| CATEGORII DOCUMENTE |
| Arheologie | Istorie | Personalitati | Stiinte politice |
ROMA
1. INTRODUCERE:
Liman stralucitor intre tenebrele preistoriei italice si cele, aproape tot atat de compacte, in care destramarea Imperiului a aruncat lumea occidentala, Roma lumineaza puternic aproape doisprezece secole de istorie umana. Douaserezece unde nu lipsesc, fara indoiala, nici razboaiele nici crimele, dar, mai ales, nici momentele bune, care au produs o pace durabila si sigura, pacea romana, impusa si acceptata de la malurile fluviului Clyde pana in muntii Armeniei, din Maroc pana la tarmurile Rinului, uneori chiar pana la cele ale Elbei, prelungindu-se pana la hotarele desertului, adica acolo unde curge Eufratul. Insa, de fapt, trebuie sa adaugam acestui imens imperiu o intreaga ghirlanda de statele supuse influentei sale spirituale sau fascinate de prestigiul sau. Cum sa ne miram atunci ca aceste doisprezece secole de istorie se numara printre cele mai importante faze strabatute de specia umana si ca actiunea Romei - in pofida tuturor transformarilor, expansiunilor si mutatiilor de perspectiva survenite de un mileniu si jumatate - este inca resimtita ca viguroasa si trainica ?
Aceasta actiune patrunde in toate domeniile: structuri nationale si politice, estetica si morala, valori de toate felurile, armatura juridica a statelor, obiceiuri si moravuri ale vietii cotidiene. Nimic din ceea ce ne inconjoara n-ar fi aparut, daca n-ar fi existat Roma. Viata religioasa conserva pecetea Romei. Caci nu s-a nascut oare crestinismul in interiorul Imperiului, n-a cucerit primele sale victorii, nu si-a format ierarhia si, intr-o anumita masura, nu si-a decantat aici doctrina sa ?
Imperiul Roman a fost rezultatul afirmarii si al expansiunii unui oras unic in istoria popoarelor: Roma, devenita Urbis si Orbs, centru al lumii antice. Multi considerau ca Imperiul Roman este creatia intregii Peninsule Italice. Realitatea este insa cu totul alta. De indata ce a aparut pe scena lumii antice, Roma a creat si a condus, prin intermediul senatului si al personalitatilor ei, aceasta formatiune statala, cucerind si organizand provinciile, in primul rand Italia, a carei contributie o va depasi pe cea a Romei abia catre sfarsitul republicii.
2. LEGENDE:
Intemeierea Romei este inconjurata de legende.
In aceeasi perioada in care, in Grecia, mesenienii isi aparau tara amenintata de dorienii din Laconia(Sparta) si din haosul creat de migratia popoarelor si de razboaie, a fost, infiintata, in Italia de mijloc, o cetate careia providenta ii destinase un mare viitor si un rol insemnat in istoria popoarelor.
Despre originea acestei cetati ne-au ramas diferite legende care infrumuseteaza istoria acelor timpuri stravechi.
Ele
vorbesc despre un om nobil, Enea, scapat cu viata, impreuna cu familia sa si cu
un mic numar de troieni, din prapadul abatut asupra cetatii Troia, din Asia
Mica, in urma razboiului cu grecii. Enea,
insotit de troieni, a ajuns, dupa multe peripetii pe apa
si pe uscat, in 'campia intinsa' numita
Dupa
moartea unuia din acesti regi, fiul sau cel mai mic, Amulius l-a alungta de pe
tron pe fratele sau mai mare, Numitor, iar pe fiica acestuia, Rhea-Silvia, a
facut-o preoteasa a zeitei Vesta, obligand-o, astfel, sa nu se mai
casatoreasca. Prin aceasta, nici un urmas al regelui
alungat nu se mai putea naste pentru a razbuna nelegiuirea. Dar preoteasa
Rhea-Silvia a fost siluita de zeul Marte si a nascut doi gemeni: pe
Se
stie ca, deveniti barbati, Gemenii au fost recunoscuti de bunicul lor, pe care
l-au pus din nou pe tron si au intemeiat un oras pe
locul care le fusese atat de prielnic. Pentru a consulta zei,
Legenda inceputurilor Romei este plina de "semne" descifrate cu osteneala de istoricii de astazi. Oricare ar fi originea diferitelor legende (rapirea sabinelor, crima lui Tarquinius, lupta Horatilor si a Curiatilor si multe altele) si chiar daca este vorba de amintiri, de fapte reale, de bartrane ritualuri talmacite sau de vestigii inca mai vechi, provenind din teogonii uitate, aceste povestiri reflecta tot atatea convingeri profunde, tot atatea atitudini determinante pentru gandirea romana. De aceea, oricine incearca sa surprinda secretul geniului roman, trebuie sa tine seama de ele, pentru ca ele reprezinta tot atatea stari de constiinta, mereu prezente in sufletul colectiv al Romei.
3. REGATUL:
Cea mai veche perioada din istoria Romei este cunoscuta in istorie sub denumirea de ,,perioada regalitatii", care ar fi durat, potrivit traditiei, aproximativ doua secole si jumatate (753-509 I.C.). Organizarea sociala a Romei in aceasta perioada era democratia militara; locuitorii Romei (populus romanus) erau impartiti in trei triburi a cate zece curii, fiecare curie avand cate zece ginti. Principalele institutii ale statului roman incipient erau adunarea batranilor (senatus), adunarea poporului pe curii (comitia curiata), care alegea pe toti magistratii si regele (rex), ales de adunarea poporului. In cursul evolutiei sale din aceasta perioada populatia Romei s-a impartit in patricieni (aristocratia gentilica) si plebei (reprezentanti ai triburilor aservite), amandoua categoriile fiind formate din oameni liberi, sclavia, incipienta, avand un caracter patriarhal. In secolul al VI-lea I.C. Roma a cunoscut o perioada de dominatie politica etrusca, care a influentat traditia, institutiile politice si arhitectura secolelor urmatoare.
In epoca regala, puterea apartine regelui, fara nici o restrictie:
autoritatea militara, privilegiuli de "a impartii
dreptatea" (care in vremea republicii va deveni sarcina esentiala a
pretorului), de a convoca adunarea poporului si de a supune motiunile si tot
odata intrega raspundere a relatiilor cu zeii.
Conflictul din epoca prestatala dintre patricieni si plebei se intensifica, desi plebeii obtinusera accesul la comitia centuriata, plebeii se aflau intr-o stare de inferioaritate in raport cu patricienii. Astfel "ager publicus" pamantul cucerit de la dusmani si aflat in proprietatea statului, era exploatat in exclusivitate de catre patricieni fapt de natura sa agraveze inegalitatea pe plan economic dintre cele doua categorii sociale. O alta inegalitate pe plan social, casatoriile dintre patricieni si plebei erau interzise. Este interesant ca la romani ginta a supravietuit aparitiei statului jucand un anumit rol in viata privata. Atributiile de conducere ale statului erau indeplinite de catre urmatorii factori politici: regele, senatul comitia centuriata" si "comitia curiata". Regele devine dupa reforma lui Servius un veritabil sef de stat. Regele cumula atributiile de judecator suprem, sef al religiei si conducator al armatei. Puterea regelui desi era aproape nelimitata nu se transmitea urmasilor. La moartea regelui puterea trecea asupra senatului, iar in timpul in care locul pe tron era vacant, pana la alegerea unui rege de catre popor, fiecare senator exercita functia de rege timp de cinci zile.
a)SENATUL - era alcatuit din sefii gintilor si avea rolul de a ratifica hotararile adunarii poporului si de a-l consilia pe rege. Era considerat pastratorul traditiilor si datinilor poporului roman.
b)COMITIA CENTURIATA - era principalul factor legislativ, dar avea si atributiuni elective si judecatoresti. Intrucat o comitia centuriata cuprindea pe toti cetatenii care purtau arme, locul sau de intrunire era in afara Romei, pe campul lui Marte.
c)COMITIA CURIATA - continua sa se intruneasca si dupa reforma lui Servius, constituind unul din organismele politice prin care patricienii isi asigurau pozitia dominanta in stat.
REFORMELE :
Dupa fundarea orasului Roma s-a realizat o organizare in linii mari a functionarii cetatii prin crearea senatorilor-patres,capii de familie-si a unei adunarii a poporului.
O figura dominanta in formarea Romei, asa cum a schitat-o traditia si anume aceea a regelui Servius Tullius venit ca al saselea rege dupa Romulus, Titus Tatius,dupa Numa,Tullus Hostilius,dupa Ancus Martius si Traquinius cel Batran ,el era fiul unei sclave din clasa regala. El a creat census, operatie care consta, o data la cinci ani, in alcatuirea listei de cetateni cu scopul de a atribui fiecaruia locul sau adecvat in cetate , dupa varsta si dupa averea sa si de asemenea dupa valoarea sa morala.
Reformele lui Servius Tullius au fost insotite de o extindere a orasului si, dupa spusele istoricilor vechi, de constructia unei incinte continue care a purtat numele de zidul servian.
4. REPUBLICA:
La sfarsitul secolului al VI-lea I.C. (potrivit traditiei romane in anul 509 I.C.), la Roma s-a instituit republica, autoritatea regala fiind inlocuita prin aceea a doi magistrati, numiti la inceput praetori, iar apoi consuli, alesi dintre patricieni, de catre adunarea poporului. Senatul, alcatuit din patricieni, a devenit organul suprem al puterii in republica romana, dand acesteia un caracter net aristocratic. In cursul unui indelungat proces istoric (sec VI-III I.C.) s-au efectuat importante reforme sociale, care au pus bazele organizarii statului roman in forma cunoscuta de istorie.
ORGANIZAREA REPUBLICII
La origine Roma era o republica aristocratica, deoarece puterea politica era detinuta de o minoritate. In secolul III i.e.n. statul roman se transforma intr-o republica democratica. In intreaga epoca a republicii, puterea politica era exercitata de catre trei factori: adunarile poporului, senatul si magistratii. Adunarile poporului in epoca republicii, poporul roman participa la adoptarea unor hotarari cu caracter legislativ, electoral sau judiciar in cadrul a patru adunari distincte: comitia curiata, comitia centuriata, concilium plebis si comitia tributa.
