleni. Multa vreme "elen" era sinonim cu pagan si termenul se referea la adeptii filozofiei antice sau ai diferitelor doctrine mistice ale elenismului.

Pana si apusenii care au venit in contact cu Imperiul il numeau Romania iar turcii si arabii, Rum, adica "tara Romei". De aici si forma Ram la cronicarii nostri din veacul al XVII-lea.

Numele de bizantini nu-l purtau decat locuitorii orasului Constantinopol, dovada a puternicei traditii si atasamentului fata de trecut a locuitorilor urbei. Primul imparat a carui limba materna a fost greaca a domnit abia la sfarsitul veacului al VI-lea, Mauriciu (582-602). Pana la reformele fundamentale introduse de Heraclius I (610-641), toate institutiile politice si militare au ramas preponderent romane.

INCEPUTURILE SI SFARSITUL IMPERIULUI BIZANTIN sunt chestiuni asupra carora parerile bizantinologilor sunt impartite. Istoria sa este incadrata cronologic de catre unii istorici intre 8 noiembrie 324, momentul in care Constantin cel Mare incepe construirea "noii Rome" si 29 mai 1453 cand, sub loviturile otomanilor, aceasta capitala cade, ingropand sub daramaturile sale ceea ce mai ramasese din odinioara infloritorul Imperiu. Altii fixeaza inceputurile istoriei Imperiului in 395, an in care, murind imparatul Teodosie cel Mare, se realizeaza impartirea statului intre cei doi fii ai sai: Arcadius (partea de Rasarit) si Honorius (partea de Apus). Aceasta despartire are insa o mai mica importanta decat hotararea lui Constantin de a intemeia orasul care ii va purta numele si care va fi capitala viitorului Imperiu. In fapt, statul roman era divizat deja de pe timpul lui Diocletian (284-305).

Chiar si in ceea ce priveste sfarsitul Imperiului, trebuie facute cateva precizari. Despotatul Moreei cu capitala la Mistra a rezistat ofensivei otomane pana in 1460, dupa cum, un mic stat bizantin a continuat sa existe in jurul portului Trapezunt pana in anul urmator, 1461. Desigur, ele nu mai reprezentau atunci ideea de Imperiu bizantin dar fusesera ultimele bastioane ale civilizatiei grecesti.

PERIOADELE MARI ALE ISTORIEI BIZANTINE. In evolutia sa istorica, Bizantul cunoaste trei perioade mari. Prima, care ar putea fi numita perioada Imperiului romano-bizantin, este cuprinsa intre anii 330 si 610. Trasaturile esentiale ale acestei perioade se caracterizeaza prin faptul ca civilizatia si cultura erau mai ales latine. Mai precis, este perioada diglosiei greco-latine: latina era limba statului, a civilizatiei, in timp ce greaca era limba culturii. O consideram ca pe o perioada de tranzitie, istoria ei ramanand inca istoria partii Rasaritene (pars Orientalis) a Imperiului roman, legata inca strans de intregul din care s-a desprins. Prima faza a acestei perioade se caracterizeaza prin definitivarea impartirii (partitio Imperii Romani) si se incheie prin 395, cand moartea lui Teodosie cel Mare aduce la tronul partii apusene pe Honorius si la cel al partii de rasarit pe Arcadius. In a doua faza a acestei perioade incep invaziile popoarelor barbare Imperiul fiind bulversat si de luptele hristologice. A treia faza a acestei perioade se intinde pe intreaga durata a secolului al VI-lea fiind dominata de personalitatea covarsitoare a imparatului Iustinian a carui politica este indreptata in directia refacerii Imperiului roman in jurul Marii Mediterane. Domnia lui reprezinta apogeul Imperiului crestin (economic, politic si militar).

A doua mare perioada a istoriei bizantine, cuprinsa intre 610 si 1081, reprezinta epoca clasica a acestei civilizatii care dobandeste un caracter pe deplin grecesc, cu importante influente orientale. Se pun bazele dezvoltarii feudale a Imperiului prin stimularea micii proprietati a unei taranimi libere. Pierderea Occidentului indreapta spre Asia Mica centrul de greutate al Bizantului. Dupa o perioada de circa un secol (610-717) care poate fi caracterizata ca dominata de o acerba lupta pentru supravietuire, intre 726 si 843, iconoclasmul va decima rezistenta interna si externa a Imperiului, pentru ca, prin venirea la tron a dinastiei macedonene, statul bizantin sa atinga perioada sa de apogeu. Pe langa o expansiune in Balcani, este recucerita Siria, Armenia si Mesopotania. In faza urmatoare (1025-1081), Imperiul trece printr-o grava criza. Se inregistreaza lupte pentru domnie intre imparati slabi. In numai 24 de ani (1057-1081), sapte revolte militare aduc pe tron cinci imparati. Bizantul inceteaza sa mai fie o putere mondiala. Creatia culturala inregistreaza momente importante si personalitati de renume: poetul Georgios Pisides (secolul al VII-lea), patriarhul Fotie (820-891), cel mai mare invatat al veacului sau. In secolul al XIII-lea au trait marii teologi Maxim Marturisitorul si Sf. Ioan Damaschin. Se inregistreaza o adevarata renastere artistica in arhitectura, mozaic si pictura bizantina. Se reorganizeaza Universitatea din Constantinopol in frunte cu marele invatat Mihail Psellos (1018-1078).