COMITIA CURIATA - in epoca republicii rolul ei devine tot mai restrans. Intre atributiile comitiei curiata: adoptarea unor legi cu ocazia intrarii in functiune a magistratilor, legi prin care poporul delega putere si le permitea supunere. De asemenea isi pastreaza unele atributiuni si in domeniul dreptului privat , de pilda, aprobarea adrogatiunii (o varianta a adoptiunii) sau intocmirea unor forme de testament.
COMITIA CENTURIATA - la origine faceau parte din cele cinci categorii ale comitiei centuriate numai cei ce stapaneau pamant, deoarece criteriul de apreciere al averii era cel al propietatii imobiliare. Asa se face ca marii proprietari funciari, desi reprezentau o minoritate sociala, isi promovau interesele fara dificultate, caci detineau 98 din totalul de 193 centurii.
COMITIA TRIBUNA - ii cuprindea pe toti cetatenii romani repartizati pe triburi , adica pe cartiere. Catre sfarsitul republicii comitia tribuna devine prin excelenta o adunare legislativa , pe cand rolul comitiei centuriata se rasfrange tot mai mult.
CONCILIUM PLEBIS - este adunarea plebei care la origine adopta hotarari obligatorii numai pentru plebei. La inceputul sec III .i.e.n. hotararile aceste adunari devin obligatorii pentru toti cetatenii, motiv pentru care incep sa participe si patricienii pentru a-si apara interesele. Din momentul in care au inceput sa participe si patricienii aceasta adunare s-a transformat in comitia tribuna.
SENATUL - in epoca republicii senatul devine unul din principalele organisme politice, prin intermediul caruia proprietarii de sclavi isi promovau interesele. Multe secole senatul a numarat trei sute de persoane, pentru ca apoi sa creasca la sase sute de persoane, iar in epoca lui Caesar sa ajunga la noua sute de persoane. La inceput erau numiti de catre consuli din randul patricienilor. Mai tarziu, senatul era format in majoritate din cei care detinusera o inalta magistratura indiferent daca apartineau patriciatului sau plebei. Desi formal, senatul nu putea sa adopte legi, el era chemat sa confirme legile votate de catre adunarea poporului, pentru a verifica daca noua lege nu introduce reguli ce indepartau de traditiile si moravurile poporului roman.
Atributiile si importanta senatului
Caracterizand senatul, Polibiu arata de fapt cine detinea puterea in statul roman. Descrierea este foarte exacta; ea este facutea in secolul al II-lea i.e.n, cand, dupa al doilea razboi punic, senatul se bucura de o putere si autoritate mai mare decat in orice alta perioada in istoria Romei.
Senatul are, mai intai, dreptul de a dispune de visteria statului (administrarea finantelor permite senatului sa supravegheze pe consuli si sa exercite in general o mare influenta). El hotaraste, deopotriva, ce va trebui sa intre si ce sa iasa din tezaur. Fara o hotarare a senatorilor cvestorii nu pot intrebuinta nimic din vistierie chiar pentru nevoile marunte ale republicii, facand exceptie doar cheltuielile care privesc pe consuli. De asemenea, orice incalcare a dreptatii care s-ar produce in Italia si ar avea nevoie de o ancheta a autoritatii de stat (tradari, conspiratii, otraviri, asasinate) intereseaza senatul. Politica externa a fost exclusiv in atributiile senatului, care a dus-o cu mult succes in timpul republicii. Si, in cazul ca este necesar sa se trimita soli in afara Italiei, fie pentru a stinge vreo neintelegere, fie pentru a cere sau a poruncii un anumit lucru, fie pentru a primi supunerea unui popor, fie pentru o declaratie de razboi, senatul vegheaza si la acestea. Tot senatul este deopotriva cel care trebuie sa-i primeasca pe solii care vin la Roma si sa hotarasca ce trebuie facut cu acestia, in ce chip se cade sa nu li se raspunda. Niciodata poporul nu se ocupa de vreunul din lucrurile amintite mai sus
MAGISTRATII - erau inalti demnitari de stat care detineau importante atributiuni administrative si jurisdictionale. Ei erau alesi de catre popor pentru o perioada de un an. La intrare in functie magistarii obisnuiau sa publice un edict. Primii magistrati ai republicii au fost consulii. Consulii in numar de doi, au luat locul regelui; la conducerea statului, si totodata atributiunile laice ale acestuia. La origine consulii erau inviolabili, comandau armata, aveau jurisdictie si in domeniul public, convocau poporul in adunari, numeau pe senatori. Desi in aparenta puterea consulilor era aproape identica cu cea a regilor , in realitate puterea lor era limitata, prin faputl ca erau alesi pe o perioadat de un an de zile, apoi deveneu simpli particulari si putea fi chemati in fata poporului pentru a raspunde de actele facute in exercitiul magistraturii.
TRIBUNII PLEBEI - in anul 494 i.e.n. le-a fost recunoscut plebeilor sa aleaga un numar de cinci tribuni, corespunzator celor cinci categorii sociale in care era organizata populatia Romei, chemati sa apere intereselor plebeilor fata de abuzurile patricienilor. Persoana tribunului era considerata invilolabila, astfel incat cel ce ii aducea vreo atingere risca sa fie condamnat la moarte. Spre deosebire de consuli, tribunii plebei nu raspundeau de actele facute in exercitiul magistraturii in perioada in care redeveneu particulari. Tribunii plebei puteau veni in sprijinul plebei si puteau anula prin "reto" actele emise de consuli in care acestea atingeu interesele plebeilor.
CENZORII - probabil in anul 443 i.e.n. prin desprinderea unor atributiuni din competenta consulilor se creeaza cenzura, ca magistratura reprezentativa in exclusivitatea patricienilor. Dupa anul 312 i.e.n cenzoriii au dobandit si dreptul de a-i numi pe senatori si totodata de ai schimba.
PRETORII - ca si cenzura, pretura a aparut prin dezmembrarea puterii consulilor. Principala activitate a pretorilor consta in organizarea judecarii proceselor private.
QUIESTORII - exercitau atributiuni in legatura cu vanzarea catre particulari a prazii de razboi, administrarea tezaurului public , precum si a arhivelor statului. La origine quiestorii erau simpli functionari, subalterni ai consulilor si desemnati de catre acestia cu organizarea si judecarea proceselor penale.
EDILII CURULI - supravegheau activitatea din targuri, asigurau aprovizionarea Romei cu alimente si judecau unele litigii cu ocazia diferitelor tranzactii facute in targuri sau piete.
DICTATURA - era o magistratura cu caracter exceptional. In situatii cu totul deosebite, generate de conflicte interne sau de pericolul extern, consulii numeu, la ordinul senatului un dictator pe termen de 6 luni caruia ii era incredintata intreaga putere. In timpul exercitarii dictaturii, toate celelalte magistraturi erau suspendate. Magistratii isi exercitau atributiile pe un scaun special si purtau o toga de culoare rosie. Toate magistraturile romane au unele trasaturi comune: orice magistratura era colegiala fiind detinuta de cel putin doua persoane; magistratii erau de regula alesi pe termen de un an; toate magistraturile erau onorifice, asa incat oamenii lipsiti de mijloace materiale nu aveau acces la inaltele functii politice.
LUPTA DINTRE PATRICIENI SI PLEBEI
Principalul continut al istoriei interne a statului roman in perioada republicana timpurie il constituie lupta plebeilor cu patricienii pentru pamant si pentru egalitate in drepturi politice. Se pare ca litigiul s-a iscat chiar la inceputurile Republicii, poate pentru ca ea a fost mai intai nu o veritabila democratie, ci o oligarhie si pentru ca imprejurarile in care s-a produs revolutia din 509 au dat puterea unei aristocratii lent constituita in cursul secolelor anterioare. In secolul al V-lea patricienii incep sa apara ca mari proprietari funciari, care se consacrau mai ales cresterii vitelor. Dimpotriva plebeii sunt cultivatori sau, mestesugari, oameni marunti care nu sustin sustin si nu integreaza traditiile nici unei gens. Din punct de vedere religios, patricienii poseda un privilegiu care se va revela pretios : acela de a lua auspiciile adica de a interpreta direct vointa divina, fara ajutorul unui preot. Plebea, exclusa de la putere, s-a retras in afara asa numitului pomerium, pe colina, Aventinul, la poalele caruia se inalta templul Cererei, care era zeita plebeilor si au declarat ca vrea sa intemeieze un oras separat de Roma. Patricienii au acceptat atunci sa se creeze magistrati plebeieni, insarcinati sa protejeze plebea impotriva oricarui abuz de putere al altor magistrati. Lupta dintre patricieni si plebei incheiata in 287 I.C. a dus la importante modificari in structura sociala a statului roman; populatia libera a Romei s-a impartit in caste (ordines), in fruntea carora era noua aristocratie (nobilitas), alcatuita din varfurile patriciene si plebeiene.
EXPANSIUNEA TERITORIALA :
In a doua jumatate a secolului al
V-lea I.C., Roma dispunand de o excelenta organizare militara, a initiat o
politica expansionista in Latium, apoi in Italia. In urma razboiului cu
coalitia oraselor latine (340-338 I.C.), care i-a adus
hegemonia in
Dupa ocuparea Italiei si organizarea ei din punct de vedere politic, social-economic si administrativ, interesele Romei s-au ciocnit de cele ale Cartaginei. Lupta pentru suprematie in bazinul mediteranean a dus la cele trei razboaie denumite, razboaie punice. In primul razboi punic, cartaginezii erau condusi de Hamilcar Barca, care profitand de supramatia navala a Cartaginei, executa numeroase atacuri impotriva coastelor italiene pana cand Roma a construit o flota noua cu ajutorul careia consulul C, Lutatius Catulus i-a invins pe cartaginezi in insulele Aegate, in primavara anului 241. In urma primului razboi punic, Roma a obtinut Sicilia, dar forta economica, politica si militara a Cartaginei ramanea aproape intacta. Cartaginezi au fost obligati sa cedeze si Sardinia si Corsica. Hamilcar a pierit intr-o lupta cu un trib iberic, dar ginerele sau Hasdrubal i-a continuat politica, intemeind Noua Cartagina. In timpul anilor care au despartit cele doua razboaie punice Roma nu a ramas inactiva. Aceasta a sa trimita o expeditie care a ocupat Apollonia si Epidamnul. Inspaimantati ilirii au recunoscut protectoratulRomei : aceasta devenea putere preponderenta in Adriatica si dobandea un cap de pod in peninsula balcanica. Tot in aceasta perioada, armatel romane au patruns mai adanc in Italia de nord, unde se instalasera navalatorii gali. Ele au zdrobit ofensiva galica si au ocupat Mediolanum (Milano) in 222. Hannibal, fiul lui Hamilcar, in 219, a trecut raul Juncar si a atacat Saguntul. In primavara anului 217, Hannibal a aparut in Italia centrala. C. Flaminius il astepta in regiunea Arretium, dar armata acestuia a fost surprinsa si zdrobita la lacul Trasimene. Desi drumul spre Roma era liber, Hannibal s-a ferit sa atce frontal Latiumul. Q.Fabius, prin tactica tactica sa prudenta de temporazitor, ar fi putut sa imbunatateasca situatia, daca unul dintre consulii din 216, C. Terentius Varro, n-ar fi cedat tentatiei de a angaja o batalie pe tarmurile raului Aufidus. Hannibal a iesit din nou invingator, de data asta, pe campul de lupta de la Cannae. Aceasta infrangere, care reprezenta pentru Roma un dezastru fara precedent. Capua si-a parasit aliata. Armatele romane au ales Capua ca obiectiv si cu incetul au inchis cercul in jurul ei. Orasul a fost cucerit in 211. Hannibal a negociat o alianta cu regele Macedoniei, Filip V. Primii trebuiau sa obtina Orientul, iar ceilalti Occidentul. In Spania, Barcizii continuau sa-si concentreze intaririle. P.Cornelius Scipio a obtinut de la popor sa fie insarcinat cu operatiile din Spania. In cateva luni el a rasturnat echilibru de forte, a cucerit Carthagena, dar nu a putut sa-l impiedice pe Hasdrubal, fratele mai tanar al lui Hannibal, sa treaca Pirineii cu o armata. In 207, Hasdrubal zdrobit si deznadajduit, s-a aruncat in mijlocul bataliei si a pierit. In 202, Scipio a debarcat in Africa. Pentru a-si apara patria Hannibal a trebuit sa paraseasca Italia, dar intreg geniul sau n-a putut evita infrangerea de la Zama, care, in 202, a pus capat razboiului. In urma celui de-al doilea razboi punic Roma a obtinut hegemonia in bazinul apusean al Marii Mediterane si si-a indreptat atentia spre rasarit (unde ocupase Iliria). In urma a trei razboaie Macedonia a fost infranta si supusa. Dupa infrangerea unei mari rascoale antiromane (148-149 I.C.) Macedonia a fost transformata in provincie romana, iar in 146 I.C., dupa infrangerea rascoalei Ligii Aheene orasele grecesti au fost subordonate provinciei romane Macedonia. In acest timp, Cartagina s-a refacut din punct de vedere economic; un nou razboi, al treilea razboi punic (149-146 I.C.), provocat de romani, a avut drept rezultat zdrobirea Cartaginei (care a fost daramata si includerea teritoriilor acesteia in provincia romana Africa.
Dupa consolidarea stapanirilor in provincia Balcanica si dupa zdrobirea Cartaginei, romanii au inceput ofensiva pentru cucerirea teritoriilor asiatice. In 129 I.C., regatul Pergamului si posesiunile sale au fost transformate in provincie romana; aceeasi soarta a impartasit-o Bithynia in 75 I.C In Asia Mica ramanea liber regatul Pontului, care sub conducerea lui Mitridate al VI-lea Eupator a inchegat in jurul lui o vasta uniune politica indreptata impotriva Romei. In urma a trei razboaie Roma a infrant pe Mitridate, ocupand toate teritoriile stapanite sau controlate de acesta. Profitand de puternica criza politica a statelor elenistice, romanii au infrant si au transformat in provincii romane statul Seleucizilor (Siria) (64-63 I.C.) si statul Ptolemeilor (Egiptul) (30 I.C.), Roma impunandu-si astfel hegemonia si in bazinul rasaritean al Marii Mediteraneene.
SOCIETATEA ROMANA :
In secolele II-I I.C., ca urma a transformarii Romei intr-un mare stat maritim, s-au dezvoltat comertul, capitalul financiar si camataresc si a crescut rolul cavalerilor in viata politica si sociala a statului. Spre sfarsitul secolului I I.C. Roma devenise unul dintre cele mai mari si mai puternice state ale lumii antice. Cresterea imensa a numarului de sclavi in urma razboaielor de cucerire si introducerea pe scara larga a muncii acestora in productie au marcat generalizarea modului de productie sclavagist la Roma. Consecintele principale ale acestui fapt, eliminarea treptata a producatorilor liberi, concentrarea pamantului si formarea latifundiilor, precum si ascutirea contradictiilor sociale au provocat o larga miscare sociala pentru infaptuirea unei reforme agrare, condusa de fratii Caius si Tiberius Gracchus. In 133, Tiberius Gracchus, nepot, dupa mama sa, al
In 133, Tiberius Gracchus, nepot, dupa mama sa, al celui dintai Scipio Africanul, a fost ales tribun al plebnei, si imediat a luat in mainile sale cauza saracilor. El a propus o lege agrara si a cerut limitarea dreptului de ocupare a asa-numitului ager publicus de catre marii proprietari si atribuirea unor loturi inalienabile de pamant cetatenilor nevoiasi. Oligarhii ireductibile au ridicat impotriva lui o rascoala in care el a murit. Cu o amploare noua, programul sau a fost reluat de Caius Gracchus, fratele sau. Intelegand ca nu se poate obtine un rezultat serios decat printr-o profunda reforma a statului, el a incercat sa limiteze prin diverse masuri puterile senatului si sa cheme masele italiene la obtinerea cetateniei romane. Dar ea si fratele sau Caius, au cazut victima violentei. Cu toate acestea, actiunea Gracchilor, destul de modesta , daca se iau in considerare doar rezultatele practice, s-a relevat foarte importanta, provocand formarea unui partid popular al caror sefi vor hotari partidul senatorial, pana la sfaritul Republicii. Si cum agitatia sporea, in curand a izbugnit o criza care a zguduit fundamentele insesi ale puterii romane.
CRIZA
In secolele II-I I.C. au avut loc puternicele rascoale ale sclavilor din Sicilia si rascoala condusa de Spartacus. In acelasi timp s-au rasculat si aliatii italici ai Romei care, desi infranti au obtinut cetatenia romana. Miscarea sociala a Gracchilor, rascoalele sclavilor, razboiul aliatilor, complotul lui Catilina au fost semne ale crizei politice si sociale. Dupa terminarea razboiului impotriva socilor se deschide era razboaielor civile, care nu se vor termina decat prin dictatura lui Octavian si prin instaurarea imperiului.
Primul episod al razboaielor civile a fost lupta intre Marius, exponentul partidului popular, su Sulla, invingator in Orient si al regelui Pontului, Mitridate (121-64). Marius, care a inceput prin stalucite succese in timpul campaniei impotriva lui Iugurtha, descrise de Salustiu, a salvat ulterior Roma de o dubla invazie barbara, triunfand asupra teutonilor si a cimbrilor la Aix-en-Provence si la Vercellae(102-101). Sulla beneficia de sprijinul aristocratilor. In cele din urma, el a fost cel care a castigat in confruntare, dar izbanda a costat mult sange. S-a intamplat insa ceva mult mai grav. Pentru restaurarea pacii a fost necesar sa se suspende jocul normal al institutiilor republicane si sa se atribuie lui Sulla puteri extraordinare care i-au permis sa treaca nepedepsit la proscriptii, adica la asasinarea adversarilor sai politici, care erau si cei ai oligarhiei senatoriale. Dupa desavarsirea reformelor sale, Sulla abdicat de la dictatura(79). El ar fi putut deveni rege, precum monarhii orientali sau, mai curand, sa instaureze o tiranie , ca odinioara in Grecia. Dar a avut intelepciunea de a renunta la aceasta ispita, retinut poate de instictul unui roman pentru care regalitatea reprezenta un lucru ingrozitor.
In sudul Italiei, sclavii revoltati se grupau in jurul tracului Spartacus, si numai zece legiuni au putut sa-i supuna. Totodata plebea isi continua agitatia si reclama pamanturi si distributii de grau.
Pompei pacifica foarte rapid Orientul si pune capat razboiului impotriva lui Mitridate. Sfarsind actiunea inceputa cu un secol in urma, el alunga din Siriape cei din urma Seleucizi si transforma tara in provincie. Incepand din acest moment, pe tarmurile Mediteranei nu se mai afla decat un singur regat liber :Egiptul.
Totusi, aceste victorii externe nu rezolvau toate problemele statului si indeosebi grava criza economica, care, ca urmare a dezvoltarii comertului cu Orientul, canaliza ceam mai mare parte din numerar in inteprinderi de import si scumpea creditul pentru proprietarii funciari mici si miljlocii. Nemultumitii de tot felul s-au grupat in jurul lui Catilina, un adventurier inzestrat cu un anumit prestigiu, si in anul 63, fara vigilenta consilului Cicero, regimul ar fi degenerat in incendii si masacre. Simple masuri luate de politie la vreme au dejucat conuratia, dar a fost necesara o batalie in toata regula pt a pune capat rascoalei provocate de conspiratorii in Etruria, printre fostii veterani ai lu Sulla si printre cele cateva elemente italice totdeauna gata sa reia armele impotriva ordinii romane.se murmura insistent ca Sergius Catilina gasise un complice in persoana unui senator inca tanar si mistuit de ambitie, C iulius Caesar, candidat la consulat pentru anul urmator.