Ultima perioada, cea cuprinsa intre anii 1081 si 1453, inregistreaza un declin progresiv si general. Incepand cu dinastia Comnenilor, inaugurata de Alexios I (1081-1118), structurile centralizate ale statului sunt mereu subminate de marea aristocratie feudala. Concesiile comerciale acordate venetienilor si genovezilor diminueaza resursele financiare si asa slabite ale statului. Incepe seria cruciadelor occidentale care vizau parti din Imperiu. In 1204 are loc prima cadere a Constantinopolului, jefuit cumplit de latinii Cruciadei a IV-a. Iau fiinta in jurul Imperiului latin state mici, intemeiate de greci pe propriul teritoriu, pentru a contracara noul stat artificial creat creat: Niceea, Tesalonic, Trapezunt, Epir. In 1261, imparatul de la Niceea, Mihail VIII Paleologul, recucereste Constantinopolul, fondand dinastia care va domni pana la 1453. Otomanii cuceresc Asia Mica, trec in Peninsula Balcanica, distrug taratele bulgar si sarb (1389) si infrang ultimele cruciade, pe cea de la Nicopole (1396) si Varna (1444). In sfarsit, la 29 mai 1453, dupa sapte saptamani de asediu, Mahomed al II-lea cucereste Constantinopolul. Ultima perioada de evolutie a statului bizantin marcheaza, in mod paradoxal o inflorire a culturii. Ea dovedeste ca boala Imperiului nu era una spirituala, ci preponderent economica si politica. Rafinata curte a Paleologilor, faima Universitatii constantinopolitane, atrageau in continuare eruditi si studenti din intreaga lume iar arta bizantina dovedeste cu un rafinament si un mod de exprimare mai diversificat.

RAPORTURILE CU ROMANII. PERIODIZARE. In raporturile cu romanii distingem trei perioade mari ale istoriei bizantine:

perioada de dupa parasirea Daciei de catre romani (271) si pana la constituirea statelor feudale romanesti si a Mitropoliei Ungrovlahiei (1359);

perioada contactelor institutionalizate cu lumea bizantina, cu crestinismul ortodox, care au contribuit la fortificarea culturii si vietii spirituale romanesti (1350-1453);

perioada de la caderea Constantinopolului sub turci (1453) si pana tarziu, la inceputul veacului al XVIII-lea.

In prima dintre acestea, datorita stradaniilor administratiei Imperiului roman de Rasarit de a se mentine la Dunare, romanitatea din aceasta zona a fost mereu alimentata si sustinuta. In timpul lui Iustinian I (527-565), a lui Ioan I Tzimiskes (969-976) si Vasile II (976-1025), granita a fost la Dunare, asa cum a mai fost si cu alte ocazii, pe perioade mai scurte. Civilizatia bizantina a patruns pana in Crisana si chiar mai spre vest. Este perioada contractului direct, cand cultura si civilizatia bizantina au salvat romanitatea din zona Carpatilor si de la Dunare expusa valului migrator.

In cea de a doua si a treia perioada, contractele s-au amplificat prin legaturile Mitropoliilor Ungrovlahiei si Moldovei cu Patriarhia de Constantinopol, cu manastirile de la Muntele Athos. Patrunde si mai puternic civilizatia bizantina, incurajata de domnii Tarii Romanesti si Moldovei, care ei insisi tind tot mai mult sa se asemuiasca cu imparatii bizantini in privinta fastului si a rafinamentului curtii (Alexandru cel Bun sau Vasile Lupu) dar si in raporturile cu Biserica Ortodoxa careia ii fac danii, o inzestreaza cu bunuri si ii sprijina stradaniile intru ale culturii.

Chiar cand Bizantul nu mai are o mare putere, influenta sa continua sa fie deosebita. In lumea ortodoxa a fost intotdeauna centrul polarizator, centrul spiritual cel mai important.

Nu se pot studia structurile institutiilor medievale romanesti fara cunoasterea istoriei si civilizatiei bizantine. Nu se poate patrunde in adancurile sensurilor Liturghiei ortodoxe de azi fara o cunoastere a Bizantinologiei. Dupa prabusirea Constantinopolului, Moldova si Tara Romaneasca au ramas sa continue si sa propage cultura bizantina in sud-estul si centrul Europei. Este acel "Bizant dupa Bizant" cum a numit fenomenul marele Nicolae Iorga.

Relatiile bizantino-romane vor fi mentionate in acest volum care trateaza istoria Bizantului doar tangential, urmand sa insistam in partea a doua, consacrata spiritualitatii bizantine, asupra multiplelor legaturi de civilizatie intre cele doua lumi.

BIBLIOGRAFIE

E.Muralt, Essai de chronographie byzantine pour servir à       examen des annales du Bas-Empire et particulièrement des chronographes slavons de 395 à 1057, Paris, 1963.

Idem, Essai de chronographie byzantine, 1057-1453, Paris, 1965.

Gheorghe I.Bratianu, Les divisions chronologiques de histoire byzantine, in Idem, tudes byzantines d'histoire conomique et sociale, Paris, 1938.

x x x, Lumea Bizantului, Bucuresti, 1972.

Charles Diehl, Locul Bizantului in istoria Evului Mediu, in: Figuri bizantine.Marile probleme ale istoriei bizantine, vol. I, Editura pentru Literatura, Bucuresti, 1969.

Ovidiu Dramba, Istoria culturii si civilizatiei, vol. II, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 1987.

Nicolae Iorga, Sinteza bizantina. Conferinte si articole despre       civilizatia bizantina, Editura pentru Literatura, Bucuresti, 1972.

Stelian Brezeanu, O istorie a Imperiului bizantin, Bucuresti, 1981.