Incepand din anul 60, trei barbati si anume pompei, Caesar si Crassus s-au unit in taina pentru a domina viata politica si a conduce statul dupa bunul lor plac.Ei au incheiat aceasta alianta, numita primul triumvirat, in afara oricarei legalitati si numai pentru a-si sluji interesele particulare. Bizuindu-se pe sprijinul celor doi complici. Caesar a obtinut consulatul pentru anul 59 si, imediat, a reluat vechea politica a popularilor. El a impus votarea a doua legi agrare si a limitat privilegiile guvernatorilor de provincii ; apoi sa-si reconstituie averea secatuita de cheltuielile sale excesive, si-a atribuit pentru anul urmator guvernarea celor doua Galii : Galia cisalpina si galia transalpina. Insa, in vreme ce Caesar, impis intr-o aventura a carui amploare n-a masurat-o nici el de la inceput, ocupa unul cate unul centrele galice, Besancon, Bibracte, Avaricum si in sfarsit Alesia, unde va capitula Vercingetorix, in toamna lui 52, Pomei dobandea cu incetul primul oc in stat. Crassus, al treilea triumvir, angajat intr-o expeditie impotriva partilor, a cazut pe campul de lupta de la Carrhae, in 53. Rivalitatea a crescut zi de zi intre cei doi supravietuitori. Aristrocatii credeau - si nu era, desigur, decat o iluzie a lor - ca Pompei reprezenta inca cel mai bun chezas al legalitatii republicane in fata lui Caesar, cuceritor norocos, dar care se bizua numai pe puterea armelor sale.
Conflictul s-a intensificat la inceputul anului 49, cand senatul a hotarat sa-i ia lui Caesar comanda armatelor din Galia. Caesar a refuzat sa se supuna, a trecut Rubiconul si a pornit spre sud. Urmarindu-l pe Pompei, care se retrage si trece in cele din urma in Grecia, insotit de majoritatea senatorilor, Caesar ocupa Roma, obtine ca poporul sa-i decerneze dicatura, apoi consulatul si incepe cucerirea Imperiului. In cateva campanii fulgeratoare, el supune Spania si zdobeste pe Pompei si armata senatoriala la Farsalus. Dupa ce a fost infrant, pompei a fugit in Egipt unde l-a assinat un enuc al regelui local. Dupa ce pacificase orientul, Caesar s-a intors la Roma, apoi in Africa si din nou in Spania, unde a zdrobit ultimele armate republicane care se refacuse aici. Caesar incearca sa puna peste tot ordine si dreptate. Dar realizarea acestor vaste planuri se baza numai pe autoritatea sa. Obsedat de amintirea mareata a lui Alexandu, el viseaza la incheierea cuceririi orientului prin atacarea partilor, cu scopul de a sterge rusinea de la Carrhae si, poate mai mult, de a depasi gloria macedoneanului. Insa Roma detesta prea mult regii si la 15 martie 44 Caesar a fost ucis de un grup de conjurati.
Antonius un loctiilor a lui Caesar care era pe atunci consul, s-a straduit sa salveze ceea ce se mai putea din opera dictatorului si a obtinut fara mari dificultati validarea actelor lui Caesar, adica ratificarea lor in senat. In anul precedent, Caesar adoptase pe nepotul sau, C. Octavius, care dupa adoptiunea sa luase numele de C. Iulius Caesar Octavianus ; mostenitor legal al dictatorului asasinat. Amandoi, cu ajutorul lui Lepidus, fostul sef al cavaleriei lui Caesar, au constrans conjugatii din martie sa se exileze in Orient. Razboiul a reizbugnit in conditii analoge celor din 49. Din nou repubicanii au fost invisi - de data aceasta la Filippi - in luna octombrie 42. Istoria parea sa se repete. Octavian, Antonius si Lezidus, pentru a lupta impotriva republicanilor, formasera si ei un triumvirat.
Dupa victoriile de la Filippi, triumvirii si-au impartit lumea. Antonius a obtinut Orientul, unde spera sa duca la bun sfarsit proiectele ambitioase ale lui Caesar ; Lepidus a dobandit Africa, iar Octavian a apatat restul Occidentului. Apoi in timp ce Lepidus se lasa dat uitarii, Octavian s-a pregatit sa-l elimine pe Antonius, organizand Occidentul. Antonius s-a harazit visului unui regat oriental si a comis greseli grave, care i-au instrainat putin cate putin pe toti partizanii romani.Octavian, privit mai intai cu suspiciune, a provocat cu abilitate in jurul sau o mare regrupare nationala si a prezentat rivalitatea sa cu Antonius ca lupta Romei impotriva unui orien monstruos, tiranic si ostil faimosului nume roman . Confruntarea decisiva a avut loc la Actium la 2 septembrie 21 : Antonius si sotia- si aliata sa - Cleopatra, ultima dintre Ptolemei, au fost infranti pe uscat si pe mare. Octavian era d acum inainte singurul stapan al lumii.
5. IMPERIUL:
Imperiul Roman a fost cea mai mare si mai durabila constructie politica a antichitatii. Spre deosebire de marile imperii, puterea Romei s-a extins treptat, cuprinzand initial teritoriile din Peninsula Italica; pe masura ce s-a ivit nevoia apararii coastelor italice sau a teritoriilor din interior fata de atacurile piratilor sau ale navalitorilor dinspre nord, autoritatea Romei a trecut dincolo de Marea Adriatica, iar dupa aceea dincolo de Alpi. Intrand in concurenta cu Cartagina, pentru stapanirea Mediteranei, Roma cucereste coastele de nord ale Africii, Spaniei; in lupta cu urmasii dinastiilor create pe ruinele imperiului lui Alexandru cel Mare, romanii vor stapanii peste Asia Mica si Egipt. In felul acesta Marea Mediterana devenea mare nostrum, iar statul roman reusea sa inglobeze majoritatea teritoriilor de veche civilizatie din jurul acesteia.
ORDINELE POLITICE:
Ordinul senatorial
Majoritatea imparatilor din secolul
al II-lea provin din ordinul senatorial: Traian si Hadrian din Hispania,
Antonius Pius si Marc Aureliu din
Ordinul cavalerilor
Mai numeros decat cel senatorial, se ridica, dupa calcule aproximative, la 25000 de oameni numai la Roma si in Peninsula Italica. Este un fel de aristocratie de serviciu, legata direct de imparat. Pentru a intra in ordinul ecvestru era nevoie de un patrimoniu minim de 100000 de denari.
Cavalerii erau recrutati dintre locuitorii bogati ai oraselor care servisera in armata sau indeplinisera unele functii modeste in birocratia imperiala. Cei mai multi dintre ei erau de origine provinciala; stabiliti insa la Roma formau, impreuna cu senatorii, clasa cea mai bogata si, in acelasi timp, cea mai instruita din Imperiul Roman. Ca si senatorii, ei aveau proprietati funciare in apropierea Romei sau in Italia, pe langa cele din provincia de bastina. Uneori mai puteau fi proprietari de mine, pe care le exploatau cu sclavii condusi de liberti, angajati in acest scop. Nu practicau deloc comertul. Ei erau folositi in administratia oraselor, deoarece posturile de conducere din municipii se obtineau prin alegeri, la care participa majoritatea cetatenilor oraselor din occident, iar in orient ei erau alesi de catre senatul orasului. Aceste posturi nu erau platite, iar cei care le ocupau trebuia sa aiba avere, deoarece urmau sa cheltuiasca pentru infrumusetarea orasului si sa raspunda fata de stat, la nevoie.
Imparatul
Spre deosebire de alte structuri politice, Imperiul Roman se realizeaza treptat, creste organic, avand ca temelie armata romana si o forma de guvernamant la inaltimea sarcinilor pe care le impunea statul roman. Odata cu crearea imperiului, s-a pus si problema puterii pe care trebuia sa o detina imparatul. In timpul vietii, imparatul nu se poate considera divinitate. Puterea lui este o datorie si nu un privilegiu personal. Domnia inseamna munca si nu placere, imparatul fiind obligat sa-si inchine toata activitatea si puterea de munca spre binele statului. El poate fii considerat ca tatal si binefacatorul supusilor sai, dar acestia din urma nu sunt sclavi, ci oameni liberi, datori sa-l iubeasca pe imparat. Imparatul trebuie sa fie neiertator fata de dusmani, dar sa se inconjoare de prieteni alesi dintre oamenii liberi si nobili (o aluzie discreta la senat), cu ajutorul carora sa conduca treburile statului.
Personificand imperiul, imparatul nu era stapan, ci primul slujitor al statului, puterea imperiala fiind pentru el o onoare si o datorie, careia urma sa-i inchine intreaga capacitate de munca si talentul sau.
Primii imparati au recunoscut autoritatea senatului si si-au aratat consideratia fata de aceasta constitutie, dominata de reprezentantii celei mai bogate paturi din societatea romana. Respectul fata de senat s-a manifestat prin recrutarea din randurile sale a celor mai inalti functionari si colaboratori ai imparatului. S-au ridicat imparati care au cautat sa limiteze inca din aceasta perioada, puterea senatului si sa consolideze autoritatea suprema, pe care vroiau sa o sustraga oricarui control. Aceasta politica a intampinat o vie rezistenta din partea senatului, iar intelectualitatea romana, in frunte cu filozofii cinici si sofistii, a fost alaturi de senat, condamnand cu vehementa tendinta spre concentrarea puterii in mainile unui singur om.
In timpul republicii, provinciile subordonate Romei au fost considerate ca bunuri imobiliare ale poporului roman. Aceasta optica se schimba insa in a doua jumatate a secolului, cand se acorda dreptul de cetatenie romana, nu numai municipiilor din Peninsula Italica, dar si celor din afara acesteia. Vespasian opereaza apoi o reforma de ordin economic, al carei scop este intarirea puterii imparatului.
Domitian duce o politica deschisa de transformarea a monarhiei romane in monarhie absoluta. El concentreaza functii pe care le detineau mai multe persoane, fapt care sugera puterea nelimitata a unui om cu insusiri exceptionale. Actiunile intreprinse de Dominitian in vederea diminuarii autoritatii senatului au intampinat o opozitie indarjita a celei mai mari parti a senatorilor, cat si a filozofilor cinici si sofisti. Datorita acestei politici, Domitian a fost vazut in culori sumbre de scriitorii antici, iar din pricina dezlantuirii unor persecutii impotriva crestinilor, domnia lui avea sa fie minimalizata de posteritate.
Armata Romana
Ori
de cate ori se vorbeste de Impreiul Roman, trebuie avut in vedere caracterul
accentuat militar, pe care il are aceasta constructie politica. Armata constituie, in cadrul imperiului, un factor decisiv, atat in viata politica, cat si in cea
social-economic. In secolul al II-lea, comandantii armatei
romane erau recrutati, ca si pana atunci, din randul clasei avute. Cei
mai de seama comandanti pe vremea lui Traian, faceau parte din ordinul
senatorilor, iar unii dintre ei fusesera recrutati din cel al cavalerilor.
Garda pretoriana era alcatuita din cetateni nascuti in Italia, si, partial, din
cetateni romani din
Asa cum arata P. Aelius Aristides, in secolul al II-lea, edificiul imperial se sprijinea pe armata. In afara de faptul ca era un organism al puterii in mana imparatului, armata joaca un rol de mare insemnatate pe plan economic. Este unul din marii consumatori si, detorita ei, infloresc orase, se construiesc noi cetati si castre, sporeste comertul, se dezvolta transporturile, pe drumurile construite si aparate de armata. Prin asasinarea lui Domitian si alegere ca imparat a batranului Nerva, s-a cautat sa se revina la un echilibru intre puterea imperiala si senat. Prin alegerea lui Nerva se facea un pas inainte spre intarirea senatului, deoarece noul ales nu se va afla sub influenta vreunuia dintre partidele care exercitau o anumita influenta asupra puterii imperiale. Nerva a intreprins o seama de reforme in scopul insanatosirii vietii economice din imperiu, si a desfasurat o activitate edilitara remarcabila. Cat priveste pe Nerva, acesta l-a adoptat pe Traian, ca urmas la conducere, cunoscandu-i calitatile umane deosebite, dar mai ales geniul sau militar. Alegerea lui Traian fusese anuntata public, in urma unei victorii de proportii, obtinute de armatele romane in Pannonia, iar noul asociat la domnie, reusise el insusi sa obtina o mare izbanda contra germanilor, fapt pentru care i se acordase titlu de Germanicus. Asocierea lui Traian cu Nerva nu a durat decat 3 luni, puterea fiind preluata integral de Traian, in momentul in care si-a facut aparitia la Roma. Marea izbanda a lui Traian a fost accea de a-i fii impacat pe reprezentantii diferitelor cercuri senatoriale, ca si pe filozofii vremii, cu autoritatea absoluta a imparatului.
ORGANIZAREA POLITICA:
Puterea politica era exercitata in mod formal de trei factori: imparatul, senatul si magistratii, dar in realitate intreaga putere era concentrata in mana imparatului. Instalarea imparatului se face in baza unui ex de imperio , care era adoptata de catre senat, dar capata forma legii prin aclamatiile poporului. Aceste aclamatii, intotdeauna cumparate de catre magistrati, aveau darul sa pastreze aparenta ca poporul hotaraste in cele mai importante probleme din stat. Imperiul roman a fost fondat in anul 27 de catre imparatul Octavian August, nepot si fiu adoptiv al lui Caesar. Desi a mentinut toate formele republicane in fapt el a fondat imperiul, el conducand statul roman ca un adevarat autocrat.
SENATUL :
A continuat sa joace un rol in viata de stat, dar si-a pierdut independenta, devenind un instument al politicii imperiale. Senatului ii reveneau administrarea provinciior pacificate, alegerea magistratilor, judecarea proceselor penale precum si adoptarea unor hotarari cu valoare normativa numite senatconsulte. In realitate, dispozitiile senatconsultelor erau expresia vointei imparatului, caci ele erau formulate de catre imparat sau un reprezentant al acestuia iar senatul le vota.
MAGISTRATII :
Consulii isi pierd cele mai importante atributii. In aceasta epoca alegerea consulilor nu se mai facea pe termen de un an , ci pe sase luni sau chiar doua luni.
PRETORII :
Nu se mai desfasoara activitati creatoare , competenta lor limitandu-se la organizarea instantei de judecata si la explicarea dispozitiilor cuprinse in edict (care pe vreme lui Hadrian a capatat o forma definitiva). Pretorii nu il puteau imbogatii prin introducerea de noi mijloace procedurale.
TRIBUNII :
Exercitau o anumita jurisdictie civila si penala si convocau adunarile senatului.
EDILII CURULI :
Isi pastreaza in linii generale vechile atributiuni cetatenesti si jurisdictionale, datorita, mai ales faptului ca ele nu prezentau o importanta deosebita in cadrul sistemului politic al principatului.
QUESTORII:
Au pastrat din vechile atributiuni numai dreptul de a administra arhivele statului.
Sedinta Senatului tinuta la 16 ianuarie 27, cand Octavian fusese numit pentru intaia oara Augustus capata astfel valoarea unei o a doua Intemeieri : un nou pact este incheiat intre Cetate si zeii sai, pact incarnat in persoana sacra a Principelui. Ambitia lui Augustus a salvat, fara indoiala, civilizatia romana si in acelasi timp i-a permis sa se defineasca , sa se desavarseasca materialmente si moralmente si sa se impuna destul de devreme pentru a lasa o amprenta durabila in istoria umana. Echilibrul vechi, care opunea numai cetatea Romei provinciilor cucerite, este inlocuit de o oridune noua, in care creste de la o zi la alta ponderea popoarelor supuse. Sefii armatei nu mai urmaresc cuceruru personale, ca in trecut ; ei nu mai consituie decat loctiitorii principelui, unicul imperator, unicul detinator de auspicii.
In Roma, regimul monarhic s-a instaurat progresiv la sfarsitul secolului I i.Hr. Dupa victoria sa de la Actium din anul 31 i.Hr, Octavian a instaurat ordinea in Orient si apoi a revenit la Roma in anul 29 i.Hr. Fusese numit tribun pe viata cu un an inainte si, ajuns la Roma, si-a continuat ascensiunea. Dupa douazeci de ani de razboaie civile, Roma si intreaga peninsula italica erau secatuite de resurse. Administratia nu mai avea putere, politia nu mai exista, orasele erau devastate, iar bogatiile si averile erau distruse. Octavian a inceput munca de reconstruire a bogatiei si puterii Romei. In primul rand, el si-a consolidat pozitia in stat. Cand s-a intors la Roma, a fost ales consul pentru a cincea oara si a primit imperium pe viata. Octavian a fost abil si rabdator acolo unde Cezar se grabise si gresise. De asemenea, el avea bani. Si-a platit soldatii, a impartit fonduri provinciilor si administratiei, a organizat jocuri si spectacole, a infrumusetat Roma deschizand mari santiere, creand astfel si locuri de munca. Toate acestea au fost platite din banii lui. Incetul cu incetul, a determinat senatul sa ii acorde puteri depline. A pastrat insa aparenta unei republici. In anul 27 i.Hr, Octavian s-a prezentat in fata senatului pentru a-si depune puterea suprema pe care o avea, in realitate, urmarea sa o obtina in mod legitim. Aceasta formalitate s-a repetat timp de zece ani. Nu s-a manifestat ca monarh, ca si Cezar, considerandu-se doar primul functionar al statului. A fost numit princeps senatus, adica primul senator si Augustus, "cel slavit printr-o putere divina" in acelasi an. In anul 23i.Hr., Augustus a renuntat la puterea consulara, insa a fost numit proconsul pe viata, functie care ii conferea controlul asupra tuturor guvernatorilor si magistratilor din provincii. Apoi a fost numit administrator la impartirea granelor in timpul unei foamete, castigand astfel si mai multa popularitate. In anul 19 i.Hr, a primit praefectura morum, cu toate drepturile cenzoriale si consulatul pe viata. In anul 12, murind Lepidus, a primit si pontificatul, iar in anul 2 i.Hr a primit titlul de pater patriae, de parinte al patriei, titlu pe care nu il purtase decat Romulus inaintea lui. Puterile sale erau deopotriva legislative, executive si judecatoresti. El putea sa propuna senatului legi si decrete, care le aproba intotdeauna. De asemenea, prezida toate sedintele senatului, care se mai tineau doar la inceputul si la mijlocul lunii. Numarul senatorilor a fost redus la 600 de membri. Atributiile judecatoresti si executive ale senatului au devenit mai importante decat cele legislative iar acesta se arata destul de nepasator in exercitarea functiilor, intrucat era lipsit de vechea sa autoritate. Aceasta autoritate era acum a imparatului si a statului sau major. Comitiile au continuat sa se adune, dar tot mai rar si doar la convocarea principelui. Pentru a mentine ordinea publica, Octavian a creat garda pretoriana, formata din noua mii de soldati asezati in interiorul si exteriorul zidurilor Romei. In toate treburile lui, Octavian a fost ajutat de afaceristul Caius Mecena si de generalul Marcus Agrippa, care il serveau fara a avea pretentii materiale. Octavian chiar si-a maritat fiica, pe Iulia, cu Agrippa. Ca cenzor si pontif, Octavian a incercat sa restaureze valorile morale ale vechilor romani prin mai multe legi, insa acestea nu au avut foarte mare efect. Pe plan militar, a cucerit mai multe provincii imperiului si a purtat multe razboaie in care s-a evidentiat generalul Tiberius, care avea sa ii urmeze la tron la moartea sa, in anul 14d.Hr. In cele din urma, in 14 e.n., la moartea sa, sarcina de a guverna a revenit fiului sau vitreg Tiberiu. Aceasta alegere, impusa de imprejurari, nu era foarte fericita. Se spune ca Tiberiu era in adancul inimii un republican si ca el a trebuit sa biruie o repulsie personala pentru a domina Senatul pentru care, la inceput, n-avea decat simpatie. Insa dezamagit in curand, Tiberiu s-a retras in singuratatea de la Capri si a abandonat carmuirea prefectului pretorienului, Seian. Cand tirania lui Seian si mai ales intrigile l-au facut odios pe acest favorit, Tiberiu n-a sovait sa-l jerfeasca, iar in sfarsitul domniei s-a naruit in teroare. Tiberius a eliminat aparentele de republica ale statului roman si a instaurat un regim din ce in ce mai despotic. A desfiintat comitiile iar legile se votau doar de senat, care ii era total supus. In timpul lui Octavian, cultura romana a cunoscut o "varsta de aur", cu scriitori ca Vergiliu, Horatiu, Titus Livius si opere ca "Georgicele" si "Eneida". Incecarile lui Tiberiu de a restaura autoritatea Senatului esuasera si din succesiunea domniilor imparatiilor, pana la moartea lui Nero (68), ultimul descensdent al lui Augustus, rezulta in ce masura era impermeabila decadenta aristrocratiei romane. Pana in anul 69, Roma a fost condusa de dinastia Iulio-Claudica, formata din urmasii lui Octavian: Tiberius, Caligula, Claudius, si Nero. Spre sfarsitul dinastiei, imparatii au devenit tot mai despotici iar regimurile lor au devenit de nesuportat.
Revolutia din 68 care a pus capat dinastiei coborate de August, s-a produs din mai multe cauze si rapida succesiune a celor trei imparati care au domnit pana la urcarea pe tron a lui Vespasian marcheaza puternic aceasta diversitate de factori. Mostenita din trecut, tendinta republicana si senatoriala se afla la originea miscarii care l-a adus pe Galba la putere. In acelasi timp, Otho, care fusese cel dintai sot al Popeei si unul dintre intimii lui Nero in vremea tineretii lor comune, aduna in jurul sau sperantele plebei hellenizate care pastrase pentru Nero o admiratie si o afectiune durabila. Dar un al treilea concurent. Viteluis,comandant al armatelor Rinului, s-a ridicat impotriva lui Otho: pentru prima oara, cei care pretind sa instaleze un imparat pe placul lor sunt soldatiii de frontiere. Ripostand acestei pretentii a camarazilor de arme de pe Rin, soldatiii Orientului, ai Siriei si ai Dunarii, au sustinut un alt general, Verspasia, pe atunci ocupat cu pacificarea Iudeei. In cele din urma, Vespasina a biruit.
Imperiu n-a pierit in cursul acestui cumplit an, al celor trei imparati . Doar intr-o privinta a aparut compromisa unitatea romanitatii: in Galia, un batav , Iulius Civilis (al carui nume releva ca familia sa datora cetatenia unuia dintre primii imparati), a dat semnalul revoltei si miscarea, exploatata de catre druizi, s-a amplificat in asa fel incat rebelii s-au proclamat independenti si au intemeiat un imperiu al Galiilor : s-a realizat astfel o tentativa curioasa, care atesta persistenta nationalismului galic, la mai mult un secol dupa cucerire.
Incepand de la sfarsitul anului 70 razvratitii au fost zdobiti de catre Petilius Cerialis, in fata orasului Augusta Trevirorum. Insurectia nu durase decat un an si tot restul imperiului il recunoscuse pe Vespasian. Desi Vespasian fusese adus la putere de catre vointa soldatilor, el n-a intarziat sa apara ca imparatul italicilor si al burgheziei provinciale. Urcarea pe tron a lui Vespasian marcheaza sfarsitul iremediabil al dominatiei cuceritorilor. Vespasian transmite puterea copiilor sai, lui Titus, pe care il asociase, inca in timpul vietii, conducerii politice, Titus a continuat proiectele de constructie ale tatalui sau; sub domnia sa a fost terminat Colosseumul. Apoi lui Domitian, fratele mai tanar, care a reluat metodele lui Tiberiu si a decimat cruzimea Senatului. Domitian si-a asigurat stapanirea in Britannia si a luptat impotriva lui Decebal si a germanilor. In interior, el a condus foarte sever, era un om banuitor si in continua neintelgere cu senatul. Domitian a pierit asasinat in 16 septembie 96, dar in prealabil conjuratii se asigurasera ca puterea ca fi asumata de catre un senator respectat, Coccesius Nerva. Nerva a fost aclamat ca un eliberator de catre Senat. Nerva, a inceput dinastia Antoninilor, o dinastie in care succesiunea la tron s-a bazat pe adoptie, nu pe ereditate. El a domnit doar doi ani, fiind urmat de fiul adoptiv al lui Nerva, M. Ulpius Traianus (Traian) era un spaniol care, in 97, servea in calitate de comandant al legiunilor din germania superioara. Astfel el unea in persoana sa toate calitatile necesare : provincial, om de actiune, calit in viata militara, Traian dispunea de intreg prestigiul adecvat. Traian incepea o dinastie noua, cea a Antoninilor - dupa numele imparatului Antonius Pirus - sub care intreg Imperiul a trait varsta sa de aur.
Monarhia luminata a Antoninilor a fost in realitate o dominatie foarte stricta, care tindea sa se bazeze pe un drept divin, aproape intocmai cum incercasera s-o realizeze Caligula, Nero si Domitian.
In secolul lui Traian Hadrian si Marcus Aurelius, ea echivaleaza cu afirmatia ca virtutiile il fac lesne pe principe egal zeilor, adica al fiintelor care, pentru o opinie publica formata de filozofi, si indeosebi de stoici, sunt imaginea elevatiei morale insusi.
In Imperiu, unde provinciile latine si provinciile hellenice sunt considerate absolut egale, ideile circula liber, fara ca diferenta de limba sa constituie un obstacol, caci cel putin in orase, toti romanii cultivati sunt bilingvi si nu exista negustor, soldat sau mic proprietar din occident, cara sa nu inteleaga limba greaca.
Augustus nazuie spre sfarsitul vietii sa conserve cu rigurozitate limitele Imperiului. De atunci, se efectuasera cateva cuceriri noi : cea a Britaniei, lent urmata si pe care Hadrian a decis s-o limiteze la teritoriile situate la sud de un zid ce marginea Scotia ; cea a Armeniei infaptuita cu riscul distrugerii echilibrului de fapt care tindea sa se stabileasca in Orient, intre romani si imperiul partilor. Pe cursul inferior al Dunarii, Traian a hotarat sa incheie stabilirea unei frontiere solide. Cu incetul, el a fost constrans sa cucereasca regatul dacilor, pana atunci independent, si sa-l transforme intr-o provincie a Imperiului. Si a cucerit Dacia prin doua razboaie succesive, in anii 101-102 si 105-106. Din prada imensa adusa din Dacia, a impartit fonduri saracilor si a finantat importante constructii edilitare in Roma.
Traian era el insusi foarte consient de aceasta amenintare economica si a incercat s-o inlature intinzand sper est limitele Imperiului, in sperantra limitarii exorbitantelor taxe de tranzit percepute de popoarele desertului. El a anexat regatul arabilor nabatei dar a putus astfel sa construiasca un drum intre frontiera Siriei si Marea Rosie, in scopul asigurarii unor comunicatii rapide si a transporturilor mai ieftine
Ruptura dintr Roma si parti, survenita in 112, trebuie, poate, considerata ca o consecinta a acestei politici a caravanelor. Partii erau nelinistiti din cauza actiunilor intreprinse in Arabia sau, poate, insusi Traian a provocat, conflictul pentru a dobandi mijlocul de a prelungi spre est drumul mirodeniilor. Oricum, el a invatat in 114 Armenia si a atins, Golful Persic doi ani mai tarziu. Provinciile create de el, Mesopotania, Asiria marcheaza momentul celei mai mari expansiuni a Imperiului (115), insa aceste cuceriri n-au fost durabile si Traian insusi a trebuit sa se multumeasca sa instaleze un print part protejat pe aceste teritorii care, putina vreme dupa anexare au iesit din imperiu.
A fost numit optimes princeps in anul 114. In timpul domniei sale, Imperiul Roman si-a atins maxima expansiune teritoriala si a trecut printr-o perioada de maxima inflorire economica. In aceasta perioada, imperiul a cunoscut pax romana, o perioada de maxima securitate a locuitorilor imperiului. Ea s-a realizat prin armata si prin limes, care era un sistem defensiv format din fortificatii naturale si construite de om. Exista de asemenea o retea de drumuri care legau provinciile de Roma.
Provinciile cucerite au fost romanizate. Romanizarea a fost un proces complex si de durata, prin care provincialii si-au insusit cultura si civilizatia romana. Ea s-a realizat prin administratie, armata, si colonizare. De asemenea, a existat fenomenul de sincretism religios, care consta in contopirea unor divinitati din religii diferite. Romanizarea a contribuit la unitatea imperiului si, mai tarziu, la formarea unor noi popoare. Pax romana a permis o dezvoltare exceptionala a economiei si in special a comertului. Activitatea economica de baza a ramas agricultura. Se cultivau in special cereale, dar si vita de vie si pomi fructiferi. Italia este intrecuta in productie de catre provincii. Agricultura provinciilor s-a specializat, Africa cultivand mai ales cereale, Spania ulei, iar Galia vin, grau, in, canepa, fructe. Comertul s-a dezvoltat stimulat fiind de abundenta de produse si de stabilitatea monedei romane.
Incepand cu secolul al II-lea, Roma incepe sa se intrevada o primejdie care, in fond, o amnintase totdeauna. Aceasta primejdie care sporea fara incetare si reprezenta una din calamitatie ce o vor distruge, rezida in invaziile barbare. Ea era indeosebi de temut pe frontiera Germaniei si toate tentativele romane de a ocupa cel putin o parte din acest imens teritoriu si de a pacifica triburile de acolo esuasera. Imperiul a izbutit cel mult sa stabileasca o larga fisie de romanizata pe tarmul drept al Rinului, prin instalarea de colonii si prin faurirea de drumuri strategice. Hadrian a crezut ca gasise o solutie definitiva stabilind un lines, adica o linie fortificata continuu de la Andernach la Ratisbonna. Dar, se putea oare spera ca o palisada, chiar flancata de mici forturi, ar fi putut rezista impotriva unor hoarde nenumarate ? Irezistibil, se face simtita presiunea popoarelor germanice ; in 166, sub quazi si apoi sub lombarzi, marcomanii incep sa coboare spre sud, si in 167 apar in fata Anquileei, marea cetate comerciala din Iliria. Imparatul Marcus Aurelius a venit in persoana sa lupte impotriva barbarilor, in fruntea cohortelor pretoriene. Inamicul n-a incercat sa reziste si s-a repliat, dar au fost nevoie de cel putin de doi ani pentru a elibera definitiv provinciile invadate. Acest rezultat nu a fost suficient pentru imparat, care, intelegand primejdia, a luat masuri excptionale pentru a injgheba o expeditie destinata sa previna repetarea unor asemenea catastrofe. A fost vanduta garderoba imperiala, au fost inrolati sclavii si gladiatorii,si razboiul a inceput. Principalele episoade sunt povestite e catre coloana lui Marcus Aurelius, ridicata dupa modelul celei care glorifica memoria lui Traian si cucerirea Daciei. Intr-o campanie dusa cu o mare energie, Marcus Aurelius a obtinut capitularea quazilor si a respins pe marcomani. Insa acest rezultat a fost de scurta durata. In anul urmator, quazii au reluat lupta. Desi armata romana a inaintat, a masacrat tot mai multi dusmani si a obtinut restituirea prizonierilor romani si a captivilor luati cu privilegiul inaintarii victorioase a barbarilor, izbanda definitiva aparea mereu tot mai indepartata. Si iata ca revolta lui Cassius, comandantul armatei din Siria, la impiedicat pe imparat sa-si continuie efortul. Dupa obtinerea victoriei asupra lui Cassius, Marcus Aurelius a revenit pe frontul danubian, dar a murit in timpul campaniei, doborat de o epidemie de ciuma cara bantuia in acea vreme. Commodus, fiul sau, a oprit de indata razboiul interminabil, a sporit numarul intariturilor pe frontiera Dunarii si a incheiat cu poapoarele barbare tratate in curand ca duce.
Istoria acestei invazi a quazilor si marcomanilor este caracteristica pentru starea in care se afla atunci lumea romana. La sfarsitul acestul secol de aur al Antoninilor, amenintarilor se precizeaza : Roma ramane ceea ce se temuse sa fie in tot cursul existentei sale, un oras asediat. Insa atata vrme cat teritoriul sau pastrase dimensiuni judicioase - Italia, apoi provinciile direct scaldate de Mediterana - ea putuse sa se apere. Acum, era silita sa faca fata in toate partile, si asediatorii erau nenumarati. Ei veneau din fundul imensei campii a Germaniei si a Scitiei, sa atace in valuri din ce in ce mai dense bariera derizorie ce li se opunea. Ar fi trebuit, spre a pastra o speranta, sa fi aruncat in lupta armate mereu improspatate impotriva acestet marei umane. Or, asa cum era firesc sa se intample, romanii se dezobisnuisera de meresia armelor. Prosperitatea materiala a secolului de au era in buna masura raspunzatoare de aceasta repulsie. Cand erau lesnicioase negotul, inavutirea, traiul pasnic si indestulat, cine sa mai doreasca existenta precara de soldat ? Totodata armatele, formate integral din osteni de profesie, ajung sa constituie o veritabila clasa sociala : indispensabile pentru asigurarea protectiei frontierelor, ele au pretins sa intervina din ce in ce mai mult in viata politica. Autoritatea imparatilor era fara incetare amenintata de rascoale, de pronuncismentos care-i obligau sa restabileasca ordinea, lasand de o parte orice alta indelenicire, chiar daca era vorba de salvarea Imperiului. Aceasta situatie indemna pe principi sa evite concentrarile militare si sa dilueze efectivele postate de-alungul frontierelor in vederea diminuarii riscurilor rascoalei militare. Ei incepeau sa inlocuieasca legiunile prin lucrari defensive. Astfel Septimius Sverus, care va pieri la York, in imprejurimile zidului lui Hadrian, a initiat, dupa tulburarile care il adusesera la putere, un mare efort in vederea reluarii si restaurarii fortificatiilor existente. Insa aceasta politica n-a readus stabilitatea la frontiere si nici in sanul Imperiului. In continuare, sub Severi, poi in tot secolul al II-lea, dezordinile si amenitarile se vor amplifica.
Pe termen lung, razboaiele externe, dezvoltarea birocratiei, perioadele de anarhie consecutive rascoalelor militare au sfarsit prin a ruina Imperiul. Pretutindeni , oamenii se plangeau de impozite, de saracia generala in contrast cu avutiile imense detinute de cativa privilegiati, posesori de domenii fara margini. Vechea ordine sociala nu mai ste decat o amintire.Batrana aristrocatie a cedat, de multa vreme, locul unor parveniti de toate felurile si imparatii, cand incearca restaurarea autoritatii lor nu pot sa se mai sprijine pe ea. Din ce in ce mai mult, regimul tinde spre o monarhie egalitara in tinp ce burghezia slabeste. Sistemele succedeaza sistemelor, dar nici o reforma nu poate dura destul pentru a fi eficace.
Dinastia Severilor a fost o dinastie semita. Un moment important in istoria acestei dinastii a fost anul 212, cand imparatul Caracalla a dat drepturi politice si cetatenie romana tuturor oamenilor liberi din imperiu. Acest lucru este considerat o cauza a declinului Romei, pentru ca datorita acestei masuri, impozitele au crescut in timp ce provincialii, chiar daca aveau drept de vot, nu puteau sa-l exercite.
In timpul domniei catorva principi energici, sfarsitul secolului al III-lea parea gata sa aduca Imperiului o aparenta de salvare. Aurelian, un ofiter de origine ilirica, a fost chemat la putere in plina criza(271). Alamii erau in Italia.O armata romana a fost zdrobita la Placentia si panica a cuprins pe romani in asa masura incat Aurelian a ordonat construirea grabnica a unei incinte intarite in jurul romei, cea ale carei resturi le vedem si astazi. Apoi, in cateva campanii reusite, el a alungat dusmanii si a restabilit pretutindeni prestigiul roman , dar a pierit in Orient, asasinat intr-un mic oras din Tracia, in 275. Dupa dinastia Severilor a urmat, intre anii 235 si 284, o anarhie militara, in timpul careia armata a incoronat 60 de imparati.Dupa aceasta perioada de anarhie a urmat pana in clipa cand, dupa cateva domnii foarte scurte, puterea a trecut in mainile lui Diocletian, de asemenea ilir, care a avut ragaz sa procedeze la reforme profunde.
In anul 284, Diocletian urca pe tronul Romei. El a introdus un nou regim politic: dominatul. El reprezenta puterea suprema in stat si era numit dominus et deus.Judecand cu sagacitate ca Imperiul era prea vast pentru a fi efectiv guvernat de catre un singur om. Ca noua forma de guvernare, el a introdus tetrarhia, un sistem in care imperiul era condus de patru oameni: doi augusti si doi cezari. Din punct de vedere administrativ, imperiul a fost impartit in doua parti. Fiecare parte era condusa de un Augustus si un Cezar. In vest, imperiul era condus de Maximianus si Galerius, iar in est, de catre Diocletian si Constantinus Chlorus. Diocletian a realizat de asemenea si o reforma administrativa. Imperiul a fost impartit in dioceze, conduse de prefecti si provincii mai mici. Si armata a fost impartita in trupe de granita si trupe de interior. Insa se impunea si o reforma economica. Diocletian a instituit si noi impozite si a stabilit o limita maxima a preturilor. Insa aceste reforme economice au esuat, iar fiscalitatea imperiului a devenit tot mai apasatoare. El avea ca tel divizarea sarcinilor puterii, ingaduind unei persoane imperiale sa fie prezena concomitent pe toate fronturile. Rezultatele sale au fost initial fericite, dar pe termen lung, acest sistem implica pentru Imperiu germenul descompunerii. Caci, daca tatrahia lui Diocletian nu era inca decat o simpla impartire a responsabilitatilor si nu a teritoriilor, totusi ea reprezenta o prima etapa in dezmembrarea finala.
Abdicarea lui Diocletian (305) a deschis o noua perioada de tulburari care au incetat numai dupa urcarea pe tron a lui Constantin ,devenit unicul stapan al Imperiului (324). Se stie cum au gasit in el un mediator cele doua mari fractiuni ale romanitatii :populatia pagana, ramasa fidela cultelor ancestrale, si crestinii, al caror numar sporea mereu. Cu aceast principe, crestin in fapt si poate si prin covingere, incepe o lume noua, iar lunga dezbinare prilejuita de aparitia arianismului anunta inca de acum razboaiele religioase - fenomen pana atunci cu totul necunoscut in Imperiu. Se poate admite ca odata cu victoria de la podul Milvius si cu edictul de la Milano (313), pentru noi inceteaza cililizatia romana. De asemenea, prin edictul de la Milano din 313 a admis crestinismul. A renuntat la tetrarhie si a stabilit noua capitala a imperiului la Constantinopol, pe locul vechiei colonii grecesti Byzantion. Imperiul roman se mentine inca in punct de vedere material. El nici macar nu este impartit inca oficial in doua parti coexistente si in curand vrajmase, dar Constantin creeaza o a doua capitala transformand Bizantul in orasul sau preferat, Constantinopol, viitoarea capitala a Orientului. Si acest fapt a fost suficient pentru a dovedi in ce masura legaturile cu trecutul sunt de acum inainte rupte :fara indoiala Constantinopolul datoreaza in parte ratiunea sa de a fi unor consideratii strategice. Mai aproape decat Roma de punctele nevralgice ale Imperiului, Constantinopolul constituia un post de comanda mai central, la umatatea drumului de frontul danubian si de frontul sirian. Insa totodata, asa cum va arata limpede soarta sa, acest oras este instalat in entrul Orientului unde s-a format si de unde se propaga gandirea crestina, in intregime hranita cu speculatiile hellenismului si iudaismului. Desigur civilizatia romana moare numai in masura in care ea da nastere unui alt fenomen decat ea insasi, menit sa-i aigure existnta pana in vremea noastra.
In anul 395, Theodosius I imparte imperiul in doua: Imperiul Roman de Apus, cu capitala la Roma si apoi Ravenna si Imperiul Roman de Rasarit, cu capitala la Constantinopol. Inca din timpul dinastiei Severilor, imperiul a inceput sa decada. Decaderea a fost cauzata de mai multe crize. In primul rand, agricultura si economia au decazut. Inainte, existau mari latifundii, extinse pe sute de hectare, in proprietatea unor mari mosieri. Acestia le lucrau cu sute de sclavi. Dar acest sistem a devenit ineficient datorita dezinteresului sclavilor. Asa ca, in secolul II s-a introdus sistemul colonatului. In cadrul acestui sistem, latifundiile erau impartite in loturi care se dadeau in folosinta unor coloni. Acestia erau liberti sau barbari. Ei trebuiau sa lucreze pamantului si sa dea proprietarului, patronus, o parte din productie, in bani si produse. De asemenea, trebuiau sa plateasca un impozit statului. Acest impozit a crescut din ce in ce mai mult, incepand cu anul 212, cand Caracalla acorda tuturor oamenilor liberi din imperiu cetatenie romana. Astfel, provinciile nu mai platesc tribut, acest lucru determinand cresterea impozitelor. Colonii incep sa fuga de pe pamanturile lor, dar sunt legati de glie, in secolul III. in orase, activitatea mestesugareasca decade, tot din cauza impozitelor. Masa monetara a scazut tot mai mult, iar impozitele se plateau si in produse. Din aceleasi cauze ca si colonii, au fost legati de glie si orasenii. In Imperiul de Apus, sistemul latifundiilor si cel al colonatului au fost folosite intens, acestea fiind o cauza a decaderii lui, in timp ce Imperiul de Rasarit prospera datorita muncii individuale a taranilor.
De asemenea, a aparut si o criza politica, cauzata mai ales de armata. Aceasta este neplatita si devine rebela. In mare parte, acest lucru este cauzat de faptul ca barbarii sunt tot mai numerosi in armata. Legiunile incep sa jefuiasca orasele. In perioada anarhiei militare dintre anii 235 si 284, armata creeaza un haos total in imperiu, punand pe tron 60 de imparati. Cu aceasta, institutia imperialats-a compromis. Functia se putea cumpara, iar imparatul si-a pierdut o buna parte din autoritate.
O criza demografica si de clima a contribuit de asemenea la decaderea imperiului. Dupa cultivarea intensa, pamanturile au devenit nefertile. Natalitatea a scazut din cauza ca modelul familial era acum diferit, de maxim 2 copii, iar mortalitatea a crescut odata cu aparitia unor permanente epidemii dupa anul 165.
In timpul acestor crize, barbarii au atacat constant granitele imperiului. Orasele de granita au devenit tot mai nesigure pentru ca chiar si armata romana le jefuia. Drumurile au devenit nesigure din cauza haiduciei, miscarea latrones. De asemenea, piratii au reaparut pe mare. Vechile moravuri romane au decazut.
Toate aceste probleme interne impreuna cu atacurile tot mai puternice ale barbarilor au adus la disparitia Imperiului Roman de Apus, in anul 476, in urma cuceririi Romei de catre goti.
S-a prabusit sau nu Imperiul Roman?
In anul 476, Odoacru,regele
herulilor, l-a izgonit de pe tron pe Romulus Augustus, ultimul imparat al
Apusului. Acest fapt poarta un nume universal celebru:
"caderea Imperiului Roman". A fost privit mult timp ca eveniment major al
intregii istorii ; s-a prabusit atunci cea mai ampla si mai durabila
constructie politica pe care a cunoscut-o omenirea, si-a incheiat cariera
stralucitoarea civilzatie antica si s-a facut marele pas de la Antichitate la
Evul Mediu.Fapt curios, conteporanii nu par sa fi observat ceva. Cum sa-si
imagineze de altfel ca si-au incheiat ziua in Antichitate si s-au trezit a doua
zi in Evul Mediu ? Nu au
sesizat insa nici faptul mai prozaic al disparitiei imperiului. O veche
dilema ne intampina in acest punct. Contemporanii sunt ei oare observatorii
privilegiati ai propriei istorii sau ratacesc in nestire prin arcanele ei
precum Fabricio del Dongo pe campul de batalie de la
Oamenii de la 476 aveau motivele lor sa nu vada nimic iesit din comun. Herulii lui Odoacru nu erau o prezenta insolita.De cateva generatii frontierele incetasera de a mai fi impermeabile si valuri de barbari se revarsau fara incetare in lumea normala. Provinciile erau deja pierdute. Imperiul se divizase la 395. Acum, Odoacru trimitea insemnele imperiale la Constantinopol, recunoscand autoritatea unui singur imparat. Ceea ce mai tarziu s-a considerat a fi o prabusire a putut parea in epoca o reunificare. Imperiul devenea iarasi unul. De altfel, principalele institutii romane au supravietuit fatidicului an. Netulburati, vreme de inca trei ani sferturi de veac, consulii au continuat sa succeada la Roma,intocmai ca sub imperiu sau, mai inainte, in timpul republicii ; senatul, de asemenea, s-a mentinut. Spre mijlocul secolului urmator, imparatul de la Constantinopol, Iustinian, si-a extins autoritatea efectiva asupra unei bine parti din Imperiul de Apus, chiar daca nu pentru multa vreme. De altfel, ceea ce eruditii au numit mai tarziu Imperiul Bizantin, s-a numit de fapt si de drept, pana la sfarsit, pana la caderea Constantinopolului sub turci, Imperiul Roman. In Apus, Carol cel Mare la anul 800 si Otto cel mare in 962 au reconstituit acelasi imperiu. Oficial, Sfantul Imperiu Roman a durat pana in anul 1806, cand Napoleon, pe cale de a atasa Europa propriului sau proiec imperial, a pus capat fictiunii, determinandu-l pe imparatul roman sa-si spuna,mai modest, imparat al Austriei, ceea ce era si in realitate. Pana intr-o epoca recenta, cand constructiile imperiale s-au multiplicat (astazi oricine poate deveni imparat daca vrea si daca circumstantele ii permit, asa cum a procedat micul dictator Bokassa in Africa Centrala), imperiul, real sa imaginar, era unul, universal si, evident, roman. Chiar Moscova si-a inceput cariera imperiala transformandu-se simbolic intr-o a treia Roma (dupa cea adevarata si Constantinopol). S-a crezut multa vreme ca formula romana este ultima alcatuire imperiala, nemaiurmandu-i decat sfarsitul lumii si Judecata de Apoi (sau, potrivit unei versiuni alternative, regatul mesianic). Cum lumea, evident, continua sa existe, isi continua si existenta si imperiul, potrivit unei argumentatii de o logica fara cusur.
Se explica astfel de ce caderea Imperiului Roman a fost descoperita mult mai tarziu. Evenimentul si-a luat insa revansa si, timp de cateva secole, faimoasa data a stat inscrisa in cartile de istorie cu cifre mai apasate decat oricare alta. Dar, de catva timp, lucrurile iau o noua intorsatura. In masura in care structurile tind sa ne preocupe mai mult decat evenimentele, nu prea mai avem ce face cu anul 476. Odoacru, Romulus Augustus - cui ii mai pasa de aceste personaje? Interpretarile actuale se apropie oarecum (chiar daca din motive diferite) de perspectiva celor care au trait atunci si se deosebesc de teoria catastrofica a eruditilor moderni care au concentrat si dramatizat peste masura procesul de tranzitiei de la Antichitate la Evul Mediu. Avem de-a face nu cu un moment, ci cu o lunga perioada de evolutie, cateva secole inainte de prabusirea Imperiului Roman, cateva secole dupa, in cursul carora s-a reelaborat un sistem intreg de civilizatie. Teza marelui istoric belgian Henri Pirenne, sintetizata in formula Mahomed si Carol cel Mare , este graitoare pentru trecerea de la un sistem de interpretare la altul. Personajele - simbol nu mai sunt Odoacru si Romulus Augustus, ci Mahomed si Carol cel Mare, secolele VII-VIII. Totodata, evolutiile economice devin mai semnificative decat cele politice. Potrivit lui Pirenne, cucerirea araba (Mahomed) ar fi rupt in doua spatiul meditarenean, ruinand comertul antic si impingand Europa Occidentala spre economia naturala si sistemul social-institutionalizat al feudalismului (Carol cel Mare). Teza in sine nu a convins. Ea ilustra insa scoaterea discutiei de sub obsedantul an 476 si deschiderea ei spre o abordare structurala, cu multiple variante si interpretari care decurg de aici.
Ceea ce ne intereseaza pentru moment sunt avataruile unui fapt care a inceput prin a nu exista, a devenit apoi un reper istoric inconturabil si, in sfarsit, pare pe cale de a se dizolva in oceanul unei problematici infinit de complexe. Este sau nu semnificativ anul 476 ? Este un eveniment crucial sau non-eveniment? Sa recunoastem ca nu trebuie decat o doza minima de abilitate profesionala pentru a argumenta la fel de bine prabusirea Imperiului Roman la sfarsitul secolului al V-lea sau, dimpotriva, suprvietuirea sa (ori, la alegere, diverse solutii de convorbire intre aceste doua variante).
Ai incheiat foarte bine!
|
Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare |
Vizualizari: 7071
Importanta: 
Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved
